. Incompatibilitatea judecătoruluiUna din cerinţele esenţiale pentru buna înfăptuire a justiţiei penale este încrederea deplină pe care justiţiabilii trebuie să o aibă în organele judiciare penale. Neîncrederea în felul de a-şi îndeplini atribuţiile de către subiecţi oficiali zdruncină autoritatea hotărîrilor penale şi subminează prestigiul organelor judiciare şi al justiţiei penale. De aceea, pentru situaţiile în care prezumţia de imparţialitate şi obiectivitate ar fi pusă la îndoială, legiuitorul a prevăzut remedii procesuale adecvate precum: incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea.

Incompatibilitatea se înfăţişează ca situaţia de inadecvare în care se află unul din subiecţii procesuali-oficiali faţă de o cauză penală şi care constituie un impediment în cea ce priveşte participarea acestuia la rezolvarea acelei cauze penale.

Incompatibilitatea nu trebuie considerată ca o incompetenţă, ci numai ca o situaţie specială în care se află un participant oficial faţă de cauză penală. Astfel, ar fi posibil ca unul din cei mai buni judecători ai unei instanţe să nu poată participa la rezolvarea unui dosar penal, deoarece s-ar afla în vreunul din cazurile de incompatibilitate.

Prezentul articol prevede diferite cazuri de incompatibilitate posibile în ce ţine de persoana judecătorului.

(1). Judecătorii care sunt soţi sau rude (în sens larg, fără careva limitări) între ei, nu pot face parte din acelaşi complet de judecată. Împrejurarea este justificată înlăturînd posibilitatea ca în cadrul completului să se formeze o grupare, care datorită legăturii de rudenie, să poată influenţa votul exprimat, ştirbind principiul activităţii colegiale.

(2). 1) Factorul distinctiv al acestui caz de incompatibilitate îl constituie, pe lîngă legăturile de afiliaţie, fie de rudenie sau similare ei, în urma înfierii, interesul direct sau indirect manifestat în cauza penală. Atribuirea de către legiuitor a unui conţinut extins expresiei „interes direct sau indirect”, rezervă posibilitatea înglobării diverselor situaţii ce se pot ivi în practică.

Autorii Neagu I., Dongoroz V. oferă următoarea descifrare acestei expresii: există un interes direct în cauză atunci cînd judecătorul, soţul sau vreo rudă figurează ca parte în acea cauză (interpretarea oferită ar avea tangenţă cu punctul 2 alin. 2 art. 33 CPP RM). Interesul este indirect cînd soţul sau o rudă a lor este reprezentant legal, apărător al vreunuia din părţile în proces. De asemenea, indirect va fi interesat judecătorul, dacă între judecător, soţul sau vreo rudă a acestuia, pe de o parte, şi vreuna din părţi, pe de altă parte, există relaţie de prietenie ori de duşmănie.

Alţi autori consideră că legăturile date de calitatea de soţ sau rudă între judecător şi procurorul care a sesizat instanţa ar putea constitui un motiv de recuzare sau abţinere pe temeiul interesului în cauză. Justificarea acestui caz de incompatibilitate derivă din necesitatea înlăturării oricărei bănuieli asupra imparţialităţii judecătorului care ar putea fi afectat în obiectivitatea actelor sale de relaţia avută cu procurorul – titular al funcţiei de acuzare, esenţialmente

separată de funcţia de jurisdicţie, care îi este soţ sau rudă, judecătorul fiind înclinat să împărtăşească poziţia preluată de procuror în dezbateri.

2) Cazul dat de incompatibilitate este determinat de imposibilitatea cumulării a două funcţii procesuale distinctive (de judecător şi de parte sau reprezentant, apărător al părţii), reieşind din esenţa principiului contradictorialităţii. Un alt factor de suspiciune îl constituie legătura de rudenie sau relaţiile de familie.

3) Sub egida acestui punct sunt acumulate mai multe cazuri de incompatibilitate.

a) Judecători care au participat în acest proces în calitate de experţi, specialişti, martori, interpreţi, traducători nu pot examina cauza, deoarece, sesizînd personal anumite aspecte, ar putea avea o părere asupra pricinii, faţă de care judecătorul trebuie să fie independent. Este evident subiectul care este chemat să evalueze probele (judecătorul) nu poate fi o persoană care a procurat vreo probă sau a servit ca mijloc de probă.

b) Judecătorul care a fost reprezentant sau apărător al vreunuia din părţi este incompatibil să judece în acea cauză, asupra unui aşa judecător planează dubiul că ar putea fi angajat în optica părţii a cărei apărare sau reprezentare a exercitat-o. Nu interesează felul reprezentării (legală sau convenţională) sau calitatea apărătorului (ales sau desemnat din oficiu) şi nici durata interevenţiei lor în acele calităţi în cauza respectivă.

c) Judecătorul nu poate participa la examinarea cauzei dacă a participat în acest peoces în calitate de persoană care a efectuat urmărirea penală, procuror, reieşind din suspiciunea existenţei unei înclinaţii acuzatoriale în soluţionarea cauzei, datorită funcţiei îndeplinite anterior.

d) Judecătorul nu poate participa la examinarea cauzei dacă a participat în acest proces în calitate de judecător de instrucţie. Deşi de natură contencioasă, procedura de efectuare a controlului judiciar al urmăririi penale nu este în sine o activitate de judecată, însă prin implicaţiile sale procesuale şi prin atamarea, cel puţin din punct de vedere probator, a unor aspecte strîns legate de fondul cauzei, creiază o stare de incompatibilitate pentru judecătorul chemat să rezolve ambele chestiuni: de control judiciar al urmăririi şi de judecare în fond a cauzei. Realizarea controlului judiciar presupune o analiză şi o evaluare a materialului probator administrat şi creiază o prezumţie de responsabilitate în ce priveşte soluţia optată.

