31.05.2015 Dramaturgii români şi Antichitatea ­ Fundatia România Literara

http://www.romlit.ro/dramaturgii_romni_i_antichitatea 1/3

SumarPrezentarea revisteiArhivăArhivă +CalendarLink­uriBiblioteci judeţeneGalerie FotoVideoAbonamenteContactDosar Pavel Susara

Numărul curent: 20

Numărul curent: 20

Arhivă

Cauta

Home > Arhivă > 2013 > Numarul 47 > Dramaturgii români şi Antichitatea

Eseu:Dramaturgii români şi Antichitatea de Alexandra Ciocârlie

Fără ca vreun curent literar din secolele al XIX­lea şi al XX­lea să­şi fi înscrisîn program cultivarea temelor şi valorilor antice, cum s­a întâmplat înRenaştere şi în clasicismul francez, mai mulţi dramaturgi ai epocii se întorc lavechile mituri conferindule semnificaţii noi.

În opere inspirate din tragedia elină, autorii moderni exprimă tendinţecontemporane specifice. Corespondenţa situaţiilor şi a stărilor de spirit seexplică prin perenitatea problemelor general umane, însă, dincolo de ceea ceeste permanent, se manifestă particularitatea momentului istoric. În încercarea de a regăsi gravitatea unui teatru religios şi civic într­o perioadăcând, cel puţin în spaţiul francez, scena era ameninţată de frivolitate şidivertisment, autorii care pornesc din nou pe căile deschise de elini o fac înaltă manieră decât aceea tradiţională. Clasicii francezi din secolul al XVII­leaîşi propuneau să imite operele din vechime, pe care le considerau a fidesăvârşite. Când scriitorii mai noi revin la miturile greceşti, le schimbăadeseori datele şi caută să le reinterpreteze în funcţie de optica şisensibilitatea publicului contemporan. Uneori, ei arată nostalgia sacrului, aechilibrului şi a valorilor stabile exprimate în teatrul antic transferându­le îndomeniul etic ori estetic. Alteori, prevalează, dimpotrivă, detaşarea ironică şirăsturnarea sensurilor originare prin recursul la anacronism şi la limbajulcotidian care anulează atitudinea eroică. Orice modificări ar impune modeluluiclasic, autorii în cauză au aceeaşi disponibilitate de a explora o lume apusă. Prezent în mai multe literaturi, fenomenul revenirii la izvoarele antice apare,sporadic, dar nu inconsistent, şi în dramaturgia română. În general, scriitoriiromâni care se inspiră în piesele lor din antichitatea greco­romană îşi cunoscbine sursele. Unii dintre ei traduc din elină şi latină, ca Victor Eftimiu, DanBotta şi Nicolae Ionel, alţii au o cultură clasică solidă. Aluziile livreşti, reluareacadrului, a personajelor, a argumentelor şi chiar a replicilor originaledovedesc, adesea, o lectură atentă a textelor vechi. O confruntare a pieselornoi cu cele care le­au servit drept punct de pornire poate evidenţianumeroase similitudini, dar şi destule diferenţieri. Câteodată, în funcţie de subiect, dramaturgii români îşi îndreaptă atenţia spreopere din alte genuri literare adaptate rigorilor teatrale. În ultimele lui piese,Fântâna Blanduziei şi Ovidiu, în care tratează bătrâneţea şi moartea artistuluide geniu, Alecsandri îi alege ca protagonişti pe doi mari poeţi latini preocupaţiîn operele lor de scurgerea inexorabilă a timpului: Horaţiu, autorul odelorclipei trecătoare, şi Ovidiu, cântăreţul elegiilor surghiunului echivalat cumoartea. În dramele Socrate, Platon şi Diogene câinele, Dumitru Solomonporneşte de la cele mai cunoscute texte filosofice, memorialistice şidoxografice compuse de Platon, Xenofon şi Diogenes Laertios cu privire la ceitrei gânditori elini. Dramaturgul foloseşte aceste surse spre a pune în discuţiemodelul existenţial şi crezul protagoniştilor: Socrate se teme de iminenţamorţii, Platon admite eşecul utopiei sale politice, Diogene renunţă la elogiullibertăţii supreme şi face apel la semenii deveniţi indispensabili. O continuarea pasajului din Phaidon despre moartea lui Socrate propune Ştefan Zichercând îl transferă pe Oreste în Atena lui Platon, imaginată ca un regim totalitarasemănător celui din România comunistă, şi verifică astfel cum acţioneazădestinul în epoca istorică a raţiunii (Oreste în străinătate, Aglaia). Mitul,istoria şi actualitatea se contopesc în mod inedit, jocul interferenţelor livreşticu texte antice şi moderne complică întreţeserea planurilor temporale. ÎnNegru şi roşu, piesă despre dictatură şi democraţie, Horia Lovinescu foloseştedrept suport, uneori prin preluare directă, capitolele din cronica lui Titus Liviusîn care sunt descrise izgonirea lui Tarquinius Superbus şi instalarea republiciiromane. Desigur, mai frecvent, autorii de teatru români care optează pentru subiectemitice intră în dialog cu operele tragicilor greci, modelele consacrate alegenului. În Prometeu, Thebaida şi Atrizii, nesatisfăcut de simplitateamonocordă a intrigii originale, Victor Eftimiu o îmbogăţeşte prin contaminare,procedeu folosit şi de scriitorii latini când împrumutau de la precursorii greci.

