Universitatea Constantin Brâncoveanu, PiteştiFacultatea de Ştiinţe Administrative şi

ale Comunicării, BrăilaSpecializarea: Administraţie Publică,

anul I

Importanţa mass-media în relaţiile publice

Studentă: Negotei AlexandraProfesor: asist. Ciacu Nicoleta

2010Importanţa mass-media în relaţiile publice

Un specialist în relaţiile publice care lucrează pentru o organizaţie, indiferent care ar fi aceasta, ar trebui să desfăşoare acţiuni în cel puţin 3 domenii principale:

- Comunicarea informaţională internă, denumită astfel pentru că defineşte totalitatea activităţilor destinate informării publicului intern al organizaţiei, adică membrilor acesteia

- Relaţiile cu comunitatea, care cuprind ansamblul activităţilor desfăşurate nemijlocit de o organizaţie (în general, de reprezentaţii acesteia) pentru a câştiga bunăvoinţă, simpatia, încrederea, sprijinul vecinilor din spaţiul geografic al organizaţiei respective, fie ei alte organizaţiei sau persoane din mediul exterior

- Relaţiile cu mass-media (informarea publică), care cuprind activităţile de informare a opiniei publice (sau cel puţin a unor publicuri cât mai largi) prin intermediul presei.

În ceea ce priveşte cel de-al treilea domeniu, cel al relaţiilor cu mass-media, nu se poate afirma că este neapărat cel mai important, dar cu siguranţă este mai sensibil, deoarece o eroare săvârşită în relaţia cu presa are consecinţe asupra unor publicuri cu mult mai largi decât cele interne sau cele ale organizaţiilor vecine cu care se stabilesc legături în plan local. Prin urmare, specialistul în relaţii publice al unei organizaţii este obligat de dentologia sa profesională să acorde o atenţie aparte acestui domeniu, cel puţin din următoarele motive:

- Scopul relaţiilor unor organizaţii cu mass-media este acela de a-şi spori reputaţia şi renumele produselor printr-o informare corespunzătoare şi în acest fel, prin influenţarea unor publicuri-ţintă determinate1. Astfel, pentru a se bucura de sprijinul public, organizaţiile trebuie nu doar să “facă lucruri bune”, ci şi să comunice publicul într-un mod adecvat aspectele relevante ale activităţilor lor. O acoperire mediatică pozitivă contribuie substanţial la succesul public al unei organizaţii sau al unei persoane. Vizibilitatea obţinută prin intermediul presei - mai ales atunci când este pozitivă – constituie, de altfel, un obiectiv esenţial, al organizaţiilor şi persoanelor. De exemplu, în perioada campanilor electorale actorii din sfera politică depun un efort mediatic considerabil, deoarece presa poate aduce un sprijin deloc neglijabil, multe voturi fiind câştigate cu ajutorul mass-media. În această situaţie, specialiştii în PR explorează potenţialul persuasiunii, “spunând vorbe bune despre faptele bune” ale organizaţiei şi le trec cu vederea pe cele negative;

1 Bland, Theaker, Wragg, Effective Media Relations: How to get results, Koga Page, Londra, 1998, p.66 apud. George David, Tehnici de relaţii publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pag. 14

2

- Presa, fie ea scrisă sau audiovizuală, reprezintă un canal important de comunicare cu publicuri largi şi diverse, un canal cu posibilităţi nebănuite nu numai de informare, ci şi de formare şi influenţare a opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor oamenilor. Cel puţin pentru moment, nu există un alt canal la fel de eficient - inclusiv în privinţa raportului dintre costuri şi rezultate – care să poate fi utilizat în eforturile de comunicare ale unei organizaţii. Presa poate fi aşadar un vehicul esenţial în demersurile de informare despre preocupările oricărei organizaţii;

- Prin contribuţia sa la proiectarea şi evoluţia imaginii şi reputaţii publice a organizaţiilor, presa poate conferi legitimitatea activităţii şi scopurilor acestora, legitimitate atât de necesară oricărei forme de organizare socială;

- În societatea de astăzi, presa nu duce lipsă de ştiri: dimpotrivă, este supusă unui adevărat bombardament informaţional. Acest fenomen constituie un impediment major pentru un specialist în relaţiile publice care nu este familiarizat cu limbajul presei şi nu ştie să modeleze mesajele astfel încât acestea să câştige în competiţia informaţională. Mai mult decât atât, chiar şi informaţiile făcute publice prin presă nu sunt aproape niciodată identice cu cele oferite de surse sau obţinute de la acestea, ci sunt selectate şi prelucrate. Prin urmare, un bun specialist în relaţii publice ar trebui să cunoască foarte bine aşteptările celor din mass-media şi criteriile lor de selecţie şi prelucrare, astfel încât mesajele cu adevărat importante despre organizaţia sa să nu fie alterată prea mult de aceste procese;

