1

LICEUL TEHNOLOGIC ,,NICOLAE BĂLCESCU”

FLĂMÂNZI

PROIECT PENTRU CERTIFICAREA

COMPETENŢELOR PROFESIONALE

NIVEL III

DOMENIUL DE CALIFICARE:

TEHNICIAN ÎN AGRICULTURĂ

PROFESOR COORDONATOR: Ing. STÂNGACIU CAMELIA

ÎNTOCMIT: LÂNĂ MARIAN ALEXANDRU

ANUL DE ABSOLVIRE

2012-2013

2

TEMA PROIECTULUI:

ÎNFIINŢAREA UNEI PLANTAŢII POMICOLE

3

Cuprins

Introducere ................................................................................................................................. 4

1. Tipurile de plantaţii pomicole................................................................................................. 5

1.1 Metodele de cultură ........................................................................................................ 6

1.2 Alegerea soiurilor si speciilor ........................................................................................... 7

1.3 Producerea materialului săditor pomicol ....................................................................... 8

2. Alegerea terenului pentru plantaţie ..................................................................................... 8

2.1 Organizarea terenului pentru plantare ........................................................................ 10

2.2 Parcelarea terenului ...................................................................................................... 10

2.3 Amenajarea terenului ................................................................................................... 10

3. Pregătirea terenului pentru plantarea pomilor ................................................................... 11

3.1. Defrişarea, curăţarea şi nivelarea terenului ................................................................ 11

3.2 Plantarea propriu-zisă ................................................................................................... 14

4. Întreţinerea plantaţiilor pomicole ....................................................................................... 15

5. Boli si dăunatori .................................................................................................................... 19

Bibliografie: ............................................................................................................................... 22

4

Introducere

Acţiunea de înfiinţare a unei plantaţii pomicole (livezi) este de importanţă majoră,

deoarece ea angrenează capitalul iniţial ce se investeşte şi lucrările ce se execută într-o

perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. Se finalizează cu plantarea pomilor la locul

definitiv. De executarea întocmai a acestei acţiuni depinde, în primul an, prinderea totală a

pomilor şi în următorii ani creşterea şi rodirea lor bogată, constantă an de an. Înfiinţarea

livezii cuprinde acţiuni de ordin organizatoric şi tehnologic, care se execută până la intrarea

pe rod a plantelor.

Pentru înfiinţarea unei livezi, sunt necesare fonduri mari, proporţionale cu suprafaţa

care se va planta. Aceste fonduri sunt blocate un timp destul de mare, deoarece recuperarea

investiţiei se face treptat începând cu anul 5-7 de la plantare, în funcţie de specie şi soi.

Deoarece terenul este ocupat cu pomi o perioadă lungă de timp (15-30 ani) şi fructificarea

începe după câţiva ani, eventualele greşeli de alegere a sortimentului sau de amplasare a

speciilor în teren, se manifestă târziu şi sunt foarte greu de remediat. Pentru a evita aceste

aspecte negative, înaintea înfiinţării livezii, trebuie studiate toate aspectele referitoare la

ecologia, biologia şi cerinţele speciilor pomicole. Este de preferat întârzierea înfiinţării

plantaţiei, cu 1-2 ani, decât plantarea în grabă, fără o fundamentare suficientă şi cu probleme

grave mai târziu. Sunt situaţii în teren, de amplasare greşită a speciilor şi soiurilor, de alegere

necorespunzătoare a polenizatorilor, de pregătire necorespunzătoare a solului cu implicaţii

negative asupra producţiei şi calităţii fructelor.

Cultura pomilor fructiferi prezintă o importanţă deosebită din punct de vedere:

alimentar, economic si social. Fructele pomilor si arbuştilor fructiferi constituie unul din

alimentele cele mai sănătoase şi ca atare indispensabile la alcătuirea unui raţii alimentare

sănătoase. Ele coţin 2-25% hidraţi de carbon, sub formă de zaharuri uşor asimilabile

( zaharoza, glucoza, frucoză), 0.5-1.5% proteine, 0.5-2% acizi organici liberi, 0.4-1.6%

substaţe pectinice, 0.10% substanţe tanante, 0.5% substanţe minerale pe bază de K, Ca, Fe,

Mg, Mn, Al, Cl, Bo,Cu, 80-85% apa, uleiuri volatile, vitamine si aminoacizi.

În prezent, datorită înbunatăţirii sortimentului de soiuri şi a tehnologiei de cultura, a crescut

cantitatea de fructe consumate in stare proaspată iar formele de industrializare s-

au diversificat.Fructele sunt folosite in hrana oamenilor nu numai ca desert dar şi ca aliment

de bază fiind folosite in prepararea magiunului, gem, dulceata, compot, fructe uscate.

O mare parte din productia de fructe se consumă sub formă de tuică. În condiţiile tehnicii

moderne unele fructe se pretează mai bine la pastrare prin refrigerare decât celelalte fructe

samburoase, mai ales cand sunt puse in sirop de zahar.In acest caz îşi menţin gustul, aroma, si

culoarea.

Productia totala de fructe la nivel national, in ultimele 2 – 3 decenii, a oscilat in jurul

valorii de 1.000.000 tone fructe, cu o medie la hectarul de plantatie in jur de 6,5 – 7,0 tone.

aceasta reprezinta cca. 30 –35% din productile realizate in principalele tari pomicole din U.E.

In anul 2000 s-au produs: 365 000 t mere; 345 000 t prune; 65 000 t pere; 76 000 t

cirese; 23 000 t piersici; 23 000 t nuci; 27 000 tone caise; 6 500 t gutui; 15 600 t capsuni; 3

900 fructe de arbusti.

5

1. Tipurile de plantaţii pomicole

În cadrul peisajului se deosebesc anumite tipuri de plantaţii pomicole după

particularităţile de producţie, destinaţia, volumul fructelor şi suprafaţa cultivată cu pomi ce

trebuie luată în considerare la proiectarea unei plantaţii sau livezi:

plantaţii comerciale – industriale în ferme cu suprafeţe economic viabile care

asigură producţii mari de fructe pentru consum proaspăt şi pentru industrializare;

plantaţiile sunt specializate pe specii şi soiuri, fiind situate în zona colinară şi de şes;

sunt dotate cu sisteme de maşini, depozite pentru păstrarea fructelor, adăpost pentru

sortarea fructelor (fig. 10.1);

plantaţii familiale, înfiinţate în toate zonele ecologice în ferme mici şi mijlocii ce

produc fructe pentru comercializare într-un sortiment larg de specii şi soiuri; au o

înzestrare tehnică redusă, iar păstrarea fructelor se face în localuri simple, amenajate

provizoriu;

plantaţii în grădina familială, în asociaţie cu alte culturi horticole, cu suprafeţe mici,

cu diferite specii şi soiuri pentru a realiza un consum eşalonat de fructe în tot timpul

anului sau pentru agrement;

plantaţii experimentale destinate cercetării ştiinţifice şi cuprinde colecţii de specii şi

soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi, bănci de germoplasmă, material deosebit de valoros

pentru ameliorare şi genetică; ele sunt organizate în staţiunile de cercetare.

plantaţii didactice existente în liceele şi facultăţile de horticultură destinate studiului

şi practicii elevilor şi studenţilor.

