CUPRINS

I. CONŢINUTUL ŞI RAMURILE NATAŢIEI 4 I.1. Conţinutul nataţiei 4 I.2. Ramurile nataţiei 4 I.3. Prezentare generală a conţinutului ramurilor nataţiei 5

II. ISTORICUL ÎNOTULUI 8 II.1. Prezentare generală 8 II.2. Evoluţia înotului în ţara noastră 9 II.3. Primele lucrări de specialitate 10 II.4. Evoluţia competiţiilor de înot 11 II.5. Înotul pe distanţe mari - în ape deschise 12 II.6. Evoluţia procedeelor de înot - prezentare generală 13

II.6.1. Evoluţia procedeului craul pe piept 13 II.6.2. Evoluţia procedeului craul pe spate 15 II.6.3. Evoluţia procedeului bras 15 II.6.4. Evoluţia procedeului fluture 17 II.6.5. Evoluţia starturilor şi întoarcerilor 19

III. INFLUENŢELE EXERCITATE DE PRACTICAREA ÎNOTULUI ASUPRA ORGANISMULUI 20

III.1. Influenţele exercitate asupra organismului de calităţile fizice şi chimice ale apei 20 III.2. Influenţele exercitate de practicarea înotului asupra marilor funcţiuni 21 III. 3. Folosirea înotului ca mijloc de tratament în diverse afecţiuni 22

IV. BAZELE TEHNICE ALE ÎNOTULUI 25 IV.1. Legile plutirii şi ale înaintării în apă 25

IV.1.1. Plutirea 26 IV.1.2. Echilibrul corpului în apă 27 IV.1.3. Înaintarea 28

IV. 2. Studiul eficacităţii mişcărilor de înot 35 IV.3.Particularităţile anatomice care influenţează randamentul înotătorilor 42 IV.4. Particularităţile fiziologice care influenţează randamentul înotătorilor 43

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ 44

I. CONŢINUTUL ŞI RAMURILE NATAŢIEI

I.1. Conţinutul nataţiei

Nataţia poate fi definită ca acea disciplină sportivă care cuprinde mai multe forme de practicare de sine stătătoare, care aparţin aceleiaşi origini şi toate se bazează pe folosirea înotului.

Nataţia, ca disciplină sportivă, are o particularitate esenţială, care o deosebeşte de celelalte discipline sportive, aceasta constând în legătura indisolubilă a omului cu apa.

Dorinţa omului de a învinge mediul acvatic a condus la apariţia înotului. Se poate afirma că momentul apariţiei înotului este legat de momentul apariţiei omului pe pământ. De asemenea, se poate afirma că înotul a apărut în procesul de procurare a hranei, când omul şi-a dat seama că mediul acvatic constituie o sursă bogată în acest sens.

În desfăşurarea vieţii, fiecare individ, într-o împrejurare sau alta, vine în contact direct cu mediul acvatic. Cu atât mai mult, afirmaţia de mai înainte este valabilă pentru cei care locuiesc permanent în preajma apelor şi care, nu de puţine ori, practică meserii care sunt direct legate de mediul acvatic, cum ar fi: marinari, pescari, scafandrii, cercetători ai adâncurilor, etc. Cunoaşterea înotului de către aceştia este obligatorie, în caz contrar, practicarea meseriilor amintite nu se recomandă sau chiar nu este posibilă.

Pentru cei care nu stăpânesc tehnica înotului, apa constituie un mediu ostil, periculos. În numeroase ocazii, oamenii vin în contact direct cu apa. Ţinând cont de această realitate, pentru a se proteja împotriva unor accidente prin înec, se impune ca fiecare individ să stăpânească tehnica înotului, cel puţin la nivelul minim necesar pentru a putea fi capabil să-şi protejeze viaţa. Deplasarea cu uşurinţă în acest mediu oferă satisfacţii deosebite, practicarea înotului având efecte benefice asupra organismului.

Pe parcursul evoluţiei istorice a omului înotul a progresat. Cu timpul, a apărut înotul competiţional, tocmai din dorinţa omului de a se întrece cu semenii săi. Prin legătura ce s-a creat între visul omului de a zbura şi apă, a dus la apariţia săriturilor în apă. Avântul pe care l-au luat jocurile sportive nu a ocolit nici mediul acvatic. Mânuirea unei mingii prin apă, folosind ca mijloc de deplasare înotul, a dus la apariţia poloului pe apă. Efectuarea diferitelor mişcări în apă în ritmul muzicii a dus la naşterea unei noi ramuri, înotul sincron.

Relaţia strânsă a înotului cu diferite activităţi a dus la împărţirea acestora în 4 categorii:- înotul de agrement;- înotul aplicativ-utilitar;- înotul terapeutic;- nataţia.

I.2. Ramurile nataţiei

Nataţia este o disciplină sportivă şi cuprinde mai multe ramuri:- înotul sportiv (masculin şi feminin);- polo pe apă (M+F);- sărituri în apă (M+F);- înotul sincron (F).Pe lângă aceste ramuri ale nataţiei ar mai putea fi incluse şi altele, cum ar fi:- înotul subacvatic;

4

- înotul de salvare;- înotul de fond (maratonul nautic).

I.3. Prezentare generală a conţinutului ramurilor nataţiei

ÎNOTULReprezintă ramura de bază a nataţiei, fiind prezent în toate ramurile

acesteia. În cadrul acestui curs, înotul, ramură a nataţiei, va fi prezentat pe larg, celelalte ramuri ale nataţiei vor fi tratate pe scurt.

Înotul constă în efectuarea unor mişcări coordonate de braţe şi picioare, executate în concordanţă cu legile fizicii care se aplică unui corp scufundat în apă, cu scopul menţinerii şi deplasării cât mai economice în apă.

Caracteristicile înotului:- are caracter igienic; foloseşte factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru

călirea organismului;- contribuie la perfecţionarea marilor funcţiuni a organismului: respiraţia,

aparatul cardio-vascular, efectele sale asupra organismului nefiind egalate de nici un alt sport;

- contribuie la dezvoltarea armonioasă a organismului;- influenţează favorabil sistemul nervos (reacţia de adaptare);- este un mijloc eficient de tratament în unele afecţiuni şi mijloc de

menţinere a sănătăţii;- are un deosebit caracter aplicativ;- are un pronunţat caracter competiţional, înotul fiind introdus în programul

întrecerilor încă de la prima Olimpiadă, Atena 1896; are un număr mare de probe şi competiţii proprii de anvergură: campionate europene, mondiale;

- accesibilitate largă, contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice (musculatură elastică, lungă).

Înotul sportiv se practică sub forma a patru procedee de bază:- craul pe piept;- craul pe spate;- bras;- fluture (delfin).Procedeul tehnic reprezintă un complex special de mişcări, executate în

mod conştient într-o formă şi succesiune raţională, cu scopul deplasării în apă. La înot avem numai procedee. Tehnica de înot în fiecare procedeu trebuie să se încadreze în anumite limite regulamentare, care stabilesc paramerii de bază ai tehnicii de înot, în scopul realizării unui consum minim de energie şi randament maxim.

Stilul reprezintă o adaptare eficientă a tehnicii procedeului de bază la particularităţile fizice, fiziologice sau psihologice ale sportivului în condiţiile păstrării bazelor tehnicii.

Craul pe piept (crawling = a se târî) este procedeul cel mai rapid, motiv pentru care este folosit în probele de înot “liber”.

Probele oficiale de bazin sunt: 50, 100, 200, 400, 800 (feminin) şi 1500 m (masculin), ştafetă 4x100m (m+f) şi 4x200m (m).

5

Craul pe spate este un procedeu în care înotătorul trebuie să parcurgă toată distanţa probei în poziţia pe spate. Probe oficiale: 100 şi 200m (m+f).

Fluture (delfin) este procedeul care ocupă locul al-II-lea ca viteză de deplasare. Solicită calităţi desebite şi este spectaculos. Se organizează probe oficiale pe distanţa de 100 şi 200m (m+f).

Brasul este cel mai lent procedeu şi are un larg caracter aplicativ. Se organizează probe pe distanţa de 100 şi 200m (m+f).

În cadrul probelor de înot mixt individual, care se organizează pe distanţa de 200 şi 400m, înotătorul parcurge distanţe egale în cele patru procedee (câte 50m la 200m mixt şi câte 100m la 400m mixt) într-o succesiune strictă: delfin-spate-bras-liber.

În probele de ştafetă mixt, 4x100m, participă patru înotători, fiecare dintre ei înoată câte 100m în alt procedeu în următoarea succesiune: spate-bras-delfin-liber.

La Campionatele Mondiale de înot se desfăşoară şi o probă în ape deschise, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, denumită maraton nautic.

Pentru categoriile inferioare de înotători se organizează întreceri şi pe distanţe neclasice în funcţie de condiţiile materiale existente şi de nivelul de pregătire.

Omologarea recordurilor la înot se face în bazine cu apă dulce şi cu lungimea de 50m.

POLO PE APĂ Este un joc sportiv asemănător handbalului care se desfăşoară în apă cu

adâncimea minimă de 1,80m, “terenul” de joc având dimensiunea de 20/30m, singurul mijloc de deplasare fiind înotul. Se desfăşoară pe durata a patru reprize de câte 7 minute fiecare, joc efectiv. Se organizează campionate mondiale, europene, naţionale etc. Face parte din programul Jocurilor Olimpice, fiind prezent pentru prima dată în ediţia a-II-a din anul 1900 de la Paris.

SĂRITURILE ÎN APĂ Ca ramură a nataţiei săriturile în apă au fost prezente în programul olimpic

pentru prima dată în anul 1904 (ediţia a-III-a), care s-a desfăşurat la Saint Louis.

Săriturile se execută de la trambulină şi platformă atât pentru băieţi cât şi pentru fete. Fiecare sportiv trebuie să prezinte un program de sărituri în funcţie de nivelul său de pregătire şi de cerinţele regulamentului. Aprecierea săriturilor se face de către o brigadă de arbitrii, pe baza unui cod de punctaj. Ei apreciază corectitudinea tehnică a săriturilor, iar media reprezintă rezultatul în care este inclus şi nivelul de dificultate al săriturii.

Concursurile de sărituri sunt deosebit de spectaculoase. Prin practicarea acestei ramuri a nataţiei se dezvoltă calităţi motrice multiple dar şi calităţi moral-volitive.

ÎNOTUL SINCRON Este o ramură a nataţiei care se practică de către femei. Exerciţiile care se

prezintă sunt însoţite de muzică şi se excută individual, în perechi şi în grup (ansamblu), iar aprecierea execuţiilor se face de o brigadă de arbitrii.

În cadrul exerciţiilor se execută mişcări de mare diversitate care se deosebesc de mişcările din înotul sportiv. De asemenea, exerciţiile au în compoziţia lor poziţii neobişnuite şi cuprind trasee surprinzătoare. Toate mişcările trebuie să se execute într-o perfectă concordanţă cu muzica, iar în proba de perechi şi ansamblu sincronizarea mişcărilor sportivelor măreşte gradul de spectaculozitate, astfel încât ambianţa se apropie de cea a spectacolului artistic.

6

Se organizează întreceri de diferite nivele, înotul sincron fiind prezent şi în programl olimpic.

În ţara noastră nu se practică înotul sincron, totuşi prin anii 50 el a fost practicat în câteva centre din ţară.

ÎNOTUL DE AGREMENT Se practică de către o mare parte a populaţiei în diferite zone de agrement

amenajate sau naturale în care prezenţa unui bazin de înot, ape curgătoare, lac sau mare, oferă această posibilitate de practicare. Scopul practicării înotului de agrement este cel igienic şi recreativ, dar se practică şi pentru satisfacţiile ce le oferă oamenilor contactul cu apa, cât şi satisfacţia deplasării în acest mediu mai puţin obişnuit.

În majoritatea cazurilor procedeele de înot folosite sunt cele populare: “voiniceasca”, “câinesca”, “broasca”, etc., dar se folosesc şi procedeele sportive de înot de către cei care au învăţat înotul în mod organizat.

Practicarea înotului de agrement se asociază cu plaja şi cu diferite activităţi distractive, care se organizează de cele mai multe ori ad-hoc.

ÎNOTUL APLICATIV Sunt folosite atât procedeele sportive de înot cu adaptare la situaţie, cât şi

procedee de înot specifice. Înotul aplicativ este utilizat în activităţile de muncă legate de mediul acvatic şi în cele de salvare de la înec. Procedeele de înot aplicativ sunt utilizate integral sau parţial în funcţie de situaţia de moment, cum ar fi: remorcarea, transportul unor obiecte fără a se uda, în cazul unor răniri ale membrelor, folosirea unor obiecte ajutătoare, etc.

Dintre toate procedeele de înot, brasul are valoarea aplicativă cea mai ridicată şi este utilizat în înotul subacvatic.

De asemenea, şi în cadrul înotului aplicativ se organizează diferita întreceri, în mod special cele de salvare de la înec.

ÎNOTUL TERAPEUTIC Este utilizat în scopul recuperării neuro-motorii, în tratamentul unor afecţiuni

nervoase, cardio-vasculare, respiratorii, etc., folosirea lui fiind făcută la recomandarea medicilor. De asemenea, se mai poate utiliza înotul şi formele de hidroterapie ca mijloace esenţiale în relaxarea şi refacerea potenţialului psiho-fizic în urma eforturilor prestate de sportivii de performanţă.

Înotul cu caracter terapeutic se practică în bazine special construite cu apă încălzită, dar se poate practica şi în aer liber sau în ape deschise.

1.2.3.4.

ÎNTREBĂRI

Care sunt ramurile nataţiei?Prezentaţi caracteristicile înotului.Enumeraţi procedeele de bază care se folosesc în înotul sportiv.Descrieţi pe scurt ramurile nataţiei cu excepţia înotului.

II. ISTORICUL ÎNOTULUI

7

II.1. Prezentare generală

Aşa cum am amintit, în acest curs vom aprofunda problematica înotului.Privind vechimea practicării înotului putem afirma, fără teama de a greşi, că

înotul a fost practicat de om încă de la începuturile existenţei sale. Înotul era practicat în diferite scopuri: în vederea procurării hranei (mediul acvatic constituie o bogată sursă de hrană), pentru învingerea apei ca obstacol în diferite activităţi (vânătoare, pescuit, război, etc.), în mod special în acţiunea de traversare a diferitelor cursuri de apă, cu sau fără transportul diferitelor obiecte. De asemenea, înotul era practicat în scop igienic. Scăldatul în ape a constituit şi constituie pentru om o plăcere, deoarece apa prin proprietăţile sale are un efect benefic asupra organismului omenesc (stimulează marile funcţiuni, are efect favorabil asupra relaxării fizice şi nervoase).

Învăţarea înotului de către generaţiile tinere pentru a-şi proteja viaţa şi pentru a desfăşura diferite activităţi, a constituit o preocupare constantă la popoarele vechi, în special a celor care trăiau în preajma apelor. De la aceştia avem diferite informaţii despre practicarea înotului, transmise prin diferite izvoare, care atestă că înotul era cunoscut şi practicat de diferite popoare. Înotători foarte buni erau în triburile africane care trăiau pe malurile lacurilor, iar polinezienii sunt cei de la care provine tehnica înotului craul şi arta surfingului.

La unele popoare, cum ar fi indienii americani precolumbieni, înotul era cunoscut şi practicat în mod curent, acesta fiind prezent chiar şi în cadrul unor ceremoniale religioase.