Alte articole deAlexandraCiocârlie

Tipăreste

Cuprins Nr. 47

31.05.2015 Dramaturgii români şi Antichitatea ­ Fundatia România Literara

http://www.romlit.ro/dramaturgii_romni_i_antichitatea 2/3

Prin împletirea firelor narative provenite din surse multiple, el complicăexcesiv lucrurile, iar pitorescul substituie acumularea lentă de tensiune. ÎnCasandra, Nicolae Iorga porneşte de la o tragedie a lui Eschil (Agamemnon) şialta a lui Euripide (Troienele) păstrând în parte simbolistica originalului, depildă conotaţiile funeste ale focului omniprezent. Alţi autori se inspiră din câteo piesă elină: Petru Dumitriu în Preludiu la Electra şi Iosif Naghiu în MisterulAgamemnon reiau prima secvenţă a Orestiei eschiliene, Radu Stanca în Oedipsalvat, Nicolae Ionel în Oedip şi Vlad Zografi în Oedip la Delphi se întorc la unasau alta din tragediile lui Sofocle despre Oedip; Dan Botta în Alkestis, MirceaEliade în Iphigenia şi Dumitru Radu Popescu în Ca frunza dudului din rairecitesc operele lui Euripide închinate Alcestei, Ifigeniei şi Medeei. Soluţiile alese de dramaturgii români în tentativa lor de a acomoda miturilestrăvechi la sensibilitatea modernă diferă şi pot fi chiar opuse. De pildă, IosifNaghiu şi Vlad Zografi recurg la formula teatrului în teatru, prilej de a reflectaasupra raportului dintre realitate şi ficţiune. Ei apelează adesea laanacronismul şi la limbajul familiar des întrebuinţate de autorii francezimoderni atraşi de tematica mitică. În schimb, când reconstituie faptic şi chiartextual expunerea lui Titus Livius despre înlăturarea regalităţii la Roma sprea­şi dezvolta meditaţia despre dictatură şi democraţie, Horia Lovinescuexprimă programatic refuzul acestei soluţii la modă considerând că, datorităcaracterului ciclic al istoriei, evenimentele trecute sunt relevante pentruspectatorul actual. Oricum, indiferent de varietatea răspunsurilor, comun latoţi scriitorii care se întorc la sursele tragediei europene este efortul de aadapta scenariul clasic pentru a exprima nevoile sufleteşti alecontemporanilor. Dintre elementele specifice teatrului antic, Petru Dumitriu păstrează prologulutilizat de comediografi pentru anticiparea evenimentelor şi stabilireacontactului cu publicul. Prezentatorul sugerează caracterul fictiv al acţiunilorde pe scenă şi cere implicarea spectatorilor cărora li se aminteşte că dincolode aparenţa eroilor se ascund trăiri etern valabile. De asemenea, în final eisunt chemaţi să intre în acţiune, să ia locul invitaţilor la banchet ca martori aiomorului comis de Clitemnestra. În acest caz, o convenţie a teatrului clasicsubliniază actualitatea mitului. Majoritatea autorilor moderni elimină însăacele procedee distinctive ale pieselor antice pe care le socotesc a ficonvenţionale. Frecvente la Euripide, monologul expozitiv iniţial saurecunoaşterile mecanice dintre personaje, artificiale chiar din punctul devedere al lui Aristotel, dispar acum. Corul este înlăturat cu totul sau i semodifică sensibil rolul de purtător de cuvânt al înţelepciunii colective şi alvalorilor tradiţionale. La Victor Eftimiu, comentatori