Fig.1. Plantaţii pomicole industriale

6

1.1 Metodele de cultură

Plantaţiile pomicole sunt culturi multianuale, intensive, care necesită investiţii mari

pentru înfiinţare, inclusiv întreţinerea până la intrarea pe rod. Pe de altă parte, greşelile făcute

la înfiinţarea unei plantaţii se repercutează pe o perioadă lungă de timp, putând fi doar parţial

remediate. De aceea, la înfiinţarea plantaţiilor se fac studii privind alegerea celor mai eficiente

soluţii tehnico-economice. Pe baza acestora se execută proiecte de înfiinţare a livezilor prin

care se stabileşte tipul de plantaţie, sistemul de cultură, alegerea, organizarea şi amenajarea

terenului, tehnologia plantării şi întreţinerii livezilor, cât şi destinaţia producţiei.

Din punct de vedere tehnic, pomicultorii au simţit nevoia să încadreze pomii şi lucrările

ce ţin de îngrijirea lor într-un set de metode de cultură şi tipuri de plantaţie. Sistemele şi

tipurile de plantaţie, s-au perfecţionat şi au putut fi încadrate în criterii precise de evaluare.

Ele sunt elaborate şi perfecţionate în funcţie de o serie de criterii: specia, soiul, portaltoiul,

vigoarea pomilor, intrarea pe rod, suprafaţa de nutriţie, gradul de mecanizare al lucrărilor,

tipul de coroană, precum şi eşalonarea recoltărilor în ciclul biologic.

În funcţie de criteriile de mai sus specialiştii au stabilit, în mare, următoarea clasificare.

Metodele şi sistemele de cultură Caracteristici agroeconomice

Extensivă la toate speciile de pomi Producţia – 10 t/ha; fructe extra – 50%,

calitatea I-a, 35%, calitatea a II-a 15%;

număr pomi la ha – până la 350;

portaltoi generativi de vigoare mare;

pomi viguroşi cu coroana globuloasă;

înălţimea 5-12 m; distanţe mari de

plantare 7x7, 8x8 m; mecanizare medie;

intrarea pe rod la 8-10 ani; rodire

economică până la 30-35 ani; consum

muncă manuală 810 ore-om;

productivitatea muncii – 88 ore/t.

Intensivă la toate speciile de pomi

(garduri pomicole sau fructifere)

Producţia – 20 t/ha; fructe extra – 70%,

calitatea I-a 25%; calitatea a II-a, 5%;

număr de pomi la ha, 700-1650;

portaltoi vegetativi de vigoare mijloci;

pomi cu coroana aplatizată sau

globuloasă; înălţime medie, 3-4 m;

distanţă medie de plantare 4x5m;

mecanizare bună; intrarea pe rod la 4-6

ani; rodire economică până la 15-2 ani;

consum muncă manuală – 916 ore-om;

productivitatea muncii – 37 ore/t.

Superintensivă la speciile măr, păr, piersic, vişin

(cu pomi pitici)

Producţia – 30t/ha; fructe extra – 80%,

calitatea I a 15%; calitatea a II-a 5%;

număr pomi la ha 1900-8000; portaltoi

vegetativi, vigoare slabă; pomi vigoare

slabă, coroane globuloase şi aplatizate;

mecanizare bună; intrarea pe rod la 2-3

7

ani; rodire economică 12-15 ani;

distanţe de plantare mici;

productivitatea muncii – 24 ore/t;

consum forţă de muncă – 900 ore-

om/ha.

Tabelul 1. Metode de cultură.

După cum se constată din prezentarea succintă făcută, metodele şi sistemele de cultură

pomicolă au evoluat spre noi aspecte de modernizare şi eficienţă economică, putând da ca

exemplu plantaţia cu pomi pitici, ce se pretează în grădinile şi fermele familiale, formând

adevărate garduri fructifere.

Dintre toate metodele de cultură, cele mai bune rezultate de producţie dau livezile

intensive şi superintensive datorită, în principal, intrării rapide pe rod, duratei scurte de

recuperare a investiţiei şi rentabilităţii ridicate.

1.2 Alegerea soiurilor si speciilor

La înfiinţarea unei livezi, pentru a alege corespunzător sortimentul de specii şi soiuri,

trebuie avut în vedere modul de valorificare a fructelor. În funcţie de mărimea suprafeţei de

teren de care se dispune, deci de mărimea livezii, există mai multe posibilităţi de alegere a

sortimentului de specii. Pentru livada familială de lângă casă, care va asigura numai necesarul

de fructe pentru consumul familial, se alege un sortiment cât mai variat de specii, pe cât

posibil toate speciile care găsesc condiţii optime pentru creştere şi fructificare în zonă. Prin

sortimentul variat, se asigură diversificarea consumului de fructe şi o lărgire a perioadei în

care, în livadă, se găsesc fructe proaspete, fructe care sunt bogate în vitamine, săruri minerale,

aminoacizi, etc. În cadrul speciei, se asigură un conveier de soiuri cât mai larg ca perioadă de

maturare, dar cu număr mic de pomi pe soi, uneori numai un pom este suficient pentru

consumul familial. La alegerea soiurilor în cadrul speciei, trebuie acordată atenţie cuvenită

celor cu probleme la polenizare (prun, vişin, cireş, migdal, măr, păr, etc.). Pentru măr şi păr,

specii ce se pot păstra şi în perioada de iarnă se alege un sortiment care să asigure necesarul

de fructe pe perioada iernii.

Dacă suprafaţa de teren permite şi sunt resurse pentru valorificarea fructelor pe piaţă ca

fructe de desert, (fiind apoape de oraşe, unde cererea este mare sau de litoral), sortimentul ales

corespunde cu cel familial, dar trebuie ţinută seama de perisabilitatea unor specii şi soiuri, la

stabilirea numărului de pomi din fiecare. De exemplu, trebuie ştiut faptul că merele şi perele

de vară nu au capacitate de păstrare decât de câteva zile (la mere 1-2 săptămâni), nu

acumulează substanţă uscată multă şi nu pot fi valorificate prin industrializare. În general, ca

pondere, aceste soiuri nu trebuie să depăşească 10-15% în cadrul speciei. De asemenea,

pentru piersici şi prune, în perioada august-septembrie există o mare concurenţă făcută de

struguri şi pepeni verzi, deci atenţie la cantitatea de fructe care se poate vinde în condiţii bune.

Valorificarea fructelor prin distilarea borhotului şi obţinerea ţuicii, este cel mai puţin

economic dintre toate variantele posibile (fructe poaspete, uscate, prelucrate, etc.). Caisele

sunt destul de mult căutate în lunile iunie-iulie, pot asigura venituri bune acolo unde nu există

riscul gerurilor târzii. La cais, trebuie asigurată o eşalonare a maturării fructelor prin soi (deci

soiuri cu perioadă diferită de maturare) deoarece în cadrul unui soi, fructele se maturează

simultan (în circa o săptămână) şi cad din pom. Fructele căzute nu mai pot fi valorificate ca

fructe de desert (pentru consum în stare proaspătă).

8

O altă variantă de plantaţie o poate constitui asocierea a 2-3 specii care au condiţii

foarte bune în zonă, cu câte 2-4 soiuri fiecare pentru a obţine partizi mari de fructe şi

valorificarea acestora la export sau industrializare locală, prin contract cu fabricile de

prelucrare. Pentru consum familial se pot planta pomi din alte specii în conveierul dorit.

În partea de sud a ţării, dar nu numai, cultura căpşunului, a cireşului şi vişinului pot

asigura venituri foarte bune, dar la stabilirea suprafeţei cu aceste specii trebuie avute în vedere

două aspecte şi anume:

sunt specii foarte perisabile, de la recoltare la valorificare nu trebuie să treacă mai

mult de o zi, altfel fructele se alterează şi devin nevandabile;

recoltarea este anevoioasă şi necesită multă forţă de muncă. Dacă nu sunt recoltate în

timp, mai ales căpşunele, se depreciază şi producţia este mult diminuată.