Diferite mărturii transmise peste veacuri atestă faptul că înotul se practica încă din antichitate, cele mai vechi provenind din Africa de Nord. În continuare enumerăm câteva dintre aceste mărturii:- desenele de pe zidurile cetăţii Vadi Sari din deşertul libian cu o vechime

de 9000 de ani î.e.n., prezintă oameni înotând;- bazoreliefurile din palatul Nimrud din Persia antică, atestă faptul că se

practica înotul şi că au fost construite bazine acoperite;- din scrierile sfinte se afirmă că în India, Budha a învăţat să înoate,

înainte de a deveni zeu;- alte documente dovedesc faptul că în Japonia anului 36 î.e.n. se

organizau mari competiţii de înot, iar la curtea imperială din Beijing se făceau demonstraţii de înot;

- un bazorelief descoperit la Ninive reprezintă un soldat asirian înotând cu ajutorul unui burduf umflat cu aer, fapt ce confirmă că soldaţii trebuiau să cunoască înotul, obligaţi de natura activităţii pe care o desfăşurau;

- din poemele homerice aflăm că în Grecia antică, înotul se practica şi era folosit în educaţia fizică a tinerei generaţii, recunoscându-se înotului rolul formativ;

- unele descoperiri arheologice atestă că la romani înotul s-a practicat în scop militar dar şi igienic, practicarea acestuia se făcea în “therme” unde erau construite bazine în care apa avea temperatură diferită;

- unele informaţii transmise de-a lungul vremii ne arată că în Anglia, în anul 730 e.n. au fost organizate întreceri de înot la Beawulf Epos.

În perioada Evului Mediu practicarea înotului a cunoscut o perioadă de regres. Astfel, în anul 745 e.n. printr-un edict a fost interzis îmbăiatul public, mergându-se până la interzicerea contactului cu apa - îmbăiatul, igiena corporală erau considerate imorale, “pierdere de timp”. Acestă concepţie a durat câteva sute de ani şi doar odată cu dezvoltarea ideii cavalerismului se recunoaşte importanţa cunoaşterii înotului pentru a putea depăşii obstacole

8

naturale, înotul regăsindu-se printre cele şapte virtuţi cavalereşti (lupta,călăria, înotul, mânuirea armelor, aruncarea, viaţa de curte şi turnirul).

Apariţia armurilor grele în echipamentul cavalerilor a determinat abandonarea învăţării înotului, dar el revine în actualitate când, în urma unei acţiuni de luptă, Frederic I Barbarosa se îneacă în râul Salep din Asia Mică, atunci când a încercat să-l traverseze (1190 în timpul celei de-a III- a Cruciade).

Noua etapă de dezvoltare a înotului, care a determinat costrucţia de bazine cu apă încălzită, a fost urmată de o nouă perioadă prin care autorităţile legiferează interdicţii privind practicarea înotului. Cu toate acestea, oamenii simplii au continuat să practice înotul.

O nouă etapă de avânt privind practicarea înotului în scop igienic, aplicativ şi de agrement, se înregistrează în secolele XV-XVIII,odată cu dezvoltarea ideilor renascentiste.

II.2. Evoluţia înotului în ţara noastră

Înotul s-a pracicat cu siguranţă şi în ţara noastră, încă din cele mai vechi timpuri, ţinând cont de existenţa unui bogat bazin hidrografic. Deşi nu există mărturii materiale, putem afla despre practicarea înotului la noi din baladele populare şi din unele practici tradiţionale.

Suntem convinşi că pentru deplasarea în apă erau cunoscute şi utilizate diferite procedee de înot. Chiar şi în zilele noastre sunt cunoscute şi practicate procedee populare de înot, care au la bază imitarea diferitelor animale înotătoare.

În anul 1875 apare un manual de înot intitulat “Instrucţia practică pentru învăţământul elementar al înotăriei”, iar în anul 1879 se construieşte primul bazin.

Înfiinţarea diferitelor societăţi cu caracter sportiv, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, contribuie şi la dezvoltarea înotului. Astfel, sub egida societăţii “Tirul” se construieşte în 1896 un nou bazin de înot şi ia fiinţă o “Şcoală de înot”.

În anul 1912 ia fiinţă Federaţia Română de Nataţie, ca urmare a dezvoltarii înotului şi în special a celui cu caracter sportiv. Tot în acest an se organizează primele curse de înot fond pe Dunăre, între localităţile Măcin şi Ghecet.

Înfiinţarea primului club de înot s-a făcut în anul 1922 şi cuprindea un număr de 123 de membri. După trei ani se realizează o întâlnire internaţională cu echipa V.A.C. din Budapesta.

Primul camponat naţional al României are loc în anul 1924 la Târgu Mureş, într-un bazin de 50m lungime.

În anul 1930, F.R.N. prin reorganizare devine mai activă şi tot în acest an se construieşte ştrandul Obor. O acţiune importantă de popularizare şi informare privind înotul de performanţă a costituit-o editarea în anul 1931 a lucrării "Anuarul nataţiei”, în care se publică rezultate oficiale, statute de organizare, regulamente. Tot în această perioadă se organizează diferite concursuri de înot între oraşe, cupe sau campionate naţionale.

În anul 1933 erau afiliate la federaţie 46 de cluburi, iar în 1938, 59 de cluburi cu aproximativ 3800 de înotători. Primul curs de instructori de înot s-a desfăşurat în anul 1936.

Până la al II-lea război mondial rezultatele înotătorilor noştri erau departe de nivelul mondial. După al II-lea război mondial se îmbunătăţeşte baza materilă, determinând şi la noi o dezvoltare a nataţiei. În această perioadă se afirmă câţiva înotători, cum ar fi: A. Oanţă, P. Heitz, iar Mihai Mitrofan participă la finala olimpică de la Roma din anul 1960. În anii 1967-1970 se remarcă o nouă

9

generaţie de înotători având ca reprezentanţi pe brasiştii Anghel Şoptirean şi Vasile Costa.

Prin Carmen Bunaciu, specilistă în procedeul spate, se obţin noi rezultate importante. La olimpiadele de la Moscova şi Los Angeles este foarte aproape de medalia de bronz, ratând astfel, obţinerea primei medalii olimpice pentru înotul românesc. Acest lucru este realizat de Anca Pătrăşcoiu, care obţine la J.O. de la Moscova medalia de bronz la 200m spate.

Tamara Costache este înotătoarea care a stabilit, în anul 1986 la Campionatele Mondiale de la Madrid, record mondial la proba nou înfiinţată de 50m liber, cu timpul de 25”28/100.

Alte înotătoare care se remarcă sunt Stela Pura şi Noemi Lung, care au figurat în anul 1987, într-un clasament mondial, pe locul IV, respectiv V la proba de 400m liber.

Noemi Lung obţine la J.O. de la Seul o medalie de argint la 400m mixt şi una de bronz la 200m mixt, reprezentând la acea dată cele mai bune rezultate ale înotului românesc.

Până aici, putem concluziona că înotul feminin a obţinut rezultate mai bune decât cel masculin, perioada anilor 80 fiind cea în care s-au obţinut cele mai bune rezultate.

La Campionatele Mondiale din 1991 înotul românesc se afirmă din nou prin înotătoarele Luminiţa Dobrescu şi Beatrice Coadă, care obţin locurile III şi II la mai multe probe.

Deşi înotul românesc dispune de condiţii modeste de pregătire, prin talentul sportivilor şi pasiunea antrenorilor se vor obţine şi în viitor rezultate comparabile cu cele ale unor ţări cu tradiţie în domeniu.

II.3. Primele lucrări de specialitate

Paralel cu evoluţia societăţii omeneşti, înotul este reconsiderat ca activitate cu caracter educativ, igienic şi utilitar. Un rol important în acest sens l-au avut personalităţile vremii, cu vederi progresiste, iluministe, care au elaborat diferite lucrări, acestea având scop şi de popularizare a înotului.

Prezentăm în continuare, într-o ordine cronologică, principalele lucrări:- 1538, profesorul Nicolaus Wyneman scrie lucrarea “Colymbetes sive de

arti natandi”. Apariţia acestei lucrări a constituit un eveniment important în acea vreme. Sunt apreciate calităţile igienice ale înotului şi se scot în evidenţă influenţele benefice ale acestuia asupra funcţiilor organismului. Se recomandă practicarea brasului, spatelui, înotul sub apă, săriturile şi cunoaşterea acţiunilor de salvare, toate însoţite de indicaţii metodice. Recomandă executarea unor exerciţii pe uscat şi abordarea globală a tehnicii utilizând unele obiecte ajutătoare: suspendarea de capătul unor cordoane sau băşici umflate cu aer. Lucrarea este interzisă de biserică în anul 1545.

- 1555, scriitorul umanist Olaus Magnus din Upsala (Suedia), tipăreşte la Roma “Istoria popoarelor nordice”. Această lucrare în capitolul “Despre diferite exerciţii ale tinerilor” scoate în evidenţă utilitatea înotului şi efectele pozitive ale practicării acestuia asupra organismului. Recomandă în învăţarea înotului folosirea unor obiecte plutitoare: băşici umflate, mănunchiuri de papură, centuri din materiale uşoare.

- 1769, Benjamin Franklin scrie cartea intitulată “Cum să devii înotător îndemânatic în scurt timp”. El recomandă şi descrie o metodă de învăţare a înotului în mod individual, bazându-se pe mişcări naturale, care sunt intuite simplu de începător. Autorul foloseşte termenul “crawls”-

10

a se târî, atunci când descrie un procedeu de înot. Franklin a inventat labele de înot folosite şi în zilele noastre.

- 1797, italianul Oronzis di Bernardi prin lucrarea sa “Concepţie completă a învăţării înotului bazată pe studii asupra greutăţii specifice a corpului omenesc”, ne-a transmis multe idei valabile şi azi, deşi cartea conţine unele erori de ordin fiziologic sau din domeniul fizicii.

- 1798, Guts-Muths editează lucrarea “Cărticică despre arta înotului pentru salvare”. El recomandă învăţarea înotului bras folosind diferite materiale ajutătoare. De asemenea, el precizează trei etape în învăţare: acomodare cu apa, exerciţii de învăţare pe uscat şi exerciţii în apă.

- 1817, Ernest von Pfuel scrie un manual pentru învăţarea înotului de către soldaţi intitulat “Totul despre înot”, în care recomandă învăţarea în special a procedeului bras.

- 1878, Herman Ladasek propune învăţarea înotului pe spate în lucrarea sa “Şcoala înotului”.

- 1925, este anul în care Wirssner propune învăţarea înotului prin metoda “naturală”, prin diferite procedee. Copiii erau împărţiţi în grupe, iar învăţarea începea cu exerciţii de acomodare şi jocuri, după care urma iniţierea în tehnica procedeelor de înot.

Marii pedagogi ai timpului au considerat înotul ca un mijloc de instruire şi educare. În învăţarea înotului se foloseau exerciţii pe uscat (suspendarea în chingi), iar în apă se foloseau obiectele plutitoare. Se foloseşte prăjina pentru asigurare şi salvare.

Baza materială pentru practicarea înotului se dezvoltă. Astfel, în Franţa în anul 1760 se inaugurează primul ştrand public, alimentat cu apă din Sena. Duşurile erau alimentate cu apă potabilă.

În 1774, la Frankfurt se construieşte un bazin de înot, după care apar şi altele în Europa.

II.4. Evoluţia competiţiilor de înot

Datorită creşterii numărului de practicanţi a înotului şi datorită calităţilor sportive ale acestuia, s-au desfăşurat diferite întreceri de înot, la început sporadice apoi bine organizate în sisteme competiţionale.

Astfel, în Japonia încă din anul 1603, printr-un edict imperial se aduc precizări privind practicarea şi răspândirea înotului, ceea ce ne indică faptul că exista un sistem naţional de practicare a înotului.

Anul 1837 este anul înfiinţării la Londra a primului club de înot: Asociaţia Naţională de Înot. Londra dispunea la acea perioadă de opt bazine acoperite. După această dată, practicarea înotului de agrement sau aplicativ ia amploare de asemenea, şi cel competiţional.

Procedeul de înot cel mai frecvent practicat în acea perioadă era brasul, iar înotul “liber”, era oricare alt procedeu cu excepţia brasului.

În anul 1858, în Australia se organizează primul Campionat Mondial de înot pe distanţa de 100 y.

Anglia este prima ţară unde, în anul 1874, se înfiinţează prima federaţie naţională de nataţie, creându-se astfel condiţiile apariţiei unui regulament de înot.

În această perioadă se desfăşoară cursa de înot pe distanţa de o milă pe Tamisa, între podul Putney şi Hammersmith, cursă devenită tradiţională, iar din 1878 se organizează întreceri de înot pe distanţa de 100y şi 500y.

După ce în anul 1875, Mathew Webb, căpitan de marină, reuşeşte traversarea înot a Canalului Mânecii (între Dover şi Calais) în 21h şi 45min.,

11

cursa devine tradiţională, iar în 1926 Gertrude Ederle face traversarea în numai 14h 36min.

Se spune că primul care a reuşit să traverseze Canalul Mânecii în 30 ore, a fost soldatul napoleonian Jean Selleti, care după bătălia de la Waterloo pentru a scăpa de deportare, preferă lupta cu valurile.

Urmează o perioadă în care înotul se răspândeşte în Europa, tot mai multe ţări organizând campionate naţionale.

Începând cu anul 1896, când a avut loc prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne la Atena, înotul este prezent permanent în programul olimpic fiind pe locul doi ca număr de probe, după atletism. Întrecerile de înot de la Atena s-au desfăşurat în portul Pireu după care, de la o ediţie la alta, condiţiile de desfăşurare au fost îmbunătăţite permanent.

În anul 1908 se înfiinţează F.I.N.A. (Federaţia Internaţională de Nataţie Amator), care întocmeşte regulamentul internaţional de înot şi de stabilire a recordurilor. În anul 1926 se înfiinţează L.E.N. (Liga Europeană de Nataţie), care organizează competiţii de înot la nivel zonal, competiţii ale comunităţilor lingvistice sau universitare.

Prima ediţie a Campionatelor Mondiale de înot a avut loc în anul 1973 la Belgrad.

II.5. Înotul pe distanţe mari - în ape deschise

Dacă stăpânim bine tehnica înotului şi avem dezvoltată şi rezistenţa, apare dorinţa de a înota pe distanţe mari. Acestă dorinţă l-a însoţit pe om încă din cele mai vechi timpuri. Înotul pe distanţe mari a apărut la început ca o necesitate în viaţa celor care locuiau în preajma apelor. De asemenea, parcurgerea unor distanţe lungi înotând s-a făcut atunci când oamenii au fost puşi în faţa unor situaţii dramatice (aşa cum a fost cazul soldatului Jean Seletti)

În trecut s-au organizat curse cu caracter sportiv pentru traversarea unor strâmtori (Canalul Mânecii, Gibraltar sau Dardanele) sau înot de-a lungul coastelor oceanelor sau mărilor, pe cursul unor fluvii sau râuri, astfel de curse organizându-se şi în zilele noastre în diferite colţuri ale lumii.

Traversarea Canalului Mânecii între Dover şi Calais este cea mai cunoscută cursă şi măsoară 33 km. S-au organizat traversări într-un singur sens sau în ambele.

După ce în anul 1875, căpitanul Mathew Webb reuşeşte pentru prima dată traversarea în condiţii organizate, urmează o serie de încercări nereuşite. Abia în 1911, francezul Thomas Burgess reuşeşte o nouă traversare.

Gertrude Ederle (S.U.A.) este prima femeie care reuşeşte în anul 1926 să traverseze Canalul Mânecii.

Din anul 1927 se înfiinţează o asociaţie care controlează organizarea traversărilor şi emite brevete speciale.

În anul 1961 italianul Antonio Albertondo, realizează prima traversare dublă (în aproximativ 43 ore), dar în 1977 Cynthia Nicolas (Canada) a realizat un record de traversare dublă.

