Ianet -- PREDICATUL_SI_PREDICATIVA.doc

8/16/2019 Ianet -- PREDICATUL_SI_PREDICATIVA.doc

1/130

UNIVERSITATEA “VALAHIA” TÂRGOVIŞTE

COLEGIUL UNIVERSITAR PEDAGOGIC

SPECIALIZAREA: INSTITUTORI-LIMBA ENGLEZĂ

PREDICATUL ŞI PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ PREDICATIVĂ

COORDONATOR:

Conf. Univ. Dr. BOGDAN MARINESCU

ABSOLVENT:

IANET (DIACONESCU)

ALINA

TÂRGOVITE 2002

1


2/130

Cuprins

Argument………………………………………………………3

Introducere…………………………………………………….4

Capitolul I. Predicatul………………………………………. .61.Conceptul de predicat2.Clasificarea predicatului

Capitolul II. Predicatul verbal……………………………….101.Conceptul de predicat verbal2.Aa-zisul predicat verbal compus3.Alte clasificări ale predicatului verbal4.Predicatul verbal neexprimat sau exprimat parial5.Topica predicatului verbal6.Punctuaia predicatului verbal

Capitolul III. Predicatul nominal……………………………301.Conceptul de predicat nominal2.Structura predicatului nominal3.Verbele copulative4.Numele predicativ4.1Definiie i clasificare

4.2Prin ce se exprimă numele predicativ4.3Confuzii ale numelui predicativ cu alte pări de propoziie5.Topica predicatului nominal6.Punctuaia predicatului nominal7.Valoarea stilistică a numelui predicativ

Capitolul IV. Acordul predicatului cu subiectul………….661.Acordul predicatului verbal cu subiectul2.Acordul predicatului nominal cu subiectul

3.Excepii i abateri de la regulile acordului4.Factorii care duc la dezacord

Capitolul V. Propoziţia subordonatăpredicativă………………………………………………….831.Definiia2.Propoziia predicativă obinută prin expansiunea numelui predicativ

3.Regentul propoziiei predicative4.Clasificări ale propoziiei predicative5.Elementele introductive

2


3/130

6.Dubla determinare a verbului copulativ7.Topica propoziiei predicative8.Punctuaia propoziiei predicative9.Contragerea propoziiei predicative10. Confuzia propoziiei predicative cu alte propoziii subordonate

Capitolul VI. Modele de proiecte didactice în vederea predării predicatului şi apropoziţiei predicative……………………………………97

Capitolul VII. Texte propuse pentruanaliza predicatului şi a propoziţieipredicative………………………………………………..106

Concluzii………………………………………………….108

Bibliografie selectivă……………………………………..110

3


4/130

Argument

Studiul limbii române îi propune cunoaterea normelor limbii,însuirea unei atitudini contiente faă de valorile i de expresivitatea eiprecum i cunoaterea structurii gramaticale.

Este bine cunoscută relaia sintaxă – morfologie – vocabular –fonetică. Analiza morfologică i cea sintactică, adesea i cea stilistică sesprijină pe context, adică pe ansamblul de construcii verbale care pun înlumină sensul cuvintelor în îmbinarea lor în propoziie i frază. De aceeaîntr-o comunicare verbul devine nucleul ei, iar comunicarea se organizeazăîn jurul predicatului.

Gramatica limbii române se studiază la modul general – obligatoriu înînvăământul gimnazial. Pentru însuirea temeinică a cunotinelor demorfologie i sintaxă, de formare a capacităilor de exprimare corectă iexpresivă, cunoaterea i contientizarea aspectului predicaiei în limbaromână eseniale.

De aceea lucrarea de faă îi propune o aprofundare a cunotinelorteoretice i practice despre predicat i propoziia predicativă fără preteniade a epuiza total problemele abordate.

Aspectele urmărite sunt cele legate de predarea predicatului verbal inominal i a propoziiei predicative în coala generală. S-a avut în vedere irelaia subiect – predicat dezvoltată în aprofundarea acordului subiectuluicu predicatul.

Aspectele teoretice au fost urmărite prin punctul de vedere aldiferiilor gramatici apărute în ultimul timp, prezentându-le uneori i prinaspectul lor controversat.

Prin cele două proiecte didactice, prin cele câteva exerciii de analiză apredicatelor, precum i prin capitolul de texte propuse spre analizăsintactică-morfologică, s-a încercat o mai profundă contientizare isistematizare a problematicilor abordate.

Comentarii introductive

În gramatică, predicatul (din latinescul predicatum) este un conceptrelativ nou i împrumutat din logică, la fel ca subiectul, consacrarea lui

datorând-o gramaticilor raionaliste de la începutul secolului al XVIII-lea. Dela primele încercări lexico-gramaticale i până astăzi, această parte depropoziie a constituit o problemă de majoră importană pentru studiul

4


5/130

structurii gramaticale, nicicând tratată printre “amănunte”.

Această atenie sporită acordată de gramaticieni în raport cu celelaltepări de propoziie îi are o justificare obiectivă în realitatea limbii, prin

ponderea sa în actul comunicării lingvistice, ca cel mai importantelementde predicaie (predicativitate).

Prin esena ei, facultatea de comunicare, predicativitatea implicăanumite sensuri gramaticale, precum modul, timpul, persoana. Aceste

categorii aparin, în majoritatea limbilor,verbului, categorii prin care el seopune tranant numelui. Ca purtător al indicilor de predicaie, verbul,devenit prin acetia predicat, este strâns legat de propoziie, al căreiconinut gramatical este tocmai predicaia.

Predicaia, ca “raportoare a coninutului unui enun la realitateaobiectivă reflectată”, nu este o funcie a propoziiei, ci chiar coninutul ei.

Precum se tie predicatul este nu numai o parte principală depropoziie, ci, într-un anumit sens, i partea cea mai importantă a uneipropoziii, întrucât, fără el este, de cele mai multe ori, imposibil să enunămo judecată sau să comunicăm prin cuvinte o idee cu caracter afectiv sau voliional. Dacă subiectul este important pentru că reprezintă, de obicei,punctul de plecare a unei judecăi, importana i mai mare a predicatuluiconstă în aceea că prin el se realizează ceea ce numim predicaia saupredicativitatea unei propoziii, adică raportarea coninutului ei la realitateaobiectivă pe care o oglindete.

Faptul că există i propoziii nominale, reduse uneori, numai lasubiect (de exemplu : Hoii!, Foc!, Primăvară!) nu infirmă regula generală căpredicatul este elementul esenial al propoziiei i că acesta e mai importantdecât subiectul.

Cunoscând raportul ierarhic dintre cele două pări principale depropoziie, se înelege mai uor de ce tehnica analizei gramaticalerecomandă îndreptarea ateniei în primul rând asupra predicatelor, de acăror identificare exactă depinde, în primul rând, desfăurarea corectă a

analizei sintactice.

În lingvistica românească, problema predicatului este atât decontroversată i are o bibliografie atât de bogată, încât realizarea uneisinteze critice în limitele spaiului disponibil este, practic, un lucru extremde dificil, dar nu chiar o imposibilitate. În afară de contestarea valorii

predicative a adverbelor i a locuiunilor adverbiale de tipul poate, pesemne,de bună seamăetc. s-a mai susinut, spre exemplu, că numelepredicativ trebuie detaat atât de subiect, cât i de predicat, întrucât

constituie o propoziie sintactică distinctă, sau, altfel spus, o parte depropoziie independentă (ceea ce echivalează de fapt, cu desfiinarea aa-zisului predicat nominal)

5


6/130

Strâns legat de cele spuse mai înainte, este cazul să se aminteascăaici i teza conform căreia nu există verbe copulative (afirmaia fiind valabilă

chiar pentru verbula fi, atunci când acesta este complet delexicalizat saugolit de sens). Paralel cu încercarea de abandonare a distinciei verbpredicativ – verb copulativ, se constată, firete, o mare varietate de păreri înlegătură cu numărul verbelor copulative sau semicopulative (cum sunt

numite, uneori, cele care, prin coninutul lor semantic, se opun corpuluigramaticala fi). Continuând cu enumerarea afirmaiilor i poziiilorcontradictorii, se precizează că sunt din ce în ce mai numeroi cercetătoricare admit că, în condiii sintactice bine determinate, predicatul poate fiexprimat i printr-un verb la mod nepersonal (mai precis la gerunziu sau lainfinitivul scurt).

Dacă la tot ce s-a spus aici, se poate adăuga că nu a luat sfâritcontroversa privitoare la verbele semiauxiliare de mod i de aspect i că estedestul de mare numărul celor care susin existena predicatului verbalcompus, atunci se înelege i mai bine cât este de complicată problemapredicatului i cât de greu este, uneori, pentru unii lingviti, să se pronuneîn legătură cu unul sau altul dintre aspectele ei.

Toate aceste aspecte, i nu numai, vor fi dezbătute în lucrarea de faă.

6


7/130

Capitolul I

Predicatul

1.Conceptul de predicat

Predicatul este partea principală de propoziie care arată ce face, cineeste, cum este, ce este subiectul sau ce se spune despre subiect. După“Gramatica Academiei” predicatul este “partea principală de propoziie careatribuie subiectului o aciune, o stare sau o însuire, partea care arată ceface, ce este sau cum este subiectul.”1

“Eamergeacăpunis-adune,

Fragis-adune –

Euedeam pe prag la noi.”

George Cobuc, “Subirica din vecini”

“Stimabilă doamnă, la redacia noastră se află un document iscălit deamabilul nostru prefect.”

I. L. Caragiale, Opere

“Ah! Garoafa pântecoasă doar de sfenic maie bună!”