Este de preferat, ca aceste specii să nu fie plantate în zonele în care în luna iunie plouă

frecvent, deoarece fructele sunt afectate, cireşele crapă, iar căpşunele sunt atacate de Botrytis

cinerea.

1.3 Producerea materialului săditor pomicol

Pentru a răspunde exigenţelor actuale în ceea ce priveşte producţia şi calitatea

materialului săditor pomicol, acesta se produce în ferme specializate, numite pepiniere.

Importanţă şi atribute. Producerea materialului săditor pomicol este o problemă de

interes naţional, de aceea este expus unui regim special de circulaţie, folosire şi control al

calităţii. Orice pepinieră poate funcţiona numai cu autorizaţia Ministerului Agriculturii,

Alimentaţiei şi Pădurilor. Ea foloseşte numai materialul săditor din speciile şi soiurile în

proporţiile recomandate, funcţie de zonarea ecologică şi consum. Materialul produs trebuie să

fie autentic şi de calitate superioară, adică numai din speciile şi soiurile zonate, libere de

viroze, boli şi dăunători. Materialul autentic se comercializează numai de firmele autorizate.

Atenţie deosebită se acordă materialului săditor cu rezistenţă genetică la paraziţii vegetali.

Se poate afirma că materialul săditor constituie fundamentul producţiei pomicole şi este

reprezentat prin: altoi, portaltoi, butaşi lemnificaţi, butaşi verzi, drajoni, marcote, stoloni,

pomi altoiţi (fig.2). De regulă, pepinierele pomicole aparţin de staţiunile de cercetare

pomicolă şi de unele societăţi comerciale pomicole. Fermele particulare sunt autorizate să

producă material săditor numai cu autorizarea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi

Pădurilor. Orice pepinieră produce material săditor (portaltoi, ramuri altoi, butaşi, drajoni,

stoloni de căpşun) selecţionat, destinat înmulţirii. Materialul săditor trebuie să fie autentic şi

se înscrie în registrul de pepinieră cu specificaţia speciei, soiurilor, tehnologiei aplicate şi

destinaţiei lui.

Cercetătorii consideră că înmulţirea pomilor şi arbuştilor fructiferi în pepinieră, faţă de

altoirea lor la locul definitiv are o serie de avantaje: economice, de spaţiu şi timp,

intensificarea culturii, asigurarea aplicării unei agrotehnici specifice, respectarea zonării

speciilor şi soiurilor în teritoriile pomicole, realizarea unui material săditor de calitate din

soiuri autentice, controlul fitosanitar periodic, personal calificat pentru acest tip de

management. Conform normelor în vigoare, în pepiniere se poate înmulţi numai material

pomicol recomandat de Catalogul Oficial al Soiurilor (hibrizi de plante de cultură şi plante

pomicole) din România. Cel care monitorizează această acţiune este Institutul de Stat pentru

Testarea şi Înregistrarea Soiurilor.

2. Alegerea terenului pentru plantaţie

Cultivarea plantelor pomicole se poate face pe suprafeţe mici, în sistem aşa-zis

gospodăresc, în grădina de lângă casă împreună chiar cu legume, flori şi vie, dar şi pe

suprafeţe mari, în ferme mici şi mijlocii, dotate cu tehnologie modernă şi mecanizare .

9

Pentru grădina cu pomi, chiar sub aspectul unei livezi, terenul trebuie şi el ales cu

atenţie, curăţat şi ameliorat înainte de plantare. Repartizarea plantelor trebuie sa fie

judicioasă, cu folosirea cât mai raţională şi economică a grădinii În concepţia modernă,

plantaţiile mari (în ferme specializate) se extind în bazine şi centre cu tradiţie, urmându-se

concentrarea şi specializarea producţiei pomicole. La alegerea locului pentru livadă se au în

vedere o serie de factori de favorabilitate şi anume: climatici, relief, sol şi social-economici;

Condiţiile de climă

Sunt analizate pentru a stabili în ce măsură corespund culturii fiecărei specii pomicole.

În acest sens, factorii limitativi sunt: temperatura, radiaţia solară, precipitaţiile, vântul etc.

Pentru speciile pomicole a fost stabilită izoterma optimă precum şi temperaturile extreme la

care se poate face o cultură economică. În repartizarea pe teren a speciilor se va ţine seama şi

de condiţiile de microclimat care pot favoriza sau defavoriza cultura unor specii.

Fig. 2. Materialul săditor pomicol

Relieful.

Din punct de vedere al reliefului, cele mai bune terenuri pentru livezi sunt cele situate la

altitudinea mică şi mijlocie, cu expoziţie S, S-V şi S-E, cu pante uniforme până la 24% în

zona colinară. (fig. 10.6). Pentru sistemele cu pomi pitici şi garduri pomicole se recomandă

versanţii cu pante sub 15% în zona colinară şi terenurile plane în zona de câmpie.

Solul.

La alegerea solului se are în vedere că o plantaţie de pomi ocupă terenul o perioadă

lungă de timp, precum şi faptul că fiecare specie sărăceşte unilateral solul. Din acest motiv, la

înfiinţarea plantaţiilor de pomi se analizează tipul de sol şi însuşirile sale, nivelul fertilităţii, al

pânzei de apă freatică şi subsolul pentru fiecare specie şi combinaţie soi-portaltoi în parte.

10

Pentru livezile intensive şi superintensive se recomandă solurile cu textura mijlocie şi

uşoară, permeabile, fertile, profunde, bine drenate cu reacţie slab acidă până la neutră. În

cazul extinderii pomiculturii pe soluri cu fertilitate mai scăzută, cum sunt solurile brune

luvice, luvisolurile albice şi nisipurile, terenurile afectate livezilor pot fi îmbunătăţite prin

amenajări, fertilizare, amendamente şi lucrări agrotehnice corespunzătoare.

Condiţiile social-economice

La înfiinţarea livezilor se ţine seama de situarea acestora în apropierea marilor centre

populate, a fabricilor de conserve, cât şi a pieţei externe. Datorită unor vârfuri de muncă în

perioadele de tăiere a pomilor şi la recoltare, se are în vedere asigurarea exploataţilor cu mână

de lucru calificată. Totodată, livezile trebuie să aibă o sursă de apă permanentă necesară

stropirilor în livadă contra bolilor şi dăunătorilor, iar, unde este cazul, şi pentru irigat.

2.1 Organizarea terenului pentru plantare

Prin organizarea terenului se urmăreşte realizarea celor mai bune condiţii pentru

prevenirea şi combaterea degradării solului, crearea condiţiilor pentru executarea optimă a

lucrărilor de îngrijire a pomilor şi valorificarea a producţiei. În acest sens, proiectul de

organizare a terenului trebuie să cuprindă lucrări de îmbunătăţiri funciare, parcelarea, trasarea

drumurilor, a reţelei de irigaţie, precum şi amplasarea construcţiilor.

2.2 Parcelarea terenului

Parcela reprezintă unitatea teritorială de bază în cadrul unei livezi. Pe terenurile în

pantă, mărimea parcelei variază aproape exclusive în funcţie de mărimea pantei şi gradul de

frământare a terenului. În general, se admit şi cazuri în care o parcelă are o suprafaţă de până

la 2 ha. Pentru plantaţiile cu pomi pitici, mărimea unei parcele poate fi până la 5 ha. Cea mai

bună formă a parcelelor este forma dreptunghiulară. Acolo unde configuraţia terenului obligă,

parcelele pot avea şi altă formă.

