„ICOANA DE VATRĂ”EXPRESIE A STABILITĂŢII ŞI DĂINUIRII

În interiorul locuinţei ţărăneşti, obiectele de cult

constituie o categorie aparte, cu importante

semnificaţii magico – religiaose.

Astfel, icoanele pictate pe sticlă sau lemn,

opere ale meşterilor populari sau ale iconarilor

din mănăstiri au fost prezente în toate casele.

Locul icoanei era pe peretele de răsărit al

camerei de locuit şi al „camerei curate”. Alături

de icoane se aşezau uneori un pistornic,

buchete de busuioc iar deasupra un ştergar. În

Oltenia se întâlnea şi o icoană specială pentru

vatră, care se aşeza în apropierea coşului cu

corlată sau era fixată direct în interiorul lui.

Vatra este un loc puternic marcat de credinţe mitice, lucru care îi

conferă, pe lângă întrebuinţarea obişnuită, şi o funcţie mitico-magică, cu

adânci implicaţii în viaţa tăranului român. Ea a fost înconjurată de o mulţime

de acte şi datini rituale, care răspund de fapt unei necesităţi spirituale

complexe, ridicând lucrurile comune la înălţimea unor simboluri active în

conştiinţa populară, pentru a da sens tuturor trăirilor prilejuite de viaţa

familiei.

Conform unui mod de raţionare străvechi, cu evidente caractere

magice, „icoanele de vatră” constituiau „zăvoare” pe una din căile de acces

posibile (hornul vetrei) ale spiritelor malefice în casa tradiţională a satului

românesc de altă dată. „Zăvorârea” acestei căi, cu o asemenea piesă

încărcată cu unele calităţi supranaturale, se efectua precum poarta era

închisă cu un zăvor, cu un lacăt sau cu o broască, iar geamurile cu un cârlig

sau un drucăr.

Cele mai vechi „icoane de vatră” care se găsesc în colecţiile

particulare sau publice nu au fost confecţionate mai înainte de mijlocul

secolului al XVIII – lea. Dar concepţia, execuţia şi utilizarea lor arată, fără

nici o îndoială, că ele au fost fost folosite şi cu mult mai înainte, neputând fi

exclusă posibilitatea ca, înainte de apariţia creştinismului în aria

românească, să fi existat şi să fi fost folosite mijloace similare conform

aceloraşi raţionamente de pronunţat tip magic. O astfel de piesă veche

( secol XVIII ) se află şi în colecţiile Muzeului Judeţean Olt şi este identică

cu o alta aflată în colecţiile Complexului Muzeal Goleşti.

„Icoanele de vatră”erau realizate de unii meşteri populari, care lucrau

şi pistornice, cruci, troiţe şi alte obiecte de cult, şi erau cunoscuţi ca meşteri

cruceri. Aceştia erau concentraţi în câteva centre de crucerit (în toată

Oltenia existau doar câteva).

Legat de acest meşteşug şi transmiterea lui, iată ce declara Bezna

Ion, crucer: „...nu oricine putea să se facă crucer. Crucerii nu se puteau face

din furi, sau ăi din neam care au făcut moarte de om. Pentu că cine a furat

sau a omorât este blestemat iar blestemul nu-l duce numai el, ci şi ăi de-l

urmează. Că blestemul îl ajunge şi pe-l din al noulea urmaşi. Dacă aveau

copii numai fete, crucerii nu-şi luau la întâmplare băieţi să- i înveţe

meşteşugul. Îl alegeau dintre nepoţi pe-l mai ager, îndemânatic şi mai

chipeş. Nu te lua nimeni dacă aveai beteşug. Care era cocoşat, ori şchiop,

orb, sau cine ştie cum, nu avea ce căuta printre cruceri. Trebuia să fie

zdravăn, sănătos şi chipeş”.

„Icoanele de vatră”, pistornicele, crucile şi troiţele se lucrau atât la

comandă cât şi pentru vândut în târguri. După o iarnă de muncă, în

primăvară, crucerii din Oltenia îşi încărcau aceste obiecte de cult şi

mergeau la târgurile şi bâlciurile din Craiova, Caracal, Corabia, Calafat,

Filiaşi, Turnu Măgurele, etc. Meşterii bătrâni spuneau că aveau înţelegere

întrei ei în privinţa vânzărilor în bâlciuri şi tărguri. Făceau în aşa fel încât să

nu se întâlnească mai mult de doi- trei cruceri din aceeaşi localitate la un

târg. Numai la bâlciurile şi târgurile mari se întâlneau mai mulţi.