Tot aici putem aminti faptul că în cadrul Campionatelor Mondiale de nataţie a fost introdusă proba de fond în ape deschise.

12

II.6. Evoluţia procedeelor de înot – prezentare generală

În continuare, vom face o prezentare generală a evoluţiei procedeelor de înot, după care va fi prezentată în detaliu evoluţia fiecărui procedeu de înot.

Se presupune că brasul ar fi cel mai vechi procedeu de înot practicat în scop utilitar, iar ca procedeu sportiv este într-adevăr cel mai vechi şi primul. Cu toate acestea, există dovezi încă de la vechii egipteni că şi alte “tehnici” de înot erau practicate în scop utilitar. Craulul pe piept apare ca procedeu sportiv la sfârşitul secolului al XIX-lea, craulul pe spate apare între anii 1910-1912. În anul 1935 apare un nou procedeu de înot, provenit din bras, numit “fluture”. Mau târziu, în anu 1953, este admis ca procedeu de înot sportiv, înotul “delfin”(care provine din fluture), acesta fiind cel de-al patrulea procedeu de înot sportiv. Existenţa celor patru procedee de înot sportiv a permis organizarea probelor de înot mixt pe distanţa de 200m şi 400m. De asemenea, apare şi ştafeta de înot mixt.

Fiecare procedeu de înot sportiv a avut o evoluţie proprie, plecându-se de la tehnici rudimentare, ajungându-se în zilele noastre la o tehnică avansată. Acest lucru a fost posibil datorită noilor cunoştinţe din domeniul ştiinţelor medicale sau mecanica fluidelor, cunoştinţe care au fost utilizate de către specialişti în scopul ameliorării tehnicii fiecărui procedeu de înot, ceea ce a determinat o importantă creştere a vitezei de înot. Astfel, înotul este inclus între ramurile sportive importante.

Regulamentele de înot prin prevederile lor, au contribuit la progresul tehnic al procedeelor de înot, dar uneori, prin prevederile sale a urmărit coservarea unor procedee de înot “ameninţate” de tendinţele evolutive (cum a fost în cazul procedeului bras). Nu de puţine ori şi regulamentele s-au adaptat după realitatea practică, deoarece specialiştii, pentru a se obţine viteze mai mari de înot, introduceau unele modificări tehnice, speculând unele lipsuri ale regulamentului.

II.6.1. Evoluţia procedeului craul pe pieptÎn cadrul întrecerilor de înot desfăşurate în anul 1850, este folosită de către

înotători o nouă tehnică de înot, care derivă din procedeul bras, cu scopul de a se obţine viteze mai mari de deplasare. Noua tehnică a fost denumită “Over”. Aceasta era un înot pe o parte în care braţele vâsleau alterativ, braţul superior era dus înainte prin aer, celălalt prin apă, iar picioarele efectuau forfecări mari. La început a fost folosit în probe scurte, realizându-se 1’01” pe 100y (iarzi) sau 1’08” pe 100m. Mai târziu a fost folosit şi în probe mai lungi, astfel în anul 1904 germanul Rausch la J.O. de la Saint Louis a obţinut locul I pe distanţa de 880y şi 1650y.

În anul 1873 John Trudgeon din Buenos Aires, demonstrează în Europa o tehnică de înot denumită “Trudgeon”. Aceasta presupunea înot pe piept cu capul ridicat şi vâsliri alternative de braţe şi forfecări de picioare, tehnică care se aseamănă cu “voinicesca” cunoscută la noi. Deplasarea era sacadată dar viteza de deplasare era mai mare. Această tehnică a fost folosită la început pe distanţe scurte, apoi şi pe distanţe lungi, astfel că la J.O. de la Melbourne, G. Breen (SUA) realizează record mondial pe distanţa de 1500m cu timpul de 17’52”9/10.

Apariţia tehnicii de înot craul este legată de numele lui Harry Wickham din insula Rubiana (arhipelagul Solomon din oceanul Pacific), care în anul 1893 o demonstrează la Sydney. Fratele acestuia, Alik în vârstă de 12 ani, este cel care se remarcă, realizând în anul 1897 timpul de 44” pe 66m. Antrenorul George Farmer este cel care consacră numele de “crawl”, el exclamând atunci când l-a văzut pe Alik înotând cu această tehnică: “Look at the kid crawling!” (Priveşte acest copil cum se târăşte!).

13

Tehnica a fost preluată de alţi înotători dar la început era folosită în finaluri de cursă.

În anul 1911, Duke Kahanamocu din Hawai foloseşte această tehnică în proba de 100m, reuşind în anul 1920 să obţină o performanţă foarte apropiată de 1 min. pe această distanţă.

Johnny Weissmuller este cel care a perfecţionat tehnica craulului, el reuşind pentru prima dată să înoate sub un minut pe 100m (58”6/10). Acesta este campionul anilor 1920, iar în anul 1929 devine celebru şi ca actor jucând rolul lui Tarzan în filmele cu acelaşi nume. Tehnica lui consta dintr-o poziţie a corpului cu umerii ridicaţi, ceea ce asigura o portanţă mai mare, iar frecvenţa mişcărilor era mare, raportul între mişcarea braţelor şi picioarelor era de 2/6, coordonare valabilă şi în prezent. Braţele vâsleau linear, paralel cu axul corpului, mâna ieşea din apă la nivelul şoldului.

În anii 30 japonezii îmbunătăţesc tehnica mişcării picioarelor, care devine activă în ambele sensuri (ascendent şi descendent), tehnică ce se impune. De asemenea, ei măresc frecvenţa bătăilor de picioare până la 10 pentru două mişcări de braţe, iar vâslirile aveau o frecvenţă mai mare şi erau mai scurte. Cu această tehnică japonezul Yasugi Miyazaki, în vârstă de 14 ani, la Jocurile Olimpice din 1932 câştigă proba de 100m liber în 58”2/10.

Tehnica înotului craul se perfecţionează în continuare prin lungirea vâslirii braţelor, micşorarea alunecării, iar tehnica înotului de viteză se diferenţiază de cea de fond. Dacă la înotul de viteză se păstrează raportul de 2/6 între mişcările braţelor şi picioarelor, dar crescând frecvenţa mişcărilor, la înotul de durată se trece la coordonarea de 2/4 sau chiar 2/2.

Performanţele înotătorilor cresc continuu, reuşindu-se depăşirea graniţei de 50” pe 100m liber. Acest lucru îl realizează în anul 1976 Jim Montgomery, care înregistrează timpul de 49”99/100, record care rezistă doar trei săptămâni. Graniţa celor 15 min. pe distanţa de 1500m liber, este depăşită de înotătorul Vladimir Salnicov, care în anul 1980 la J.O. de la Moscova realizează 14’58”27/100.

Anumite prevederi de regulament apărute pe parcursul timpului au influenţat performanţele realizate de înotători: din 1957 omologarea recordurilor se face numai în bazine lungi de 50m, din anul 1969 se acceptă numai apă dulce, iar din ianuarie 1972 întoarcerile nu mai sunt obligatorii prin atingerea peretelui cu mâna.

Evoluţia probelor de înot în procedeul craul pe pieptDe-a lungul timpului probele de înot în acest procedeu s-au desfăşurat pe

distanţe diferite. Cu prilejul organizării primelor competiţii de înot liber, programul întrecerilor cuprindea probe de 300-400-500y,1000 yarzi, etc. Începând cu anul 1949 F.I.N.A. nu mai validează recorduri pe distanţe ca: 300y şi 1000y liber; 400m spate; 400 şi 500m bras.

Proba de 100m s-a desfăşurat încă de la sfârşitul secolului trecut, dar a fost găzduită în bazine cu lungimea de 25m, 50m, 100m, dar şi de 34m, sau în ape deschise aşa cum a fost cazul J.O. de la Atena din 1896, când întrecerile de înot s-au desfăşurat în golful Zea de lângă Pireu.

Aşa cum s-a mai amintit, 800m liber femei şi 1500m liber bărbaţi sunt cele mai lungi probe în bazin. Cea mai scurtă probă, cea de 50m liber, debutează la Campionatele Mondiale de la Madrid din anul 1986. La femei primul record mondial în proba de 50m liber este stabilit de românca Tamara Costache care realizează timpul de 25"”8/100.

Procedeul craul, care se înoată în probele de liber deoarece este cel mai rapid, a cosacrat mari campioni începând cu Johny Weissmuller, apoi Mark

14

Spitz “cel mai mare înotător al tuturor timpurilor”, care cucereşte şapte medalii de aur la J.O. de la Munchen, sau Dawn Fraser “cea mai mare înotătoare a tuturor timpurilor”, campioană la trei olimpiade. Toţi aceştia au înotat probe de sprint dar şi probe lungi sau în alte procedee.

II.6.2. Evoluţia procedeului craul pe spateÎnotul pe spate a fost folosit încă în urmă cu câteva secole. Acest procedeu

era destul de des abordat de către cei care înotau, dar aceştia foloseau o tehnică similară brasului, cu corpul în poziţia pe spate.Ca procedeu aplicativ are valoare şi este utilizat şi în prezent.

În cadrul întrecerilor de înot din programul J.O. de la Stockholm, din anul 1912, americanul Harry Hebner a practicat o tehnică nouă, derivată din craul pe piept (craul pe piept răsturnat) în care picioarele efectuau mişcări de pedalare, iar genunchii ieşeau mult deasupra apei. Poziţia corpului era oblică cu capul ridicat, braţele vâsleau prin lateral aproape întinse. Înotând cu această tehnică a realizat timpul de 1’20”8/10 în finala olimpică pe distanţa de 100m.

În anii 1930, japonezii perfecţionează tehnica acestui procedeu. Reuşesc să realizeze o mai bună alunecare pe apă şi să crească eficacitatea mişcărilor de picioare.

Cele mai multe îmbunătăţiri ale craulului pe spate le face americanul Adolf Kiefer (1935). Acestea sunt: poziţia orizontală a corpului, intrarea braţelor în apă la ora 11 şi 13, frecvenţa mare a vâslirilor dar ele se realizau aproape de suprafaţa apei. Tot el concepe întoarcerea cu rostogolire care îi poartă numele şi este încă folosită de unii înotători avansaţi.

Cu ocazia J.O. de la Londra (1948), francezul Georges Vallery face cunoscută vâslirea cu îndoirea braţului, transformând mişcarea circulară cunoscută în mişcare lineară, în lungul corpului care este mai eficace.

După 1956, vâslirea de braţe se execută în “S” culcat; palmele acţionează “în val”.

Raportul între mişcările de braţe şi picioare era tot de 2/6.Australienii mixează toate perfecţionările aduse procedeului, în plus

executau o coordonare de 2/4.Un moment important în istoria acestui procedeu este marcat de germanul

Roland Mathes, medaliat olimpic la trei ediţii succesive. Acesta, foloseşte toate inovaţiile aduse tehnicii şi le adaptează particularităţilor sale morfologice: supleţe şi alonjă, el având o înălţime de 1,90m. Tehnica folosită de Mathes poate fi rezumată astfel: poziţia corpului înaltă şi plată, ceafa adânc în apă, bărbia paralelă cu suprafaţa acesteia, braţele intră în apă la linia mediană (umeri supli), vâslire cu îndoirea braţelor, coordonare obişnuită de 2/6.

Un alt fapt de remarcat este că, profitând de lacunele regulamentului, la J.O. de la Seul, înotătorii de spate parcurgeau după start şi întoarceri până la 40m sub apă, cu mişcări ondulatorii ca la delfin, după care reluau acţiunile specifice pe suprafaţa apei. Această prelungire a drumului subacvatic se pare că aduce un plus de viteză. S-a intervenit imediat prin regulament, făcându-se precizarea că mişcările sub apă după start şi întoarceri nu se pot prelungi pe o distanţă mai mare de 15m.

Probele în procedeul craul pe spate rămân cele clasice, adică 100 şi 200m, la acestea se adaugă porţiunile de înot pe spate din probele de înot mixt individual sau ştafetă înot mixt.

II.6.3. Evoluţia procedeului brasUn papirus egiptean, datând din anul 3400 î.e.n., prezintă un desen al

procedeului bras în succesiunea mişcărilor, fapt ce demonstrează că acest procedeu a fost utilizat de om de foarte multă vreme, deoarece are o mare

15

valoare aplicativă. La prima traversare organizată a Canalului Mânecii, realizată în anul 1875 de căpitanul Mathew Webb, s-a folosit procedeul bras.

În prima carte de înot,scrisă de pedagogul elveţian Nicolaum Wynmann în anul 1538, intitulată “Colymbetes”, găsim descris procedeul bras, care timp de sute de ani a constituit singura metodă de învăţare a înotului.

Ca probe de concurs brasul a fost prezent pentru prima dată în programul J.O. de la Paris din anul 1900, când a fost programată o probă de înot sub apă pe distanţa de 60m, probă care a fost ulterior abandonată.

Începând cu anul 1904, probele de bras au fost introduse în programul J.O. de la Saint Louis, organizatorii americani considerând aceste probe ca o “specialitate europeană”. La olimpiada de la Londra din anul 1908, brasul este considerat ca procedeu de sine stătător, proba desfăşurându-se pe distanţa de 200m.

Din dorinţa de a mări viteza de înot prin acest procedeu, pe parcursul timpului, în special în secolul XX, tehnica brasului a suferit mai multe îmbunătăţiri.

La începutul secolului, brasul se înota cu mişcări largi, circulare, poziţia corpului era aproape oblică, cu capul ridicat, fapt ce uşura respiraţia. Această tehnică era relativ simplă şi accesibilă.

Germanul Erich Rademacher îmbunătăţeşte tehnica brasului adoptând o poziţie de alunecare, iar braţele aproape întinse efectuau o tracţiune mai adâncă. În cotinuare, această tehnică a fost îmbunătăţită de înotătorii japonezi Tsuruta şi Ito, care au câştigat probele de bras la Jocurile Olimpice din 1932 şi 1936. Aceştia au accentuat vâslirea cu braţele îndoite şi au mărit frecvenţa mişcărilor. De asemenea, în această perioadă, înotătorul filipinez T. Ildefonso, foloseşte un stil în imersiune, respiraţia efectuându-se la câte două cicluri de mişcări.

Tot aici trebuie amintit faptul că E. Rademacher în anul 1926, speculând o lacună a regulamentului care nu-l obliga pe înotător ca în proba de bras să ducă braţele înainte prin apă, duce braţele înainte pe deasupra apei. Această modalitate este mai eficace, eliminându-se acţiunea frenatoare a mediului acvatic în faza pregătitoare a braţelor. Rademacher foloseşte aceste acţiuni ale braţelor înainte de întoarceri şi pe ultimii metri ai cursei. Astfel, va apare un nou procedeu de înot denumit fluture, inventatorul acestuia fiind cosiderat E. Rademacher.

În anii 1930 tot mai mulţi înotători trimit braţele înainte pe deasupra apei. Pentru a conserva brasul “clasic”, F.I.N.A. recunoaşte în anul 1935 acest nou procedeu intitulat “bras-fluture”.

Până în anul 1952 ambele variante erau folosite în probele de bras. Astfel, în 1936 la Olimpiada de la Berlin japonezii, care au câştigat probele de bras, au folosit un bras cu mişcări de mare amplitudine, în timp ce americanii înotau fluture, iar germanii şi francezii, brasul clasic. În anul 1935 Higgins stabileşte record mondial în proba de 100m bras înotând fluture.

Apariţia înotului fluture a avut o influenţă asupra tehnicii brasului, picioarele efectuând o deschidere mai mică, iar momentul de împingere al acestora se accentuează.