O parcelă trebuie să aibă o singură unitate morfologică a terenului, adică să nu cuprindă

pante cu înclinaţii mult diferite sau să treacă peste pâraie, vâlcele, creste de deal etc. Aceste

variaţii prezintă condiţii de cultură neuniforme, ce necesită măsuri agrotehnice deosebite care

s-ar aplica în cadrul unor astfel de parcele. Parcelele se orientează cu latura lungă pe direcţia

curbei de nivel.

Fiecare parcelă trebuie să îndeplinească în mod obligatoriu condiţia de a asigura acelaşi

sistem de întreţinere şi de executare a lucrărilor, cu aceleaşi mijloace mecanizate pe toată

suprafaţa sa.

2.3 Amenajarea terenului

În funcţie de zona amplasării livezii sunt necesare lucrări de amenajare diferite. În

zonele cu livezi în pantă şi precipitaţii abundente se fac amenajări pentru combaterea

eroziunii solului şi evacuarea apei în exces. Terasele sunt principalele amenajări

antierozionale şi se construiesc pe pante uniforme cu înclinare mai mare de 15-18%. Pe lângă

combaterea eroziunii, ele asigură condiţii pentru mecanizarea lucrărilor. Lăţimea teraselor

11

este invers proporţională cu panta terenului şi variază între 6 şi 12 m. Pe aceste pante, în

funcţie de specie, se pot planta 2-3 rânduri de pomi.

Reţeaua de drumuri. Aceasta este o lucrare foarte importantă pentru ambele categorii

de plantaţii, deoarece, atât la înfiinţarea lor cât şi după aceea, sunt necesare multe transporturi

de materiale (îngrăşăminte, tutori, pomi, apă, fructe etc.). De aceea, plantaţia trebuie

prevăzută cu o reţea de drumuri bine stabilită.

Executarea propriu-zisă a drumurilor poate fi amânată până după pichetare, dar este

important ca acestea să fie trasate cu multă precizie înainte de pichetarea terenului. Dacă nu se

procedează astfel se creează greutăţi la orientarea rândurilor şi la delimitarea zonelor de

întoarcere. Lăţimea zonelor de întoarcere variază în raport cu gabaritul tractorului şi al

maşinilor pe care le acţionează. În cazul tractoarelor U-650 lăţimea acestei zone va fi de 10 m.

În cazul tractoarelor mai mici sunt necesari circa 6 m.

Amplasarea reţelei de irigaţie. În livezile cu pomi pitici şi unde precipitaţiile sunt în

medie sub 400-500 mm pe an, este absolut necesară existenţa sistemului de irigaţie. Important

este ca această lucrare să fie prevăzută în planul de organizare, ea fiind materializată pe teren

înainte de pichetare, indiferent dacă reţeaua va fi din canale deschise sau conducte îngropate.

Desigur că acţiunea respectivă se cere şi în livezile obişnuite sau în locurile unde posibilităţile

de irigare sunt foarte reduse.

Evacuarea apelor în exces. Este o lucrare absolut obligatorie pe terenurile cu exces de

umiditate. Executarea ei este prinsă în planul de organizare a teritoriului livezii. Evacuarea

apei în exces se realizează prin executarea unor canale adânci (drenuri) care să conducă

excesul de apă spre un loc de scurgere. Prin aceasta se coboară nivelul apei freatice şi

rădăcinile pomilor se vor dezvolta normal.

Dezavantajul canalelor deschise constă în aceea că îngreunează lucrările solului şi

uneori se colmateză. Cele mai bune sunt drenurile închise, care au durabilitate mare şi nu

împiedică lucrările la suprafaţa solului. În schimb ele sunt mai costisitoare.

3. Pregătirea terenului pentru plantarea pomilor

Pentru a se realiza o livadă încheiată se impune ca înainte de plantare terenul să fie

pregătit în cele mai bune condiţii, şi să înceapă cu cel puţin 3-4 luni înainte de efectuarea

acestei lucrări momentul plantării. În acest scop se cer executate, în prealabil, o serie de

lucrări.

3.1. Defrişarea, curăţarea şi nivelarea terenului

De cele mai multe ori, plantaţiile cu pomi se înfiinţează pe terenurile cu păşuni sau fân,

din zona dealurilor, pe ale căror suprafeţe cresc în mod spontan diferiţi pomi, arbori, arbuşti.

În vederea unei bune amenajări a terenului este necesar ca mai înainte să se defrişeze toţi

pomii şi mărăcinişurile. Scoaterea se va face cu rădăcini cu tot, fie manual sau mecanic. Apoi

se face curăţarea terenului, cu care ocazie se strâng şi pietrele de pe teren.

După defrişare şi curăţare se execută nivelarea manual sau mecanizat, cu buldozerul

sau grederul. În grădină se foloseşte motocultorul sau grebla.

Fertilizarea. Se face cu doze mari de îngrăşăminte. Astfel, la 1 hectar se dau 40-60 t

gunoi de grajd, repartizat uniform pe teren. Totodată se administrează îngrăşăminte minerale

cu fosfor şi potasiu în cantităţi corespunzătoare sistemului de cultură. Dozele orientative

recomandate sunt de 150-200 kg P2O

5 şi K

2O la ha.

12

Solurile pronunţat acide sunt neutralizate prin aplicarea a 2-8 t/ha amendamente

calcaroase care se aplică înainte de desfundare.

Arătura de desfundare.Se face cu pluguri speciale la 60-70 cm adâncime. Solurile cu

orizont gleizat sau carbonic sunt desfundate numai până la nivelul acestor orizonturi, iar în

adâncime se face afânarea prin scarificare. După desfundare, terenul se nivelează. În livada

din grădină desfundarea se face la două cazmale adâncime.

Distanţa de plantare. Asigurarea unei dezvoltări normale şi rodiri abundente a

pomilor, precum şi folosirea condiţiilor optime de aplicare a lucrărilor de îngrijire se

realizează prin plantarea pomilor la distanţe diferite. Stabilirea distanţelor de plantare este în

legătură directă cu tipul de livadă, formele de coroană ale pomilor, portaltoiul pe care sunt

altoiţi pomii, vigoarea soiurilor, gradul de fertilitate a solului. Respectarea distanţelor de

plantare este obligatorie, deoarece ele determină suprafaţa de nutriţie a fiecărui pom şi prin

aceasta se evită concurenţa între plante, umbrirea reciprocă şi se creează condiţii optime

pentru pătrunderea luminii solare în coroana pomului.

Alegerea şi repartizarea soiurilor. Pe teren prezintă o mare importanţă. Pentru livezile

industriale se stabileşte un sortiment mai restrâns, iar pentru grădina familială unul mai larg,

din soiurile superioare, omologate. Repartizarea pe teren ţine seama de condiţiile de sol,

precipitaţii, expoziţia terenului, frecvenţa vântului dominant, panta terenului, talia pomilor.

Pichetarea terenului. Este lucrarea tehnică prin care se fixează pe teren cu ajutorul

ţăruşilor, locul de plantare a fiecărui pom în parte. Prin aceasta se stabileşte pe teren distanţa

dintre pomi, pe rând şi între rânduri, direcţia rândurilor şi aşezarea pomilor într-o anumită

ordine unul faţă de altul. Această lucrare se face cu scopul de a permite o mai bună

mecanizare a lucrărilor ce se aplică în livadă şi se creează un spaţiu egal şi uniform de hrănire

pentru fiecare pom.