- Mass-media încurajează consumul, element decisiv pentru organizaţiile din sectorul economic şi al afacerilor, precum şi pentru specialiştii în relaţii publice care lucrează pentru ele. Totodată, prezenţa pozitivă în mass-media a unei organizaţii are semnificaţii publice deloc neglijabile, mai ales pentru organizaţiile de afaceri, care, astfel, economisesc o parte dintre resursele ce ar trebui utilizate pentru o reclamă. În acest context, trebuie spus că apariţiile în presă au mai multă credibilitate decât reclama, deoarece oamenii cumpăra presă pentru a se informa, nu pentru a fi influenţaţi în ceea ce priveşte consumul de bunuri şi servicii;

- Mass-media influenţează credinţele, atitudinile, opiniile şi comportamentele consumatorilor de presă. Astfel, conform opiniei lui Paul Lazarsfeld (apud Heath, Vasquez, 2001, p. 207), unul dintre clasicii sociologiei comunicării de masă, presa poate să activeze (să creeze) credinţe noi, să consolideze (să confirme) credinţe existente sau să convertească (să schimbe) credinţe.

După cum rezultă din cele de mai sus, specialistul în relaţii publice, este pus deseori în situaţia de a întocmi materiale scrise sau audiovizuale destinate (cel puţin ca intenţie) difuzării în presă, mai mult, deseori trebuie să furnizeze informaţii către mass-media fie din proprie iniţiativă – atunci când se adoptă o politică pro activă de informare publică, fie ca urmare a unor cereri formulate de jurnalişti.

Pentru a putea transmite mesaje către opinia publică prin intermediul mass-media, este necesară o familiarizare cu “limbajul” şi specificul presei. Cunoaşterea cât mai bună a specificului mass-media şi a celui al comunicării prin intermediul acestui canal

3

constituie o parte importantă a bagajului de cunoştinţe şi deprinderi necesare unui practician de relaţii publice.

Specialistul în relaţii publice urmăreşte ca, prin intermediul mass-media, să influenţeze anumite publicuri-ţintă, pe care să le convingă şi să le motiveze într-un anumit sens, fără a îndepărta însă de adevăr şi fără a încerca să le manipuleze.

În legătura sa profesională cu mass-media, specialistul în relaţii publice utilizează în mod frecvent unele tehnici:

- Tehnici scrise, concretizate în produse precum: comunicate de presă, articole de presă, newslettere, dosare de presă, plinte, broşuri, advertoriale etc.;

- Tehnici verbale, utilizate în situaţii precum: comunicarea directă, discursuri, posturi telefonice speciale (hotline), audio-comunicate de presă, comunicarea interpersonală informală etc.;

- Tehnici vizuale utilizate în: apariţiile la televiziune, video-comunicatele de presă, clipuri şi filme, televiziunea cu circuit închis, prezentările care utilizează imagini fotografice şi video, publicaţii care utilizează în special desene şi fotografii, afişare exterioară, afişarea simbolurilor vizuale ale organizaţiei, etc.

Eficienţa acestor tehnici este sporită atunci când sunt utilizate în cadrul unei strategii coerente şi asociate cu evenimente, instituţii de relaţii publice şi reprezentanţi ai acestora: interviuri, conferinţe şi briefinguri de presă, vizite organizate pentru jurnalişti la sediul organizaţiei sau în locaţii semnificative pentru preocupările acesteia, purtător de cuvânt, birouri sau centre de presă.

SUSPENDAREA RELAŢIILOR CU MASS-MEDIAÎn măsura în care necomunicarea reprezintă o tehnică de comunicare (lipsa

comunicării “spune” şi ea ceva, conform dictonului lui Paul Watzlawik: “Omul nu poate să nu comunice2”), stoparea relaţiilor cu mass-media poate fi utilizată în cazuri extreme, însă trebuie folosită cu precauţie deoarece repercusiunile pot fi grave. Încetarea acestor relaţii pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă reprezintă de obicei o măsură punitivă la care recurge o organizaţie, iar “corecţia” aplicată unui anumit mijloc de presă sau presei în general poate conduce la o ripostă caracterizată printr-o atitudine ostilă sau cel puţin indiferentă faţă de iniţiator. În cele mai multe cazuri, ignorarea unei organizaţii de către mass-media, ca răspuns la măsura încetării relaţiilor, produce rezultate dramatice pentru organizaţia în cauză.

