Redactarea unei lucrări ştiinţifice presupune mai multe operaţii preliminare1:1. alegerea subiectului. Este una dintre cele mai dificile operaţii, întrucât nu

orice problemă sau orice idee poate constitui subiectul unei investigaţii ştiinţifice.2. căutarea bibliografiei. Bibliografia unui subiect poate fi găsită fie în lucrări

conexe subiectului sau - dacă acestea există - în bibliografii generale sau speciale. Astfel există o seamă întreagă de bibliografii

După identificarea surselor bibliografice, acestea sînt notate pe fişe bibliografice. Fişa bibliografică trebuie să conţină următoarele elemente: numele autorului şi titlul cărţii, numărul volumului, ediţia, editura, locul de apariţie şi anul apariţiei. În cazul unui articol dintr-o revistă: numele autorului, titlul articolului, titlul revistei, tomul, numărul din anul curent şi anul curent, locul apariţiei (la revistele mai puţin cunoscute), numărul paginilor unde se găseşte articolul citat. Pentru facilitarea investigaţiilor ulterioare, pe fişă va fi notată biblioteca unde se găseşte sursa citată şi, evident, cota cărţii sau revistei respective. Pe verso, în câteva cuvinte se rezumă conţinutul articolului sau se notează capitolul de interes din cuprinsul cărţii. După identificarea şi notarea surselor, se trece la prelucrarea informaţiilor conţinute în ele. Rezultatele se notează în fişele de lucru. De obicei, titlul lucrării citate este marcat printr-un corp de literă deosebit - în cazul tipăririi, mai ales, prin cursive - sau prin subliniere, în cazul unui manuscris. Numele revistei, de obicei, apare între ghilimele. De obicei, pentru că, astăzi, din raţiuni de economie tipografică ori sub presiunea nemiloasă a timpului, se renunţă la asemenea convenţii, care oferă unei lucrări, mai bine zis aspectului ei, şi un spor estetic.

Fişa de lucru nu urmează, propriu-zis, un standard, dar totuşi ea trebuie să conţină câteva elemente obligatorii. Fişa de lucru poate fi de mărimea unei jumătăţi sau sfert de coală A4. Ea trebuie să aibă un titlu prin care să poată fi imediat sesizat conţinutul fişei. Eventual, lângă titlu poate fi trecut numele autorului care e fişat. Pe margine, se notează numărul paginii din care se preiau informaţiile. Informaţia poate fi fişată prin rezumare sau prin citat. Fişa de lucru trebuie să conţină, obligatoriu, în subsolul paginii - pentru a putea fi identificată ! - o fişă bibliografică a sursei în cauză. De exemplu, se notează: N. Iorga, Istoria românilor, numărul volumului, editura (nu obligatoriu), locul apariţiei, anul apariţiei. Fişele, odată terminate, se grupează pe probleme şi se introduc în plicuri speciale, notîndu-se cu grijă cuprinsul lor.

1 Voi ataşa, spre exemplificare, prima mea notă ştiinţifică, publicată în 1976, care are toate stîngăciile începutului, dar şi avantajul că urmăreşte cu mare atenţie toate "canoanele" ştiute.

Redactarea propriu-zisă a lucrării noastre intervine după ce izvoarele şi istoriografia modernă privitoare la subiectul ales au fost în cea mai mare parte consultate, fişate şi studiate.

Orice lucrare ştiinţifică conţine – aşa cum bine se ştie – o introducere, cuprins şi concluzii.

Introducerea conţine trei părţi:

1. importanţa problemei - în câteva fraze trebuie demonstrată importanţa pentru domeniul respectiv a subiectului ales, dat fiind că nu orice subiect are o importanţă ştiinţifică reală;

2. istoriografia problemei sau stadiul istoriografic (l'état de la question, Forschungsstand). Subiectul tratat nu este totdeauna necercetat de alţii, ci, chiar dacă în maniera propusă de noi nu a mai atras atenţia nimănui, o istoriografie colaterală există totuşi. Expunerea – succintă şi consistentă a întregii istoriografii cunoscute nouă a subiectului de cercetat – este necesară, întîi din probitate profesională, care ne obligă să prezentăm ipotezele predecesorilor noştri. În al doilea rând, această prezentare a stadiului cercetării ne serveşte nouă înşine pentru cunoaşterea subiectului. Această prezentare se poate face fie cronologic, preferabilă fiind însă aceea pe direcţii şi tendinţe istoriografice;

3. prezentarea intenţiilor noastre. După ce am prezentat importanţa problemei şi stadiul cercetării, se impune prezentarea propriilor noastre intenţii. Ele rezultă, de altfel, în mod indirect încă din precedenta secţiune unde istoriografia este prezentată critic. Aici, delimitarea noastră devine limpede, arătând ceea ce ne propunem noi: în continuarea, în completarea sau în opoziţie cu ceea ce s-a făcut până la demersul nostru.