Tabelul 2. Distanţe de plantare

13

Săpatul gropilor. Această lucrare merită toată atenţia, deoarece groapa asigură spaţiul

nutritiv al pomului în primii ani de viaţă, prinderea pomului şi dezvoltarea sistemului

radicular. Gropile se fac cu 2-3 luni înainte de plantarea pomilor. Pentru plantările de toamnă

ele se fac în lunile august-septembrie, iar pentru cele de primăvară se pot face până toamna

târziu şi în prima parte a iernii. Pe terenurile desfundate sau pe umplutura teraselor ele se pot

executa chiar în momentul plantării pomilor.

Dimensiunile care trebuie să le aibă gropile sunt în strânsă legătură cu felul de pregătire

a solului înainte de plantare. Astfel, pe terenurile în plantă, înţelenite, care nu au fost

amenajate şi arate, dimensiunile gropilor se fac de 0,72 m pe 0,5 m. Dacă terenul a fost arat la

18-25 cm, gropile se fac de dimensiuni şi mai mici (0,5 x 0,4 m) în aşa fel ca să permită

aranjarea rădăcinilor cât mai bine în groapă. Forma pe care o au gropile poate fi circulară sau

pătrată.

Gropile se pot executa mecanizat, cu ajutorul unor burghiuri speciale acţionate de

tractor cu dispozitiv hidraulic.

Când gropile se fac manual, în primul rând se marchează marginile gropii cu ajutorul unui

cadru ale cărui laturi sunt egale cu lăţimea gropii. Acest cadru se aşează în aşa fel ca ţăruşul

din mijloc să cadă în centrul gropii. Ţăruşul de la pichetat se scoate numai după ce s-au

marcat marginile gropii.

La săparea gropilor, pământul rezultat din primul strat de deasupra sa aşează în partea de

sus a rândului sub formă de muşuroi, iar cel rezultat de dedesubt şi care de obicei este sărac în

substanţe nutritive, se aşează în partea de jos. Acest fel de aşezare dă posibilitatea ca la

plantare să se folosească numai pământ bun.

După săparea gropilor, în unele situaţii se montează tutori care au rolul de a susţine

pomii plantaţi pentru a nu fi mişcaţi sau culcaţi de vânt. Tutorii mai servesc şi la fixarea

locului unde trebuie plantat pomul, deoarece la săparea gropilor ţăruşii bătuţi cu ocazia

pichetatului au fost scoşi.

Pentru ca un tutore să fie rezistent el trebuie să provină din esenţe tari (salcâm sau

stejar), să fie drept, fără noduri şi cu un diametru de 5-7 cm. Lungimea tutorilor să fie aleasă

în aşa fel încât după ce se bat în fundul gropii cu 15-20 cm să rămână deasupra solului o

înălţime aproximativ cât înălţimea trunchiului pomilor. Cu 10-15 zile înainte de plantare

gropile trebuie umplute cu pământ, lăsându-se goale numai 20-25 cm pentru ca până la

plantare pământul să aibă timp suficient să se aşeze. Umplerea gropilor se face numai cu sol

fertil la care se adaugă şi îngrăşăminte minerale, în doze de 30-50 g azotat de amoniu, 150-

250 g superfosfat şi 40-60 g sare potasică. Pe pământul scos din groapa se împrăştie

îngrăşămintele, apoi cu sapa se taie pământul în fâşii verticale şi se trage în groapă, astfel ca

solul să se amesteca bine cu îngrăşămintele.

Pentru a obţine un sol cu fertilitate uniformă, în toată groapa se trage concomitent atât

din solul scos din partea superioară a gropii, cât şi din cel scos din partea inferioară pentru a

se amesteca. În timpul umplerii, pământul se calcă de 2-3 ori.

Când pământul scos din fundul gropii este format din rocă nesolidificată sau pietriş, acesta nu

se mai foloseşte la umplere. Pentru înlocuirea lui se va săpa din pereţii gropii şi în special din

cel din amonte sau se ia pământ de împrumut din josul gropii.

Fasonatul rădăcinilor.Constă în scurtarea celor principale la 30-40 cm, iar a celor

secundare la 15-20 cm. Rădăcinile fibroase se scurtează la 2-3 cm. Tot cu această ocazie se

îndepărtează rădăcinile rănite sau despicate. Tăieturile se fac cu foarfece bine ascuţite,

perpendicular pe axul rădăcinii, pentru ca suprafaţa rănilor să fie cât mai mică.

Mocirlirea rădăcinilor. Se face înainte de plantare, într-o mocirlă formată din bălegar

proaspăt de vită şi lut, în părţi egale, amestecate cu apă până devine de o consistenţă potrivită

încât să se menţină pe rădăcini într-un strat de 1-2 mm. Mocirlirea asigură un contract mai

intim cu pământul şi stimulează calusarea şi formarea de rădăcini noi. După mocirlire pomii

se repartizează la gropi în momentul plantării.

14

Repartizarea pomilor la groapă. Se va face pe măsură ce se plantează. Nu este bine să

se repartizeze pomii cu câteva ore înainte de plantare, mai ales când este cald, deoarece

mocirla se usucă, iar pomii se deshidratează.

3.2 Plantarea propriu-zisă

Pomii trebuie plantaţi la adâncimea la care au crescut în pepinieră. Dacă se plantează

mai la suprafaţă vor suferi din cauza uscăciunii, iar dacă se plantează prea adânc, pornesc

greu în vegetaţie şi cresc slab. Plantarea se face de către o echipă formată din 2-3 muncitori,

care trebuie să aibă o scândură de plantat, sapă, lopată, cazma. Un muncitor fixează pomul în

groapă în felul următor: aşează scândura peste groapă, orientată pe direcţia rândului de gropi

pentru a stabili adâncimea la care se pune pomul, apoi se introduce pomul în groapă, în partea

nordică a tutorelui, la distanţa de 4-5 cm de tutore, cu coletul în dreptul scândurii de plantat.

Atunci cand este prea putin pamant in groapa se mai introduce amestec pe care se

aseaza radacinile pomului cat mai bine. Daca este prea mult pamant in groapa, radacinile

pomului nu incap, se mai scoate din el pana radacinile se pot aseza bine. După ce s-a aranjat

pomul în groapă, în timp ce un muncitor îl ţine fixat, altul trage pământ reavăn peste rădăcină.

Pentru a asigura patrunderea cat mai buna a pamantului printre rădăcini, muncitorul care ţine

pomul îl scutură vertical prin mişcări scurte, dar bruşte, apoi introduce pământul cu mâna

printre rădăcini şi-l îndeasă bine. După ce rădăcinile au fost acoperite cu un strat de pământ de

5-10 cm grosime, se face primul călcat începând de la marginea gropii spre pom. Muncitorul

care calcă trebuie să fie încălţat cu încălţăminte cu talpa moale care să nu rănească rădăcinile.

După primul călcat se adaugă în groapă pământul scos din stratul fertil amestecat cu

15-20 kg gunoi de grajd putred. Cu acest pământ se umple groapa până la suprafaţă şi se face

al doilea călcat. Se completează apoi cu pământ toată groapa. La plantările de toamnă, dacă

timpul este secetos, se face o copcă în jurul pomului în care se pun 2-3 găleţi de apă. La

plantările de primăvară se face în toate cazurile udatul.

După scurgerea apei în sol, dacă s-a udat, sau imediat după plantare, dacă nu s-a udat, se

face un muşuroi în jurul pomului înalt de 30-40 cm, a cărui lărgime să depăşească marginile

gropii pentru a feri rădăcinile pomului de ger şi uscăciune.

În cazul când la plantarea pomilor nu s-a folosit pământul scos de la fundul gropii, acesta se

împrăştie în jurul pomului, formându-se o mică terasă.