În anul 1952, la J.O. de la Helsinki, s-a hotărât separarea înotului bras de înotul fluture (delfin). Acesta este momentul când în mod oficial apare cel de-al patrulea procedeu de înot: procedeul fluture (delfin).

Căutările de inovare a procedeului bras nu se opresc aici. Înotătorii japonezi folosesc brasul sub apă parcurgând distanţe mari din cursă, chiar câte un bazin întreg. Brasul sub apă a fost folosit de către înotători în perioada anilor 1952-

16

1957, lucru posibil prin lipsa unor reglementări precise. Astfel, la Olimpiada de la Melbourne sovieticul Iunicev câştigă proba de 200m, înotând brasul subacvatic.

Congresul F.I.N.A. din anul 1957 interzice brasul subacvatic, fiind considerat dăunător sănătăţii. Cu acestă ocazie, în regulament se fac precizări clare asupra tehnicii procedeului bras. Aceste precizări permit înotătorului efectuarea sub apă a unui singur ciclu de mişcări după start şi după întoarceri. În tot restul cursei o parte a capului înotătorului va trebui să spargă suprafaţa apei.

În aceste condiţii specialiştii brasului continuă cercetările pentru mărirea vitezei de înot. Tot japonezii aduc o nouă îmbunătăţire brasului, folosind o tehnică a respiraţiei la sfârşitul vâslirii braţelor (când acestea se grupează sub piept), cunoscută sub denumirea de “respiraţie întârziată”. Înotătorul japonez M. Osaki este printre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai acestei tehnici. Mulţi recordmeni mondiali au folosit şi îmbunătăţit această tehnică: americanii Chet Jastremski, Kati Ball, Kati Carr, sovieticii Ghiorghii Procopenko, Svetlana Babanina şi japonezul Nobutake Toguchi.

Noua tehnică a brasului permite menţinerea unei poziţii mai scufundate a corpului în timpul vâslirii, care se efectuează mai adânc, în zone în care apa este relativ nemişcată, mişcările se alungesc şi devin mai economice. Această tehnică a permis creşterea frecvenţei mişcărilor. Picioarele execută o propulsie pe un traseu eliptic, cu ridicarea accentuată a gambelor şi mărirea suprafeţelor de propulsie. La Olimpiada de la Tokio s-au afirmat cu această tehnică brasiştii: Ian O’Brien (Australia), V. Procopenco (U.R.S.S.) şi Iastremski, câştigătorii în această ordine a primelor trei locuri.

Frecvenţei mişcărilor i-a luat locul tehnica bazată pe mişcări relativ rapide dar foarte puternice. Astfel, englezul D. Wilkie obţine în anul 1975, timpul de 1’04” în proba de 100m bras şi respectiv 2’15” în cea de 200m bras.

Până în prezent brasul este singurul procedeu în care distanţa de 100m nu s-a înotat sub timpul de 1’. În anul 1991, la Campionatele Mondiale din Australia, Norbert Rosza stabileşte un nou record mondial la 100m bras, cu timpul de 1’01”45/100.

Probele în procedeul bras au evoluat de la folosirea acestui procedeu în probele pe distanţe mari (400-800m), care s-au redus treptat ca distanţă, până la probele de bazin de 100 şi 200m. În prezent acesta sunt singurele probe în care se întrec înotătorii în procedeul bras. De asemenea, trebuie amintită şi distanţa de 50m, care se înoată în procedeul bras, din proba de 200m înot mixt.

Astăzi, probele pe distanţe mari, 800 şi 1500m liber, se parcurg folosind procedeul craul pe piept care este cel mai rapid, cu toate că efortul depus de înotători este mai mare, dar rezultatele obţinute sunt superioare.

II.6.4. Evoluţia procedeului flutureAcest procedeu este cel mai nou dintre procedeele sportive de înot. Apariţia

procedeului fluture este rezultatul căutărilor specialiştilor, în dorinţa de a mări viteza de înot în procedeul bras. Aşa cum am mai amintit, înotătorul german E. Rademacher în anul 1926, profitând de o imprecizie a regulamentului, executa faza pregătitoare a braţelor la bras, aruncându-le înainte pe deasupra apei, înainte de întoarceri şi la sosire. Acesta este considerat momentul apariţiei procedeului fluture, iar Rademacher inventatorul lui.

În anul 1933, Henry Myers (S.U.A.) perfecţionează această tehnică şi înoată, în proba de 150y mixt, toată distanţa de bras prin procedeul fluture (probele de mixt la acea vreme se înotau în cele trei procedee cunoscute: bras, spate şi craul). În anul 1935 acest procedeu este recunoscut sub denumirea de

17

bras-fluture, iar înotătorul american John Higgins, stabileşte în acelaşi an recordul în proba de 100m bras-fluture cu timpul de 1’10”8/10.

Acest procedeu fiind obositor un timp a fost abandonat de înotători, mai ales că în anul 1936 la Olimpiada de la Berlin, americanii, care înotau fluture în probele de bras (până la 1 ianuarie 1953 în probele de bras se înota şi fluture), au fost învinşi de brasiştii japonezi şi europeni.

La ediţiile J.O. din anul 1948 (Londra) şi 1952 (Helsinki) probele de bras sunt câştigate de fluturişti.

Pentru a conserva brasul clasic, în anul 1952 la Olimpiada de la Helsinki, se hotărăşte separarea procedeului fluture (în care picioarele executau mişcări de bras) de procedeul bras. Astfel, începând cu anul 1953 probele de mixt se vor înota în patru procedee.

Din anul 1953, s-a permis prin regulament ca picioarele să poată executa mişcări în plan vertical ca la craul, dar simultan, care seamănă cu mişcarea unei cozi de delfin. De aici vine şi denumirea de “delfin” a acestui procedeu. Cu timpul s-a consacrat denumirea procedeului de “fluture”.

Încă din anul 1935, americanul Jack Sieg de la Universitatea Iowa antrenat de D. Armbruster, foloseşte o tehnică fluture dar cu mişcări ondulatorii şi bătăi simultane de picioare în plan vertical. Sieg folosea această tehnică ca un exerciţiu de antrenament, el realizând timpul de 1’00”2/10 pe distanţa de 100y.

Deşi această tehnică nu a fost omologată şi uitată cu timpul, ea a fost consenmată în numărul din aprilie 1935 în revista “Journal of Health and Physical Education”, prin articolul intitulat “The Delfin-Breast Stroke". Mai târziu, maghiarii Acs şi György Tumpek au perfecţionat această tehnică, procedeul fiind acum cunoscut ca realizare a lui Tumpek, care înota într-un stil în imersiune, cu două şi trei ondulări ample, la un ciclu de mişcări. Tot el stabileşte în anul 1953, primul record omologat în piscina de 33,33m lungime de pe insula Margareta, cu timpul de 1’04”3/10 pe distanţa de 100m. În 1957, realizează 1’03”4/10 pe distanţa de 100m în bazin cu lungimea de 50m.

La Olimpiada de la Melbourne toţi participanţii au înotat în probele de fluture, folosind noua tehnică.

Din anul 1963, regulamentul permite doar mişcarea simultană a picioarelor în plan vertical.

Din dorinţa de a obţine viteze mai mari, specialiştii perfecţionează în continuare acest procedeu. Creşte frecvenţa mişcărilor de braţe sporind astfel rolul acestora, bătăile de picioare s-au mai diminuat (aplatizat), ele trecând pe plan secund. Se realizează creşteri ale performanţelor astfel că, americanul Lance Larson, în anul 1960, coboară sub 1’ pe distanţa de 100m, realizând 58”7/10.

Cu timpul fluturele devine al doilea procedeu de viteză după craul pe piept. Acest lucru a fost posibil prin contribuţia înotătorilor japonezi (care au folosit respiraţia laterală, ca la craul), a olandezei Ada Kok, a australianului Kevin Berry şi americanului Mark Spitz. Acesta din urmă realizează între anii1967-1972 mai multe recorduri, ajungând până la 54”27/100 pe 100m, record care a rezistat cinci ani.

De la recunoaşterea oficială a procedeului întrecerile se desfăşurau pe distanţa de 100m. După 15 ani se introduce proba de 200m fluture. Mark Spitz este cel care coboară recordul la 200m fluture la 2’00”02/100, dar înotătorul Roger Pytel (R.D.G.) este cel care realizează în anul 1976, în cadrul Campionatelor R.D.G., timpul de 1’59”63/100, fiind primul care depăşeşte graniţa celor două minute.

18

II.6.5. Evoluţia starturilor şi întoarcerilorOdată cu evoluţia procedeelor de înot a evoluat şi startul, în special avântul

braţelor. De la avântul natural al braţelor din poziţie înapoi-sus prin balans înainte pe lângă şolduri, la rotarea completă a braţelor prin înainte-sus şi avântul lor pe lângă şolduri în momentul desprinderii. În prezent cei mai mulţi înotători folosesc un procedeu rapid de desprindere şi avânt. Din stând îndoit, picioarele semiflexate, mâinile se sprijină pe marginea bloc-startului: la comanda de start înotătorul împinge cu mâinile în bloc, se dezechilibrează înainte şi împinge energic cu picioarele deschizându-se ca un "briceag". Acţiunile din timpul zborului şi a drumului subacvatic nu au suportat modificări importante. Pentru procedeele craul, bras şi fluture startul este aproape identic ceea ce-l diferenţiază fiind acţiunile sub apă.

Startul la procedeul spate, care se ia din apă, din cauza prevederilor de regulament nu a evoluat spectaculos. Totuşi, de la balansul braţelor pe deasupra capului s-a trecut la o traiectorie mai scurtă prin lateral-sus. De asemenea, înotătorul nu se mai grupează atât de accentuat lângă bloc, ci ţâşneşte energic din apă, obţinând rapid poziţia de alunecare.

Întoarcerile au suferit şi ele perfecţionări cum ar fi cea de la craul, care de la întoarcerea simplă, cu atingerea peretelui cu o mână, s-a trecut la întoarcerea cu răsturnare, mai rapidă, iniţiată încă în anii 1918-1919, apoi, după 1972 când regulamentul de înot numai obligă la atingerea peretelui cu mâna, la întoarcerea cu rostogolire, obţinându-se rezultate mai bune.

La bras şi la fluture întoarcerile au rămas aproape neschimbate, deoarece regulamentul obligă ca peretele să fie atins cu ambele mâini simultan şi la acelaşi nivel. De asemenea, la procedeul spate, ca şi la craul, au existat mai multe variante de întoarceri. Astfel, încă în anii 1930 se puteau folosi trei variante: varianta japoneză (Kiyokawa), cea olandeză (în 1936 Rita Mastenbroek) numită şi "farfurie", reactualizată de John Naber în 1978 la J.O. de la Montreal şi întoarcerea Kiefer, care la fel se mai întâlneşte şi astăzi.

1.

2.

3.

4.

5.6.7.

ÎNTREBĂRI

Prezentaţi câteva dintre mărturiile transmise peste veacuri privind practicarea înotului.Amintiţi cele mai importante rezultate obţinute de înotul românesc pe plan internaţional, în decursul timpului.Enumeraţi principalele lucrări de specialitate în domeniul înotului, scrise până la începutul secolului XX.Care sunt înotătorii ce au adus contribuţii la evoluţia tehnicii procedeelor sportive de înot: craul, spate, bras şi fluture?Cum a evoluat procedeul bras?Care este considerat cel mai vechi procedeu de înot şi de ce?Din ce procedeu de înot derivă procedeul fluture şi cum a evoluat acesta?

19

III. INFLUENŢELE EXERCITATE DE PRACTICAREA ÎNOTULUI ASUPRA ORGANISMULUI

III.1. Influenţele exercitate asupra organismului de calităţile fizice şi chimice ale apei

Înotul, prin influenţele pe care le exercită asupra organismului, este considerat unul dintre cele mai complexe sporturi. Practicarea acestuia contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice , la dezvoltarea fizică armonioasă, iar prin proprietăţile pe care le are apa, alături de aer şi soare, cotribuie la călirea organismului, deci la întărirea stării de sănătate.

Prin proprietăţile fizice şi chimice pe care le are apa, exercită asupra organismului, prin practicarea înotului, unele influenţe care determină adaptări ale marilor funcţiuni, contribuind la creşterea rezistenţei organismului la mediul acvatic.

Temperatura apei determină influenţe importante asupra organismului. Contactul cu apa, de obicei mai rece decât temperatura aerului, solicită procesele de termoreglare cu scopul de a păstra temperatura constantă a corpului (temperatura corpului este mai mare decât cea a apei). Conductibilitatea termică a apei fiind de patru ori mai mare decât a aerului, determină pierderi mai mari de temperatură a organismului aflat în apă decât pe uscat.

Apa mai rece măreşte schimburile gazoase, produce unele modificări în compoziţia sângelui cum ar fi: scăderea globulelor roşii, creşterea celor albe şi creşterea hemoglobinei, toate fiind reacţii de adaptare a organismului.

Pentru a evita pierderea prea mare de căldură, în corp se produce o vasoconstricţie prin care sângele se adună în părţile profunde ale organismului. Dacă apa la temperatura de 180 C dă senzaţia de frig, în aer la aceeaşi temperatură senzaţia este de confort. La 240 C apa pare răcoritoare pe când aerul la aceeaşi temperatură dă senzaţia de cald. Exemplele prezentate arată că în apă pierderile de temperatură sunt importante. Şederea îndelungată în apă rece, în urma unor naufragii, produce moartea organismului prin hipotermie.

Pentru a se evita disconfortul, în concursurile de înot apa trebuie să aibă o temperatură de 24-260 C, iar în învăţarea înotului se recomandă ca temperatura apei să fie de 26-280 C.

În timpul înotului apa exercită o presiune asupra corpului înotătorului îngreunând respiraţia, mai ales în poziţia pe piept, când înotătorul opune o suprafaţă de atac a corpului mare, presiunea atingând 8kg pe 1cm2. Pentru realizarea respiraţiei cel care înoată angrenează mult mai activ muşchii respiratori decât pe uscat. În înotul pe spate presiunea se simte mai puţin, pluta pe spate reprezentând o poziţie odihnitoare.

Apa are în compoziţia sa chimică diferite săruri cum ar fi apa de mare care are: iod, sulf, clor, fosfor, fier. Prin contactul corpului cu apa de mare în special, pătrund în organism diferite săruri, favorizând creşterea osoasă şi alte funcţii.

20

III.2. Influenţele exercitate de practicarea înotului asupra marilor funcţiuni

Respiraţia Este funcţia organismului care suferă modificări importante în urma

practicării înotului. Prin procesul respiraţiei se aprovizionează organismul cu oxigen şi se elimină CO2. Aerul care este introdus în plămâni are şi un rol fizic asigurând plutirea, în special în inspir. În urma expiraţiei corpul tinde să se scufunde, iar pentru asigurarea plutirii corpului sunt necesare mişcări suplimentare de braţe şi picioare.

Respiraţia în timpul înotului este îngreuiată de doi factori:- presiunea hidrostatică;- coordonarea mişcărilor de braţe cu respiraţia.Presiunea hidrostatică solicită în mod deosebit atât contracţia muşchilor

inspiratori, care sunt obligaţi să efectueze un travaliu suplimentar pentru a învinge acestă presiune, cât şi contracţia muşchilor expiratori care trebuie să creeze o presiune superioară în cuşca toracică pentru a putea expulza aerul viciat.

Dependenţa respiraţiei de lucrul braţelor limitează posibilităţile schimburilor gazoase. Astfel, inspiraţia este de scurtă durată, deci amplitudinea ei este redusă. Expiraţia este activă (pentru a învinge presiunea hidrostatică) şi de lungă durată, începe pe gură şi se termină pe nas.