Introducerea va fi finalizată, de fapt, la încheierea lucrării, întrucît în cursul redactării propriu-zise pot apărea noi informaţii sau chiar se poate ajunge la modificarea punctului de vedere iniţial. În aceste împrejurări, trebuie să punem de acord concluziile finale cu intenţiile iniţiale.

Cuprinsul este diferit de la o lucrare la alta. În general, se recomandă prezentarea, de la bun început, a surselor istorice pertinente, baza documentară altfel spus. În continuare, in extenso sînt expuse diversele interpretări anterioare date acestei baze documentare, însoţită de observaţiile noastre critice. Urmează apoi formularea propriei noastre ipoteze, care înseamnă prezentarea metodelor de investigaţie ştiinţifică şi expunerea logică a argumentelor considerate de noi în măsură să înlăture,

să corecteze ori să dezvolte ipotezele anterioare şi, în consecinţă, să sublinieze noutatea punctului nostru de vedere.

Concluzia trebuie să prezinte aceleaşi caracteristici stilistice, pe care le-am urmat/le vom urma în redactarea Introducerii: preciziune, conciziune, astfel încît ea să fie luminoasa sinteză a rezultatelor investigaţiei dezvoltate în cursul lucrării noastre.

În economia generală a lucrării, Introducerea şi Concluzia nu trebuie să depăşească cca o treime.

Rezultatele investigaţiilor proprii, ca şi contribuţia predecesorilor noştri, trebuie să se regăsească în cadrul lucrării prin trimiterea exactă la autor, operă şi pagină. Această dificilă muncă se numeşte aparat critic. El trebuie să arate – cu limpezime – că autorul dovedeşte probitate ştiinţifică şi capacitatea de investigaţie. În sfîrşit dar nu la urmă, aparatul critic pune în evidenţă şi întinderea şi calitatea istoriografiei consultate.

Apparatus criticus se redactează în moduri diverse2. Indiferent însă de criteriile adoptate, el trebuie să îndeplinească – obligatoriu !!! - următoarele condiţii:

1. să arate că autorul a preluat informaţia dintr-o sursă şi că el mărturiseşte acest fapt;

2. preluarea acestei informaţii trebuie să fie indicată printr-o fişă bibliografică completă, indicîndu-se, precis, şi pagina.

Întrucât aplicarea riguroasă a acestor exigenţe este dificilă, s-a ajuns la simplificări: în cazul unor studii întinse sau unor cărţi se redactează întâi o listă de abrevieri, care conţine toată literatura citată mai frecvent în ordinea abreviată. De exemplu: Mommsen, RStR = Th. Mommsen, Römisches Staatsrecht, I-III, Berlin, 18873.

Se utilizează şi alte convenţii: dacă un autor este menţionat pentru prima dată în aparatul critic, citarea se face integral; ulterior se va nota doar: numele autorului, titlul operei sale fiind abreviat prin op. cit. (= opus citatum), notîndu-se în continuare, dacă este cazul, numărul volumului, şi, evident, numărul paginii. Dacă, în nota următoare, apare acelaşi autor cu aceeaşi lucrare, atunci se notează: Ibidem (= tot acolo) şi, dacă este cazul, numărul volumului şi al paginii.

Se întîmplă, de multe ori, ca să utilizăm o lucrare indirect, adică să preluăm o ipoteză a unui autor – prin citat ori parafrază – printr-un intermediar, noi neputînd avea acces direct la respectiva operă. În atare situaţie, după citarea integrală a operei autorului preluat indirect, adăugăm apud, urmat de indicarea exactă a locului de unde am preluat informaţia.

2 Să mi se ierte lipsa de modestie, dar îl îndemn pe lectorul acestor rînduri să consulte lucrarea mea, Scripta Dacica, Brăila, 1999, unde va găsi, cred eu, destule exemple concrete despre modul în care este ilustrată preluarea informaţiei istorice antice şi a istoriografiei moderne pertinente subiectelor tratate.