În judeţul Olt, un vestit centru de crucerit a fost satul Pietriş, care face

parte din comuna Baldovineşti, aşezat la cca 6 km de oraşul Balş şi 32 km

de municipiul Slatina. După informaţiile primite în 1975 de la Popa P. Florea

(născut în anul 1887) această meserie s-a transmis din tată în fiu până în

zilele noastre. Faptul că între 1916 – 1920 la Pietriş lucrau circa 25 de

meşteri cruceri denotă că avem de-a face cu un centru vechi şi puternic.

Printre meşterii cruceri de la Pietriş care s-au remarcat în mod deosebit în

confecţionarea „icoanelor de vatră” au fost Moţatu Florea şi Lunceanu

Constantin. În familiile acestora a existat o tradiţie în confecţionarea

icoanelor, care se lucrau mai greu decât pistornicele, crucile sau troiţele.

Interesantă este povestea „icoanelor de vatră” descrisă de Mustăţea

Ion, din Salcia Doljului, un vechi centru de crucerit din apropierea Craiovei:

„...Eu am făcut crucerit cu tata şi apoi singur, prin 1913 – 1914 apoi şi după

primul şi al doilea Război Mondial. Dar „icoane de vatră” nu îmi amintesc să

fi lucrat 15 – 20 bucăţi. Nici cei mai bătrâni decât tata nu lucrau icoane,

decât foarte rar. Nu ne convenea să le vindem ieftin că se lucrau greu.

Numai din scoabă şi trebuia să ai mână sigură, sculă bună şi să cunoşti

bine chipurile sfinţilor şi toate ale lor. Şi mai era ceva. Lemnul pentru icoane

are tipicul lui. Trebuie să fie foarte bine uscat. „Blăniţele” (scândurile) se

făceau din ce cădea din trunchiurile şi crăcile foarte groase. „Căzăturile”

astea se spărgeau în blăniţe, unele mai groase, altele mai subţiri şi potrivit

de lungi. Apoi le mai laşi destul timp să se usuce bine. Dar cel mai greu

lucru era să ştii să „închipui” mulţi sfinţi şi multe sfinte”.

„Icoanele de vatră” erau confecţionate din lemn dens, dintr-o esenţă

„tare” (stejar) şi erau decorate prin cioplire, sculptare şi incizare. Forma

plăcilor de lemn pe care erau executate „icoanele de vatră” era cel mai

adesea de secţiune patrulateră. Sunt cunoscute însă şi forme

asemănătoare cu cele ale pistornicelor precum şi altele în care, prin

traforare se executa un plus de decorare.

Motivele decoraţiei erau copiate - destul de sumar – după icoane

pictate pe lemn sau pe sticlă, sau după unele gravuri. În timpuri mai

îndepărtate, motivul multor decoraţii, desigur, a fost compus şi fără a se fi

folosit un model. Exemplele numeroase de la icoanele pictate pe sticlă stau

şi ele mărturie în acest sens. În toate cazurile, impresia de forţă, har artistic

şi simplitate de început de lume este nu numai fascinantă, ea conferă

pieselor respective şi un farmec deosebit, în afara preţioaselor informaţii

despre lumea satului românesc, care ajung, peste multe secole, la noi.

Tot cu privire la sumara execuţia a desenului în decorarea „icoanelor

de vatră” trebuie spus că acestea, în timpul utilizării lor, erau ascunse

privirii. Acest gen de icoane urmăreau cu totul alte scopuri decât celelalte

icoane pictate pe lemn şi nu numai. Încărcătura lor de tâlcuri şi taine ca şi

scopul urmărit probabil că au determinat executarea decoraţiei într-un mod

destul de sumar. La unele „icoane de vatră” decorarea se limita la incizare,

la altele însă, a fost continuată prin pictare, cu culori tempera, cu sau fără

fixare cu un verniu, sau, mai târziu, culori de ulei. Uneori au fost utilizate

numai culori de apă realizate cu pigmenţi foarte rezistenţi. Numărul culorilor

folosite era de redus ( două, trei, cel mult patru). Ele erau vii, neamestecate,

nu se efectuau valorări şi nu erau aplicate pe un grund sau o preparaţie.