Mihai Eminescu,Opere

Acestei definiii tradiionale i se adaugă, ca o dovadă a relaiei deinterdependenă bilaterală care caracterizează enunurile propoziionale,următoarele aspecte:

- cuvântul care poate îndeplinii funcia de predicat este, în general,verb –

ca parte de vorbire care denumete aciuni, stări i care îi modifică formaîn funcie de categoriile gramaticale specifice: diateză, mod, timp,persoană, număr;

- între subiect i predicat se stabilete relaia de interdependenă bilaterală,ceea ce înseamnă că subiectul impune predicatului persoana i numărul –mai rar genul – iar predicatul impune subiectului cazul nominativ.

Conform lingvistului Ion Diaconescu “predicatul este unitateasintactică de bază care funcionează ca suport predicativ, sau cu ajutorul

căreia se exprimă funcia predicativă.”2

În organizarea i funcionarea1 “Gramatica limbii române”, Vol II, Bucureşti, Editura Academiei Bucureşti, 1966, p. 952 Ion iacone!cu, “Sintaxa limbii române”, Vol I, Bucureşti, Editura "tiin#i$ic% şi Enciclopedic%, 1992, p. 1&1

'


8/130

propoziiei ca mijloc de comunicare, predicatul ocupă o poziie centrală, acărui prezenă este indispensabilă. Predicatul, ca nucleu al propoziiei, esterecunoscut de toate orientările lingvistice. Gramaticile tradiionale socotescpredicatul drept o parte principală în corelaie cu subiectul. Structuralismulatribuie numai predicatului calitatea de centru al propoziiei, subiectul fiinddeterminant al predicatului: “centrul enunului este ceea ce se numete

predicat. Este monemul în funcie de care se coordonează celelalte moneme”3

;“predicatul este termenul superior … cheia de boltă a propoziiei”4;“predicatul este partea fundamentală a enunului”5; “predicatul este parteacea mai esenială, deoarece sunt propoziii fără subiect i fără părisecundare, dar nu este propoziie fără predicat.”6

De aceea predicatul, ca unitate componentă, nu acceptăcomutabilitatea cu zero, fiind deci nonomisibil, cu un statut sintactic stabil.Orice schimbare de statut prin omisiune sau prin anularea indicilor depredicaie are ca rezultat destructurarea propoziiei ca unitate sintactică:

Propunerea este interesantă > Propunerea interesantă; Din cauză că a nins,nu a plecat > Din cauza ninsorii nu a plecat.

Predicatul funcionează ca unitate sintactică cu relevană la nivelulpropoziiei, căreia prin actul predicativ îi conferă capacitate enuniativă, decomunicare i pe care o domină numai de la acest nivel. El este singuraunitate sintactică autonomă, care nu implică un antecedent în calitate deregent, statutul său relaional fiind marcat de incidena zero; numai înaceastă situaie poate să-i exercite funcia predicativă. Poziia

nondependentă a unităii predicative se relevă, în modul cel mai elocvent, înorganizarea dispozitivului structural al oricărei propoziii independente saudependente. “Predicatul din propoziiile subordonate este denumit în unelelucrări structuraliste cu termenul de predicatoid.”7

a vorbit

Ieri profesorul ne convingător la şcoală despre pictură

(CT) (SB) (CI) (CM) (CL) (CI)

Sub acest aspect predicatul apare ca o unitate dominantă a celorlalteunităi i după profesorul Ion Diaconescu predicatul nu este funciesintactică, deoarece o funcie implică totdeauna o relaie de dependenă sau

3 Ibidem, p. 1&14 A. (artinet, “Grammaire fonctionnele du francois”, )ari!, 19'9, p. 15* apud I. iacone!cu,

Op. cit . p. 1&25 (. e!!ainte!, “ Recherche linguistic et enseignement ”, +emlou-, 19'1* apud I. iacone!cu,

Op. cit . p 1&26 . /i0tin, “Gramatica română pentru învăământul secundar. !eorie "i practică”, Iaşi, 193* apud I.iacone!cu, Op. cit ., p. 1&3' A. (artinet, Op. cit * apud I. iacone!cu, Op. cit . p. 1&1


9/130

de subordonări: “definind funciile prin dependenă, nu se poate vorbi defuncia de predicat, pentru că predicatul nu depinde de nici un alttermen.”8 Astfel predicatul are un statut stabil, fiind singura parte depropoziie care nu are o unitate corespondentă la nivelul frazei, aa cum aucelelalte pări de propoziie dependente.

Statutul stabil alo predicatului se relevă i în poziia sa nerepetabilă lanivelul propoziiei; repetarea lui are drept rezultat o nouă propoziie: El cântă.=> El cântă i dansează.

În cazul celorlalte pări de propoziie repoziionarea nu afecteazăcalitatea propoziiei: Merii au înflorit => Merii i perii au înflorit.

2. Clasificarea predicatului

O clasificare aproape unanim acceptată distinge două tipuri fundamentalede predicat:

a verbal: “Buniculstă pe prispă.Înnumără florile care cad.”

Barbu tefănescu Delavrancea,“Bunicul”

nominal: “i asta-i o avere, cânde omulsănătos.”

Ion Creangă, “ Amintiri din copilărie”

2.1Conform cercetătorului Dumitru Irimia, predicatul verbal i cel nominalsunt numite “predicat sintetic i predicat analitic.”9

“Componena semantic-lexicală a predicatului poate avea caracter

dinamic – implicând aciuni, evenimente, transformări, interne sau externeetc. – sau poate avea caracterstatic – implicând însuiri, identităi, stări etc. – ceea ce duce la dezvoltarea a două tipuri semantice de predicat:10

- predicat narativ

- predicat descriptiv

În funcie de coninutul semantic al termenului / termenilor prin care serealizează predicaia, între cele două serii de tipuri predicative se instituie orelativă corespondenă.

Predicatulsintetic face parte din categoria predicatelornarative, când

/ /odoro, “ #ictionnaire enc$clopedi%ue de sciences du langage”, )ari!, 19'2* apud I. iacone!cu,Op cit , p. 1&19 umitru Ieremia, “tructura gramaticală a limbii române, Sintaxa”, Iaşi, Editura unimea, 193, p. 66* apud I.E!ee, “Semantica verbului”, Editura acla, /imişoara, 19'4, p. 951& Ibidem, p. 66

9


10/130

se realizează prin verbe de aciune:

“Mai bine singuratic i uitat,

Pierdutsă te retragi nepăsător

În ara asta plină de humor,

Mai bine singuratic i uitat!”

George Bacovia,Scrieri alese

“Nimicnu înrăiete poate mai mult decât zădărnicia.”

Octavian Paler, “Viaa pe un peron”

Predicatulanalitic este predicatdescriptiv, când verbul (copulativ) dincomponena sa este un verbstatic: a fi, a însemna, a părea etc.:

“Dă drumu,e toamnă în cetate –

Întreg pământul pare un mormânt…”

George Bacovia,Poezii

În celelalte situaii, corespondena are termeni inversai. Când se

realizează prin verbe de stare, predicatulsintetic se cuprinde în clasa

predicatelordescriptive:

“Mă tem de pustiu, de tăcere,

de numele fără răspuns

de mijlocul nopilor mele.”

I Vinea,Opere

Când predicatulanalitic are în componena sa un verb dinamic – a deveni, ase face, a ajunge, a rămâne – el se cuprinde în clasa predicatelornarative:

“i pe măsură ce treceau zilele,deveneam, poate i din cauza călduriiistovitoare,irascibil.” Octavian Paler, “Viaa pe un peron”

În mod frecvent, în această corespondenă relativă, tipurile structuralede predicat sunt o consecină a tipurilor semantice, o formă de organizare

sintactică pe care acestea o impun. În enunul Mihaia plecat la mare,perspectiva narativă, cu originea în coninutul lexical al verbuluia pleca,

impune o structură de predicatsintetic. i tot aa, structura de predicatanaliticeste albastră este impusă de coordonata semantică a predicaieirealizată printr-un predicatdescriptiv: Mareaeste albastră.

1&


11/130

Uneori, însă, tipurile structurale reprezintă două alternative pentru un

acelai tip semantic de predicat. Astfel, predicatulnarativ poate desfăura oaceeai componentă semantic-lexicală deopotrivă printr-un predicatsintetic:“Ela sărăcit.” sau printr-un predicatanalitic: “Ela ajuns sărac.” i totaa, predicatuldescriptiv poate transmite aceeai componenă semantic-lexicală printr-un predicat sintetic: “Elbolete.” sau printr-un predicatanalitic: “Eleste bolnav.”

Capitolul II

Predicatul Verbal

1.Conceptul de predicat verbal

“Predicatul exprimat printr-un verb cu îneles de sine stătător senumete predicat verbal.”11 Acesta îi atribuie subiectului o aciune sau o stare.

După unele gramatici, predicatul verbal este partea principală depropoziie care arată ce se spune despre subiect sau ce face subiectul.

1.1 . Predicatul verbal exprimat prin verbe predicative la moduri

personale, diateza activă, pasivă şi reflexivă.a)Diateza activă:

11 “Gramatica limbii române”, Vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p. 9611


12/130

Indicativ: “Din când în când, vântulrăbufnetedin depărtări, învăluindmari rotocoale albe de fluturi.”

Ion Agârbiceanu, “Zi de târg”

Imperativ: “Ionică, dragul mumei, tu mailasă drumurile istăi lângămămuca de-i fă tevi ileagănă copilul.”

Ion Creangă, “ Amintiri dincopilărie”

Conjunctiv: “Să trăieti, coane, isă-itrăiască părintele că-i un om i jumătate!” Liviu Rebreanu, “Răscoala”

Condiţional-optativ: “De-ar veni iarna, să te mai dau odată la coală

undeva – zice mama.”


“Fecior de crai,vedea-te-aş împârat!”

Ion Creangă, “Povestea lui Harap Alb”

Prezumtiv (Gramatica Academiei, p. 96):

“Nu ştiu;va fi fiind; îl cunoaşte poate măria-sa.”

