Instituţionalismul s-a dezvoltat în Statele Unite ale Americii la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele trei decenii ale secolului al XX-lea. Format sub influenţa Şcolii istorice germane, el a preluat şi a dezvoltat orientările teoretice şi metodologice ale acesteia, pe care le-a aplicat la problematica social-economică din SUA.

Instituţionalismul

Dintre exponenţii instituţionalismului s-au remarcat T.Veblen şi W.Mitchell.

În cea mai importantă lucrare a sa, Ciclurile de afaceri (1913), W.Mitchell a introdus în literatura de specialitate conceptul de ciclu de afaceri (business cycle).

Reluând şi dezvoltând consideraţiile altor economişti, el a pus în evidenţă existenţa unei evoluţii ciclice pe termen mediu, cu o durată de 6-11 ani. În opinia sa, calea de determinare a ciclicităţii economice o constituie analiza fluctuaţiilor preţurilor.

Procesul de erodare a poziţiilor curentului liberal neoclasic, început încă din primele decenii ale secolului al XX-lea, s-a accentuat după declanşarea crizei economice din 1929-1933. Aceasta a pus în evidenţă existenţa unei rupturi între teoria neoclasică şi practica economică.

Ascensiunea curentelor dirijiste.Apariţia neoliberalismului

În aceste condiţii, în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea neoliberalismul înlocuieşte liberalismul neoclasic ca principal curent de gândire economică de factură liberală. Între neoliberalism şi liberalismul neoclasic se manifestă elemente atât de continuitate, cât şi de înnoire teoretică, metodologică şi, mai ales, privind recomandările de politică economică.

NEOLIBERALISMULNEOLIBERALISMUL

Exponenţii orientării conservatoare s-au situat, în general, pe poziţia consolidării, cu ajutorul unui instrumentar teoretic şi metodologic mai perfecţionat, a abordărilor liberale tradiţionale. Ei au fost prezenţi atât în cadrul acelor şcoli neoclasice care şi-au continuat activitatea, cum era Şcoala de la Stockholm, cât şi în cadrul unor şcoli nou înfiinţate de gândire economică neoliberală, cum erau Şcoala de la Londra, Şcoala de la Chicago, Şcoala din Virginia şi altele. Principalul curent al acestei orientări neoliberale este monetarismulmonetarismul.

Curentele de factură dirijistă preconizau, în limite şi de pe poziţii diferite, intervenţia permanentă şi organizată a statului în viaţa economică. Principalele curente dirijiste sunt keynesismulkeynesismul şi corporatismulcorporatismul.

CorporatismulCorporatismul este un curent de idei economice şi social-politice, care s-a bucurat de o largă răspândire în deceniile trei-cinci ale secolului al XX-lea.

Doctrinarii corporatismului apreciau, sub influenţa solidarismului social şi a unor curente socialiste şi anarhiste, că structura proprietăţii şi repartiţia veniturilor în economia de piaţă genera, pe de o parte, o apreciabilă eficienţă economică şi, pe de altă parte, permanente frământări sociale.

Ca soluţie pentru remedierea acestei situaţii, ei avansau ideea structurării întregii societăţi în organizaţii profesionale, numite corporaţii, în care urmau să fie cuprinşi toţi cei ce îşi desfăşurau activitatea într-un anumit sector, indiferent de poziţia lor – patroni sau salariaţi – fapt ce amintea de organizarea breslelor medievale.

Fenomene de marginalizare şi, după caz, de dezagregare au cunoscut nu numai vechile şcoli neoclasice, ci şi unele curente reformiste şi contestatare.

Protecţionismul, şcoala istorică germană, instituţionalismul, precum şi unele curente socialiste nemarxiste şi-au încheiat activitatea, din motive diferite (incapacitatea de a se adapta noilor realităţi social-economice; ascensiunea curentelor dirijiste, care le-au preluat o parte din bagajul de idei), în deceniul al treilea sau în prima parte a deceniului al patrulea al secolului al XX-lea.

Precursori ai radicalismuluiPrecursori ai radicalismului

Unii gânditori formaţi în cadrul, fie al acestor curente reformiste şi contestatare, fie al şcolilor liberale neoclasice şi-au continuat activitatea ca gânditori heterodocşi, precursori ai radicalismului. Dintre aceştia pot fi menţionaţi:

W.Sombart, S.Gesell şi J.A.Schumpeter.

În sens larg, radicalismul cuprinde ansamblul curentelor şi teoreticienilor de orientare reformistă şi contestatară în raport cu gândirea economică convenţională modernă şi contemporană.

În sens îngust, radicalismul reprezintă un curent de gândire economică contemporan, care a luat fiinţă în deceniul al cincilea al secolului al XX-lea şi s-a dezvoltat pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a acestui secol.

RadicalismulRadicalismul

Răspunzând necesităţii de elucidare a acestor noi procese şi fenomene, precum şi de reevaluare, dintr-o nouă perspectivă, a altora mai vechi, economiştii radicali au acordat atenţie studierii:

1. genezei, naturii şi căilor de depăşire ale subdezvoltării economice; 2. raporturilor dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare

privind fluxurile internaţionale de mărfuri, capital, tehnologie şi forţă de muncă;

3. fluctuaţiilor, crizelor şi asimetriilor din economia mondială contemporană; 4. raporturilor dintre individ şi societate, precum şi dintre grupurile

sociale legat de producţia şi repartiţia bunurilor.

În ţările dezvoltate, radicalismul s-a aflat într-o relativă izolare în mediile academice, în care predominau curentele tradiţionale.

Printre cei mai importanţi reprezentanţi ai săi se numără J.K.Galbraith şi I.Wallerstein din SUA, A.Emmanuel şi J.Attali din Franţa, G.Myrdal din Suedia şi alţii.

În schimb, în ţările în curs de dezvoltare, au luat naştere veritabile şcoli naţionale de orientare radicală, cum sunt cele din Brazilia (C.Furtado, J.deCastro), Argentina (R.Prebisch), Mexic (V.Urquidi), Egipt (S.Amin), India şi altele.

Acest fapt a permis abordarea problematicii economice de pe poziţia intereselor specifice acestor ţări.