Pe de altă parte, atunci când organizaţia este suficient de interesantă din punct de vedere mediatic, lipsa opiniilor ei ca sursă de informaţie nu reprezintă un obstacol pentru jurnalişti, deoarece pot utiliza informaţii din surse alternative, surse care astăzi există din abundenţă. În această situaţie, absenţa dintr-o relatare de presă a poziţiei oficiale exprimate de organizaţie cauzează mai multe prejudicii de imagine organizaţiei înseşi, în comparaţie cu dificultăţile de informare pe care le-ar provoca jurnaliştilor

Din aceste motive, precum şi din cauza răspunderii pe care o au pentru informarea corectă a opiniei publice, utilizarea acestei măsuri în cazul instituţiilor publice este

2 George David, Tehnici de relaţii publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pag. 159

4

interzisă expres prin norme legale. Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberal acces la informaţiile de interes public3 stipulează în articolul 15 că “accesul mijloacelor de informare în masă la informaţiile de interes public este garantată”, iar în articolul 21 că “refuzul explicit sau tacit al angajatului desemnat al unei autorităţi sau instituţii publice pentru aplicarea prevederilor prezenţei legi constituie abatere şi atrage răspunderea disciplinară a celui vinovat.”

În cazul organizaţiilor private, nu există o obligaţie legală de a întreţine relaţii permanente cu mass-media, însă experienţa demonstrează că suspendarea lor este neproductivă. Nici o organizaţie nu-şi poate permite să tacă atunci când în joc este imaginea ei publică, reputaţia ei.

În situaţii particulare şi destul de rare, unele organizaţii sau personalităţi, mai ales din lumea sportivă şi a showbizului, recurg la silenzio stampa sau news blackout (tăcere în relaţia cu presa) ca măsură represivă.

Această tăcere este însă temporară şi se poate aplica unei anumite publicaţii sau mass-mediei în general, ea referindu-se la un subiect bine delimitat sau la orice informaţie provenind de la iniţiator, la o organizaţie sau la o persoană. De cele mai multe ori, ea nu este dictată atât de modul tendenţios în care presa tratează organizaţia (persoana) în cauză, cât de intenţia de a menţine (readuce) acea organizaţie său persoană în atenţia publică.

În concluzie, suspendarea relaţiilor cu mass-media fie că este vorba despre prohibiţia totală sau doar restrângerea acestora, reprezintă o decizie ce trebuie cântărită cu mare atenţie, întrucât, în cele mai multe situaţii prejudiciile pe care le creează sunt incomparabil mai însemnate decât eventualele beneficii.

În continuare, voi prezenta o situaţie în care s-a comunicat cu presa şi opinia publică a fost informată permanent în legătură cu evoluţia situaţiei, mai precis, este vorba de strategia de comunicare a autorităţilor din România în cazul gripei porcine. Gripa porcină, cunoscută drept A/H1N1 sau, mai simplu, H1N1, după numele virusului care o provoacă, a fost subiectul unor articole şi relatări ce s-au remarcat prin tonul alarmist şi sărăcia informaţiilor de context. Autorităţile au conlucrat cu succes - şi cu sau fără voie - la instaurarea unei psihoze naţionale, prin comunicări ambigue şi prăpăstioase şi o serie de măsuri ce par disproporţionate, cum ar fi închiderea şcolilor la apariţia a trei cazuri în trei clase diferite.

Un aspect deosebit de important în mediatizarea gripei porcine a fost legat de raportarea cu gravitate a tuturor informaţiilor despre posibilele cazuri de gripă porcină sau despre cele existente. Mass-media au anunţat zilnic despre spitalele care intră în carantină, bolnavii sunt trimişi la izolare chiar dacă au forme uşoare ale gripei .În România, unde morţii din Mexic, îmbolnăvirile din SUA şi măsurile de carantină aplicate zborurilor din America dăduseră destul combustibil presei cu apetit pentru subiecte incendiare, iar gripa fusese deja botezată „Boala care a îngrozit Planeta”, lucrurile nu se opreau aici. O traducere greşită a unui fragment dintr-un articol din New York Times a inflamat postul Realitatea TV, care a declanşat o întreagă dezbaterea pe marginea faptului că ziarul american ar fi insinuat că virusul gripei porcine provine din România4. De fapt, articolul nu făcea o asemenea afirmaţie, dar asta nu a împiedicat ca scandalul să nu fie 3 Ibidem 4 Alexandru-Brăduţ Ulmanu, Cum a devenit gripa porcină sperietaore naţională http://www.presa.nu/stiinta/cum-a-devenit-gripa-porcina-sperietoare-nationala-22.html,din 11 noiembrie 2009