Neprinderea pomilor se datorează plantării defectuoase. Dintre deficienţele mai

importante care se pot ivi cu ocazia plantatului pomilor sunt următoarele: aşezarea pomului cu

coletul mai sus sau mai jos de suprafaţa solului; când pământul nu se calcă bine în jurul

rădăcinilor, se creează goluri de aer la nivelul lor, ceea ce favorizează dezvoltarea

mucegaiurilor şi uscarea rădăcinilor; lipsa de apă în sol, după plantare, provocată de secetă

sau din lipsa udării, duce la uscarea pomilor; excesul de apă şi răceala din sol în jurul

rădăcinilor la pomii nou plantaţi împiedică calusarea din cauza înnegririi vârfului rădăcinilor

care rămân asfixiate; îngrăşămintele azotate, date cu ocazia plantării, dacă vin în contact

direct cu rădăcinile provoacă vătămări ale scoarţei sistemului radicular.

Plantarea pomilor este o lucrare de volum mare în fermele specializate care necesită să

fie executată într-un timp scurt şi în condiţii tehnice bune. Pentru reuşita acestei lucrări ea

trebuie organizată din timp şi în cele mai mici amănunte. Cel mai important lucru este

asigurarea cu muncitori, care trebuie instruiţi înainte de începerea lucrărilor.

Este necesar ca plantarea să se facă pe soiuri, adică să nu se scoată de la stratificare sau

să se fasoneze pomii dintr-un soi până nu se termină plantarea pomilor din soiul precedent.

15

Fig.3 - Plantarea pomilor

Fig. 4 - Plantarea pomilor

4. Întreţinerea plantaţiilor pomicole

Pentru asigurarea condiţiilor optime de creştere şi fructificare a pomilor, în livadă se

execută o serie de lucrări specifice: întreţinerea solului, fertilizarea, irigarea, tăierea, protecţia

fitosanitară, protecţia recoltelor împotriva brumelor, recoltarea şi valorificarea fructelor, etc.

Întreţinerea solului în livadă are drept scop înlăturarea concurenţei pentru apă şi hrană pe

16

care buruienile o fac pomilor, asigurarea unui regim aerohidric optim în sol, necesar

microorganismelor, distrugerea crustei şi evitarea pierderii apei prin evaporare, etc.

Există mai multe metode de întreţinere a solului, fiecare având avantaje şi dezavantaje.

Dintre cele mai utilizate posibilităţi de întreţinere a solului amintim:

ogorul lucrat se practică în general în plantaţiile tinere, asociat sau nu cu culturi

intercalate, şi în plantaţiile mature, în zonele cu precipitaţii mai puţine. Întreţinerea solului

constă în lucrarea repetată a acestuia cu grapa cu discuri sau cultivatorul. Are avantajul că

distruge buruienile şi elimină concurenţa făcută de buruieni, se asigură un regim aerohidric

bun în straturile superficiale ale solului, se conservă bine apa, iar solul se încălzeşte mai uşor

primăvara. Dintre dezavantaje amintim: calitatea mai slabă a fructelor şi o perioadă mai mică

de păstrare (mere), nu se permite intrarea cu mijloacele mecanice pentru stropiri după ploaie,

humusul se mineralizează mai repede şi deci fertilitatea solului scade dacă nu se intervine cu

îngăşăminte organice.

înierbarea totală sau alternativă a intervalului dintre rânduri, constă în semănarea

intervalului dintre rânduri cu amestecuri de ierburi şi lucrarea solului numai sub coroana

pomilor. Iarba cosită periodic, se poate folosi pentru furajare sau ca mulci pe rândul de pomi.

Este un sistem din ce în ce mai folosit în plantaţiile pe rod, deoarece permite accesul

mijloacelor mecanice pentru efectuarea tratamentelor fitosanitare când solul este ud, asigură

o mai bună calitate a fructelor, în zonele umede, iarba consumă o parte din apa în exces, etc.

Dintre dezavantaje se poate aminti faptul că, solul este mai rece şi primăvara riscul brumelor

este mai mare, se favorizează răspândirea rădăcinilor în straturile superficiale ale solului.

Înierbarea se poate aplică numai acolo unde există suficientă apă din precipitaţii sau din

irigare, iar în anumite cazuri, în iarba existentă se instalează mamifere rozotoare (şoareci,

şobolani) care pot distruge scoarţa din jurul coletului. Unde sunt carenţe hidrice se practică

înierbarea alternativă a rândurilor cu schimbarea periodică a acestora. Pentru evitarea

formării rădăcinilor în straturile superficiale ale solului, se recomandă distrugerea periodică a

înierbării.

erbicidarea intervalului şi lucrarea solului pe rândul de pomi, se practică mai ales în

plantaţiile mature şi bătrâne. Nu se recomandă folosirea erbicidelor în plantaţiile tinere,

deoarece pomii nu au sistemul radicular bine dezvoltat, iar prin spălarea erbicidelor se poate

produce afectarea rădăcinilor cu implicaţii grave asupra creşterii ulterioare a pomilor.

Tăierea Tăierile, după scopul şi perioada din viaţa pomilor în care se aplică, sunt de trei feluri:

de formare, de producţie şi de regenerare. Tăierile de formare.

Se aplică în primii 4-5 ani de viaţă ai pomilor şi urmăresc realizarea formei de coroană

dorită şi mai puţin obţinerea fructelor. Tăierile sunt specifice fiecărei forme de coroană în

parte, în funcţie de structura permanentă care se va forma (scheletul pomului). Se recomandă

ca în perioada de tinereţe să se reducă pe cât posibil tăierile în uscat, formarea pomilor

făcându-se prin intervenţii în verde sau dirijări ale ramurilor. Intervenţiile severe de tăiere,

pentru formarea unor coroane rigide, standardizate, au drept efect întârzierea intrării pe rod şi

de multe ori amplificarea ritmului de creştere şi aşa mare la unele specii pomicole (prun, cais,

piersic, etc). Dirijarea creşterii ramurilor şi lăstarilor se face prin: dresare, înclinare, arcuire şi

mai puţin prin alte intervenţii: frângere, inelare, crestare, etc.

Dresarea se referă la modificarea unghiului de inserţie, prin apropierea de ax a unei

ramuri de vigoare slabă, pentru a favoriza ritmul de creştere. Se realizează prin legarea de ax

în poziţia dorită.

Înclinarea se referă la îndepărtarea faţă de ax a unei ramuri viguroase, cu scopul de a-i

reduce ritmul de creştere , iar arcuirea constă în legarea unei ramuri aproape de orizontală sau

sub orizontală în vederea diferenţierii mugurilor de rod. Arcuirea se aplică numai ramurilor

care nu interesează în formarea scheletului, iar după o perioadă de fructificare, se epuizează şi

se înlătură din coroană.

17

La speciile care emit uşor lăstari anticipaţi (piersic, cais, unele soiuri de prun şi vişin),

pe perioada de vegetaţie se execută ciupiri (ruperea vârfului de creştere) pentru a stimula

ramificarea, înlăturarea lăstarilor concurenţi (lăstarii apropiaţi celui de prelungire şi cu poziţie

superioară pe ramura mamă), pentru a obţine ramuri anuale lungi, ramificate şi pentru a scurta

perioada de formare a coroanelor. La piersic, este necesară degajarea vârfului de creştere prin

ruperea în fază erbacee a lăstarilor, pe 15-20 cm sub lăstarul de prelungire, pentru a obţine

creşteri bune şi a forma mai repede scheletul. Numărul intervenţiilor în perioada de vegetaţie,

depinde de specie şi ritmul de creştere a lăstarilor, şi poate fi de 2-3 pe an. La soiurile cu

vigoare mai mare şi care nu ramifică bine, pentru a forma coroane bine garnisite, este necesar

să se intervină cu tăieri ale ramurilor anuale, la 50-60 cm faţă de punctul lor de inserţie, sau

pentru ramurile de prelungire la 50-60 cm faţă de ultima scurtare.