Mihail Sadoveanu,Opere

b)Diateza pasivă:

“Oraşula fost cuprins pe neaşteptate de cazaci.”

Zaharia Stancu, “Desculţ”

“Potcoavăa fost întâmpinat, în preajma Lipşei, de căpitanulCozmuţă.” Mihail Sadoveanu,Opere

“Bastonul fu împiedicat de pălărie şi nu atinse decât uşor sfârculurechii.” I. L. Caragiale, “Nuvele şi schiţe”

c)Diateza reflexivă:

“De moartenu mă sperii dacănu m-am speriat de viaţa pe care amîndurat-o.” Zaharia Stancu, “Desculţ”

“Se perindau unii după alţii nourii cenuşii.”


12


13/130

“Zânelese uitară cu jind la dânsul şi, nemaiavând ce face,se întoarserăacasă.” Petre Ispirescu, “Făt Frumos cel Rătăcit”

-reflexiv dinamic:

“Mă gândesc dacă n-ar fi fost mai bine să înştiinţăm pe măria-sa”


-reflexiv-impersonal:

Aicise vorbeşte mult.

“Se pare cum că alte valuri

Cobor mereu pe-acelaşi vad,

Se pare cum că-i altă toamnă,

Ci-n veci aceleaşi frunze cad.”


d)Diateza activă pronominală:

“Îmbracă-te iute în pielea cea de urs…”

“După aceea începe a-şi arunca ţărna după cap ca buhaiul.”

Ion Creangă, “Povestea lui Harap Alb”

“Şi acolo şi-a legatcalul d-un stejar bătrân.”

B. Şt. Delavrancea, “Bunica”

e)Diateza reflexiv-pasivă:

“Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum.”

“Se maiaduseră din nou străchini cu friptură de miel la masă.”

Cezar Petrescu, “Un om printre oameni”

“Moldavia este una din cele întâi ţări ale Europei în care inovaţia lui

Gutemberg, tipografia,se introduce.”

Mihail Kogălniceanu,Opere

Verbele personale sunt deci cele care pot stabili o relaie de

interdependenă bilaterală cu un subiect exprimat prin pronume personal latoate persoanele (sau substantiv) realizând cu acesta acordul în persoană iîn număr, pe de o parte, impunând subiectului cazul nominativ, pe de altăparte.

13


14/130

1.1. 1Predicatul verbal mai poate fi exprimat prinverbe unipersonale iverbe impersonale.

a)Verbe unipersonale sunt cele care se folosesc numai cu un subiectla persoana a III-a – este cazul, mai ales, al verbelor provenite dinonomatopee care reproduc strigătele animalelor: a gâgâi, a grohăi, a măcăi,a rage, a lătra etc.

În această categorie se încadrează i celereflexiv-pasive de tipul se vede/se văd; se aude/se aud; a plăcea, a durea etc.

Rexa lătrat ieri toată ziua.

Îmi place mutica pe care o asculi.

Mădorpicioarele de atâta mers.

Se spun lucruri ciudate despre acest om.

b)Verbele impersonale sunt cele care au numai formă de persoana aIII-a singular, al căror subiect, în mod obinuit, nu poate fi nici fiină, nicilucru.

Plouă ininge des în aceste regiuni.Se circulă zi i noapte pe această stradă.

Trebuie să te pregăteti zilnic pentru a reui.

Rămâne să stabilim ce facem.

Pare că n-a zis nimic despre ce s-a întâmplat.

1. 2 Predicatul verbal exprimat prin locuţiuni şi expresii verbale.

Predicatul poate fi exprimat nu numai prin verbe tranzitive i

netranzitive, ci i prinlocuiuni verbale tranzitive sau netranzitive i prinexpresii verbale.

1. 2. 1 Locuiunile verbale reprezintă “grupuri de cel puin două cuvinte –dintre care unul este obligatoriu verb i care au îneles unitar, prin nimicdeosebit de al unui verb întrebuinat singur”12: “a băga de seamă” = aobserva; “a avea de gând” = a inteniona; “a-i bate joc” = a batjocori; “a da

12 /7. ri!tea, “Sinte&e de limba română”, Bucureşti, Editura idactic% şi )eda8o8ic%, 19'2, p. 13114


15/130

buzna” = a năvăli; “a-i părea rău” = a regreta; “a da drumul” = a elibera; “ada veste (tire)” = a vesti, a anuna, a întiina; “a trage pe sfoară” = a înela,a păcăli; “ a ine piept” = a se împotrivi; “a sta de vorbă” = a discuta; “a se dade-a rostogolul” = a se rostogoli.

Verbul din locuţiune poate fi la diateza:

a) activă:

-indicativ: “ Am băgat de seamă că fără popor nu putem facerevoluia” – Cezar Petrescu, “Bălcescu”

-imperativ: “Numaiia aminte la poveele mele.”

Petre Ispirescu, “Tineree fără bătrânee”

- conjunctiv: S-au întâlnit acolosă pună la cale un complot.

- condiţional-optativ:M-ar bate gândul să plec departe de aici isă o iau de la capăt.

b)reflexivă:

“Dar cei luai fără vesteîi veniră în fire i săriră cu toii asupra lui Jap.” – Gala Galaction, “Viteazul Jap”

Mingease dădu de-a rostogolul până la picioarele lui.

c) pasivă:

Acest om a fost tras pe sfoară chiar de prietenii lui cei maiapropiai.

Proiectul la limba englezăa fost făcut harcea-parcea. (= distrus)

Secretul nostrua fost dat în vileag.

“… eram dai în seama lui Mo Luca, de care ne ruinam…”


Asemenea verbelor, cu care sunt echivalente din punctul de vedere alconinutului semantic, locuiunile verbale pot avea complemente directe,indirecte sau circumstaniale i pot fi complinite chiar prin propoziii întregi:

Adu-i aminte ce ai spus!,Bagă de seamă ce faci! etc.

1. 2. 2.Ceea ce interesează, în continuare este în primul rând faptul că, dinpunct de vedere gramatical, locuiunile se comportă ca un singur verb. Dinaceastă cauză, la analiza sintactică ele trebuie luate împreună iconsiderate în bloc ca formând un singur predicat verbal. Afirmaia este

15


16/130

valabilă chiar pentru acelelocuiuni iexpresii verbale, mai mult ori maipuin sudate, care nu pot fi înlocuite printr-un verb concret, existent în

limbă: “a feteli iacaua”, “a face cu ou i cu oet”; “a face pe draculghem”, “a bate câmpii”, “a face cu ochiul” etc.

În astfel de cazuri i în altele similare este important ca elementele

alcătuitoare ale locuiunilor i expresiilor să fie suficient de sudate, pentruca întreaga perifrază să poată fi echivalentă cu un verb i, prin urmare,interpretată ca un predicat verbal.

“Gramatica Academiei” precizează că dei locuiunile verbale trebuieconsiderate ca formând în bloc predicatul propoziiei, acest fapt nu excludeposibilitatea i chiar necesitatea analizei sintactice în cadrul unei locuiunidate.

Altfel spus, într-un exemplu ca “dau zor”, adică “zoresc”, cele două

elemente componente ale acestei locuiuni, sunt, respectiv, predicatulpropriu-zisdau i complementul direct al acestuia, care estezor. Tot aa,“trage pe sfoară” cuprinde un predicat trage i un complementcircumstanial de mod pe sfoară. Trecând peste faptul că unele locuiunisunt atât de sudate, încât nu pot fi descompuse din punct de vederesintactic (a-i bate joc, a-i aduce aminte), analiza preconizată mai susprezintă încă un inconvenient care nu poate fi înlăturat i care constă înaceea că, în mod inevitabil, se ajunge la admiterea existenei unui predicat verbal în cadrul celui locuional sau la faptul că predicatul format dintr-o

locuiune verbală este disociabil într-un alt predicat plus o parte depropoziie cu valoare de complement direct, indirect sau circumstanial.

Ceea ce mai trebuie reinut în legătură cu locuiunile verbale e faptulcă între elementele componente ale acestora pot fi intercalate alte pări depropoziie, care trebuie avute în vedere la analiza gramaticală. De exemplu:

“Îi bate foarte rău joc de tine.”; “Îi ia pe toi la rost.”; “Îi faceadeseori decap.”

1. 3. Posibilitatea exprimării predicatelor verbale prin verbe saulocuţiuni verbale la moduri nepredicative.

În general, aa cum s-a arătat anterior, calitatea de bază predicativăpoate fi satisfăcută de toate verbele la moduri personale. Sunt însă i

situaii când, ca bază predicativă, pot funciona iverbesaulocuiuniverbale la moduri nepersonale.

“Determinantă pentru valoarea predicativă a verbelor la moduri

nepersonale este capacitatea de a da expresie sintactică unei unităi de tippropoziional.”13După cum afirmă lingvistul Ion Diaconescu, această

13 I. iacone!cu, Op. cit . p. 1&616


17/130

capacitate o pot avea, în unele situaii, verbele la modurileinfinitiv,supini participiu, excepie făcândgerunziul, care nu poate apărea în nici unadin cele trei poziii sintactice.

Spre deosebire de cele afirmate de Ion Diaconescu, lingvistul I.

Coteanu susine că “gerunziul este predicat numai când un subiect prezent

în propoziie este legat de el”14

:

“Dezbaterilesfârindu-se, s-a trecut la vot.”

“Să tii că,răcindu-se vremea, vă trebuie îmbrăcăminte călduroasă.”