Adesea contururile erau subliniate cu culoare neagră. Şi la „icoanele de

vatră” s-a lucrat deci, exact cum se lucrau adevăratele icoane „ţărăneşti” din

aria românească.

În ultimul timp însă, în centrul de crucerit de la Pietriş a început să fie

folosit şi bronzul, argintiu sau auriu. Tot aici, într-o concepţie pur

decorativă, au fost introduse ornamente florale desenate în alb peste

suprafeţele colorate (brăduţul, ghiocelul). Aceste ornamente compuse din

linii sinuoase, cercuri şi spirale le regăsim şi în ceramică sau pe bordurile

bisericilor de lemn din Oltenia, executate tot de meşteri populari.

În privinţa decorului existau diferite tipuri. Unele „icoane de vatră” erau

decorate în registre mici în care erau marcate diferite etape ale vieţii unui

sfânt ( tipul „prăznicar” ) sau chipul mai multor sfinţi (tipul „multi – portret”).

Altele aveau figurată o scenă din istoria biblică (tipul „scenă”), portretul unui

sfânt sau al unui înger. De multe ori însă, din cauză că tehnica folosită în

decorare (incizia ) realiza un desen sumar, în cele mai multe cazuri este

dificil să se stabilească cine este sfântul. În general, decorarea „icoanelor

de vatră” se executa pe o singură faţă. Dar sunt cunoscute şi unele

exemplare decorate pe ambele feţe, ca şi pistornicele. Şi aici, este dificil şi

hazardant să se facă o legătură între motivele decoraţiei de pe faţă şi de pe

revers. Multe „icoane de vatră” aveau şi inscripţii. De cele mai multe ori,

însă, inscripţiile sunt fie greu de descifrat, fie ilizibile. Situaţia respectivă

apărea ca urmare a faptului că ele erau copiate în mod repetat, de către unii

dintre artizanii satului românesc care nu ştiau să scrie şi să citească. Şi, la

fiecare recopiere, apăreau alte „contribuţii” ale celui care lucra piesa. De

aceea, după multe copieri, întreaga inscripţie devenea, adesea, parţial sau

complet de neînţeles.

Cu timpul, „icoanele de vatră” au început să dispară din interiorul

locuinţei ţărăneşti. Crucerii din Pietriş - Olt mai execută unele piese doar la

comandă pentru muzee sau pentru colecţionari. Totuşi ele continuă să ne

transmită străvechi şi emoţionante credinţe şi eseuri de dincolo de zorile

istoriei cunoscute a pământului românesc.

Una din motivaţiile care a făcut ca aceste icoane să nu mai fie folosite

a constituit-o şi faptul că deschiderea coşurilor de sobă – folosite din ce în

ce mai mult în ultimii 150 de ani – este apreciabil mai mică decât a hornului

vetrei casei tradiţionale româneşti iar sobele respective se închid totdeauna

cu o uşă care se zăvoreşte. Aceasta diminuează apreciabil credinţa

existenţei unei căi de acces nevăzute, un posibil drum de pătrundere în

casă a spiritelor malefice („duhurile rele”). Nu este mai puţin adevărat însă,

nici faptul că anumite mutaţii importante, referitoare la concepţia despre

lume şi viaţă, apărute în viaţa aceluiaşi sat, au dus şi ele la diminuarea

interesului pentru acest tip de icoane. Se mai poate presupune că stingerea

interesului pentru aceste icoane s-a datorat şi faptului că ele nu erau

considerate la fel de „frumoase” şi nici nu erau atât de ieftine ca acele

cromolitografii sau gravuri cu subiecte religioase şi de serie mare care au

inundat satul românesc, cam din cea de-a doua jumătate a secolului a XIX –

lea, înlocuind într-o proporţie apreciabilă şi icoanele pictate pe lemn sau pe

sticlă. Cromolitografiile şi gravurile de care am amintit nu puteau, desigur,

să fie folosite ca „icoane de vatră”. Materialul din care erau realizate era mai

sensibil decât lemnul la acţiunea agenţilor agresivi. Dar comparaţia, în ceea

ce priveşte aspectul estetic se făcea şi este foarte probabil că „icoanele de

vatră” au fost dezavantajate. Dar chiar dacă aceste „icoane de vatră” nu

mai sunt folosite în interiorul locuinţei ţărăneşti, ele constituie mărturii

emoţionante şi rare ale unei lumi şi ale unui mod de gândire care a fost,

care a existat cândva, demult.