În învăţarea înotului efectuarea unei respiraţii corecte este o sarcina de primă importanţă, deoarece se spune că înotul este “arta de a respira în apă”. S-a constatat că efectuând o respiraţie corectă în timpul înotului, capacitatea vitală creşte semnificativ, cu 200-400cmc în numai 12 lecţii de înot. Acest lucru scoate în evidenţă o funcţionare mai bună a actului respirator.

Frecvenţa respiratorie pe uscat la cei care practică înotul este scăzută (bradipnee). În timpul înotului numărul de respiraţii pe minut creşte proporţional cu viteza de înot, procedeul înotat şi distanţă. De exemplu, la o viteză de 60m/min se efectuează 40-50 respiraţii pe minut.

Apneea voluntară (oprirea voită a respiraţiei) este crescută la cei care practică înotul. Omul sănătos după o inspiraţie forţată poate să-şi menţină respiraţia 30-40 sec., însă cei care au valori sub 20 sec. trebuie consideraţi ca având o funcţie respiratorie necorespunzătoare. Apneea voluntară reprezintă un indice al funcţiei respiratorii extrem de preţios în aprecierea stării de antrenament la înotători. Înotătorii bine antrenaţi ajung să-şi menţină respiraţia 2-3 minute.

Ventilaţia pulmonară şi consunul de O2 ating nivelul lor maxim la aproximativ 200 sec. de la începerea efortului, după care au tendinţa de scădere. Absorbţia totală de O2 creşte liniar cu durata probei.

Practicarea înotului influenţează creşterea perimetrului toracic, creşterea capacităţii vitale, creşterea debitului respirator maxim şi a consumului maxim de oxigen.

CirculaţiaDatorită poziţiei orizontale a corpului în timpul înotului şi presiunii

hidrostatice, precum şi datorită contracţiilor ritmice ale muşchilor braţelor şi picioarelor, solicitarea aparatului circulator şi în special a inimii, este mai mică, circulaţia sângelui fiind astfel favorizată. Temperatura scăzută a apei şi conductibilitatea mare a acesteia creează condiţii defavorabile, mai ales pentru circulaţia periferică.

Frecvenţa cardiacă în repaus, la cei care practică un timp îndelungat înotul, este mai mică (bradicardie) faţă de persoanele care nu practică exerciţiul fizic în

21

general. În timpul străbaterii unei distanţe de 50m prin înot, frecvenţa cardiacă poate atinge valori de 160-200 pulsaţii pe minut. În probele mai lungi frecvenţa cardiacă are valori mai mici, de 100-140 puls./min.

Tensiunea arterială suferă modificări asemănătoare pulsului. În timpul efortului intens de înot tensiunea arterială creşte considerabil, atât maxima cât şi minima. De exemplu, în urma înotului cu viteză maximă pe distanţa de 50m, tensiunea arterială maximă atinge 200-220 mmHg, iar minima scade. Ca efect tardiv al practicării înotului, se observă în repaus creşterea tensiunii maxime de la 116 la 126 mmHg şi scăderea celei minime de la 70 la 60 mmHg.

Prin antrenament sistematic se produce o mărire (hipertrofie) a muşchiului inimii, sporind astfel forţa de contracţie, ceea ce constituie o adaptare fiziologică a circulaţiei la efort, exprimată şi prin mărirea tensiunii diferenţiale.

Volumul sistolic şi debitul cardiac cresc, fiind favorizate şi de poziţia orizontală, activitatea inimii este uşurată, iar circulaţia de întoarcere este foarte bună.

Din cercetările efectuate s-a constatat că la copii adaptarea inimii la efortul solicitat de înot se realizează mai bine decât la adulţi. S-a constatat că după un ciclu de învăţare a înotului, valorile frecvenţei cardiace şi tensiunii arteriale s-au îmbunătăţit.

Sângele prezintă modificări importante, legate de adaptarea la efort. Numărul hematiilor creşte în timpul efortului, iar ca efect tardiv şi în repaus. Cantitatea de hemoglobină creşte de la 15,5g% la 18,5g%.

ExcreţiaDeoarece în timpul înotului organismul nu are posibilitatea să se detoxofice

prin transpiraţie (unii specialişti susţin că tanspiraţia are loc totuşi), această funcţie este preluată de rinichi. Solicitarea intensă a funcţiei renale se reflectă în acidificarea urinei a cărui PH scade la valori de 4,8-5,2.

În timpul înotului se pierde NaCl din sânge, fapt ce produce de multe ori crampe musculare (“cârcei”) care sunt neplăcute pentru înotători. Înlăturarea acestui neajuns se face prin alimentaţie corespunzătoare.

III.3. Folosirea înotului ca mijloc de tratament în diverse afecţiuni

Înotul, prin acţiunile benefice ce le exercită asupra organismului omenesc, contribuie cu rezultate bune la vindecarea unor afecţiuni. Sunt cunoscute situaţii în care înotul a fost practicat pentru tratarea unor deficienţe, iar rezultatul a fost nu numai vindecarea, ba mai mult, unii dintre cei aflaţi în această situaţie au ajuns să practice înotul de performanţă cu rezultate remarcabile, cum ar fi: John Konrads, Johny Weissmuler sau Zoia Makarova.

Dacă la început înotul era recomandat pentru tratarea unor paralizii, leziuni ale articulaţiilor, etc., astăzi, înotul este folosit ca mijloc de tratament în diverse afecţiuni, urmărindu-se recuperarea organică sau funcţională.

În cazul copiilor debili, astenici, cu tulburări în dezvoltarea psihofizică, cu urme de rahitism etc., practicarea înotului le stimulează pofta de mâncare, respiraţia şi funcţia inimii, linişteşte somnul schimbând radical aspectul acestor copii.

Alături de gimnastica medicală, înotul contribuie la corectarea deviaţiilor coloanei vertebrale: înotul pe spate se recomandă pentru corectarea cifozei, brasul ajută la corectarea scoliozelor. Înotul, fără a ţine seama de particularităţile procedeelor tehnice, întinde coloana vertebrală, întăreşte muşchii de o parte şi de alta a coloanei, contribuind astfel la corectarea deviaţiilor apărute. În aceste cazuri mişcările se execută lent, cu accent pe

22

tehnică şi nu pe forţă. O lecţie de înot făcută în scop de tratament, nu trebuie să depăşească 45-60 minute.

Chiar şi în deviaţiile mai accentuate ale coloanei vertebrale, înotul aduce importante ameliorări prin stimularea respiraţiei, care este adesea stânjenită. O aplicare îndelungată şi timpurie asigură succesul tratamentului.

Înotul se foloseşte cu rezultate foarte bune în atrofii musculare şi alte deformaţii fizice, rămase după unele boli ale sistemului nervos, căpătate imediat după naştere sau în prima copilărie şi în special în urmările paraliziei infantile. În aceste cazuri se indică începerea imediată a tratamentului prin înot, combinat cu gimnastica recuperatorie.

Înotul în apă caldă (peste 260) reuşeşte să învingă spasticitatea musculară care favorizează poziţii şi mişcări anormale. Activând circulaţia sângelui, el ajută la dezvoltarea muşchilor mai slabi, contribuie la reeducarea mişcărilor articulare limitate în urma anchilozării.

În această acţiune de tratare a afecţiunilor prin folosirea înotului, este foarte important să influenţăm pozitiv psihicul copilului, fapt ce va determina creştera randamentului tratamentului. Acest lucru se realizează când copilul simte că stăpâneşte apa.

Unele forme de reumatism pot fi atenuate prin înotul în apă bogată în iod, sulf, săruri care pătrunzând în corp exercită efecte favorabile asupra organismului. În acelaşi timp, mişcările efectuate ajută la relaxarea musculaturii contractate cauzate de poziţiile incomode pe care le adoptă bolnavii, cu scopul de a evita durerea.

Înotul are efecte bune în unele boli interne, în special în tulburările aparatelor respirator şi circulator. În toate cazurile de leziuni organice sau funcţionale care stânjenesc buna funcţionare a plămânilor, folosirea înotului ajută la tratare. Efectele acestui tratament se pot controla prin capacitatea vitală şi apneea voluntară, care cresc de la o lecţie la alta.

Lecţiile care urmăresc o gimnastică respiratorie prin înot trebuie să aibă o intensitate redusă, accentul fiind pus pe respiraţia liniştită, întreruptă cu mici pauze respiratorii de 5-10 sec în care bolnavul îşi reţine respiraţia sub apă.

În combaterea varicelor înotul are acţiune favorabilă, prin scăderea presiunii venoase.

Persoanele cu tensiune arterială scăzută, obosiţii, astenicii se simt reconfortaţi după o şedinţă de înot. Acţiunea de echilibrare a sistemului nervos din pereţii vaselor de sânge îşi găseşte aplicarea în marea grupă a tulburărilor neurovegetative. Înotul este sportul care dă procentul cel mai mic de tulburări negative, tocmai datorită acestei acţiuni.

În timpul înotului circulaţia sângelui este activată, împiedicându-se astfel depunerea de substanţe grase pe pereţii vaselor de sânge, combătând astfel arteroscleroza. Acest aspect recomandă folosirea înotului şi la vârste înaintate.

Pentru acţiunea sa uşor excitantă, înotul este recomandat în unele tulburări ale glandelor cu secreţie internă. De exemplu, în insuficienţa tiroidiană (mixoedem) în care arderile organismului sunt încetinite, iar copilul prezintă o întârziere în dezvoltarea psihofizică, înotul dă rezultate foarte bune. Dimpotrivă, înotul este contraindicat în hipertiroidie, ale cărei tulburări (oboseală, insomnie) le-ar accentua.

În cazul obezităţii înotul stimulează arderile din corp, reglând funcţiile glandelor cu secreţie internă (afectate serios în această boală), contribuind la scăderea stratului adipos de pe abdomen, coapse, şolduri

Faţă de alte mijloace ale educaţiei fizice, înotul solicită din partea organismului, pe lângă efortul depus pentru asigurarea plutirii şi înaintării şi o

23

cheltuială suplimentară de energie pentru păstrarea temperaturii corpului. Lecţiile folosite în acest scop vor fi judicios dozate: la început se fac două şedinţe săptămânale de 30-40 min, crescând treptat numărul şedinţelor până ajungem la o lecţie zilnică de 45-60 min. După lecţie se recomandă baie caldă şi masaj. De asemenea, este important ca după lecţie, cel care se supune unui proces de slăbire, să nu abuzeze de lichide şi alimente după efort. Pentru succesul acţiunii în cura de slăbire este obligatoriu de respectat regimul medicamentos şi alimentar prescris de medic. Dacă dorim să slăbim prin înot în apă sărată precizăm că vom obţine rezultate inverse. Sarea introdusă prin piele în corp provoacă o retenţie de apă în ţesuturi, ducând astfel la creşterea greutăţii corpului.

În stările de convalescenţă după unele boli, operaţii pe oase sau articulaţii etc., înotul contribuie benefic în cadrul tratamentului prin mişcare.

1.

2.

3.

ÎNTREBĂRI

Care sunt proprietăţile fizice şi chimice ale apei ce influenţează organismul celui care vine în contact cu mediul acvatic şi practică înotul?Care sunt principalele modificări la nivelul marilor funcţiuni, obţinute în urma practicării îndelungate a înotului?Poate fi folosit înotul ca mijloc de tratament în cazul unor afecţiuni? Prezentaţi principalele afecţiuni asupra cărora practicarea înotului are efecte benefice.

24

IV. BAZELE TEHNICE ALE ÎNOTULUI

Marile performanţe obţinute în zilele noastre de înotătorii cei mai valoroşi, reprezintă rezultatul multor ani de antrenament pentru ca organismul să se adapteze mai bine mediului acvatic şi să-l învingă mai uşor. Obţinerea acestor performanţe a fost posibilă datorită preocupărilor permanente atât ale antrenorilor cât şi ale sportivilor, în vederea folosirii unei tehnici de înot cu cel mai mare randament.

Astăzi, înotătorii folosesc o tehnică perfecţionată de înot în fiecare procedeu, care se deosebeşte mult de cea de la începutul secolului XX, când preocupările pentru studiul eficacităţii mişcărilor de înot abia prindeau contur. Putem afirma că tehnica actuală a înotului sportiv, este rezultatul muncii de cercetare a specialiştilor domeniului, care au aplicat mişcărilor de înot legile fizicii, specifice mediului acvatic şi au ţinut cont de particularităţile biomotrice ale organismului omenesc.

Paralel cu îmbogăţirea cunoştinţelor în domenii ca: hidrostatica, hidrodinamica, biomecanica, fiziologia umană, etc., s-a putut îmbunătăţii şi tehnica înotului, care a aplicat noile cuceriri ştiinţifice.

Tehnica fiecărui procedeu de înot s-a cizelat pe parcursul anilor, prin îmbunătăţiri succesive. În unele situaţii, pentru a realiza o viteză de înot mai mare, se specula imprecizia regulamentului de înot, fapt ce a avut de multe ori un caracter progresist. Urmând o astfel de cale s-au creat premizele apariţiei de noi procedee, cum a fost cazul procedeului “fluture”, care provine din procedeul bras.

Apariţia craulului pe spate s-a făcut prin folosirea aceloraşi mişcări ca la craul pe piept, doar că se execută în poziţia pe spate. De asemenea, unele îmbunătăţiri sunt rezultatul adaptării tehnicii procedeelor la particularităţile înotătorului (stiluri): de exemplu, înotătorul de bras Osaky, înotător de talie mică, folosea respiraţia “întârziată”, care cu timpul a fost adoptată de majoritatea înotătorilor de bras.

Cu toate că noile inovaţii nu erau acceptate imediat, rezultatele superioare obţinute de cei ce foloseau tehnici avansate au dus la generalizarea utilizării acestora.

Astăzi, se fac observaţii şi analize atât în laborator cât şi direct asupra înotătorilor folosind aparatură performantă de înregistrare a imaginilor mişcărilor, a vitezei şi forţei acestora, a randamentului diferitelor tehnici. Aparatura modernă de înregistrare a permis obţinerea unor date inedite privind comportarea organismului uman în mediul acvatic şi oferă posibilitatea valorificării legilor fizicii în direcţia creşterii randamentului tehnicii de înot.

Toate îmbunătăţirile de tehnică aduse procedeelor de înot, starturilor şi întoarcerilor au avut ca scop esenţial obţinerea unei viteze mai mari de înot, dar care au fost raportate permanent la cerinţele regulamentului prind tehnica procedeelor sportive de înot.

IV.1. Legile plutirii şi ale înaintării în apă

Asupra corpului omenesc scufundat în apă şi care se deplasează în acest mediu (masa fluidă), acţionează o serie de forţe care favorizează sau se opun plutirii şi înaintării acestuia. Aceste influenţe sunt exprimate în legi care aparţin mecanicii fluidelor (hidrostatică, hidrodinamică), fiziologiei sau biomecanicii.

Corpul omenesc aflat în mediul acvatic nu suportă pasiv influenţele acestuia, el acţionând la rândul său asupra acestui mediu, prin efectuarea unor mişcări

25

de braţe, picioare sau trunchi. Prin aceste mişcări se realizează deplasarea corpului cu forţele proprii. Astfel, din această interacţiune a luat naştere înotul, ca posibilitate de deplasare a omului în apă cu ajutorul mijloacelor proprii, în concordanţă cu particularităţile morfologice şi funcţionale ale organismului uman. Acest fapt, demonstrează că omul, ca fiinţă terestră prin definiţie, valorifică acele posibilităţi care îi permit să învingă mediul acvatic.