5

amplificat de mediul politico-administrativ. Au apărut reacţii indignate de la autorităţile sanitar-veterinare, care au calificat drept aberantă „afirmaţia" New York Times. Ridicolul a ajuns până la ministrul sănătăţii, Ion Bazac, care a luat şi el de bun subiectul şi s-a acoperit de penibil declarând că ce a făcut ziarul american e o „mare porcărie”, care aduce prejudicii imaginii de ţară a României. Mai mult, s-a apucat să facă legături între apariţia articolului şi aşa-zisul proprietar mexican al New York Times (deşi ziarul nu este în proprietatea vreunui om de afaceri din Mexic), care ar avea interesul să arunce pisica moartă în ograda patriei noastre.

Odată cu venirea toamnei şi apariţia primelor cazuri, subiectul gripei porcine şi-a făcut, desigur, reintrarea în forţă, atât în presă, cât şi pe agenda autorităţilor. Secretarul de stat Adrian Streinu Cercel, om cu o statură de adevărat profesionist în rândul medicilor, a ţinut afişul. El a vorbit despre măsuri drastice, cum ar fi pedeapsa cu până la doi ani închisoare pentru persoanele care nu se izolează la domiciliu, şi fost citat în presă cu afirmaţii ce anticipau o adevărată catastrofă, cum ar fi aceea că noul virus va face minimum 20.000 de morţi. Mai târziu, el a spus că s-a referit, de fapt, la o proiecţie făcută într-un document, care estimează că numărul deceselor pe continentul european ar putea ajunge la 220.000. Acuzat de preşedinţie, parlament şi o parte a societăţii civile că a creat panică inutilă, Streinu Cercel şi-a anunţat demisia, dar a fost păstrat în funcţie de ministrul interimar al sănătăţii, Adriean Videanu.

Combinaţia de măsuri radicale (din partea autorităţilor) şi relatări alarmiste (din partea mass media) nu e specifică doar României. Au fost ţări în jurul nostru care au luat decizii şi mai serioase. Bulgaria, de exemplu, mult mai grav afectată ca noi, a închis toate şcolile timp de o săptămână.

În România, totuşi, H1N1 nu pare să fi afectat atât de multă lume pentru a justifica teroarea care a cuprins naţiunea. Ce a provocat, totuşi, asemenea reacţii la nivelul presei şi al autorităţilor? Există câteva cauze, lăsând la o parte teoriile conspiraţioniste care aduc în discuţie presupusa influenţă a marilor companii farmaceutice (ce ar avea interesul să vândă medicamente şi vaccinuri), sau a unor cercuri politice (ce ar dori să deturneze atenţia publicului):

caracterul tabloid al mass media; neprofesionalismul şi slaba documentare a unor jurnalişti; lipsa de experienţă în comunicarea publică a unor oficiali guvernamentali; neîncrederea autorităţilor medicale în capacităţile sistemului spitalicesc.

Mulţi jurnalişti au ignorat, în relatările pe subiectul noii gripe, reguli jurnalistice elementare, cum ar fi punerea faptelor în context. Multe dintre miturile şi informaţiile false care circulă ar fi putut fi contracarate dacă ziariştii ar fi furnizat detalii care să ofere o imagine completă.

La un moment dat, doctorul Streinu Cercel amintea de un raport al UE ce arăta că se pot înregistra între 40.000 şi 220.000 de decese, dar articolul nu lămurea despre ce arie geografică e vorba sau dacă estimarea se referea exclusiv la H1N1.

Chiar şi celebra declaraţie a lui Streinu Cercel privind faptul că estimarea de 20.000 de morţi ar fi un „mizilic”, dincolo de faptul că e o stângăcie din partea oficialului, a ajuns să ţină afişul din cauză că a fost scoasă din context, iar jurnaliştii n-au ştiut să ceară explicaţii suplimentare, care ar fi lămurit lucrurile. Streinu Cercel se referea la o anumită estimare la nivel european, dar s-a înţeles că ar fi vorbit despre ce urma să se întâmple în România. Jurnaliştii ar fi trebuit să insiste şi să clarifice problema. Atunci

6

când e vorba de asemenea cifre, nu putem arunca toată răspunderea în cârca unui intervievat care se exprimă confuz. Rolul jurnalistului este tocmai de a desţeleni discuţia.