Tăierea de producţie. Din ultimii ani ai perioadei de formare, (anul 4-5) paralel cu

tăierile de formare se fac şi tăierile de producţie, care continuă pe toată perioada de exploatare

a livezii. Aceste tăieri au ca scop două aspecte:

- întreţinerea coroanelor;

- normarea încărcăturii de rod;

Prin tăierea de întreţinere a coroanelor se urmăreşte menţinerea dimensiunilor coroanei

în funcţie de spaţiul lăsat prin distanţa de plantare, prin tăierea de plafonare a înălţimii şi

limitarea extinderii laterale pe rând şi între rânduri. De asemenea, se asigură rărirea coroanei

pentru o bună pătrundere a luminii, se înlătură ramurile lacome, rupte, uscate, bolnave, etc.

Concomitent cu tăierea de întreţinere, se execută şi normarea încărcăturii, înlăturând

surplusul de muguri de rod, lăsând pe fiecare ramură şi pom un număr de muguri direct

corelat cu vigoarea, deci fiecărei ramuri îi va reveni o cantitate de fructe pe care o poate hrăni

şi susţine în condiţii optime. Din această cauză, la noi în ţară, se practică o tăiere în detaliu la

principalele specii pomicole (măr, păr, prun, piersic, cais), nemaifiind, de obicei, nevoie de

normări ulterioare a rodului prin rărirea fructelor.

Cu ocazia tăierii de producţie, se operează pe ramurile de semischelet, care se reduc la o

treime sau jumătate din lungime, în funcţie de grosime şi cantitatea de muguri de rod pe care

o au. Ramurile de semischelet epuizate se suprmă la inel, fără a lăsa ciot. La măr şi păr nu se

recomandă scurtarea ramurilor anuale, indiferent că sunt sau nu purtătoare de muguri de rod.

Se poate norma (scurta) mlădiţa (ramură cu doi sau mai mulţi muguri de rod), în special la

păr, după 2-4 muguri micşti la unele soiuri. Scurtarea nuieluşelor sau a mlădiţelor, determină

pe de o parte înlăturarea rodului la soiurile cu fructificare tip standard (Golden delicious) şi

provoacă îndesirea coroanelor prin stimularea creşterii sub punctul de intervenţie. Ramurile

scurte (ţepuşele sau pintenii) nu se răresc indiferent de numărul lor. La soiurile cu fructificare

tip spur (Starkrimson), la care ţepuşele predomină, normarea se face prin reducţia

semischeletului după un anumit număr de ţepuşe, în funcţie de grosimea lui.

La cireş, vişin, prun şi cais, scurtarea ramurilor anuale nu influenţează semnificativ

producţia, dar stimulează creşterea vegetativă şi deci nu se recomandă. Dacă numărul

ramurilor anuale lungi, purtătoare de muguri de rod sunt mai multe decât necesarul pentru o

producţie optimă, acestea se răresc şi nu se scurtează. Scurtarea ramurilor anuale este

acceptată numai la pomii cu ramurile degarnisite, unde se scurtează o parte din ramurile

anuale în cep, pentru a stimula regarnisirea.

De asemenea, cu ocazia tăierii de producţie, la toate speciile cu excepţia piersicului, se

urmăreşte întinerirea periodică a semischeletului, astfel încât acesta să nu depăşescă vârsta de

4-5 ani. Există o corelaţie pozitivă între vârsta semischeletului şi calitatea fructelor, în sensul

că cele mai bune fructe se găsesc pe ramuri cu suport de 2-3 ani.

Este bine de precizat faptul că, toate intervenţile de scurtare sau transfer a creşterii pe

ramuri laterale, se fac deasupra şi cât mai aproape de o ramificaţie slabă, fără a lăsa cioturi,

care se usucă şi afectează sănătatea ramurii rămase.

Pentru piersic, tăierea este specifică şi se bazează pe normarea ramurilor mixte la nivel

de pom, în funcţie de vigoarea acestora, între 150-300 buc/pom, fără să prezinte interes

18

ramurile de semischelet. Rărirea ramurilor mixte se face în general la 20-30 cm una de alta pe

ramura suport şi se scurtează dacă lungimea lor depăşeşte 60 cm. În zonele mai degarnisite ale

coroanei se recomandă lăsarea unor cepi pentru formarea ramurilor de rod pentru anul

următor. După fructificare, ramurile mixte la piersic se epuizează şi la tăierea din primăvara

următoare, se suprimă.

Pentru coacăz şi agriş, tăierea constă în normarea tulpinilor în cadrul tufei, păstrând un

echilibru între tulpini, pe vârste. La o tufă normală în plină producţie, se lasă câte 3-4 tulpini

de 1-5 ani, tufa având astfel, 16-20 de tulpini de vârste diferite, uniform repartizate în spaţiu.

Tulpinile anuale de vigoare mică, sub 50 cm nu prezintă interes ca tulpini de înlocuire, dacă

este cazul se scurtează în cepi, pentru fortificarea tufei sau se suprimă.

La zmeur, tăierea constă în suprimarea tulpinilor de 2 ani care au fructificat, înlăturarea

vârfului tulpinilor anuale care a degerat peste iarnă, sau care a fructificat în septembrie,

suprimarea tulpinilor mai mici de 50 de cm şi rărirea celorlalte în cadrul benzii la 25-30 cm,

în funcţie de vigoare acestora. Banda se menţine cu o lăţime de circa 50 cm, iar înălţimea

tulpinilor se limitează, dacă este cazul, la 1,6-1,8 m.

Fig.5-Tăierea de formare

19

5. Boli si dăunatori

Principale boli întalnite la pomii fructiferi sunt :

Focul bacterian al rozaceelor - Erwinia amylovora

Atacul se manifestă primăvara, iar primele simptome de boală apar pe inflorescenţe şi

lăstari. Florile atacate se ofilesc, se bruni- fică, ulterior se înnegresc şi rămân ataşate pe pom

sau în cele din urmă cad. Pe vreme umedă şi călduroasă boala progresează rapid pe lăstari

care se vestejesc, se brunifică şi se îndoaie sub formă de cârjă. Pe fructe, atacul se manifestă

frecvent numai pe cele verzi, pe care apar zone ne- crotice delimitate de o zonă verde închis la

pere şi de o roşeaţă la mere. în timp foarte scurt fructele verzi puternic atacate se înnegresc în

întregime. Boala are evoluţie descendentă şi coboară pe ramuri, şarpante, trunchi producând

leziuni şi ulceraţii cu aspect neted sau rugos. în lunile iunie- iulie boala se manifestă cu

caracter păgubitor şi pe formaţiunile scurte de rod, care se brunifică în totalitate. Pe suprafaţa

organelor atacate în condiţii de umezeală apare un exudat de culoare galben-brun. Boala

produce pagube mari, până la distrugerea totală a pomilor la măr, păr şi gutui.

Combatere Aliette 80 WG: 0,3% (3-4,5 kg/ha). Tratamentele se vor efectua în timpul înfloritului, când

10-15% din flori au început să-şi scuture petalele. Acesta este considerat tratament cheie

pentru prevenirea infecţiilor la floare.