ai acţiunii sunt douăpersonaje secundare cu un caracter îndoielnic, servitorii Than şi Li. La ŞtefanZicher, corul mare şi cel mic reprezintă o simplă masă de manevră şipronunţă, în numele poporului, sentinţa de exilare a lui Oreste dorită deprimejdiosul Gorgias. La Vlad Zografi, coreuţii de la Delfi apar în ipostaza deactori fără talent care dau o reprezentaţie scenică mediocră. E adevărat, înfinal ei reiau atribuţiile originare ale corului antic şi anunţă solemn inutilitateastrădaniilor omeneşti, dar o fac doar când eroul renunţă la tentativa de a­şiboicota destinul. Intervenţiile divine ex machina nu mai rezolvă în chipartificial conflictele. La Mircea Eliade, Artemis nu o salvează pe Ifigeniasubstituindo pe altar cu o ciută. La Dan Botta, Hercule nu o readuce pepământ pe Alcesta, fiind capabil să­i dăruiască gloria eternă, dar nu şi viaţa.Chiar şi când apar, elementele miraculoase nu mai au acelaşi impact: înuniversul prozaic al lui Dumitru Radu Popescu unde mitul se degradează odată cu lumea, zborul Medeei în carul cu şerpi după împlinirea răzbunării arecorespondent în ascensiunea Marghioalei trasă de baloanele pregătite pentrununta rivalei. Pe de altă parte, interdicţiile clasice nu mai funcţionează,considerate fiind constrângeri convenţionale. De pildă, omorurile pot fi acumreprezentate pe scenă: Eteocle şi Polinice se sfâşie reciproc sub ochiispectatorilor lui Victor Eftimiu. Schimbările majore nu vizează cadrul exterior, ci chiar substanţa tragică. Înpiesele moderne, fatalitatea nu se abate asupra oamenilor în acelaşi mod caodinioară. Mecanismul tragic nu mai este declanşat de voinţa divină şi deblestemul care apasă asupra generaţiilor succesive dintr­o familie, impunândperpetua ispăşire a păcatului primordial şi împlinirea justiţiei prin crimă. LaVictor Eftimiu, iubirea înşelată, gelozia, invidia, setea de putere şi ambiţiaconstituie mobilul tuturor acţiunilor unor personaje lipsite de staturămaiestuoasă, dispuse uneori să dezvăluie caracterul fictiv al celor întâmplateşi să­şi pună astfel în discuţie propria legendă. Surplusul de autenticitaterealizat prin înlocuirea forţei destinului abstract prin cea a patimilor omeneştiantrenează în acelaşi timp şi diminuarea eroicului, banalizarea mitului. LaPetru Dumitriu destinul nu acţionează ca la Eschil: blestemul Atrizilor esteînlocuit de fatalitatea vârstei care îi macină pe Clitemnestra şi peAgamemnon contaminându­ i totodată şi pe cei din jur. În vecinătateacuplului regal, tinerii îşi pierd gustul vieţii şi se lasă copleşiţi de lehamite.Uneori, e abandonat deznodământul fericit al lui Euripide, atipic pentru otragedie. De pildă, la Dan Botta, regăsirea Alcestei cu Admet nu se produce pepământ, prin reînvierea eroinei, ci pe tărâmul morţilor, suprema formă aiubirii conjugale fiind sacrificiul soţilor unul pentru celălalt. Interpretareamitului oferită de dramaturgul român este coerentă: desăvârşirea poate fiatinsă doar în lumea esenţelor, dragostea presupune unirea în veşnicie. Într­un caz, ascuţimea inteligenţei omeneşti triumfă asupra capriciului crud