Exemplul de mai sus arată că oficialii duc lipsă de pregătire în comunicarea mesajelor publice. De fapt, discursul lui Streinu Cercel a fost, în mare parte, departe de tonul panicard care a reieşit atunci când lucrurile au fost scoase din context sau neîndeajuns explicate. Un funcţionar guvernamental ar trebui, însă, să ştie să prevină asemenea confuzii, mai ales atunci când e vorba de lucruri cu un asemenea impact în rândul publicului.

Totodată, declaraţiile lui Streinu Cercel au fost făcute pe fondul neîncrederii autorităţilor în capacitatea sistemului de îngrijire de a face faţă unei epidemii majore. Măsurile anunţate de autorităţi, ba chiar şi tonul alarmist adoptat de acestea, au luat în calcul cel mai prost scenariu posibil. Organismul este mai vulnerabil faţă de virusul H1N1, tocmai pentru că este vorba despre un virus nou, şi mai contagios. Chiar şi în condiţiile în care numărul cazurilor grave este mic, o epidemie masivă are potenţialul de a aduce un număr mare de persoane infectate în spitale. Asta poate duce la o criză generată de numărul limitat de paturi şi de costurile de spitalizare. Cu alte cuvinte, autorităţile preferă să sufle şi în iaurt, ca să nu se ardă cu ciorba.

Din cauza proastei informări, circulă o serie întreagă de neadevăruri sau adevăruri parţiale, unele dintre ele propagate chiar de către autorităţi şi jurnalişti. Iată două dintre cele mai răspândite:

„Gripa porcină are o rată de mortalitate de 8 ori mai mare decât a gripei obişnuite”.

„Gripa porcină are o rată de mortalitate de 6-7%. Nu există informaţii care să indice că gripa porcină ar fi mai letală decât gripa sezonieră. În SUA sunt în jur de 1.000 de victime în acest an de pe urma complicaţiilor cauzate de H1N1, în timp ce numărul estimat al celor decedaţi din cauza gripei sezoniere trece de 30.000. În plus, o nouă teorie susţine că de fapt numărul celor infectaţi cu H1N1, dar nediagnosticaţi, ar fi putut fi de ordinul milioanelor numai în SUA – ceea ce ar reduce şi mai mult rata mortalităţii. E posibil ca cifra de 6-7% să provină dintr-o confuzie: cea mai cumplită epidemie de gripă a izbucnit în 1918. Se estimează că „Gripa spaniolă", care era, de fapt, H1N1, a ucis atunci între 40 şi 100 de milioane de oameni, iar rata de mortalitate calculată variază şi ea între 2% şi 20%.

Actuala epidemie, însă, este, deocamdată, mult mai blândă. Pe de altă parte, există o serie de studii care indică faptul că gripa nouă de tip A diferă de cea sezonieră (B şi C) în evoluţia cazurilor grave, care, însă, sunt puţine. Un raport OMS precizează că şi cazurile cele mai grave sunt tratabile dacă se intervine rapid. Gripa nouă diferă de cea sezonieră prin faptul că afectează mai ales persoanele sănătoase. Şi H1N1, la fel ca alţi viruşi gripali, pare să afecteze cu precădere persoanele deja vulnerabile. Gravidele, persoanele cu obezitate severă, cei suferinzi de afecţiuni pulmonare (de exemplu astm) par să fie categoriile cele mai vulnerabile în faţa gripei porcine. Un studiu efectuat în 24 de state americane a relevat că cei mai mulţi dintre cei spitalizaţi cu gripă porcină (73% dintre cei internaţi şi 68% dintre pacienţii care au decedat) aveau cel puţin o boală care îi făcea vulnerabili (cel mai des, astm).

Daca mai sus am prezentat un caz în care se comunică cu presa, acum voi prezenta un caz în care comunicarea cu presa eşuează şi anume scandalul Monica Iacob Ridzi, Ministrul Tineretului şi al Sportului.

