Lucrare instrumentală – uneori vocală, cu conţinut vioi,

dansant, de factură populară ( formă muzicală derivată dintr-un vechi cântec şi dans în cerc

francez, caracterizat prin alternarea refrenului cu

diferite cuplete (secţiuni care nu se repetă )

- Forma de rondo se constituie în 3 sau mai multe expuneri tematice, în tonalitatea lucrării, ale unei secţiuni A denumită “refren “( ritornello, perioadă principală) , între care se intercalează secţiuni distincte, uneori cu teme proprii şi diferenţiate tonal : B, C, D, E, etc- denumite “ cuplete”, (“strofe”, “episoade”, “perioade secundare”)

- La originea rondo-ului stau cântecele de dans medievale-denumite “rondes” ( hore ), fiindcă se executau în cerc.-provenind din folclorul Normandiei

-”Rondeau”:( cuvânt francez- rondo-”dans în cerc”) - era o piesă lirică de 8 versuri, cu schema:

text: A B c A d e A B melodie: a b a a a a a b refren refren

În sec. 13 “rondeau”-ul apare adesea (mai ales la trubaduri) sub denumirea de “rondet de carole”- presupunând un dans precedat de un cântec, ce se desfăşura pe alternanţe de solo şi ansamblu, sau de dansuri şi cântece.

Sinonimul termenului de “rondeau” este: “rondet”, rondes”, “ rotondellus”s.a

Deci începând cu sec.13 “trubadurii” cultivă acest gen muzical-denumit de ei “rondeau”- în lucrări de factură monodică, executate responsorial, în care cupletele sunt redate de un solist, iar refrenul de către cor.

Este de menţionat faptul că structura poetică se află în strânsă legătură cu cea muzicală.

Compozotorii care au scris “Rondeau-uri” sunt: Guillaume de Dola, Gillaume Machault, Adam de la Halle, Binchois ş.a

De origine lirico-coregrafică şi devenind formă poetico-muzicală rondo-ul este tratat polifonic începând cu secolul al 13-lea cu Adam de Halle şi Jehannot de Lescurel.

Dintre toate genurile de formă fixă acest gen a fost păstrat de muzicieni mult timp în muzică,el devenind odată cu secolul al 15-lea forma predilectă, favorită a compozitorilor (în detrimentul baladelor) în muzica profană.

Forma de rondo spre sfârşitul secolului 15 a fost următoarea: A B a A a b A B

Unde elementele A si B constituie refrenul literar şi muzical iar minusculele a si b sunt reprizele muzicale secţiunilor A şi B (secţiuni în care se re-expune un material tematic prezentat anterior dar cu alt text literar.)

Forma apropiată de principiul succesiunii dintre cuplet şi refren - care va devenii forma clasică de bază a rondo-ului , era într-o perioadă mai târzie, alternanţa dintre comentariul instrumental, ce purta denumirea de “ ritornel” şi părţile vocale.

Notă: Un produs sintetic al principiului rondo-ului : alternenţă solist (solişti) - ansamblu ca reprezenta mai târziu în barocul instrumental, principiul arhitectonic al Concert-ului Grosso.

Barocul aduce o limpezire în sensul utilizării principiului alternenţei, în care refrenul joacă rolul principal. Prototipul este “ rondo-ul parizian” a lui Francois Couperin”cel Mare”. Lucrările pentru clavecin ale lui Fr. Couperin continuă acelaşi principiu deşi formele utilizate nu poartă denumirea de “rondeau” ci de “ciaconă”, “passacaglie”sau “courante”fapt întâlnit şi la alţi compozitori preclasici.

1668-1733

Refrenul lui Couperin păstrează în majoritatea apariţiilor, caracterul de dans, periodicitatea şi simetria . Dezvoltările şi comentariile variaţionale ale cupletelor conduc, în schimb, la legătura dintre formele refrenului şi principiul variaţiei.

Se conturează astfel ideea de variaţiuni în jurul refrenului care rămâne cu funcţie tematică de bază. Se subliniază astfel una din caracteristicile arhitecturilor baroce: monotemetismul (promovat şi de J.B.Lully, J Ph. Rameau)

De ex. Rondo-ul monotematic baroc cu patru episoade:

A B A C A D A E A

1683-1764

1632-1787

De menţionat este faptul că rondo-ul baroc aduce unele îmbunătăţiri în cadrul formei sale tratând diferit unele cuplete prin aşa-zisele lărgiri şi tratări diferite în conţinut cupletul C fiind mult mai dezvoltat în conţinut faţă de celelalte cuplete.

Rondo-ul monotematic barc rămâne pilonul principal în dezvoltările ulterioare pe care J.S.Bach, G.Fr Haendel şi alţi maeştri îl vor ridica pe adevărate culmi.

• Ex: J.S.Bach: Partita nr.3 – Mi Major – “Gavotte en rondeau” – auduţie, analiză

Deci în muzică, rondo-ul a fost o lucrare muzicală vocală la începuturile lui prin alternanţa unui refren cu mai multe cuplete.

Ortografia de “rondo” a fost admisă pentru a face referinţă la forma sa instrumentală unică, în apropierea secolului 17.