Rapănul mărului şi părului - Venturia inaequalis

Atacul cel mai păgubitor se manifestă pe frunze şi fructe. Pe frunze apar pete mici,

circulare de culoare untdelemnie la început, apoi cafenie cu aspect catifelat. Cu timpul petele

devin brun-negricioase şi confluează ocupând porţiuni mari din limb. Atacul pe fructe se

prezintă sub formă de pete de culoare brun-măslinie, catifelate. Fructele atacate se

deformează, crapă şi cad prematur. Boala se manifestă şi pe pedunculi, sepale şi lăstari.

Atacul pe lăstari se prezintă sub formă de ulceraţii iar aceştia degeră uşor în timpul iernii.

Combatere Se recomandă folosirea prin alternanţă a produselor:

Antracol 70 WP: 0,2-0,3% (3-4,5 kg/ha) Clarinet 0,1% (1,5 l/ha)

Folicur Solo 250 EW: 0,05% (0,75 l/ha) Primul tratament fitosanitar pentru prevenirea

infecţiilor primare se efectuează de regulă cu produse cuprice, când 15-20% din mugurii

florali sunt la începutul înfrun- zirii, fază fenologică cunoscută popular sub numele de

"urechiuşe de şoarece”. Următorul tratament se aplică în perioada cuprinsă între fenofazele

buton roz, înfo- ierea corolei şi deschiderea primei flori din inflorescenţă. După înflorit, se

mai efectuează 2-4 stropiri după scuturarea petalelor, mai ales dacă presiunea de infecţie este

mare sau sunt ploi frecvente şi atacul nu s-a stopat.

Făinarea mărului - Podosphaera leucotricha

Atacul se manifestă pe toate organele aeriene ale pomului: muguri, frunze, inflores-

cenţe, lăstari şi uneori fructe. Mugurii vegetativi şi floriferi atacaţi de făinare nu mai

evoluează normal, sunt acoperiţi de o pâslă pulverulentă, albă cu aspect făinos, iar în cele din

urmă se usucă şi cad. Frunzele atacate sunt mici, deformate, se copăesc, se brunifică, devin

20

casante şi se zdrenţu- iesc. Lăstarii erbacei atacaţi stagnează în creştere, au aspect făinos şi de

cele mai multe ori degeră uşor în timpul iernilor groase, deoarece lemnul nu se coace.

Combatere Clarinet: 0,1% (1,5 l/ha)

Folicur Solo 250 EW: 0,05% (0,75 l/ha) Primul tratament obligatoriu se execută la începutul

dezmuguritului pentru prevenirea infecţiilor primare prin conidii, folosin- du-se în general

produse pe bază de sulf. Tratamentul al doilea se aplică în aceeaşi perioadă cu tratamentul

recomandat pentru rapănului mărului (buton roz, înfoierea corolei-deschiderea primei flori din

inflorescenţă) pentru protejarea florilor pe perioada înfloritului. La acest tratament se va

utiliza produsul Clarinet (0,1%) sau Folicur Solo 250 EW (0,05%).

fructelor în dreptul petelor se ondulează, pulpa putrezeşte în adâncime, iar la suprafaţa

acestora apar pustule de culoare negricioasă - fructificaţiile ciupercii. în condiţii de atmosferă

foarte umedă pe fructele bolnave apare o masă mucilaginoasă de culoare roz. Pulpa fructelor

atacate capătă o coloraţie brun- gri şi gustul acestora este pregnant amar.

Putregaiul cenuşiu al fructelor - Botrytis cinerea

La căpşun, atacul cel mai caracteristic şi păgubitor se manifestă pe fructe şi flori.

Florile se ofilesc şi se brunifică iar fructele atacate devin moi, zemoase, şi apoi putrezesc în

întregime. La suprafaţa organelor atacate apare un înveliş cenuşiu, fructificaţiile ciupercii.

Fructele sunt atacate în toate stadiile de dezvoltare (verzi, pârgă şi coapte). Boala este

favorizată de ploile frecvente căzute în perioada înfloritului şi dezvoltării fructelor. Perioada

optimă de tratare este cuprinsă în intervalul buton verde floral şi intrarea în pârgă a fructelor.

Combatere

Primul tratament la căpşun se efectuează în perioada de buton verde floral, iar următoarele la

începutul înfloritului, scuturarea petalelor-legarea fructelor şi intrarea în pârgă a fructelor.

Pentru stropit se recomandă utilizarea produsului Teldor 500 SC în concentraţie de 0,15%

(1,5 l/ha). Datorită timpului de pauză foarte scăzut (1-3 zile), acest produs se poate utiliza şi

între recoltări, dacă în această perioadă sunt ploi frecvente care favorizează infecţiile în masă

cu putregai cenuşiu pe fructe.

Putregaiul şi mumifierea fructelor - Monilinia laxa / M. Fructigena

Atacul se manifestă pe flori, frunze, lăstari şi fructe. în prlmăverile ploioase boala are

caracter epidemic. Frunzele, florile şi lăstarii se ofilesc şi se brunifică cu repeziciune,

rămânând atârnate pe pom sub formă de „buchete”. Acest simptom este confundat de multe

ori cu efectul gerurilor târzii de primăvară. Fructele atacate prezintă pete circulare cu perniţe

pulverulente alb-gălbui sau cenuşiu-albăstrii, dispuse neregulat pe suprafaţa pulpei putrezite şi

îşi pierd strălucirea. Cu timpul fructele bolnave putrezesc în întregime şi cad pe sol sau se

lipesc unele de altele sub formă de ciorchine, se zbârcesc şi rămân mumifiate în pom.

Combatere

Teldor 500 SC: 0,08% (0,8 l/ha)

Folicur Solo 250 EW: 0,05% (0,5 l/ha)

La pornirea în vegetaţie tratamentele fitosanitare se aplică în fenofazele de buton verde şi

înălţarea inflorescenţelor cu produse cuprice, iar stropirile următoare se fac la începutul

înfloritului şi căderea petalelor cu produse din alte grupe, precum Folicur Solo şi Teldor.

Acarianul roşu al pomilor - Panonychus ulmi

Acarianul roşu al pomilor iernează în stadiul de ou şi dezvoltă 5-6 generaţii pe an.

Dăunătorul este polifag, atacând toate speciile pomicole. Acarienii înţeapă şi sug seva din

frunze. Ca urmare a atacului, ţesuturile se depigmentează, iar coloritul frunzelor este

21

modificat în alb-argintiu la început şi apoi în ruginiu. Frunzele puternic atacate cad prematur,

iar diferenţierea mugurilor de rod este influenţată în mod negativ şi implicit producţia de

fructe a anului următor.

Combatere

Primul tratament se efectuează în faza de "urechiuşe de şoarece” pentru combaterea ouălor

hibernante, folosind produsul Confidor Oii SC 004 în concentraţie de 1,5% (22,5 l/ha). În

perioada de vegetaţie (luna iunie) când se constată că efectivul populaţiei de acarieni începe

să crească, se efectuează 1-2 tratamente cu Envidor 240 SC conc. 0,04% (0,6 l/ha) pentru

combaterea formelor mobile şi ouălor.

Fig. 6 – Bolile pomilor fructiferi

22

Bibliografie:

Tehnologii de cultura la pomii fructiferi. Autori: Valentin Nedef , Gheorghe Iesanu;

Procese de lucru la lucrarile solului. Autori: Valentin Nedef, Ion Baisan;

Bolile si dăunătorii pomilor fructiferi. Statiune de cercetare Secuieni, jud. Neamţ

Pomi fructiferi. Autor: Heiner Schimid

http://www.gazetadeagricultura.info/