IV.1.1. PlutireaUn corp omenesc scufundat în apă este supus acţiunii unor forţe care, în

anumite condiţii, îi permit să plutească. În situaţie statică asupra sa acţionează următoarele forţe:

- greutatea corpului (gravitatea) care acţionează pe direcţie verticală de sus în jos;

- portanţa hidrostatică care acţionează pe direcţie verticală, dar de jos în sus.

Conform principiului (legii) lui Arhimede: “Un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de apă dizlocuit”. Adică, un corp poate pluti dacă greutatea volumului de apă dizlocuit de partea sa scufundată este mai mare decât greutatea corpului.

În situaţia în care gravitatea şi forţa portantă sunt egale, corpul se echilibrează undeva în masa apei, nici o parte a acestuia nu se va afla la suprafaţă.

Pentru a aprecia posibilităţile de plutire ale corpurilor, se calculează greutatea specifică (GS) relativă a acestora care reprezintă raportul dintre greutate (G) şi volumul (V), adică: GS=G/V.

Ca etalon serveşte greutatea unui cm3 de apă distilată, la temperatura de 40C, care este egală cu 1gr. forţă (greutatea specifică “1”).

Apa are greutatea specifică cuprinsă între 1-1,007-1,035 şi este în relaţie directă cu densitatea diferită a acesteia.

Corpul omenesc are o greutate specifică cuprinsă între 0,9350 şi 1,0570, variabilă cu vârsta, sexul, volumul corpului şi cu respiraţia (după cum se află în inspir sau expir).

În structura corpului, oasele au cea mai mare greutate specifică, iar cea mai mică plămânii şi tubul digestiv.

Copiii au greutatea specifică mai mică decât la adult, datorită greutăţii reduse a scheletului şi muşchilor: la 13 ani = 0,973, la 17 ani = 0,986.

Fig. nr.1 Poziţii de plutire

Femeile plutesc, în general, mai uşor (“mai înalt”) datorită greutăţii mai reduse a scheletului şi masei musculare dar şi datorită unui strat adipos mai gros ca la bărbaţi. Persoanele cu strat adipos mai gros (graşi, obezi) plutesc mai “înalt”, datorită volumului mare al corpului în raport cu greutatea specifică redusă a ţesutului adipos.

Fig. nr. 2 Plutire grupat în Greutatea specifică a corpului omenesc

26

inspir este variabilă cu respiraţia, astfel:- în inspir, volumul corpului creşte, scade

astfel greutatea specifică şi corpul pluteşte la suprafaţă;

- în expir, volumul corpului scade, greutatea specifică creşte, iar corpul se scufundă sau pluteşte mai puţin înalt.

Greutatea specifică relativă a corpului variază cu respiraţia în cadrul următoarelor limite (Fig. nr. 2 ):

- în inspir uşor: 0,967-0,9890;- în expir uşor: 1,1260-1,0420;- în expir profund: 1,1300-1.0570.

Prezentăm mai jos greutatea specifică a unor materiale:- dopul de plută: 0,3-0,4- pinul (uscat):0,5-0,7- gheaţa la 00: 0,9

- fier: 7,8- plumb: 11,3- mercur: 13,6

Portanţa hidrostatică este la rândul ei dependentă de temperatura apei şi de densitatea acesteia. Apa caldă este mai uşoară decât apa rece astfel, portanţa hidrostatică este mai mică în apă caldă şi mai mare în apă rece. Apa dulce are o densitate redusă, în medie 1,007 şi asigură o portanţă redusă, comparativ cu apa sărată (apa de mare) a cărei densitate este mai mare, 1,035. Cu cât densitatea este mai mare (adică are o cantitate de săruri mai mare) cu atât corpul pluteşte mai înalt, deoarece greutatea volumului de apă dizlocuit de corp este mai mare.

În concluzie, iată care sunt condiţiile de plutire ale corpului omenesc:- greutatea specifică mai redusă decât a apei;- volum mare;- plutire în inspir;- plutire în apă cu densitate ridicată;- plutire în apă rece;- menţinerea poziţiei întinse şi relaxate;- menţinerea tuturor segmentelor scufundate;- efectuarea unor mişcări speciale care asigură plutirea, care sunt de

fapt acţiuni cu caracter portant.IV.1.2. Echilibrul corpului în apăPăstrarea poziţiei de echilibru al unui corp care pluteşte în apă este

determinată de doi factori: poziţia punctului de aplicare a forţei gravitaţionale (centru de greutate) şi a punctului de aplicare a portanţei hidrostatice (centru de flotabilitate). Atunci când centrul de greutate (C.G.) situat la om la 10 -15cm sub stern, spre pubis, corespunde cu poziţia centrului de flotabilitate (C.F.), corpul va pluti echilibrat (Fig. nr. 3).

Fig. nr 3 Echilibrul corpului în apă

Se constată destul de frecvent, în special la băieţi, că în poziţia de plută, picioarele se scufundă, corpul tinzând către o poziţie verticală. În această situaţie poziţia celor două centre este diferită, centrul de greutate este mai jos

27

decât centrul de flotabilitate, datorită greutăţii mai mari şi volumului mai mic al trenului inferior (Fig nr. 4).

Fig. nr. 4

Dacă în situaţia prezentată mai sus corpul era în poziţia de plută pe spate cu braţele lipite de corp (Fig. nr. 4), poziţia de echilibru se poate restabili dacă se duc braţele deasupra capului în prelungirea corpului (Fig. nr. 3). În această situaţie, centrul de greutate se deplasează mai sus, spre centrul de flotabilitate şi cu care, dacă va coincide sau se va afla pe aceeaşi linie verticală, corpul se va echilibra. Cu toate acestea în foarte multe cazuri nu se reuşeşte realizarea echilibrului corpului pe apă deoarece, chiar dacă braţele se duc sus în prelungirea corpului, poziţia celor două centre, de greutate şi de flotabilitate, nu coincid. Totuşi, poziţia de echilibru a corpului se poate menţine în mod activ, prin bătăi de picioare sau vâsliri cu braţele lângă şolduri.

Poziţia capului pe apă are o importanţă deosebită în menţinerea echilibrului corpului în poziţia pe piept sau pe spate. Poziţia corectă a capului este în prelungirea corpului, orice modificare a acestei poziţii va modifica şi echilibrul corpului. Ridicarea capului are efecte negative multiple (Fig. nr. 5):

- având rol de contragreutate, exercită presiune asupra trenului inferior favorizând scufundarea acestuia;

- ridicând din apă un volum relativ mare, se afectează plutirea, partea submersă a corpului scufundându-se mai accentuat;

- determină încordarea gâtului care se transmite întregului corp, rigidizându-l.

Fig. nr. 5 Rolul capului în menţinerea echilibrului

IV.1.3. ÎnaintareaAsupra unui corp care se deplasează în apă acţionează aceleaşi două forţe

care asigură plutirea în situaţie statică: gravitatea şi portanţa hidrostatică. În condiţiile specifice înaintării trebuie să luăm în consideraţie un factor specific: rezultanta hidrodinamică.

Ea are o componentă pe direcţia de deplasare numită rezistenţă hidrodinamică şi una perpendiculară pe aceasta, verticală, numită portanţă hidrodinamică.

Rezultanta hidrodinamică este condiţionată la rândul ei de o multitudine de factori care vor fi prezentaţi pe rând în continuare.

a) Viteza de înaintare (Fig. nr 6)În timpul înaintării prin apă, înotătorul întâmpină o rezistenţă care se opune

înaintării pe aceeaşi direcţie dar în sens contrar. Această rezistenţă este cu atât mai mare cu cât viteza de înaintare este mai mare. Mai exact, rezistenţa la înaintare creşte cu pătratul vitezei: R=V2; deci, dacă viteza creşte cu 2 unităţi, rezistenţa la înaintare creşte cu 22 unităţi. Aceasta înseamnă că dacă viteza

28

creşte de două ori, înotătorul va trebui să depună un efort de patru ori mai mare, dacă viteza creşte de trei ori efortul depus creşte de nouă ori ş.a.m.d.

Fig. nr. 6 Raportul viteză - rezistenţă la înaintare

Creşterea vitezei de înot se poate realiza prin creşterea forţei şi frecvenţei mişcărilor, aceasta după ce toate celelalte elemente de tehnică au ajuns la un nivel optim. Deci, creşterea vitezei de înot se poate realiza prin consum energetic mare, iar înotătorul trebuie să aibă o capacitate de efort superioară. Cel mai economic este înotul cu viteză constantă, comparativ cu cel cu viteză variabilă (cu accelerări).

Tempoul mişcărilor de înot este dependent de eficacitatea pe unitate de vâslire. Astfel, este de preferat un tempou scăzut dar cu forţă mare de vâslire, decât o frecvenţă ridicată, dar cu un randament mai redus pe unitate de vâslire.

b) Aria secţiunii maxime a corpului Conform legilor hidrodinamicii înotătorul cu un corp subţire, cu o conformaţie

hidrodinamică este avantajat, faţă de un altul cu un corp gros, care întâmpină o rezistenţă mai mare la înaintare. Acesta din urmă va depune eforturi mai mari pentru a compensa dezavantajul conformaţiei (Fig. nr. 7).

Fig. nr 7 Raportul între secţiunea maximă a corpului şi rezistenţa la înaintare

Aria secţiunii maxime a corpului înotătorului, care se măsoară de regulă în zona pieptului, reprezintă un indicator important şi trebuie luat în cosiderare atunci când calculăm rezistenţa la înaintare. Pentru a ne da mai bine seama care este legătura între viteza de înot, rezistenţa hidrodinamică şi aria secţiunii maxime a corpului, analizaţi cu atenţie datele prezentate în tabelul nr. 1.

Tabel nr. 1Viteza(m/s

Timpul100mL.

Suprafaţa secţiunii transversale a corpului (cm2)500 600 700 800 900 1000 1100 1200

1,0 1’40” 2,5 2,7 2,9 3,1 3,3 3,5 3,7 3,91,5 1’06” 4,9 5,3 5,6 5,9 6,2 6,5 6,9 7,22,0 0,50” 8,6 9,1 9,6 10,0 10,5 11,2 11,7 12,3

c) Forma şi structura suprafeţei corpului Cel mai hidrodinamic profil este cel care are formă fusiformă (de picătură de

apă). Pe suprafaţa corpurilor de această formă apa se prelinge cursiv, rezistenţa la înaintare fiind redusă, fără a produce turbioane. Turbioanele sunt mici vârtejuri care se formează în spatele suprafeţelor şi denivelărilor corpurilor care se deplasează în apă, în zone de presiune scăzută. Fiind “transportate”

29

împreună cu corpul sau întrerupând traseul cursiv al fileurilor de apă, conduc la creşterea rezistenţei la înaintare.

Corpurile cu aceleaşi valori ale ariilor şi de aceeaşi grosime, dar de forme diferite întâmpină din partea apei o rezistenţă la înaintare diferită, mergând de la valoarea cea mai mică “1”, a formei de picătură de apă, până la valori de 27 de ori mai mari (Fig. nr. 8).

Cr. 1 7 - 9

9 - 12 10 - 14 25 - 27

Fig. nr. 8 Coeficienţi de rezistenţă la înaintare

În afară de forma corpurilor, structura suprafeţelor acestora determină rezultanta hidrodinamică, acţionând ca factor favorizant sau nu. De exemplu:

- corpurile cu suprafaţă elastică permit apei să se scurgă mai repede şi mai cursiv reducând coeficientul de rezistenţă;

- corpurile care au suprafaţa acoperită cu denivelări produc o rezistenţă de frecare mai mare, cu atât mai mare cu cât aceste denivelări (rugozităţi) sunt mai rigide (Fig. nr. 9).

RIGIDELASTICNETEDCU ASPERITĂŢI

Fig. nr. 9 Structura suprafeţei corpurilor

Dacă aceste suprafeţe sunt elastice se reduce într-o oarecare măsură rezistenţă de frecare. Un strat subţire adipos sub piele ar putea avea acest rol. Animalele acvatice, cum ar fi delfinul, se deplasează cu mare viteză prin apă pentru că au o formă hidrodinamică perfectă, iar ca structură pielea este netedă şi elastică.

Pentru a reduce rezistenţa la înaintare înotătorii trebuie să aibă costume de baie confecţionate din material subţire, bine ajustate şi mulate pe corp. De asemenea, se poate realiza o oarecare modelare a corpului în sens hidrodinamic.

d) Poziţia corpului Reducerea rezistenţei la înaintare se poate obţine, atunci când înotătorul are

o poziţie orizontală a corpului bine întins şi cât mai aproape de suprafaţa apei. O astfel de plutire înaltă reduce aria secţiunii maxime a părţii scufundate a corpului, favorizând reducerea rezistenţei la înaintare. De asemenea, este

30

important ca unghiul format de axul longitudinal al corpului şi orizontala apei să fie cât mai mic. Acest unghi este diferit de la un procedeu de înot la altul (Fig. nr. 10).

Fig. nr. 10 Poziţia corpului faţă de orizontală

Pentru a favoriza obţinerea unei poziţii a corpului cât mai corectă, poziţia corpului şi a membrelor trebuie să fie în prelungirea corpului, înscriindu-se pe aceeaşi linie orizontală.

Orice fel de abatere de la poziţia optimă a corpului conduce la creşterea rezistenţei la înaintare. De aceea este foarte important ca în etapa învăţării să se acorde o mare atenţie în direcţia însuşirii unei poziţii de plutire optime, în funcţie de procedeul de înot. Sunt contraindicate oscilaţiile în plan vertical sau orizontal, preferându-se alungirea corpului şi realizarea respiraţiei în momentul optim.

e) Coeficientul de rezistenţă al apei În timpul înaintării prin apă a corpurilor, acestea trebuie să învingă rezistenţa

opusă de apă, care este în relaţie directă cu densitatea (vâscozitatea) acesteia. Apa dulce are o densitate de 1,007 şi opune o rezistenţă la înaintare mai mică decât apa de mare, care are o densitate de 1,035.

În prezent, în toate bazinele în care se desfăşoară întreceri de înot, apa trebuie să fie dulce pentru ca recordurile obţinute să fie omologate. Până la apariţia acestei reglementări s-au omologat recorduri obţinute atât în apă dulce sau în apă de mare cât şi într-un amestec de apă dulce cu apă de mare (apă mixtă)

Ţinând cont de factorii prezentaţi până în acest moment, factori care condiţionează rezultanta hidrodinamică, putem calcula rezistenţa la înaintare după o formulă simplificată:

R = V2 S K sinîn care: V = viteza de înaintare în m/s; S = aria (suprafaţa) secţiunii maxime a părţii scufundate a corpului; K = coeficientul de rezistenţă al apei; sin = sinusul unghiului format de axul longitudinal al corpului cu

orizontala apei.Forţa de rezistenţă la înaintare se poate calcula şi după formula:Fr = V2 A cr

2în care: (Ro) = densitatea apei; V = viteza de înaintare în m/s; A = aria secţiunii maxime a părţii submerse a corpului; cr = coeficientul de rezistenţă al apei.f) Coeficientul de portanţă În timpul înotului, corpul înotătorului şi segmentele acestuia se află sub un

anumit unghi (pozitiv) faţă de orizontala apei. În această situaţie, pe suprafaţa

31

inferioară a corpului se exercită o presiune mai mare decât pe suprafaţa superioară. Aceasta determină o ridicare a corpului spre suprafaţa apei (portanţă hidrodinamică), care poate fi mai mare sau mai mică şi depinde de unghiul format de acesta cu orizontala apei, de viteza de deplasare (raportul dintre ele este Fp=V2), de coeficientul de vâscozitate al apei (densitatea) şi de portanţa hidrostatică (Fig. nr. 11).