Lingvistul G. Dimitriu evideniază faptul că există “gerunziudependent, folosit ca bază a funciilor de determinare – subiect, atribut,complement – igerunziu semidependent, care nu poate apărea ca bază afunciilor de determinare ci numai ca predicat”15al unei propoziii

coordonate copulativ, rezultate prin expansiunea predicativă a gerunziului:“L-am ascultat cu atenie,apreciindu-i elegana stilului. > L-am ascultatcu ateniei i-am apreciat elegana stilului.” În această poziie sintactică,gerunziul poate fi definit ca predicat secundar sau semidependent pentrucă, la nivelul propoziiei transformate, îndeplinete funcia de predicat, darprezena sa este condiionată totdeauna de prezena unui verb în poziiepredicativă. În absena verbului de bază, realizarea gerunziului nu este

posibilă:apreciindu-i elegana stilului.

În limba literaturii beletristice gerunziul se întâlnete i în poziieindependentă, situaie în care ar putea îndeplini funcia de predicat: “Secăscă ateptarea, imensă, adâncă ateptarea ameninător de adâncă,

uscată, fierbinte.Galopând isăpând, imergând irupând.” – LiviuRebreanu, “ A treia zi”

“Gramatica Academiei” admite decât infinitivul ca fiind singurul modnepersonal care poate avea rol de predicat dar numai atunci când are

valoare de imperativ: A nu se plecaîn afară; A se scutura bine înainte deîntrebuinare.

1. 3. 1. Infinitivulaflat în propoziii independente, prin care se formuleazăi se transmite o recomandaie, o prescripie, o interdicie sau unavertisment public, dă expresie sintactică i semantică unor valori ale

imperativului, realizându-se în această situaie, ca bază predicativă: A nuse fuma; A se păstra la loc uscat.

După Ion Diaconescu în subordonate construite cu pronumele i

adverbele relative, în dependenă de verbelea avea i, mai rar,a fi,14 I. oteanu, “Gramatica de ba&ă a limbii române”, Bucureşti, Editura Alatro!, 192, p. 22215 +. imitriu, “Gramatica limbii române explicată. 'orfologia "i Sintaxa”, Iaşi, Editura unimea, 192, p. 2 : 293

1'


18/130

infinitivul se definete ca mod predicativ, echivalent fiind cu conjunctivul:

Nu are cine măajuta la gramatică = Nu are cinesă măajute la gramatică;Nu are undemerge = Nu are undesă meargă.

Statutul predicativ al verbului la infinitiv este relevat, în acest caz, deurmătoarele trăsături:

*incidena zero a verbului la infinitiv;

*ca nucleu predicativ, verbul grupează în jurul său constituenii de bază aipropoziiei;

*prezena unui relator (pronume sau adverb relativ) cu relevană la nivelulfrazei;

*acceptă în toate situaiile substitutul cu modul conjunctiv.

1. 3. 2. Supinul, ca i infinitivul este un mod dependent. Poate îndeplinifuncia de predicat, fiind echivalent cu infinitivul sau cu conjunctivul în rolde imperativ.

Notele definitorii ale supinului cu funcie predicativă suntreprezentate de nondependena verbului faă de un regent i de posibilitateaca în această poziie, să-i subordoneze o propoziie subiectivă marcată prin

conjunciacă, în aceleai condiii ca i adverbele predicative. La această

întrebuinare, s-a ajuns în urma unei transformări prin contragere:e deremarcat >de remarcat, fără să se mai simtă nevoia verbului a fi, funciapredicativă fiind satisfăcută numai de verbul la supin.

1. 3. 3. Participiul,prin poziia sa dependentă de un substantiv,îndeplinete funciile sintactice ale substantivului, cu care de cele mai multeori, este asimilat. Astfel întrebuinările participiului cu valoare predicativăsunt accidentale, ele fiind consecina unor contrageri sintactice cu circulaie

în stilul administrativ, în reclamă i publicitate. Unele magazine îi anunăclientela cu propoziiile: “Închis”; “Deschis”; “Vânzătorul plecat înconcediu.” Ceea ce definete participiul în poziie predicativă esteposibilitatea sa de a valida aceste enunuri ca unităi propoziionale, înstrânsă dependenă de o anumită situaie, fără referină la momentul vorbirii, cadrul temporal prezentându-se, sub acest aspect, ca nedefinit.

Datorită acestui fapt, în propoziia “Magazinul închis pentruinventar.”, referina temporală este nedefinită sau ambiguă, ea putându-se

traduce fie ca o stare prezentă: Magazinuleste închis pentru inventar., fieca un proces care s-a petrecut anterior momentului enunării: Magazinula fost închis(s-a închis) pentru inventar.

1


19/130

Resursele stilistice ale participiului în această poziie sunt puse în

valoare de I. L. Caragiale în Telegrame: “Costăchel Gudurău liberat azidimineaă lipsă probe intenie asasinat.Împăcat cu directoru. Pupat toipiaa endependenei.”

În stilul publicistic, participiul se adaptează cel mai bine ca centru

predicativ al propoziiilor – titlu prin care se exprimă un îndemn: “Cursul valutar –afiat zilnic.” ; sau se dă o informaie publicitară: “ Pierdutcăeluă vânătoare albă-gri.”

În limba vorbită unele construcii se structurează ca propoziii pe unnucleu predicativ participial:

“Zis i făcut.” în opoziie cu “ Am zis iam făcut.”

Profesoara Maria Emilia Goian este de acord cu ceea ce afirmă autorul

Ion Diaconescu dar cu unele excepii: acceptă predicatul verbal exprimatprin verbe la modurile infinitiv, supin, participiu, dar specifică i un anumitaspect neacceptat de unii cercetători: “O problemă deosebită o ridică

construciile infinitivale relative: “Nu are / ce face”; “tie pe / undeveni” pecare unii le consideră construcii propoziionale, îndeplinind funcia decomplement direct pe lângă verbul regent tranzitiv.”16

1. 4. Predicatul verbal exprimat prin adverbe predicative şi locuţiuniadverbiale predicative.

1. 4. 1.Unii autori include adverbele predicative în clasa predicatului verbal, când nu admit concurena cu verbula fi (firete că, desigur că).

După “Gramatica Academiei”, adverbele i locuiunile adverbialepredicative au o poziie intermediară în ce privete tipul de predicat la care

aparin. Astfel unele dintre ele se comportă la fel cu predicatele verbalepentru că nu admit pe lângă ele un verb copulativ – unul dintre ele, poate,e chiar verb la origine.

“Alii, ca oamenii cu multă trecere, puteau să-l apere pe sub mână,

dei poate că-l bănuiau.” – Ion Slavici,Nuvele

“Bine, frate, firete că sun curios să aflu ce se spune pe socotealamea, mai ales de amici, ca să tiu cui să mă încrez, cum să mă apăr.”

I.L. Caragiale,Opere

16 (. E. +oian, “ (robleme de sintaxă”, Bucureşti, Editura ;eci$, 1992, p. 419


20/130

“ Pesemne că dumneata ai luat biletul astă de mult i ai plecat dinBucureti.” – I. L. Caragiale,Teatru

Desigur că mă duc la olimpiada de matematică.

Bineîneles că întotdeauna tu ai dreptate.

În aceeai notă, adverbele predicative sunt considerate predicate verbale i de cercetătorii G. Bulgăr, M. Avram, I. Rizescu etc.17

Tot “Gramatica Academiei” susine că adverbele: probabil, posibil,sigur sunt predicate nominale întrucât admit pe lângă ele prezena unor verbe copulative. Astfel există construcii paralele:

Probabil că s-au întâlnit pe drum.

“E probabil că în clipa aceasta hârtiile se află la tribunal.”

Liviu Rebreanu, “Răscoala”

Sigur că îmi place.

E sigur că el a făcut asta?

1. 4. 2.Spre deosebire de cele menionate mai sus, există i lingviti caresusin “existena predicatului adverbial în opoziie cu predicatul verbal i cu

cel nominal.”18

Aadar, calitatea de bază predicativă poate fi satisfăcută, în limbaromână, i de un adverb sau locuiune adverbială; predicatul care are ca bază de expresie un adverb este denumit de unii autori predicat adverbial ide alii predicat verbal sau chiar predicat nominal dacă admit pe lângă eleun copulativ. Adverbele care servesc ca bază predicativă sunt numite

adverbe predicative:desigur, firete,negreit, poate, pesemne, probabil,bineîneles,într-adevăr,aproape,gata (adverbe de confirmare dubitativă

i de probabilitate), în general ca regente ale unor propoziii subiective, decifiind urmate cu necesitate de conjunciile subordonatoarecă isă. Înaceeai situaie se pot afla i locuiunile adverbiale: fără doar i poate, fără îndoială, fără tăgadă,de bună seamă – de confirmare –cât pe ce,gata-gata,mai-mai, - preinceptive - etc.

Pesemne/ că nu ai fost acasă.

Fără îndoială / că ai dreptate.