Muzicienii francezi ai epocii barocului au utilizat frecvent forma de rondo adăugând-o în dansurile suitelor (gavota în rondo, menuet în rondo etc.)

Dicţionar, analize, repertorii:Refrenul : - reprezintă secţiunea muzicală cu funcţie

tematică, ce constituie punctul de plecare şi de încheiere a unei forme bazate pe principiul alternanţei (înţelegem prin punct de plecare ideea sau nucleul care generează muzica şi implicit forma respectivă, nu neaparat prima secţiune a unei lucrări muzicale).

Refrenul a apărut în foarte multe ipostaze, fiind atestat încă din cele mai vechi timpuri, martor rămînâd folclorul ancestral, în care aspectul îi este de formulă.

Prezent în cântecele tuturor popoarelor, se pare că s-a născut din cântarea alternativă, responsorială între solist si cor (care susţinea o replică, un comentariu, etc.)

Alte teorii susţin originea refrenului, din cântecul de “joc”, ceea ce ar reclama o desprindere a ideii de refren de textul cântat.

Există şi teorii care încearcă explicaţia originii din alte surse , cum ar fi cântecul de muncă, executat în grup ( mişcarea ce trebuie efectuată simultan de toţi lucrătorii ) sau apariţia refrenului dintr-un imbold poetic de bază în jurul căruia “se improvizează” si la care se revine în mod obligatoriu.

Această ultimă concepţie este prezentă, după unii teoreticieni , încă din antichitate.

Cultivarea refrenului relevă un procedeu de adâncire a expresivităţii, a unei anumite idei, stări sau efect artistic ( a se vedea imnurile din literatura vechilor greci , precum şi condacul bizantin.)

Muzica medievală europeană preia concepţia din antichitate punând accentul pe formă. Astfel refrenul pe lângă funcţia ideatico-expresivă, constituie şi un pretext în construcţia formală.

Cultivarea refrenului, în special în genurile de dans (cum ar fi forma de “rondeau”), dar şi în cele vocale a dat naştere unor forme muzicale din ce în ce mai complexe.

Găsim refrenul la începutul epocii medievale în muzica trubadurilor , de la care ne-au rămas rondo-urile ca forme strofice cu refren (rondeau”, “rondellus”, “rotundellus”, “cantilena”, “cantilena rotunda”).

Exemplul de rondo cu 3 cuplete:Fr.Couperin: Rondo în Si bemol major

pentru clavecin “Secerătorii”: rondo monotematic baroc cu trei cuplete - cu schema:

A B A C A D ATema de rondo este o perioadă închisă de 8 măsuri P : 8 = 4 + 4 = a – a1Cadenţa este perfectă, structura 1 +1 +2; 1 + 1 + 2Cupletul I : 4 + 4 = o frază dublă 2 +2 modulantă la

Fa major (dominanta)Tema - o repriză staticăCupletul II : o perioadă în sol minor: 8 = 4(material

din fragmentul cupletuluiI) + 4 (materialul din temă) = a-b

Tema - repriza II staticăCupletul III: o perioadă alcătuită din materialul

temei- 8 măsuri, atacat în tonalitatea iniţială şi deschis spre do minor . Frazele = a –av,

lărgire 6 măsuri cu funcţie de retranziţie Tema – repriza III statică Adam de la Halle: -rondo-uri: “Bonne amourete me tirn gai (trei voci) “ Dame, or suis trais” (trei voci) “ Dieus soit en cheste (tre voci) “ Or, a droit veut amours servir” ( voce,

instrumente de coarde) “ Or, est Bairs es la pasture” (trei voci, instrumente

de coarde)Jehannot de Lescurel: - rondo.uri: “ Dame, par vos dous regart”(două instrumente de

coarde, harpă)

Jehannot de Lescurel: rondo-uri: “Bietris est mes delis ( voce, două instrumente

de coarde, organetto) “Dames, par vos dous regart” ( voce,

instrumente de coarde,instrumente simfonice)

• Herman.V : Formele muzicale ale clasicilor vienezi Consevatorul „Gh.Dima” Cluj 1973

• Herman V. : Bazele teoretice ale studiului formelor muzicale. Ed. Muzicală Bucureşti 1982

• XXX Dicţionar de termeni muzicali Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică Bucureşti 1984

• XXX Dicţionar de Mari muzicieni - Larousse, Ed.Univers enciclopedic 2000

• XXX Mic dicţionar Enciclopedic, Ed. Univers 2002• XXX Dicţionar Enciclopedic, vol.II, Ed. Univers 2004• XXX Istoria artei – Enciclopedia RAO, Istoria lumii în date, Ed.

Aquila 1993• XXX Encarta Enciclopedia 2000• XXX Arborele lumii Larousse 1993• Sappey.B.F Istoria muzicii în Europa Ed. Casa de Editură

Grafoart 2007• Hodeir .A Formele muzicii Ed. Casa de Editură Grafoart 2007• Teodorescu – Ciocănea Livia : Tratat de forme şi analize muzicale

Ed. Muzicală Bucureşti 2005