Fig. nr. 11

După cum am precizat mai sus, valorile portanţei hidrodinamice sunt influenţate de viteza de înot. Cu cât viteza de înot este mai mare cu atât corpul este mai ridicat pe suprafaţa apei,ceea ce dovedeşte că viteza de deplasare şi mişcările de înot specifice, determină creşterea portanţei hidrodinamice. Luând în considerare şi ceilalţi factori prezentaţi, ridicarea corpului pe suprafaţa apei, în cazul înotului, este limitată de capacitatea de efort a organismului dar şi de limitele impuse chiar de portanţa hidrodinamică; aceasta scade proporţional cu scăderea suprafeţei (ariei) scufundate a corpului. Cu cât această suprafaţă este mai mică, viteza de deplasare trebuie să fie mai mare pentru a menţine corpul la aceeaşi înălţime faţă de suprafaţa apei (Fig. nr. 12). Acest aspect este foarte bine pus în evidenţă în cazul schiului nautic, în care viteza mare necesară portanţei hidrodinamice este asigurată prin tractarea cu şalupe de mare viteză şi putere.

Fig. nr. 12

Forţa portantă poate fi calculată după formula:Fp = V2 Ao cp

2în care: = densitatea apei; Ao = aria umbrei înotătorului pe un plan orizontal (dependentă la

rândul ei de unghiul corpului faţă de orizontala apei); cp = coeficientul de portanţă.

g) Influenţa valurilor, curenţilor şi turbioanelor Dacă se înoată într-o apă animată de valuri viteza de înot scade deoarece,

din cauza opoziţiei valurilor, unghiul de atac al corpului se modifică permanent, ceea ce duce la o creştere a rezistenţei la înaintare, este influenţată negativ cursivitatea deplasării, iar eficienţa mişcărilor de înot se reduce.

În timpul înotului, în bazine se produc valuri care sunt mai accentuate spre culoarele de margine astfel, culoarul nr.1 şi 8 sunt mai dezavantajoase. Pentru a nu împiedica obţinerea de rezultate superioare s-a precizat prin regulament ca repartizarea culoarelor să fie făcută în ordinea performanţelor înotătorilor, cei cu performanţele cele mai bune vor înota pe culoarele din mijloc, unde influenţa valurilor este diminuată.

32

Pentru atenuarea valurilor în bazinele de înot, pe latura lungă a acestora se construiesc “sparge-valuri”, iar lăţimea culoarelor de margine este mai mare. Bazinele moderne, în afara celor opt culoare, sunt prevăzute cu alte două culoare de margine A şi B pe care nu se înoată în concursuri.

Dacă se înoată în fluvii, râuri cu apă agitată sau valuri, în special în mare, tehnica înotului se modifică destul de mult în funcţie de aceste condiţii.

Curenţii de apă influenţează viteza de deplasare prin înot. Practic, în piscine nu există curenţi de apă. Totuşi, se formează unii curenţi de către înotători, care la trecerea prin apă “ absorb” un curent ce îi urmăreşte până la peretele bazinului unde se dispersează formând siajul. Aceşti curenţi influenţează pe înotător în timpul efectuării întoarcerilor, crescând astfel rezistenţa la înaintare. Pentru a evita influenţa negativă a acestor curenţi, înotătorii execută întoarcerile cu evitarea acestora prin scufundare sub nivelul siajului, dar pe care îl foloseşte în momentul executării întoarcerii pentru uşurarea răsturnării corpului sau rotării lui spre peretele bazinului.

Înotul în ape deschise împotriva curenţilor este obositor din cauza rezistenţei mari opuse înaintării, iar pentru a realiza deplasarea corpului înainte este necesară creşterea vitezei de înot. Mult mai uşor este înotul în sensul curentului sau cel puţin oblic faţă de acesta, precizare valabilă în situaţia traversării prin înot a unor cursuri cu apă curgătoare (Fig. nr.13).

Fig. nr. 13 Influenţa valurilor şi curenţilor

Turbioanele se formează ca mici vârtejuri în spatele suprafeţelor frontale sau a segmentelor în mişcare. Asemenea turbioane se formează la bătaia picioarelor, acea fierbere a apei în zona labelor picioarelor, la craul, spate sau delfin, care se poate observa cu uşurinţă. Şi la mişcarea picioarelor de bras se formează turbioane, chiar mai accentuate decât la celelalte procedee. De asemenea, ele se formează şi în cazul mişcărilor de braţe.

Prin efectul lor aceste turbioane măresc rezistenţa la înaintare, îngreunând scurgerea apei pe suprafaţa corpului sau segmentelor. În timpul deplasării prin înot, în spatele suprafeţelor de vâslire sau frontale se crează o presiune redusă care are ca efect absorbţia segmentului respectiv în sens opus celui de înaintare. Pentru că apariţia turbioanelor nu poate fi evitată, efectul negativ al acestora poate fi diminuat printr-o cizelare a tehnicii de înot.

33

Fig. nr. 14

Tot prin cizelarea tehnicii, în special prin adaptarea unei poziţii hidrodinamice şi prin efectuarea unor mişcări cât mai eficiente, se va diminua rezistenţa la înaintare generată de frecarea apei pe suprafaţa corpului (Fig. nr. 14).

Relaţia între poziţia corpului şi rezistenţa la înaintare

Fig. nr. 15

1.2.3.

ÎNTREBĂRI

Cu ce scop au căutat specialiştii să îmbunătăţească tehnica de înot?Enunţaţi Legea lui Arhimede privind plutirea corpurilor şi explicaţi-o.Ce rol joacă greutatea specifică în asigurarea plutirii corpurilor?

34

4.5.6.7.8.9.

10.11.12.

13.

De ce persoanele cu un strat adipos mai gros plutesc mai "înalt"?În raport cu respiraţia, cum variază greutatea specifică a corpului?În ce condiţii un corp omenesc poate pluti pe apă?În ce situaţie un corp va pluti echilibrat pe apă?Care este rolul capului în menţinerea echilibrului corpului pe apă?Care sunt factorii de care depinde rezultanta hidrodinamică?Ce formă a corpului asigură cea mai mică rezistenţă la înaintare în apă?Descrieţi poziţia corectă de plutire a corpului pe apă.Explicaţi în ce măsură densitatea apei influenţează plutirea şi înaintarea corpurilor.Cum influenţează valurile, curenţii şi turbioanele viteza de înot?

IV.2. Studiul eficacităţii mişcărilor de înot

Respectând şi aplicând într-o măsură cât mai mare principiile fizicii şi legile hidrostaticii şi hidrodinamicii care se aplică în cazul înotului, se va putea ajunge la o tehnică de înot eficientă, de randament maxim, care asigură obţinerea unei viteze mai mari de deplasare, acesta constituind principalul scop al înotului de performanţă.

În descrierea şi învăţarea tehnicii procedeelor sportive de înot, poziţia corpului pe apă este luată ca bază. Aceasta reprezintă o situaţie statică, convenţională. O poziţie corectă a corpului pe apă, conform bazelor tehnicii înotului care au fost deja prezentate, trebuie să asigure o plutire înaltă, portanţă şi rezistenţă minimă la înaintare.

Poziţia pe piept: înotătorul este întins, relaxat, cu faţa în jos, braţele sus în prelungirea corpului, capul uşor ridicat, privirea sub nivelul apei orientată înainte-jos, braţele şi picioarele întinse “alungite” pe aceeaşi linie cu trunchiul.

Poziţia pe spate: corpul este întins pe spate cât mai la suprafaţa apei, capul este pe apă cu faţa la suprafaţă, bărbia uşor coborâtă, aproape paralelă cu suprafaţa apei, braţele sus în prelungirea corpului sau jos pe lângă corp, picioarele întinse.

Unghiul pe care-l formează corpul cu suprafaţa apei joacă un rol important. Un unghi cât mai mic al corpului faţă de suprafaţa apei asigură o plutire înaltă, rezistenţă mică la înaintare şi o arie a umbrei corpului pe orizontală cât mai mare. Acest unghi este în jur de 6-90, cu excepţia procedeului bras unde este mai mare determinat de tehnica mişcărilor de picioare. Cu siguranţă că acest unghi variază în timpul înotului. El este mai mare în diverse momente ale mişcărilor de înot, în special la delfin şi bras. Variaţiile destul de mari ale acestuia sunt dependente de tehnica de înot şi viteza de deplasare.

A) Mişcările braţelor În cadrul tehnicii de înot sportiv mişcarea braţelor joacă un rol important.

Preocupările specialiştilor în direcţia creşterii randamentului vâslirilor sunt permanente. La început s-a crezut, conform Legii a-III-a a “Acţiunii şi reacţiunii” formulată de Newton, că suprafeţele de vâslire ale braţelor pot fi cosiderate ca nişte vâsle în care deplasarea spre înainte a corpului în apă rezultă din rezistenţa apei la mişcările braţelor spre înapoi.

O altă variantă de vâslire a braţelor care a fost încercată, a fost cea de tip şenilă cu padele în care vâslirea se realiza cu îndoirea braţelor dar pe distanţă mare, pe lângă corp (Fig. nr. 16). Rezultatul nu a fost cel aşteptat, deoarece în tipul acesta de vâslire masa de apă deplasată înapoi în linie dreaptă, odată pusă în mişcare nu mai asigură sprijinul necesar, iar odată cu creşterea vitezei de deplasare spre înapoi a acesteia, sprijinul scade progresiv.

35

Şenilă cu padele Vâslire lungă şi în linie dreaptă

Fig. nr. 16

Un alt moment important în evoluţia tehnicii mişcărilor de braţe l-a constituit vâslirea asemănătoare roţii cu zbaturi. Acum braţele vâsleau întinse pe distanţă mică şi, cu toate că eficacitatea acţiunilor se manifestă numai în zona de mijloc

a traiectoriei, randamentul vâslirilor a fost superior (Fig. nr. 17).

Zonă de randament superior Roată cu zbaturi Vâslire rectilinie, cu braţele întinse

Fig. nr. 17

Pentru creşterea eficienţei mişcărilor de braţe în apă, este necesar să ţinem seama de Legea lui Bernoulli care precizează că: “Presiunea fluidă se reduce întotdeauna când creşte viteza sau curentul”. În consecinţă: “O propulsie eficientă se obţine împingând o masă de apă pe distanţă mică şi fără multă acceleraţie” sau “În apă se obţine o mai mare eficienţă dacă se împinge o mare cantitate de apă pe distanţă mică, decât dacă se împinge o cantitate mică de apă la distanţă mare”.

Conform enunţurilor de mai sus, pentru a putea împinge o mare cantitate de apă, în vederea realizării unei vâsliri eficiente, este necesar să utilizăm suprafeţele maxime de vâslire ale braţelor formate din palme şi antebraţe. De asemenea, se impune menţinerea “cotului înalt” (Fig. nr. 18) şi efectuarea unei presiuni progresive pe apă accentuând în momentele în care vâslirea determină o rezultantă mare pe sensul de deplasare.

36

Fig. nr. 18 "Cotul înalt"

Vâslirea în linie dreaptă în lungul corpului, nu asigură o eficienţă mare în fiecare moment al său deoarece, presiunea fluidă scade spre finalul vâslirii, când apa se deplasează înapoi cu viteză relativ mare. Această situaţie se aseamănă cu acea a înotului într-o apă curgătoare, împotriva curentului. În acest caz vâslirea braţelor se efectuează în acelaşi sens cu cel al curgerii apei, iar realizarea unui sprijin eficient este dificilă. Eficacitatea vâslirilor creşte numai atunci când viteza suprafeţelor de vâslire o depăşeşte pe cea de curgere a apei, obţinându-se astfel o deplasare împotriva curentului, dar cu un consum

Fig. nr. 19

corespunzător de energie.Pentru a evita acest incovenient,

înotătorul caută să vâslească pe cât posibil în apă nemişcată, pe care o găseşte la adâncime. Acţiunea de vâslire se efectuează adânc, atât cât permite lungimea segmentelor, în contextul celorlalte cerinţe ale eficacităţii prezentate (Fig. nr. 19).

Cunoscuţii specialişti americani în domeniul înotului, Counsilman şi Brown, prin studiile efectuate au constatat că în deplasarea prin mişcări de înot, componenta de portanţă hidrodinamică a suprafeţelor de vâslire, de ridicare a acestora şi corpului spre suprafaţă, crează o forţă perpendiculară pe direcţia de înaintare. Cei doi specialişti au înţeles că această rezultantă reprezintă în esenţă factorul de progres în tehnica vâslirilor în vederea creşterii vitezei de înot.

Despre portanţa hidrodinamică s-a vorbit la “Bazele tehnice ale înotului”, când s-au făcut referiri la aplicaţiile acesteia în relaţie cu poziţia corpului şi influenţa unor componente ale rezultantei hidrodinamice asupra portanţei corpului.

Principiul este aplicabil fiecărei suprafeţe de vâslire, care trebuie să acţioneze în sensul valorificării la maxim a efectului de portanţă. În fig. nr. 20 sunt redate trei exemple în care palma realizează o forţă ascensională de valori diferite, aceasta fiind direct legată de unghiul format de palmă cu orizontala apei. Poziţia corectă a palmei determină o rezultantă mai mare.

37

Forţă ascensională

Unghi de încovoiere

Forţă ascensională Forţă ascensională

A B C

Fig. nr.20 Înclinarea portantă a mâinilor

Traiectoria de vâslire a braţelor a fost de asemenea, în atenţia specialiştilor. În urma cercetărilor efectuate s-a ajuns la concluzia că cea mai eficientă vâslire se realizează atunci când suprafeţele de vâslire se deplasează pe traiectorii sinuoase, în adâncime, dinainte spre înapoi şi în plan orizontal. Noua tehnică de vâslire permite acţiune în apă nemişcată şi deplasarea ei pe distanţă mică. Acet mod de vâslire este rezultatul comparaţiei cu acţiunea elicei ambarcaţiunilor, noua concepţie purtând denumirea de vâslire a braţelor “în elice”. Palmele sunt orientate faţă de suprafaţa apei sub un unghi de aproximativ 370 astfel că se crează un efect de portanţă maxim pe toată traiectoria (Fig. nr. 21 şi 22).

Elice Vâslire pe traseu sinuos - elicoidal. Utilizarea efectului de portanţă

Fig. nr. 21

Fig. nr. 22

Suprafeţele de vâslire ca elemente portante, acţionează în mod activ, ca elicea vapoarelor (nu ca aripa portantă a avionului), fiind orientate în plan general perpendicular pe direcţia de înaintare. Forţa portantă în cazul aripii avionului se manifestă pe direcţie verticală, iar în cazul elicei, pe direcţie orizontală.

În fig. nr. 23 sunt prezentate modele de vâslire în cele patru procedee.

38

Craul - vedere de jos Spate - vedere din lateral

Fluture (delfin) - vedere de jos Bras - vedere din faţă

Fig. nr. 23

Fig. nr. 24 Viteza mâinii la bras

Viteza de deplasare a mâinii în timpul vâslirii pe traiectorii sinuoase, pe parcursul unui ciclu complet de braţe, este variabilă cu momentul vâslirii - de la intrarea în apă la ieşirea din apă a aceleaşi mâini – (Fig. nr. 24 şi 25).

Faza Intrarea mâinilor mijlocie Ieşirea mâinilor

39

LEGENDĂ: Vx = viteza laterală Vz = viteză înainte - înapoi Vy = viteză sus - jos T = timp

Fig. nr. 25

Eficacitatea vâslirii este direct influenţată de “lungimea” vâslirii braţelor şi de forţa aplicată asupra apei, în condiţiile orientării şi vitezei optime de deplasare a palmelor. Ea este variabilă pe parcursul traiectoriei: valorile mari le înregistrează în perioada aplicării forţei maxime şi creşterii vitezei de vâslire. În astfel de condiţii, efectul de “ridicare” (portanţă) este valorificat în sensul creşterii vitezei de înaintare.