31.05.2015 Dramaturgii români şi Antichitatea ­ Fundatia România Literara

http://www.romlit.ro/dramaturgii_romni_i_antichitatea 3/3

Prezentarea revistei | Arhiva | Calendar | Link­uri | Galerie Foto | Biblioteci Judetene | Abonamente

al zeilor. În piesa poetică a lui Radu Stanca, în care se păstrează destule dinargumentele originale, Oedip se salvează prin luciditate şi aspiraţia sprelibertate. Dacă la Sofocle eroul îşi ispăşeşte vina prin suferinţa care îi aduce înfinal iertarea celor de sus, la autorul român, el refuză orice determinareexterioară şi acţionează în pofida divinităţii. Ingeniozitatea lui Oedip îl ajută sădejoace cursa întinsă de oracol şi să ajungă la Colonos fără a comite o nouăcrimă: el colaborează cu cel care ar trebui să­i fie victimă dacă lucrurile s­ardesfăşura aşa cum vor nemuritorii. Liber să acţioneze, conştient de sine,omul nu mai e jucăria destinului, ci îl înfrânge, ceea ce duce la anulareatragediei în sens clasic. Alteori însă, intervenţiile în desfăşurareaevenimentelor temporizează doar împlinirea destinului funest. La NicolaeIorga, troienii ajung să­i dea crezare Casandrei, ceea ce nu salvează cetatea,căci tânăra înzestrată cu harul profeţiei interpretează acum greşit semnele.Schimbând o trăsătură esenţială a eroinei mitice, faptul că nimeni nu oascultă, autorul trebuie să modifice şi cealaltă însuşire definitorie a ei,capacitatea de a cunoaşte adevărul. Într­un posibil preambul al tragedieieline, Oedip, protagonistul lui Vlad Zografi, caută să împiedice prin imobilitate,prin refuzul de a pleca de la Delfi, îndeplinirea oracolului care îl condamnă lasăvârşirea paricidului şi incestului. După ce a părut că poate controlaevenimentele prezente cu ajutorul informaţiilor acumulate, el se vede silit încele din urmă să fugă din sanctuarul unde s­a refugiat vremelnic şi să seîndrepte spre răspântia fatală unde îl întâlneşte pe bătrânul sortit să­i fievictimă. Cel mai adesea, sfârşitul tragic al eroilor poate fi amânat, însă nu şiabolit. Chiar dacă intriga nu e schimbată, accentele pot fi puse diferit faţă de opereleluate ca model. Uneori, se subliniază trăsături abia sugerate în original. Depildă, la Nicolae Ionel, trufia lui Oedip de a se socoti aidoma zeilor priniscusinţa lui provoacă dezastrul personajului în aceeaşi măsură ca şiblestemul Labdacizilor. Ulterior, automutilarea lui echivalează cu accesul laadevăr, căci orbii capabili să treacă dincolo de aparenţe se aseamănăvizionarilor. Gesturile consacrate capătă astfel înţelesuri noi. Prometeu şiAntigona au vocaţia sacrificiului de dragul oamenilor, fapt interpretat deVictor Eftimiu în sens creştin, cu asimilarea oarecum forţată a valorilor alteiepoci istorice. Ifigenia lui Euripide renunţă să lupte pentru viaţă când înţelegecă altfel oştile greceşti nu vor porni spre Troia. Ifigenia lui Eliade îşi acceptă cuseninătate moartea transformată în sacrificiu creator. Legenda elină eautohtonizată prin relevarea legăturilor cu folclorul românesc: jertfa Ifigenieise înrudeşte cu a Anei lui Manole şi cu moartea ciobanului mioritic,transfigurată în nuntă cosmică, atitudinea aparent pasivă a eroilor dovedindînţelegerea superioară a destinului. Piesa ilustrează astfel preocupareaconstantă a istoricului religiilor pentru problematica morţii rituale. Printransfer în alt spaţiu cultural, schema uzuală a tragediei eline capătă valenţenoi. Conflictul tragic clasic al omului cu destinul îşi nuanţează termenii şidobândeşte conotaţii specifice. Dramaturgii români atraşi de lumea veche nu aderă la o mişcare literară caresă­şi propună revigorarea Antichităţii. Îşi teoretizează rareori opţiunile înscurte texte conexe, prefeţe ca cele scrise de Victor Eftimiu sau articole ca alelui Radu Stanca. Acţionează sporadic şi disparat, nu imprimă o schimbare dedirecţie în teatrul românesc. Cu toate acestea, operele lor sunt destul denumeroase şi de valide estetic încât să merite să fie discutată problema pecare o ridică toţi şi fiecare în parte: cum pot fi reluate temele antice, atât dedes exploatate în rescrieri succesive în diferite literaturi, pentru a treziinteresul publicului român contemporan.

Toate drepturile rezervateFundatia Romania literara