Tot sărăcia bibliotecilor noastre ori alte elemente, dintre care nu trebuie să excludem lenea, ne împiedică să consultăm, fie şi prin intermediar, o lucrare. Atunci, după menţiunea lucrării respective, notăm non vidi (= ‘lucrare inaccesibilă nouă’) etc.

Cum era şi firesc, o problemă de asemenea importanţă a atras, de multă vreme, atenţia studioşilor istoriei geţilor şi dacilor. Dezbaterile gravitează în jurul sensului acestei credinţe: geţii credeau în nemurirea sufletului sau în nemurirea “fizică”?Printre autorii care susţin prima dintre ipoteze, se remarcă Froehner, pentru care doctrina nemuririi sufletului era răspîndită prin Zalmoxis3. Întemeindu-se pe Pomponius Mela, Xenopol era înclinat să vadă o apropiere

A doua interpretare a fost formulată, printre alţii, şi de către Rhode4 şi Tocilescu5. Potrivit lor, geţii credeau într-o fericită continuare a vieţii pămîntene în tărîmul de dincolo. Fiind adus să comenteze ideile lui Pârvan asupra acestei credinţe, Blaga sublinia, pe drept cuvînt, că nu se poate vorbi la geţi despre “o credinţă în nemurire ca un mod firesc şi cu totul superior al sufletului, ci despre cu totul altceva: getul nu se fereşte să cadă în luptă, deoarece pe calea aceasta el spera să obţină o nemurire a dubletului său corporal”6.

În afara acestor două tendinţe istoriografice, trebuie subliniate şi vederile lui Russu şi Coman. Russu – autorul singurei analize integrale şi bine documentate a religiei getice – crede că, în principiu, trebuie admisă interpretarea lui Blaga, dar, în acelaşi timp, trebuie avută în vedere şi existenţa “conceptului de suflet nemuritor”, dacă luăm în considerare informaţiile lui Pomponius Mela şi Iamblichos7. Interpretarea lui Russu a fost preluată şi de Crişan8. Coman, după ce interpretează corect informaţia lui Herodot despre nemurirea getică, crede că poate susţine, pe temeiul lui Pomponius Mela, că geţii au cunoscut, parţial, şi metempsihoza9.

În paginile următoare, voi încerca să reexaminez tradiţia literară antică pentru a identifica autorul antic, unde este descrisă cel mai adecvat adevărata natură a “nemuririi” getice, dar şi pentru a contura cadrul general al “topografiei stilistice” în care se integrează acest fapt de cultură getic.

3 W. Froehner, La Collone Trajane, Paris, 1865, 32-33.4 E. Rhode, Psyché, trad. fr. A. Reymond, Paris, 1928, 286, n. 3.5 Tocilescu, Dacia 325.6 L. Blaga, Getica, Saeculum II, (iul.-aug. 1943, Sibiu) 21.7 Russu, Religia, 113-114. În 1967, Russu, Zalmoxis, RE IX, A. 2304, sublinia că la thraco-geţi, sufletul, “als ein geistiger Begriff”, avea o importanţă secundară.8 Crişan, Burebista 459-460.9 I. Coman, Aspects de la foi en immortalité chez les Thraco-Gétes în Résumés des rapports et communications, II-e Congrés internationel de Thracologie, Bucureşti, 1976, 34.

Pentru o dezbatere mai aplicată, cred că este necesară şi o exegeză a întregii informaţii herodoteice, pentru a identifica pasajele cele mai sigure din unghiul de vedere al ştiinţei interpretării textelor.

Pasajul 4.95 este cel care atrage atenţia în mod deosebit, el referindu-se la sclavia lui Zalmoxis la Pythagoras şi la cele făptuite de el la geţi

Cred că pasajul respectiv trebuie să fie privit cu cea mai mare circumspecţie de către studioşii religiei getice. De altfel, o atare atitudine ar fi doar consecinţa ultimă a afirmaţiei privitoare la asocierea dintre Zalmoxis şi Pythagoras10.