“Se recunosc ca adverbe predicative în general, toate adverbele i1' +. Bul8%r, “ )imba română* Sintaxă "i stilistică”, Bucureşti, Editura idactic% şi )eda8o8ic%, 196, p. 1131 I. Iordan, “ )imba română contemporană”, Bucureşti, Editura (ini!terului


21/130

locuiunile adverbiale care îndeplinesc funcia de predicat în propoziii

incidente – Firete, Ion nu l-a crezut – sau în propoziii regente –Bineîneles că a plecat.”19

1. 4. 3.Pentru ali cercetători, “adverbele în propoziie predicativă, întrucâtconstituie propoziii regente pentru subiective, introduse de conjunciacă –nu sunt “adverbe predicative” ci sunt considerate “”adverbe propoziionale.”20

1. 4. 4.Există i opinii care neagă calitatea predicativă a adverbelor,indiferent de poziia sintactică pe care o ocupă: “Exprimând certitudineasau incertitudinea subiectului vorbitor cu privire la cele comunicate,

adverbele care exprimă modalitatea, cum sunt, de pildă, firete (că),desigur (că)… sunt toate termeni determinani i nu determinai… ca să fiedeterminat, adverbul trebuie să fie predicativizat:e bine.”21

Autoarea Magdalena Vulpe, este de acord cu afirmaia anterioară i

nu admite “caracterul predicativ al adverbelor poate,desigur, pesemne…,urmate de o propoziie introdusă prin că.”22 i gramaticile structuraleafirmă existena unor adverbe “care funcionează normal sau ocazional, capredicate fără actualizator (copulă) determinate de o propoziie cu que.”23

1. 4. 5.Conform celor afirmate de Ion Diaconescu, predicatul adverbial este“rezultatul unei transformări prin modalizare cu proiecii la nivel de frază.Se tie că în procesul de modalizare adverbele i locuiunile adverbialeocupă o pondere însemnată prin semnificaiile diverse pe care le exprimă:necesitatea, posibilitatea, certitudinea, aproximaia etc. Cu aceste valori,funcionează în general, ca unităi incidente, neanalizabile în plan

sintagmatic: El,desigur, va pleca; Are, poate, i el dreptate; sau la nivel

frastic ca propoziii incidente, în ocurenă cu verbula fi: Tu,nu-i exclus, vei fi selecionat în lot; Cartea,era i firesc, a avut un mare succes.”24

După acelai autor, unităile modalizatoare se integrează parial sautotal în structura sintactică la nivel frastic în calitate de propoziie regentăcu legătură de dreapta, când se modalizează o propoziie principală: El,

poate, nu a îneles > El poate că nu a îneles, sau cu legătură i de dreapta

19 (. Aram, Op. cit . p. 2&22& +. +. >eam#u, “ (redicatul în limba română”, Bucureşti, Editura "tiin#i$ic% şi Enciclopedic%, 196, p.3221 E. /eodore!cu, “ (ropo&iia subiectivă”, Bucureşti, Editura "tiin#i$ic%, 19'2, p. 9922 (. Vulpe, “Subordonarea în fra&ă în daco româna vorbită”, Bucureşti, Editura "tiin#i$ic% şi Enciclopedic%,19&, p. 11'23 A. (artinet, Op. cit. p. 134* apud I. iacone!cu Op. cit . p. 11&24 Ibidem, p. 111

21


22/130

i de stânga, când se modalizează o propoziie secundară: Am primit o veste

care,bineîneles, m-a bucurat > Am primit o veste carebineîneles că m-a bucurat. Astfel adverbul modalizator este ridicat la rang de propoziie icapătă calitatea de bază predicativă.

1. 4. 6. Statutul predicativ al adverbelor şi al locuţiunilor adverbialeeste marcat de următoarele trăsături distinctive:

a)Ca bază predicativă, adverbul apare, ca i verbul, înincidenazero, fără să fie dominat de un antecedent (regent) în mod direct, poziie încare îi poate exercita rolul de actualizator predicativ.

b)Calitatea predicativă a adverbului este relevată deindici externide predicaie (contextuali):

- posibilitatea de dominare a unei propoziii subordonate subiective înprezena unor relatori explicii (ca, să) cu care se operează numai la nivel

frastic i care dau expresie legăturii de dreapta: “Desigurcă poi să vii idumneata.” – G. Călinescu, “Enigma Otiliei”;De prisos să mai dauamănunte” – Marin Sorescu, “Poeme”

- posibilitatea de a fi dominat, în legătura de stânga, de un regent, înprezena oricărui relator subordonator de nivel frastic: Se plimbă pe

unde probabil se plimbă toată lumea.

- nonconcurena în acelai context cu verbula fi, ceea ce îl menine înpoziie dominantă: *(E) poate că va veni; *(E)bineîneles că nu s-asupărat.

Aceleai trăsături le prezintă i unele adverbe în cazul cărora

concurena sau nonconcurena cu verbula fi pune în opoziie douămodalităi de enunare: nonafectivăE bine să plouă, i afectivăBine căplouă!

c) Sub raportul amplasamentului topic, adverbul predicativ are opoziie fixă, stabilă totdeauna înaintea propoziiei subordonate subiective:“Bineîneles că fântâna nu era la Ţugurlan.” – Marin Preda, “Moromeii”; oorganizare topică de tipul că “fântâna nu era a lui Ţugurlan bineîneles” nueste posibilă. În schimb, adverbele nepredicative folosite ca modalizatori lanivel sintagmatic, au o poziie liberă, putând apărea pe lângă orice unitatesintactică modalizată: “Poate, Ionel nu vine singur; Ionel, poate, nu vinesingur; Ionel nu vine, poate, singur.” De asemenea, seria unităilor adverb

predicativ +că… nu poate fi disociată prin intercalarea altor unităi, ea

realizându-se totdeauna ca o serie continuă, neizolată.

d) Adverbul ca bază predicativă cunoate un număr restrâns de

22


23/130

realizări proprii, condiionate, în cele din urmă, de posibilitatea de adomina, la nivel frastic, o propoziie subordonată subiectivă, introdusă prin

conjuncia că sau să:abia că,aproape că,bineîneles (că),cusigurană (că),de bunăseamă(că),desigur (că), fără doar i poate (că), fără îndoială (că), firete(că),într-adevăr (că), pesemne (că), poate(că,să); la acestea se mai adaugă un număr însemnat de adverbe a cărorocurenă cu verbula fi este negativă în unele situaii:bine (că),exclus (să),sigur (că) etc.

e)Spectrul combinativ al adverbului predicativ se reduce numai larelaia cu propoziia subordonată subiectivă, alte determinări fiindincompatibile cu statutul adverbului; în consecină, adverbul este lipsit decapacitate expansivă la nivel sintagmatic. Din această cauză, extensiuneaadverbului predicativ se identifică structural cu extensiunea propoziiei,chiar i atunci când în legătura sa de stânga apare un relator funcional

(pronume sau adverb relativ).

f)Propoziia care are ca bază predicativă un adverb realizează funciamodală prin mijloace lexicale, fiecare adverb, prin semnificaia sa,constituindu-se ca un modalizator. Legat de această caracteristică, nu seactualizează, la nivelul acestor propoziii, nici opoziia de calitate: afirmativ-negativ, negaia fiind nonocurentă cu un adverb de acest fel; nu se poatespune, bunăoară: “Nu firete că va veni”, ci numai “Firete că (nu) va veni.”

g)Depredicativizarea, adică anularea funciei predicative, se produce

o dată cu eliminarea conjunciilorcă sausă(indicii externi de predicaie),eliminare în urma căreia subordonata revine la poziia de unitate

dominantă în raport cu adverbul: Poate că mergem la teatru > Poate,mergem la teatru.

Adverbul, ca bază predicativă, nu reprezintă o structurăfundamentală, care să se susină i să se definească prin trăsăturile saleproprii, prin indici interni de predicaie, aa cum se petrec lucrurile cu verbul; calitatea predicativă cu care este investit este rezultatul unei

transformări prin modalizare operate asupra unei propoziii principale sausecundare, cu proiecie deci la nivel de frază.

O altă situaie, mai cu seamă în limba vorbită, este reprezentată deadverbele care servesc ca anturaj predicativ în propoziii în care bazapredicativă este omisă:

“i cum uitam ciuda, fuga iar la mo Chiorpac după curele.”

Ion Creangă,Opere

“Batalionul trei,înainte!”

C. Petrescu, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de

23


24/130

război”

“Formidabil! Ce haz avea femeia asta.”

Marin Preda, “Intrusul”

1. 5. Predicatul verbal exprimat interjecţii predicative:

Prin referină directă la un conflict sau la o situaie, calitatea de bază

predicativă poate fi pusă în valoare i de ointerjecie care redă o aciune.Predicatul exprimat printr-o interjecie predicativă este denumit de unii

cercetători predicat interjecional. După “Gramatica Academiei” i nunumai, predicatul exprimat printr-o interjecie este considerat ca fiind“predicat verbal”, întrucât interjecia ar funciona ca un echivalent verbal.

O serie de interjecii conin ideea de dorină sau voină, având valoarea compatibilă cu a imperativului; ele pot exprima:

a)un îndemn, un ordin de începere sau de stopare a unei aciuni:

hai,na,nani,stop,hopa, aho, pst!, ât;

b)dirijarea mersului animalelor:aho,cea,hăis,câ,ho, pis;

c)adresarea, atrăgându-se atenia asupra unui lucru:ia,iaca,iată, poftim;

*În unele situaii de comunicare, în limba vorbită, interjeciile potsubstitui verbul predicat, fără a se putea considera enunuri independente,dei sugerează confirmarea sau negarea, uneori cu valoare de măsură:

- Te-ai săturat? -Îhî. (= m-am săturat)

-N! (= nu m-am săturat)

- Ţi-a plăcut filmul? -Oho! (= mi-a plăcut mult)

-Ee! (= nu mi-a prea plăcut)

După cum afirmă autoarea Maria Emilia Goian “aceste enunurimarcate expresiv, sunt considerate nonpropoziionale, ca i enunurile dedispoziie exprimate prin adverbe de tipul: Mar!, Înainte!. Ele aparinnivelului stilistic al limbii.”25

1. 5. 1.Interjeciile cu statut predicativ prezintă următoarele trăsături:

a) Ca nucleu predicativ al unei propoziii, interjecia raporteazăcomunicarea la realitatea pe care o exprimă, prin aceasta validând calitatea

25 (. E. +oian, Op. cit ., p. 5&24


25/130

de propoziie a unităii pe care o domină; ca i baza verbală sau adverbială apredicatului, interjecia, în această poziie, se găsete în incidenă zero, fără

să implifice un antecedent în calitate de regent:Iată o carte bună; Poftim încasă. Interjecia predicativă apare numai în propoziii principaleindependente sau regente, ceea ce înseamnă că nu poate fi integrată într-ounitate propoziională subordonatoare.

b) Statutul predicativ al interjeciei este marcat, în general, de indicide predicaie externi prozodemici – intonaia, pauza – i contextuali –ocurena la nivel sintagmatic cu unităi sintactice cu funcie de subiect saude obiect, i la nivel frastic, cu o propoziie subordonată:

“Pupăzazbrr! Pe o dugheană.” Ion Creangă, “ Amintiri din copilărie”

“Se scoală împăratul necăjit foc iart! O palmă lui Prâslea de arăsunat tot palatul.” I. L. Caragiale,Opere

În relaia cu persoana, unele interjecii manifestă tendina de a-i

asocia, parial, morfeme de persoană:hai,haidem,haidei, poftim, poftii,uite,uitai,na,narei, care funcionează ca indici interni depredicaie. Alteori, ca indice de persoană funcionează pronumele reflexiv:

“Te iată iarăi singur, în luntrea cât o scoică /Te iată prins de vânturi.Stihia nu te cruă” T. Arghezi,Scrieri

c) Prin coninutul său, interjecia predicativă actualizează, în actul

comunicării, trei valori distincte:dictală,modală i fatică.