7

Cine şi-ar fi închipuit, acum şase luni, că un tânăr politician care a fost un europarlamentar decent se va transforma într-un simbol al cheltuirii iresponsabile a banului public? Promovată de Traian Băsescu în campania sa de sprijinire a tinerilor şi a femeilor în politică, Monica Iacob Ridzi a reuşit să proiecteze pe scena publică imaginea unui demnitar de tipul celor care au provocat dezgustul electoratului faţă de politică, complet diferit de ceea ce susţine PD-L că ar fi politicienii săi – mai morali, mai competenţi, mai responsabili. Scandalul Ridzi s-a amplificat din cauza refuzului iniţial al ministrului de a se prezenta la audierile comisiei parlamentare de anchetă, din cauza mersului audierilor şi a faptului că a pierdut sprijinul PD-L, fiind practic repudiată de personalităţile partidului – de la Theodor Stolojan la Monica Macovei şi Cristian Preda.

Deşi Monica Ridzi avea dreptate să susţină că audierea sa la comisia parlamentară contravenea regulamentului Camerei, din momentul în care DNA a demarat deja cercetările în acest caz, totuşi încercarea ei de a eluda audierea a creat impresia că se sustrage nu numai controlului parlamentar, ci şi scrutinului public – căci parlamentul, spre deosebire de DNA, lucrează la vedere.

În plus, doamna Ridzi a fost acuzată din nou de aroganţă, o consecinţă firească în fond a faptului că l-a angajat director de comunicare pe fostul purtător de cuvânt al lui Adrian Năstase. Când s-a prezentat în sfârşit la audieri, Monica Ridzi a fost neconvingătoare şi nesigură, trimiţând la subalterni şi anunţând o ridicolă şi inutilă iniţiativă de a plăti din bani proprii un audit internaţional în cazul contractelor legate de Ziua Tineretului. Se afla, e drept, în groapa cu lei, înconjurată de politicieni ostili şi agresivi, gata s-o sfâşie – poate pentru că adulmecaseră o pradă uşoară într-un ministru neexperimentat. Până şi colegul ei de partid Sever Voinescu s-a simţit obligat s-o întrebe dacă nu s-au cheltuit cumva „mult prea mulţi bani“. Ce a urmat a fost însă şi mai rău, mai ales după ce reprezentantul MediaPro a declarat că banii pentru concertul de la Costineşti au provenit de la compania sa, ceea ce a generat întrebarea legitimă cu potenţial exploziv „atunci unde s-au dus banii MTS?“. 5

În concluzie s-a demonstrat importanţa unei comunicări eficiente cu presa, prin ilustrarea strategiei de comunicare din cazul gripei porcine din România. Prin intermediul presei oamenii puteau afla cum e transmisibilă boala, dacă vaccinul contra acestei boli este eficient sau nu, câte cazuri de gripă porcină s-au înregistrat în ultimele zile etc.

În paralel, în cazul scandalului Ministrului Tineretului şi al Sportului, Monica Iacob Ridzi, comunicarea este defectuoasă şi elementele carea au caracterizat discursul ministrului în prima etapă au fost: agresivitate, zeflemea, explicaţii laconice, ca totul să culmineze cu refuzul de a mai comunica mediatic. Primele trei elemente puteau fi reparate ulterior. Cel din urmă, nu. Mai mult, aceste elemente au făcut imposibilă orice încercare ulterioară de reabilitare a imaginii.

Blocarea comunicării a condus la pierderea controlului asupra informaţiei transmise de minister către presă şi anihilarea singurului purtător de mesaj credibil care ar fi fost îndreptăţit să susţină poziţia MTS. A urmat ceea ce era firesc să urmeze: sursele au luat locul purtătorului oficial de mesaj, iar zvonurile au luat locul comunicatelor.

În concluzie, s-a demonstrat importanţa unei comunicări eficiente cu presa, prin ilustrarea strategiei de comunicare din cazul gripei porcine din România. Prin intermediul presei oamenii puteau afla cum e transmisibilă boala, dacă vaccinul contra acestei boli este eficient sau nu, câte cazuri de gripă porcină s-au înregistrat în ultimele zile etc.

5 http://www.revista22.ro/ridzi-buturuga-mic259-6324.html

8

BIBLIOGRAFIE

George David, Tehnici de relaţii publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

http://stiri.kappa.ro/actualitate/01-11-2009/gripa-porcina-loveste-in-camera-de-garda-

232280.html

http://www.revista22.ro/ridzi-buturuga-mic259-6324.html

http://www.presa.nu/stiinta/cum-a-devenit-gripa-porcina-sperietoare-nationala-22.html,

Alexandru-Brăduţ Ulmanu, Cum a devenit gripa porcină sperietaore naţională din 11

noiembrie 2009

9