Dacă unghiurile sunt optime pe tot traseul şi întreaga traiectorie este valorificată, creşte eficacitatea vâslirii. Mâinile se introduc în apă sub un unghi de 350-450, evitând dragarea aerului (formarea băşicuţelor) şi lovirea apei, iar la bras, imediat după întinderea braţelor înainte, se apucă apa prin accentuarea pronaţiei şi flexia palmelor pe antebraţe (Fig. nr. 26).

Fig. nr. 26 Înclinarea palmelor la debutul tracţiunii

Ieşirea mâinilor din apă se face în apropierea corpului, după epuizarea fazei de împingere din acţiunea de vâslire, cu degetul mic în sus (pe muchie) la craul şi fluture, iar la spate cu degetul mare în sus. La ieşirea din apă mâinile trebuie să taie apa, evitându-se astfel ridicarea unei cantităţi mari de apă, care ar determina o rezistenţă mare la înaintare.

Drumul aerian al braţelor este rapid, pe drumul cel mai scurt. La craul şi fluture această fază se execută cu cotul îndoit (care va fi punctul cel mai înalt) şi braţele relaxate. La spate, braţul în drumul său aerian este întins, iar la bras faza pregătitoare se face prin apă prin strecurarea braţelor înainte pe sub bărbie şi apucarea imediată a apei.

Privind tehnica vâslirilor în înotul sportiv, s-au stabilit şapte puncte ca fiind principalele orientări care determină creşterea eficacităţii vâslirilor:

1. Braţele vâslesc după traiectorii sinuoase;2. Vâslirile se efectuează cu îndoirea coatelor;3. Coatele menţin o poziţie înaltă în timpul vâslirii;4. Mâinile sunt înclinate la intrarea şi ieşirea din apă (acolo unde este

cazul);

40

5. Orientarea corectă a palmelor în timpul vâslirii (370 faţă de traiectorie) menţinând unghiul optim de încovoiere;

6. Înotătorul să nu dirijeze apa spre propriul corp (să nu simtă turbulenţe pe suprafaţa corpului);

7. Principiile hidrodinamicii se aplică la înot ca şi la ambarcaţiunile cu tracţiune mecanică (elice).

În vâslirile braţelor pot fi considerate şase dimensiuni care caracterizează aceste acţiuni de mare importanţă în obţinerea vitezei de înot:

a. Vâslire pe direcţie laterală (preponderent portantă);b. Vâslire pe direcţia de înot (sens invers);c. Vâslire în plan sagital (sus-jos);d. Orientarea palmelor şi antebraţelor (orientare portantă, suprafeţe mari);e. Viteza fluctuantă a vâslirii (păstrarea presiunii în apă);f. Amplitudinea vâslirilor.

B) Mişcările picioarelor În cadrul celor patru procedee de înot sportiv, mişcările de picioare se

împart în două categorii: bătăi şi acţiuni propulsive. Ca şi mişcările braţelor, mişcările de picioare se supun aceloraşi legi care au fost analizate mai sus, dar interpretarea se face ţinând cont de specificul acestor mişcări.

De asemenea, amintim faptul că mişcările picioarelor se execută alternativ, cum este cazul procedeelor craul şi spate, sau simultan, ca la procedeul fluture şi bras.

Bătăile de picioare a căror acţiune esenţială este orientată vertical, crează o rezistenţă importantă pe direcţia sus-jos şi o rezistenţă portantă pe direcţia înainte- înapoi, care este favorizată de componenta pe direcţia de înaintare realizată de acţiunile de picioare şi de unghiurile sub care acţionează segmentele acestora (în articulaţiile coxo-femurale, genunchi şi talo-crurale), pentru a realiza mişcarea de biciuire (bătaia “fluturată”). Ca exemplu, poate fi amintită acţiunea cozii delfinului.

Bătăi alternative

Bătăile alternative ale picioarelor, care este activă în ambele sensuri (Fig. nr. 27), crează o forţă portantă mare şi o acţiune propulsivă pe direcţia de deplasare. Astfel, se poate realiza deplasare înainte cu o anumită viteză, numai prin bătăi de picioare.

Eficacitatea bătăilor de picioare depinde de: mărimea segmentelor şi suprafeţelor de vâslire, forţa bătăilor, frecvenţa lor, unghiurile realizate în articulaţii, supleţea acestora (în special cele talo-crurale), tehnica “biciuirii”. Aceasta din urmă este prezentată în descrierea tehnică a procedeelor respective.

Poziţia labelorFig. nr. 27

Acţiunile alternative ale picioarelor asigură echilibrul general al corpului în apă în timpul înotului, limitând oscilaţiile acestuia în jurul axului logitudinal, dar şi cuplarea momentelor active, propulsive, în mod cursiv (nu discontinuu).

La procedeul fluture, bătăile simultane ale picioarelor au aceiaşi structură biciuită dar suprafaţa de sprijin pe apă este dublă. Acest lucru necesită depunerea unui efort mai mare, realizându-se astfel o eficienţă mai mare în condiţiile unei frecvenţe mai reduse. Mişcărlie ondulatorii generate de picioare

41

favorizează ridicarea umerilor, deci şi acţiunile pregătitoare ale braţelor şi respiraţia.

Poziţia gambelor în momentele finale ale cursei lor, realizează unghiuri mai mari decât 900 în articulaţiile genunchilor, pentru a evita producerea momentelor de rezistenţă mare la înaintare (Fig. nr. 28). Pentru acelaşi motiv nu staţionează în aceste momente, nu străpung suprafaţa apei.

Fig. nr. 28 Momente finale ale bătăilor de picioare

La procedeul craul pe spate bătaia picioarelor este mai adâncă şi deschiderea maximă a picioarelor este mai mare ca la craul pe piept.

La procedeul bras mişcările picioarelor cuprind două faze, faza pregătitoare şi faza activă (propulsivă), care au efecte asupra vitezei de înot.

Faza pregătitoare, de grupare a picioarelor, începe din poziţia întins, eventual după alunecare. Gruparea picioarelor se produce relativ lent, cu depărtarea genunchilor şi a călcâielor pentru a reduce cât mai mult rezistenţa la înaintare generată de acestă fază. În momentul final al acestei faze suprafeţele

Fig. nr. 29 Poziţia segmentelor şi unghiurile optime în finalul pregătirii

de vâslire se situează în poziţie optimă, orientate spre înapoi.Poziţia verticală a gambelor şi orientarea vârfurilor spre exterior asigură un sprijin pe suprafaţă mare. Deoarece generează rezistenţă maximă la înaintare, acestă poziţie nu se menţine (Fig. nr. 29).

Faza activă (propulsivă) se execută prin “tripla extensie” a membrelor inferioare, prin lateral înapoi şi de sus în jos, combinat într-o acţiune cursivă. Efectele acestei mişcări sunt combinate: propulsie-portanţă prin orientarea corespunzătoare a suprafeţelor, astfel că efectul de portanţă este valorificat în acţiunea fiecărui segment al picioarelor şi pe toată durata acţiunii.

Apropierea activă a picioarelor are şi un efect propulsiv prin expulzarea spre înapoi a apei cuprinsă între acestea, acţiunea finalizând faza activă odată cu întinderea vârfurilor.

După acestă acţiune a picioarelor urmează faza de alunecare care, în brasul de competiţie nu se poate menţine deoarece scade viteza de deplasare, ceea ce înotătorul nu-şi poate permite. Frecvenţa în brasul de competiţie este mare, succesiunea fazelor active este cursivă, iar efortul depus este considerabil. De asemenea, picioarele se depărtează mai puţin, trunchiul plonjează înainte la pregătirea braţelor (în inspir) aproape de suprafaţa apei.

Deoarece, cerinţele regulamentare limitează tehnica procedeelor de înot în anumiţi parametri tehnicienii, pentru a creşte viteza de înot, caută să valorifice

42

la maximum particularităţile înotătorului, interpretând corect prevederile regulamentare.

IV.3. Particularităţile anatomice care influenţează randamentul înotătorilor

Obţinerea unui randament ridicat în timpul înotului depinde în foarte mare măsură de particularităţile anatomice ale fiecărui individ. Acestea sunt următoarele:

Înălţimea corpului, care trebuie să fie peste medie; Anvergura mare şi picioare lungi; Palmele şi labele picioarelor mari.Segmentele lungi cu extremităţile mari asigură suprafeţe de vâslire mari,

oferind posibilitatea deplasării unei cantităţi mari de apă, ceea ce asigură eficacitate ridicată acţiunilor de vâslire lungi. Particularităţile anatomice amintite mai sus permit acţiuni de mare randament, cu frecvenţă redusă a mişcărilor şi consum energetic minim. Avantajul frecvenţei reduse a mişcărilor aplicând o forţă mare pe unitate de vâslire, faţă de acţiunile cu frecvenţă ridicată şi randament mai scăzut sunt justificate de legile fizicii.

Forma corpului, hidrodinamică; Greutatea specifică mică.Aceste particularităţi asigură o rezistenţă scăzută la înaintare şi plutire

înaltă. Plutirea cât mai înaltă scade aria secţiunii maxime a părţii scufundate a corpului. Alura hidrodinamică este determinată de diametrele biacromial şi bitrohanterian dar şi de perimetrele trunchiului şi bazinului. Structura ţesuturilor, în special raportul dintre ţesutul osos, muscular şi

adipos condiţionează plutirea şi echilibrul corpului în apă, în special prin modul de repartizare al acestor ţesuturi.

Mobilitatea şi supleţea articulaţiilor centurii scapulo-humerale, coxo-femurale, talo-crurale şi a pumnului. O bună mobilitate şi supleţe a articulaţiilor asigură o însuşire corectă a

tehnicii, contribuind la formarea unui stil bazat pe supleţe şi amplitudine, pe o bună alunecare. De asemenea, această calitate permite o orientare optimă a suprafeţelor de vâslire, mărind eficacitatea acţiunii acestora.

IV. 4. Particularităţile fiziologice care influenţează randamentul înotătorilor

Acestea sunt: Coordonarea neuro-musculară; Capacitatea vitală; Capacitatea de efort; Simţul kinestezic, o calitate complexă; Respiraţia acvatică.O corectă coordonare neuro-musculară asigură în timpul înotului o alternare

eficientă a fazelor de încordare cu cele de relaxare. În aceste condiţii mişcările de înot vor fi suple şi vor necesita un minimum de efort, fapt ce va asigura o învăţare corectă a tehnicii şi la formarea unui stil eficient.

Capacitatea vitală trebuie să fie cu 20% mai mare decât în mod obişnuit, pentru a se putea asigura o cantitate de oxigen care să permită susţinerea efortului specific, de forţă în regim de rezistenţă, de tip predominant aerob.

Capacitatea de efort reprezintă însumarea unor parametrii care vizează: calităţile motrice, capacitatea funcţională a marilor funcţiuni, sisteme şi aparate

43

ale organismului, calităţile volitive şi starea de sănătate. Pentru înotul de înaltă performanţă parametri mai sus amintiţi sunt determinanţi, pe când în acţiunea de învăţare a înotului importanţa lor este mai redusă, dovedită de faptul că învăţarea înotului se poate face încă de la o vârstă fragedă.

Simţul kinestezic este de mare importanţă în etapele iniţiale, iar pe măsura perfecţionării tehnicii de înot şi creşterea performanţelor, este completat de “simţul apei”. Tot aici mai poate fi amintit “sinţul plutirii”, echilibrului, al poziţiei hidrodinamice, etc.

Respiraţia acvatică este un element din tehnica de înot de foarte mare importanţă. O respiraţie corectă trebuie să asigure posibilitatea de a continua efortul cu randament maxim. De asemenea, aceasta are o legătură directă şi poate influenţa tehnica mişcărilor de înot. Respiraţia acvatică are un caracter activ faţă de respiraţia terestră. Ea se execută după o tehnică specială în concordanţă cu mişcările de înot. Respiraţia trebuie să asigure ventilarea cutiei toracice, în condiţiile învingerii presiunii exercitate de apă asurpa acesteia, permiţând continuarea efortului aerob.

Momentul de inspir este scurt şi puternic, determinat de tehnica de înot. Se execută pe gură în perioada optimă: de răsucire laterală a capului la craul pe piept, sau de ridicare a trenului superior faţă de apă la bras şi fluture. Timpul optim este redus şi trebuie valorificat deplin.

După inspir urmează o scurtă perioadă de apnee, după care începe momentul de expir în apă prin expulzarea aerului pe gură şi lent în faza iniţială, apoi amplificându-se progresiv în final şi efectuându-se pe gură şi pe nas. Acest impuls final are rol de a grăbi golirea cutiei toracice dar şi de îndepărtare a apei care se scurge pe faţă şi tinde să pătrundă în gură şi nas.

Precizăm că expiraţia trebuie executată complet în apă, deoarece timpul scurt pentru inspir să poată fi folosit pentru a introduce în plămâni o nouă cantitate de aer. Dacă nu se procedează aşa, datoria de oxigen se accentuează conducând la dereglarea mişcărilor de înot şi la scăderea randamentului (senzaţie de sufocare). O tehnică greşită a respiraţiei influenţează negativ poziţia corpului, plutirea, echilibrul corpului în apă şi mişcările de înot.

Ca durată, raportul dintre inspir şi expir, este de regulă 1/3. În timpul înotului acest raport nu este întotdeauna respectat. Unii înotători de performanţă parcurg distanţe mari fără să respire sau o fac la două cicluri de mişcări (fluture), la patru braţe (craul), etc. Momentul şi locul efectuării respiraţiei este dependent de tehnica înotului sau stilul înotătorului.

1.2.

3.4.5.6.

7.

8.

ÎNTREBĂRI

Faceţi o prezentare a evoluţiei tehnicii mişcărilor de braţe.Pentru a creşte eficienţa mişcărilor de braţe, ce precizează Legea lui Bernoulli?Care traiectorie de vâslire a braţelor asigură cel mai mare randament?Ce alte elemente asigură eficienţă maximă acţiunii de vâslire a braţelor?Enumeraţi cele şapte puncte care determină creşterea eficacităţii vâslirilor?În ce constau diferenţele dintre bătăile alternative şi acţiunile propulsive ale tehnicii mişcărilor de picioare?Descrieţi tehnica mişcărilor de picioare în cele patru procedee sportive de înot.Care sunt particularităţile anatomice şi fiziologice ce influenţează randamentul înotătorilor?

44

1.

2.

3.

TEME

De ce corpul unor indivizi poate pluti cu uşurinţă în poziţia pe piept şi pe spate, fără a efectua mişcări de susţinere?Explicaţi de ce se înaintează mai greu atunci când înotăm în mare sau împotriva curentului unei ape curgătoare, comparativ cu înotul într-o piscină.Pe ce traiectorii trebuie să vâslească braţele în cele patru procedee sportive de înot, pentru a creşte eficienţa la înaintare?

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

1. Fiedler, P.;Fetescu S.

- Înot. Editura Universităţii “Al.I. Cuza”, Iaşi, 1996.

2. Jivan I. - Îndrumar metodic de înot. I.E.F.S., Bucureşti, 1990.3. Olaru M. - Înot. Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982.4. Ţurcaş C. - Înotul şi jocurile în apă pentru copii. Editura Sport-Turism,

Bucureşti, 1975.5. F.R.N. - Manual metodic de înot (uz intern). Traducere după Pursley

Dennis, Bucureşti, 1986.

45