Valoareadictalăeste satisfăcută de interjeciile onomatopeice, care,ca i verbul, desemnează o aciune i participă la actul enunării în calitate

dedictum (denotatum) al unui discurs narativ: “Eu atunci,ha de sumanulmoneagului, să-mi plătească pasărea.” Ion Creangă,Opere; “Când s-a

repezit arpili,haricapu.” O. Bârlea, “ Antologie de poezie populară”

Valoareamodală este actualizată de interjecii propriu-zise, prin caresubiectul vorbitor exprimă o atitudine afectivă faă de situaia prezentată; în

acest caz interjecia predicativă participă la actul comunicării în calitate demodus: “Halal de marfă; dar păcat de parale.” (proverb). De cele mai multeori interjecia predicativă cu valoare modală apare în vorbirea dialogată,

unde răspunsul se identifică cu o propoziie: “Haiti, se sperie Moromete.”M. Preda, “Moromeii”; “- Făi babo! Ai simit tu ceva? –Ehe!Folclor,Dâmbovia

Valoarea fatică este actualizată de interjeciile predicative caremijlocesc contactul dintre locutor i colocutor: Alo, familia Ionescu?;Salut,

amice;Bâr, oiă, la poiană.d) Ca bază predicativă, interjecia se caracterizează printr-o capacitate

generativă (expansivă) redusă. În baza echivalenei semantice, interjecia

25


26/130

transpune atât la nivel sintagmatic, cât i la nivel frastic, structuriledominate de un verb. Prezintă această capacitate interjeciile predicative cu valoare dictală, a căror bază semantică, prin analogie cu o aciune, implicăun subiect, un obiect sau o circumstană: “Dam drumul unei pisici, câinele

ha! După ea;… grănicerulha după câine.” R. Popescu,Teatru “i jap!câte una, două, câte apuca.” Marin Sorescu, “La lilieci”

Parial, răspund acestei situaii i unele interjecii predicative cu

valoare fatică: Iată-l unde a ajuns;Na-i-o frântă, că i-am dres-o.

“Reluând cele înfăiate până acum, se reine faptul că predicatul, camijloc explicit de actualizare a predicaiei, implică totdeauna existena unei baze predicative, care poate fi un verb sau o locuiune verbală la moduripersonale i, uneori, i la moduri nepersonale, un adverb sau o locuiuneadverbială i o interjecie, în funcie de care se disting cele trei tipuri depredicate explicite: verbale, adverbiale i interjecionale.”26

2. Aşa-zisul predicat verbal compus

2. 1. Predicatul verbal compusreprezintă o categorie sintactică discutatăîn gramatica românească, asupra căreia nu s-a căzut de acord. Cei care

susin justificarea consideră că este exprimat printr-un semiauxiliarde

modalitate (a putea,a vrea,a trebui,a fi,a avea,a-i veni) saude aspect (aîncepe,a prinde,a da,a se lua,a sta,a porni,a apuca) + un verb laconjunctiv, infinitiv, participiu sau supin:

“Începură a vorbi cu glas omenesc.”

I. P.-Reteganul,Poveti ardeleneti…

“Te rog să-i iei galoii, fiindcă poi să răceti.”

Marin Preda, “Delirul”

“Eu mă întorc. Nu mai ajungem până-n barieră, uite,stă săningă.” Eugen Barbu, “Groapa”

2.2 *Argumente în sprijinul acestei opţiuni:

- ambele verbe formează o unitate pe aceeai poziie sintactică;

- concurena lor aparine sistemului lexical;

- al doilea element al predicatului verbal compus poate fi un verb la

26 (. Aram, Op. cit ., p. 2&126


27/130

conjunctiv, infinitiv, supin, participiu;

- dacă semiauxiliarul este la un mod nepersonal, sintagma îi păstreazăunitatea i în altă poziie sintactică.

2. 3. *Argumente contra acestei opţiuni:

- unitatea lexicală este doar aparentă, deoarece semiauxiliarele aduc unplus de informaie semantică i în combinaia cu alte pări de vorbire:

Începe ploaia. /Începe /să plouă (SB)

Încep cartea. (CD) //Încep /să citesc. (CD)

- faptul că putem afirma coocurena lor în cadrul sistemului lexical nutrebuie absolutizat, deoarece nu formează sintagme stabile, de genul

locuiunilor sau al expresiilor, păstrându-i semiauxiliarele, în combinaiecu orice alt cuvânt, semnificaia (chiar i pentru cele polisemantice). Foartemulte din semiauxiliare de aspect au sensul “a fi pe punctul de” + a faceceva, distribuia lor fiind contextuală:

Începe /dă /stă //să plouă.

De asemenea, în aceste contexte devin impersonale:

- argumentul prezenei celui de al doilea termen la moduri diverse (în

general nepersonale, nepredicative) nu se susine, dată fiind distribuiaacceptată a acestor forme verbale în diverse poziii sintactice, cu excepiapredicatului.

De asemenea, această situaie ar exclude acceptareaconjunctivului ca mod predicativ. Se poate observa că în aceeai poziie suntocurente i substantivele, care nu sunt acceptate în cadrul predicatului verbal compus:Tu începi Cântecul / a cânta / de cântat / să câni, în carecel de-al doilea termen este în poziia de complement direct (CEVA);

- posibilitatea apariiei sintagmei ca nepredicativă este nesemnificativă,dacă facem comparaia cu predicatul nominal în care identificăm i numelepredicativ (deci o poziie sintactică specifică).

Compară:Fiind obosită, m-am culcat. (fiind obosită = complementcircumstanial de cauză în care distingem verbul copulativ la gerunziu +numele predicativ adjectival – construcie gerunzială absolută).

Începând / să plouă ,/ m-am culcat. (Ccz + CD + PPr)

Începând ploaia, m-am culcat. (Ccz + CD + Pv)

Deci, sunt autori care nu susin acest punct de vedere darconsideră că se poate face o discuie în situaiile concrete. De aceea, mai

2'


28/130

ales în cazul verbuluia putea (singurul care nu admite infinitivul cuprepoziie – ca i a ti – trebuie să aibă în vedere i caracterul tranzitiv alacestuia în majoritatea situaiilor (cu excepia cazurilor în care seintranzitivizează devenind impersonal):

Se poate citi cartea. (= PV + S +Cd) (reflexiv-pasiv)

El poate citi cartea. (= S + PV + Cd + Cd) (activ)

El se poateîmbrăca (= S + pronume reflexiv (Cd) + PV + Cd (verbactiv pronominal)

2. 4.Conform recomandărilor făcute de “Gramatica Academiei” în astfel decazuri nu se spune că există predicate verbale compuse. Întrucât analizanu se poate face în două feluri, se despart verbele de modalitate i de aspectde verbul următor i se admite că ele formează singure predicate verbale. În

exemplulPuteai / să vii mai devreme sunt două predicate verbale ( puteai isă vii) ceea ce, la nivelul frazei, ne indică existena a două propoziii diferite:una principală ( puteai) i alta completivă directă (să vii mai devreme).

La fel, în propoziia Am terminat de scris, predicatul verbal esteamterminat, iar supinulde scris trebuie interpretat ca un complement directal verbului care exprimă aspectul i care formează singur predicatulpropoziiei citate. De altfel, cel de al doilea verb la modul nepersonal infinitiv

sau supin, poate îndeplini diverse funcii sintactice:

• complement direct – Amde scris în dimineaa asta; Nu potînelegede cen-a venit.

• complement indirect – Mă tema umbla noaptea pe aici.

• complement circumstanial de scop – Mergla vânat.

Când după verbul de modalitate sau de aspect urmează o

locuiune verbală: Începesă-i aducă aminte; Puteilua parte la discuiii puteisă vă dai seama de greeală., la analiza sintactică se procedeazăca mai înainte, adică se desparte locuiunea de auxiliarul modal sau deaspect care o precedă i se analizează ca o parte de propoziie distinctă. Acest lucru este firete valabil i pentru acele cazuri, mult mai rare, cândlocuiunea însăi este echivalentă din punct de vedere semantic cu un verbde aspect sau modalitate:

“Este aa de mare zarvă

În capitalele moderne,

Că omuln-are chip să doarmă,

2


29/130

Oricât de bine i-ar aterne.”

D. Anghel i t. O. Iosif

În versurile citate, locuiunean-are chip este folosită cu sensul auxiliaruluimodala putea. La analiza sintactică se separă de verbul care urmeazădupă ea i care estesă doarmă.

Observaia privind diversitatea funciilor sintactice a verbelor lamodurile nepersonale se impune i în cazul locuiunilor.

