IDEOGRAFIA

Dezvoltarea gândirii, aparitia cuvintelor a facut sa se treaca la un nou fel de scriere, in care sunt notate notiunile, indiferent de felul cum se pronunta cuvintele respective. A doua faza in dezvoltarea scrierii se numeste ideografie – notarea notiunilor, a ideilor.

Ideogramele sunt derivate din imaginea obiectului reprezentat, au la baza deci o pictograma, dar desenul s-a simplificat atât incât a pierdut legatura cu obiectul initial reprezentat, s-a schematizat si a devenit un simbol, un semn al intelesului cuvântului.

In aceasta faza a scrierii se creeaza deci semne pebtru fiecare cuvânt. Cunoastem azi trei feluri de scriere ideografica: a) scrierea cuneiforma; b) scrierea hieroglifica egipteana; c)scrierea chineza.

a) Scrierea cuneiforma. A fost folosita de popoarele care au trait in regiunea Tibrului si Eufratului (Mesopotamia antica) – sumerienii, accadienii, babilonienii, asirienii, alamitii etc. cu aproximativ 5000 de ani i.e.n.

Este alcatuita din ideograme imprimate in lut, cu ajutorul unei trestii sau al unei bucati de lemn ascutite in triedru. Prin arderea tablitelor, acestea deveneau foarte rezistente.

Dupa unii cercetatori este cea mai veche scriere.

Cea mai cunoscuta este scrierea cuneiforma a asiro-babilonienilor. Ei au imprumutat scrierea de la sumerienii peste care au navalit, dar au modificat-o conform structurii fonetice si gramaticale a propriei lor limbi. Limbile popoarelor din Mesopotamia sunt flexionare. Contradictia dintre scrierea ideografica – in care nu se vede functia gramaticala a cuvântului – si structura fonetica si gramaticala a limbii a dus la crearea unor semne care sa indice prefixe, sufixe, genuri, timpuri sau alte categorii gramaticale.

Apare astfel tendinta de a descompune cuvintele in silabe si de a nota fiecare silaba. De obicei, se folosea ideograma unui cuvânt: mu “nume”, dar cu aceeasi ideograma se nota si orice silaba care suna la fel.

Scrierea cuneiforma a fost imprumutata de la vechii persi si, pe baza ei, a aparut scrierea veche persana pe la 500 i.e.n. in aceasta scriere existau semne pentru notarea vocalelor si silabelor (consoane + vocale).

Cuneiforma a stat si la baza notarii limbii hitite (una dintre limbile indoeuropene cele mai vechi ca atestare – 2000-1200 i.e.n.).

b) Scrierea egipteana hieroglifica. “Scrierea sacra”, a fost folosita mai ales de preoti. Are o evolutie aparte, si anume: in interiorul ei se vede mai clar trecerea spre scrierea cu litere, scrierea fonetica. In cadrul scrierii egiptene, desenele se pastreaza foarte clar, asa ca se vede bine legatura cu pictografia. Pe de alta parte, limba fiind polisilabica si flexionara, a trebuit sa se gaseasca semne pentru silabe (ca si in cazul cuneiformei) si chiar pentru sunete.

In scrierea egipteana au inceput sa se noteze consoanele, si anume se notau cu ideograma unui cuvânt care incepea cu sunetul respectiv. Cu timpul hieroglifele egiptene s-au sinmplificat: hieratica si mai târziu demotica.

Egiptenii cunoasteau 3000 de ideograme, foloseau insa aproximativ 600.

c) Scrierea chineza. Azi limba chineza este singura limba care se mai foloseste de ideograme.

Aceasta scrierea dateaza de prin mileniul II i.e.n. are aproximativ 5000 de semne; in presa se folosesc cam 3000-4000 mii; oamenii cu o instruire deosebita utilizeaza aprox. 10000 de semne.

Datorita numarului mare de ideograme, s-a simtit nevoia clasificarii lor:

1) semne dezvoltate din pictograme;

2) semnele folosite pentru notarea cuvintelor care nu denumesc obiecte, deci nu pot fi desenate, reprezentate grafic penmtru ca sunt abstracte: “eu”, “ziua”, “data” etc. Pentru notarea acestora s-au folosit adeseori ideogramele obiectelor al caror nume suna intocmai ca si cuvântul care trebuia notat (datorita caracterului monosilabic al limbii chineze exista foarte multe omofonii). Astfel, notiunea “eu”, pronuntata in chineza uo a fost notata cu ideograma cuvântului care denumeste o categorie de arme si care se pronunta tot uo (armele pot fi reprezentate grafic). Cele doua ideograme nu se pot confunda pentru ca armele respective au disparut si odata cu ele si utilizarea notiunii respective. Un alt exemplu: jî inseamna in chineza “soare” dar si “zi” si “data”, acestea două din urma imprumutând ideograma care reprezinta notiunea “soare”. Aceste semne poarta numele de semne adoptate. Confuzia care poate apărea este eliminata prin context.

3) Semne compuse. Cam 80% din totalul semnelor chineze intra in aceasta categorie. Datorita posibilei confuzii in interpretarea semnelor adoptate, in stânga ideogramei respective s-a scris alt semn care indica sfera mai larga de sens din care face parte cuvântul respectiv. Semnele folosite pentru indicarea sensului poarta numele de chei si sunt derivate din vechile pictograme. Exista 540 de chei (in dictionare cuvintele sunt grupate dupa cheile comune reprezentarilor lor, iar in cadrul acestora dupa numarul de elemente componente ale caracterului fonetic – adica dupa numarul de linii din care este compusa ideograma). In ultimele decenii au existat numeroase incercari de reforma a scrierii chineze: s-a redus numarul de caractere si chei (la 214), s-au unificat si s-au simplificat unele caractere, s-a introdus scrierea orizontala, de la stânga la dreapta.

In concluzie, semnele scrierii chineze trebuie memorate ca forma, sens si pronuntare.

Coreenii si japonezii au modificat scrierea chineza, iar vietnamezii au renunta la ea, creindu-si o scriere proprie.