4) Împrejurările menţionate la acest punct, deşi exterioare procesului penal în cauză, denotă existenţa unei păreri determinate asupra unor fapte sau probe ce vor fi examinate în cursul judecăţii. Iar un judecător cu prejudecăţi nu constituie o garanţie maximă a obiectivităţii.

1) Deşi, între cazurile de incompatibilitate precizate la punctul anterior şi cel de faţă, există asemănări sub aspectul unei păreri expuse anterior examinării procesului penal în care persoana în cauză figurează ca judecător, totuşi,

distincţiile sunt vădite, în primul caz opinia este expusă în împrejurări exterioare activităţii instanţelor judecătoreşti, în cel de-al doilea caz, părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauză (în particular, asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului) a fost expusă sub formă de hotărîri anterioare, deci într-un cadru procesual. Legiuitorul a prezumat în acest caz că judecătorul care şi-a formulat anticipat convingerea asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului, ar fi un judecător cu prejudecăţi. Drept exemplu de aşa situaţii pot servi: judecătorul la soluţionarea unei cauze penale a înlăturat unele declaraţii de martori ca fiind minciunoase, iar ulterior, i-a judecat pe acei martori pentru comiterea infracţiunii de mărturie minciunoasă, ori atunci cînd l-a condamnat pe inculpat, reţinînd că declanşarea conflictului s-a datorat atitudinii violente a părţii vătămate şi apoi a fost desemnat să-l judece pe acesta din urmă în calitate de inculpat pentru săvîrşirea împotriva primului a infracţiunii de vătămare corporală sau pot fi cazuri de legătură (conexitate) între o pricină civilă anterior examinată şi o cauză penală.

2) Cercul cazurilor de incompatibilitate nu este elucidat exhaustiv, legiuitorul permite invocarea şi altor circumstanţe cu unica condiţie: de îndoială rezonabilă asupra imparţialităţii judecătorului, ce presupune că suspiciunea invocată să se fundamenteze pe suficiente elemente de fapte obiective.

(3). Există acest caz de incompatibilitate în situaţia cînd judecătorul a luat parte la soluţionarea aceleiaşi cauze în altă instanţă (la altă etapă a procesului penal). Poziţiile inconciliabile constau în poziţia de judecător care a participat la soluţionarea unei cauze şi poziţia de judecător care ar urma să judece din nou aceiaşi cauză, fie la instanţa superioară, fie la aceiaşi instanţă după casarea cu trimitere (rejudecare), fiindcă este greu de presupus ca un judecător ce s-a pronunţat într-o cauză deţine obiectivitatea necesară pentru a exercita controlul asupra hotărîrii în darea căreia a luat parte sau de a rejudeca altfel aceiaşi cauză după casare.

Această prevedere nu se extinde asupra membrilor Plenului CSJ, reieşind din principiile de organizare a acestei structuri a CSJ.

(4). Interdicţiile stabilite de alin. 2 pct. 5 şi alin. 3 nu se aplică judecătorului de instrucţie, reieşind din specificul activităţii sale. Astfel, judecătorul de instrucţie ce a respins o propunere de liberare condiţionată nu este incompatibil a soluţiona propunerea ulterioară, din motivul că a examinat împrejurări noi, care nu existau cu ocazia primei pronunţări; cardinal fiind faptul, că în asemenea situaţii, judecătorul nu se pronunţă asupra soluţiei cauzei (nu examinează fondul), ci precaută unele aspecte procesuale (aplicarea măsurilor preventive, asiguratorii etc.).

Articolul 34. Abţinerea sau recuzarea judecătorului

În sistemul preconizat de prezentul cod, cazurile de incompatibilitate determină conţinutul situaţiei procesuale, în timp ce abţinerea şi recuzarea sunt mijloace (formele) de rezolvare a situaţiei.

(1). Abţinerea este instituţia prin care cel aflat într-unul din cazurile de incompatibilitate poate cere să fie înlocuit cu o altă persoană, avînd aceeaşi calitate. Abţinerea este o autorecuzare a organului judiciar, prin ea se previne recuzarea, constituie modalitatea principală de rezolvare a situaţiei de incompatibilitate şi este o obligaţie morală pentru cel aflat în cazul de incompatibilitate a cărei neîndeplinire poate atrage sancţionarea sa disciplinară. Declaraţia de abţinere făcută preşedintelui instanţei trebuie motivată.

(2). Recuzarea este modalitatea legală subsidiarp prin care, în lipsa unei declaraţii de abţinere, oricare din părţi (personal, prin reprezentant sau apărător) are posibilitatea să solicite ca persoana incompatibilă să fie împiedicată să participe la procesul penal. Cererea de recuzare trebuie motivată şi înaintată, ca regulă, pînă la începerea cercetării judecătoreşti, reieşind din eventualitatea schimbării completului şi asigurarea nemijlocirii examinării cauzei. Doar sub condiţia aflării întîrziate a motivului recuzării se va admite propunerea de recuzare.

(3). Instanţa care soluţionează cauza poate aplica, faţă de persoana vinovată, amenda judiciară, în următoarele condiţii, întrunite cumulativ:

a) cererea de recuzare se înaintează în mod repetat;

b) cu rea-credinţă şi în mod abuziv;

cu scopul de a tergiversa procesul, de a deruta judecata sau din alte intenţii răuvoitoare