Doresca-mi aminti cât mai multe (funcie de complementdirect)

Mă tem a-mi amintide trecut. (funcia de complement indirect)

3. Alte clasificări ale predicatului verbal

După autorul Dumitru Irimia “prin predicatul sintetic (predicatul verbal), cele două componente ale predicatului se împletesc în planulsemantic al unei singure unităi lexico-gramaticale – verb sau interjecie.”27

“Atuncise ie tiptil-tiptil pe urma eise duce tocmai la locul unde Stanîncărcase lemnele.” Ion Creangă,Opere

Notele specifice ale procesului de particularizare sunt determinate

de coninutul semantic (lexical) al verbului; locuiunii verbale sauinterjeciei prin care se realizează i în funcie de care predicatul sintetic sesituează în clasa predicatelor narative sau în cea a predicatelor descriptive.

3. 1. Ca predicat narativ, “predicatul sintetic”

- atribuie subiectului o aciune: “Binea zis cine-a zis că, dacă pe câinenu-lcalci pe coadă,nu latră.” E. Barbu, “Săptămâna nebunilor”;

- definete evoluia stării subiectului: “Se maturizează, continuăîngândurat, apoi deodatăîmbătrânete melancolic. Octavian Paler,“Viaa pe un peron”

- sintetizează subiectul într-un anumit moment al desfăurării planuluisemantic propriu: “Începe / continuă, încetează să ningă.”, sau alcomplementului său obiectival, direct sau indirect: “El începe / continuăsă lucreze la roman.”; în interiorul unei opoziii aspectuale, cel maiadesea, negramaticalizată:

“Căci este sara-n asfinit

2' . Irimia, Op. cit ., p. 6929


30/130

i noapteao să-nceapă.” Mihai Eminescu,Opere

“ A-nceput de ieri să cadă

Câte-un fulg, acum a stat.” George Cobuc, “Iarna”

Rămân în afara procesului de particularizare a sferei semantice a unui

subiect gramatical, predicatele realizate prin verbe impersonale absoluteautosemantice:

“Se-nserează…Nilul doarme i ies stelele din strungă.”


3. 2. Ca predicat descriptiv, predicatul sintetic

-afirmă sau neagă existena subiectului:

“Pe cândnu era moarte, nimic nemuritor

………………………………………….

Pe-atuncierai Tu singur…” Mihai Eminescu,Opere

- descrie starea (fizică, psihică) a subiectului:

“Va fi o trecere molcomă i francă, de carenu mă tem. Voi

dormi…” Mihai Eminescu, “Proză literară”

“Mă dor de crudul tău amor

A pieptului meu coarde.” Mihai Eminescu,Opere

- situează sfera semantică a subiectului în diferite perspective modale saurelaionale: necesitatea, voina, posesia etc. :

“Tutrebuia să te cuprinzi

De acel farmec sfânt

i noaptea candelă s-aprinzi

Iubirii pe pământ.” Mihai Eminescu,Opere

“Numai pe tine team trecătorul meu trup.” Lucian Blaga,Poezii

3. 3.Când se realizează prin verbe i locuiuni verbale, predicatul verbalpoate fi:28

2 Ibidem, p. '&3&


31/130

3. 3. 1. predicat verbal simplu constituit dintr-un singur verb saulocuiune verbală:

“Libertatea contiineieste garantată tuturor cetăenilor ării.”Constituia României, art. 11

“De multe orii-a venit flăcăuluiîn cap să se însoare…”

Ion Creangă,Opere

3. 3. 2. predicat verbal dezvoltat,format prin:

- reluarea aceluiai verb printr-o relaie de coordonare copulativă,desfăurată numai în planul expresiei; în plan semantic, repetiia dezvoltăaspectul durativ al aciunii verbale:

“ Plouă, plouă, plouă

Vreme de beie.” George Bacovia, “Plumb”

- sintagme constituite din verbul a sta sau a se lua i un al doilea verb, verbul principal, într-o relaie de coordonare copulativă, sau desubordonare în planul expresiei, care, în plan semantic, dezvoltă aspectuldurativ al aciunii verbului secund:

“Dacă-ar fi stat i-ar fi plâns de mila altora unde ajungea?”

Eugen Barbu, “Groapa”

“ine luăm noi de la coală i ne ducem cu toii.”


“i asta în toate zilele de câte două-trei ori, de-i vine câteodată să-i

coseti în bătaie, dac-ai sta să te potriveti lor.”


- sintagme formate din verbul a trebui i un participiu:

“Le cânta aa cum trebuiau elecântate ca să ne placă nouă…”

4. Predicatul verbal neexprimat sau exprimat parţial

Există anumite propoziii unde predicatul verbal nu este exprimat.

Predicatul verbal neexprimat poate fi clasificat în subînelesieliptic.

4. 1. Predicatul verbal subînţeles este predicatul omis (absent) dinpropoziie, pentru că el a apărut într-o poziie anterioară:

31


32/130

“Grădinile nu aveau aa minune; codrii, nici ei,” (predicatul

subîneles –nu aveau) D. Anghel, “ Jertfa”

“Se coceau pe vatra sură două turte în cenuă,

Un papuce sub o grindă, iară altul după uă.”

Mihai Eminescu, “Călin (File din poveste)”

Predicatul este omis din nevoia de concizie, de scurtare aenunului (economie de limbă). Omiterea acestuia poate lua diferite aspecte:

4. 1. 1.Omiterea (absena) totală a predicatului poate apărea:

-în enunuri afirmative: Voivei pleca mâine, iar noi [ , ] poimâine; înasemenea situaii, lipsa predicatului verbal ar trebui marcată printr-o

virgulă – ca în exemplul anterior – sau prin linie de pauză: Aici scrieîntr-un fel, acolo [ - ] în altul;

- în răspunsuri scurte la întrebări: - Unde pleci? - La piaă. (= Plec lapiaă); Ai învăat pentru astăzi? - Nu. (= Nu am învăat)

4. 1. 2.Omiterea (absena) parială a predicatului se manifestă prin:

- absena auxiliarului:

“Ei (…) cred că acum ai priceput!

- Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai toi…”

Ion Creangă, “Mo Ion Roată i Unirea”

Fânul este cosit iadunat.

- absena formei verbale de bază:

Ai terminat de scris? - Am.

- absena verbului din locuiuni:

Gura! (pentru Ţine-i gura!)

4. 2. Predicatul verbal eliptic este predicatul omis (absent) care n-a apărutîntr-un context anterior. Omiterea lui se face, i în acest caz, tot din motive

32


33/130

de reducere, de economisire a enunului. Elipsa predicatului verbal este

prezentă în propoziii i formule consacrate:

Noi atunci [ - ] după el; linia de pauză marchează aici lipsa

predicatuluine luăm,ne ducem etc.

“A treia zi [- nu se luminase de ziuă -] mă sculai.Repedela platou. Ascultai.Nimic.” B. t. Delavrancea, “Două lacrimi”

La muli ani! (Îiurez la muli ani!); Sănătate! (Îidorescsănătate!)

5. Topica predicatului verbal

Locul predicatului verbal se află, de obicei, după subiect:

“Soareleaprinde curcubeie în norul de pulbere…, împrătiind înaer o răcoare dulce, - pădurearăsună ca de o fanfară.”

Al. Vlahuă, “România pitorească”

“Duduia Lizucabăgă de seamă că toate jivinele, gângăniile ipaserile stăteau ca de marmoră în lumină, ascultând.”

Mihail Sadoveanu, “Dumbrava minunată”

În cazuri speciale, când accentul cade pe aciunea verbului,predicatul este exprimat înaintea subiectului:

“Pe vârful unui deal nalt i plin de tihării,se află vestita Cetate aNeamului, îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger…”


“Se coceau pe vatra sură două turte în cenuă,…”

Mihai Eminescu, “Călin (File din poveste)”

6. Punctuaţia predicatului verbal

Predicatul verbal nu se desparte prin virgulă de subiect:

“Vorba ceea: locsă fie, că broate se află.”

Din volumul “Tineree fără bătrânee…”

Perechea de virgule, care marchează intercalaiile între subiect ipredicat – cuvinte, grupuri de cuvinte, propoziii sau fraze – nu este înmăsură să schimbe regula generală a punctuaiei predicatului. Apariia

33


34/130

acestora între subiect i predicat poate fi întâmplătoare i depinde numai decel care scrie sau vorbete:

Toi copiii, după ceau terminat cursurile,au plecat acasă.

“Sinan, din malul Rusciucului, privea această chinuire a armateisale fără a-i da nici un ajutor… Dar acetia, fără a se înspăimânta de

această furtună,iuiră i mai mult focurile lor…” Nicolae Bălcescu,“Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”

Capitolul III

Predicatul nominal

1. Conceptul de predicat nominal

1.1. În gramaticile limbii române din toate timpurile i nu numai ale limbiiromâne – alături de predicatul exprimat printr-un verb la mod personal,numit de aceea i predicat verbal, se evideniază i un al doilea tip depredicat, cel nominal.

Conform lingvistului Dumitru Bejan29 “predicatul nominal estepartea principală de propoziie care arată ce se spune despre subiect, în

principal,ce este,cine este,cum este subiectul: Mariaeste atletă; Eleste Ionescu; Casaeste înaltă, caracteristici atribuite subiectului prinintermediul numelui predicativ.

După acelai autor, acestor caracteristici li se pot adăuga i altelepe care numele predicativ le atribuie subiectului: -care este? (Locul luieste acela; Datoria luieste de a învăa); -al,a,ai,ale cui este (sunt)?(Meritele sunt ale elevilor); - contra cui este? (Eleste contraregulamentului); -pentru cine este / pentru ce este? (Mainaeste pentru ef; Robinetelesunt pentru baie);al câtelea / a câta este? (Eleste al doilea);din ce / de ce este? (Casaeste din lemn);câţi / câte? (Eisunt doi).

Aadar predicatul nominal este predicatul prin care se pun înevidenăcalitatea, însuşirea subiectului.