În egală măsură, există argumente serioase, care îndeamnă la această “neîncredere metodologică”. Încă Bessell observa, pe bună dreptate, că la Herodot se observă mai multe straturi de informaţii, dintre care unul – cel din 4.94 – s-ar putea datora geţilor înşişi11, idee admisă şi de Tocilescu12.

argument, Legrand citează propriile cuvinte ale lui Herodot: “Pentru ceea ce se povesteşte despre Zalmoxis eu nu refuz să cred cele spuse, dar nici nu le prea cred”. Doar acest pasaj, fără context, este un bun argument pentru o atare interpretare. Dar – ţinînd seama de continuarea frazei: “mi se pare însă că el a trăit cu mulţi ani înainte de Pythagoras”, cred că prin aceste cuvinte H

În concluzie, cred că cele de mai sus constituie suficiente argumente pentru a susţine că geţii credeau în nemurirea fizică – adică în continuarea “dincolo” în mare desfătare a vieţii pămîntene – şi că “nemurirea” getică nu poate fi apropiată de mistere

10 Pentru Russu, Religia 85, această asociere este doar o poveste, iar pentru Eliade, Zalmoxis 33, încă o dovadă a patriotismului grecilor. Întrebarea rămîne, totuşi: de ce grecii l-au asociat pe Zalmoxis cu Pythagoras ? Ea trebuie tratată cu toată atenţia, întrucît toată tradiţia literară – de după Herodot – despre religia getică, se referă doar la Zalmoxis şi aproape toţi autorii vechi amintesc despre sclavia sa la Pythagoras. Trebuie, de asemenea, subliniat că menţiunea insistentă doar a unui Zalmoxis – deosebit de interesant pentru greci tocmai datorită asocierii lui cu Pythagoras şi ignorarea totală a lui Gebeleizis-Zebelezis (Russu) – Nebeleizis (Poghirc, Thracia II, Sofia, 1974, 357-360) – nu este o dovadă a monoteismului getic, cum s-a spus şi se spune încă. În acelaşi timp, tot din această împrejurare, trebuie să tragem şi concluzia că cele puse în seama lui Zalmoxis, sclavul lui Pythagoras (subterana, “andreonul” etc.), nu sînt admisibile şi pentru Zalmoxis, zeul getic.11 Bessell, Getae 42 u. Cf. şi infra, Religio Getarum ad G. Bessell.12 Tocilescu, Dacia 321. În 1976, atribuiam această idee lui Tocilescu, lucrarea lui Bessell fiindu-mi cunoscută indirect, prin Tocilescu şi Russu.

ori suprapusă activităţii vreunui reformator. De asemenea, consider că unica informaţie sigură, despre “nemurirea” getică rămîne cea lăsată de Herodot. Cum a evoluat această formă de religiozitate getică în cursul timpului, îmi este foarte greu să spun, atîta vreme cît restul13 tradiţiei literare este un amestec de prelucrare după Herodot – nota bene după 4.95! – şi de personală fantezie a acelor autori antici14.

13 Un alt efect al acestei situaţii este şi menţiunea pînă la saţietate a lui Zalmoxis şi ignorarea completă a lui Gebeleizis (cf. Gostar-Lica, Societatea 70-71).14 Aceste însemnări ale mele n-au vrut să fie decît nişte simple Observaţii asupra “nemuririi” getice şi nu altceva. Din păcate, o lectură grăbită (?) a titlului l-a făcut pe un ilustru învăţat să mă ia în serios şi să scrie următoarele (S. Sanie, Din istoria culturii şi religiei geto-dacice, Iaşi, 1995, 193): “În ultimele decenii au fost scrise câteva studii asupra nemuririi dacice, unele incluse în sinteze. Le vom menţiona pe cele care prezintă contribuţii prin materialul discutat, interpretări şi viziune. De la lucrarea prof. I. I. Russu în care sînt adunate cele mai multe din punctele de vedere anterioare anului 1945, pagini notabile i-au fost consacrate acestei probleme de M. Eliade, I. Coman, M. Nasta şi F. Hartog; Iar în notă (Sanie, 193 n. 151): “Titlul articolului, Contribuţii (sic!) asupra nemuririi dacice (sic!)… ar recomanda şi adăugirea lui V. Lica. Conţinutul ne obligă să păstrăm distanţa de cei amintiţi mai sus. Oricum, nici unul dintre ei n-au îndrăznit astfel de concluzii”, adică cele la care am ajuns în 1976 – şi pe care, cum se vede, le menţin şi astăzi. Ţinut la poarta grădinii Raiului – prin acest “cordon sanitar” – trebuie să mă mîngîi cu faptul că, în ultimă analiză, încheierile mele nu sînt prea îndepărtate de cele ale altor învăţaţi – Russu, Blaga etc. – citaţi de chiar ilustrul învăţat!