29 . Be?an, “Gramatica limbii române”, : compendiu, lu?, Editura Ec7ino-, 1996, p. 2934


35/130

“Gramatica Academiei” definete predicatul nominal ca fiindalcătuit dintr-unul sau mai multe nume predicative i dintr-un verbcopulativ la un mod personal.

Exemple: “Lunca-i goală.”

George Cobuc, “În miezul iernii”

“i asta-i o avere, cânde omulsănătos.”

I. Creangă, “ Amintiri din copilărie”

“Fata babeiera slută,leneă,âfnoasă irea la inimă. Fatamoneaguluiera frumoasă,harnică,ascultătoare ibună la inimă.”Ion Creangă, “Poveti” p. 283

Într-o frază, numărul predicatelor nominale este egal cu numărul

verbelor copulative; în componena unui singur predicat nominal pot intraînsă mai multe nume predicative după cum s-a putut observa în exemplulde mai sus. Numele predicativ poate sta i pe lângă un verb copulativ la unmod nepersonal, dar construcia în ansamblu nu are rol de predicat: “Aceti

săcui, fiind cei mai muiărani, libertatea ce voiau era d-a nu mai fiiobagi la nobilii locului.” – Nicolae Bălcescu,Opere, Vol. II

Din definiia oferită de “Gramatica Academiei” se observă că înstructura unui predicat nominal elementul primordial este numelepredicativ. Este necesar să se amintească părerea lui Iorgu Iordan care, pe baza opoziiei cu predicatul verbal, spune că: “În afară de verb poateîndeplini funciunea de predicat i un nume, adică un substantiv sau unechivalent al acestuia, sau adverbul. Toate acestea se leagă de un subiectprintr-un verb copulativ, fără de care acesta nu poate fi predicat. Acesta estepredicatul nominal.”30

Chiar dacă unii autori încearcă să schimbe termenul de verbcopulativ cu cel de “verb de relaie” (de altfel sinonime), sau de “predicatparial”, esena rămâne aceeai, apariia predicatului nominal fiind

determinată de prezena în limba noastră a unui număr mare de verbe care,pierzându-i total sau parial sensul, solicită existena în imediata lorapropiere a unui (a unor) nume care să le completeze sensul. Nu trebuiedeci, să ajungem la concluzia că avem de-a face cu forme verbale compusesau cu locuiuni verbale.

Paula Diaconescu31 ridică o problemă interesantă în legătură curolul elementului verbal în componena predicatului nominal; discutând

mai ales problema altor verbe copulative decâta fi, autoarea ajunge laconcluzia că, spre deosebire de copula verbalăa fi, care nu participă cuconinutul său noional la formarea predicatului, ci exprimă numai un

3& I. Iordan, Op. cit ., p. 5231 )aula iacone!cu, “Studii de gramatică”, II, Bucureşti, 195', p. 1&5:12&

35


36/130

raport gramatical, celelalte verbe includ în formarea predicatului i sensullor lexical. După autoare, deosebirea apare evident dacă se analizează

exemplul: “Toată lumea-i boier, numai eu am rămas mojic.” În primapropoziie a frazei, copula verbală– i are doar rolul de a stabili raportulpredicativ dintre subiect i numele predicativ, adică verbalizează acestnume, aducând în sintagma predicativă categoriile sensului gramatical:

diateza activă, modul indicativ, timpul prezent, persoana I, singular. Înpredicatul celei de a doua propoziii, verbul copulativam rămas intră înconstrucia sintagmatică predicativă i cu sensul său lexical, adicăsemnifică păstrarea calităii atribuite subiectului de numele predicativ

mojic, dând în acelai timp i elementele sensului gramatical, adică diatezaactivă, modul indicativ, timpul perfect compus, persoana I, număr singular.

Pentru asemenea verbe copulative, Paula Diaconescu introducetermenul de copule lexico-gramaticale i propune două subcategorii de

predicate nominale: - predicatul nominal propriu-zis exprimat prin numepredicativ i copula a fi; - predicatul nominal verbal exprimat printr-unnume predicativ i o copulă lexico-gramaticală – construit cu celelalte verbeatât predicative cât i copulative.

1. 2. După lingvistul Dumitru Irimia32 predicatul “analitic” (nominal) sepoate realiza ca:

1. 2. 1. – predicat nominal simplu alcătuit din verb copulativ i numepredicativ de diferite dezvoltări:

“arpele cu trupul rece pare un trunchi. Micarea lui convulsivăe o tranziie bruscă de la regnul vegetal la cel animal.”

George Călinescu, “Universul poeziei”

1. 2. 2. – predicat nominal compus, format dintr-un verb semiauxiliar – aputea, a trebui, a începe – la un mod personal, un verb copulativ la infinitivsau conjunctiv i un nume predicativ.

Semiauxiliarul poate exprima:

- modalitatea: “Doamne, Doamne! Învăat maitrebuie să fie i acel careface gramatici!” Ion Creangă,Opere

-

temporalitatea: “În ceasul acela comparaia pe care o făcea docentul dela Iena putea părea prezumioasă. Mai târziuavea să fie prea puin

32 . Irimia, Op. cit ., p. '636


37/130

grăitoare.” Constantin Noica, “Povestiri despre om”

1. 3. Autorul G. Neamu afirmă că “predicatul nominal este caracterizat înplanulexpresiei printr-o structură binară – verb copulativ + nume

predicativ – iar în planulconinutului , prin rolul său decalificare sauidentificare a subiectului.”33

1. 3. 1.Interpretarea lui ca o funcie sintacticăunitară, îl consacră dreptpredicat în întregimea extensiunii elementelor sale componente, iar

caracterulunic îl opune structural i valoric predicatului verbal. Fără a sedeosebi esenial de concepiile anterioare, dar înlăturând o parte dinlogicismul termenului “copulă”, interpretarea predicatului nominal L.

Tesniere ca “nucleu disociat” dobândete poate forma terminologică cea mai, în acord cu pulsul lingvisticii contemporane, atât depreocupată de terminologie.

1. 3. 2.Ideea că predicatul nominal estenonunitar apare pentru primadată (1967) în lingvistica românească la autorul D. D. Draoveanu: “… între verb i adjectiv nu putem vorbi de nici un mijloc de exprimare a vreunuiraport.” În schema prezentată de autor

1. este

fetia 2. devine voioasă

3. ascultă

adjectivul, indiferent dacă însoete pea fi, a deveni (ca nume predicativ)sau pea asculta (ca element predicativ suplimentar) este subordonatseparat substantivului.

În 1969, Elena Neagoe se pronună pentru interpretarea separată,ca funcii sintacticedistincte, a verbului copulativ i a numelui predicativ.

În 1970, D. D. Draoveanu, susine că în exemple de tipul “ El este buncând doarme”, regentul temporalei (când doarme) este nu predicatul

nominal în întregime i nici adjectivul-nume predicativ, ci verbula fi,casingurul susceptibil, din cele două elemente, de determinări temporale,

afirmând prin aceasta că însui copulativula fi poate avea determinante.34

Reluând (în 1972) de la D. D. Draoveanu ideea subordonării separate a33 +. +. >eam#u, Op. cit ., p. 5334 ..raşoeanu, “+urs de sintaxă a limbii române contemporane”, #inut la acultatea de ilolo8ie, lu?: >apoca, anul unier!itar 19&:191

3'


38/130

verbului copulativ i a numelui predicativ la subiect, se interpretează toate

verbele copulative ca fiind predicate (singure). În baza “semantismuluislab” al acestor verbe, în primul rând al luia fi,se consideră predicatulexprimat prin ele cainsuficient.

Reluându-i ideea din 1967, că între un verb i adjectiv nu există nici un

fapt de limbă relaional, D. D. Draoveanu ajunge în 1973 la următoareleconcluzii:

a)nu există , toate fiind predicative;

b)adjectivul însoitor este un adjunct extrapredicativ i predicativ,numindu-l “adjunct predicativ complementar”, înprezena luia fi, respectiv, “adjunct predicativ suplimentar”, înprezena tuturor celorlalte verbe;

c)nu există un , nici unic i nici unitar.

În acelai an, 1973, Valeria Guu Romalo afirmă predicativitateatuturor verbelor la mod personal: “Orice formă verbală personală constituie

un predicati nu poate satisface nici o altă poziie sintactică”35

Interpretând ca verbe “bivalente”, asemeneatranzitivelor, Vasile erban (1974) le denumete “verbe-predicat”. Deoareceau “elementele formale ale predicativităii verbale”36 Autorul le considerăpredicative, numai când numele predicativ se exprimă prin substantive sau

echivalente ale substantivelor, nu prin adjective.

Ideile prezentate de D. D. Draoveanu în 1973 cu privire lainexistena categoriei sunt reluate de autor de-alungul anilor în diferite studii i articole, idei în consensul cărora se înscriui unele contribuii ale lingvitilor, mai vechi sau mai noi.

2.Structura predicatului nominal

Predicatul nominal este alcătuit dintr-un verb copulativ (socotitnepredicativ) i un nume predicativ, iar aceste două componente seconstituie într-o unitate, monofuncională, în cadrul căruia verbul “aduceîn primul rând informaia gramaticală (modalitatea, temporalitatea,persoana, numărul), iar numele aduce în primul rând informaia semantică(clasificarea sau identificarea subiectului).”37 Analiza structurală astatutului predicatului nominal, efectuată din perspectiva criteriilor curelevană la nivel sintactic, singurele în măsură să ofere date pertinente, validează i generalizează, fără nici o excepie, pe de o parte, calitatea

35 V.+u#u ;omalo, “Sintaxa limbii române”, Bucureşti, Editura "tiin#i$ic%, 19'3, p.12436 V."eran, “/eoria şi topica propo@i#iei n rom=na contemporan%”, Bucureşti, Editura "tiin#i$ic%, 19'4, p.593' .imitriu, p. cit. p.195 di!?un8e $unc#ia de predicat nominal n “!u$unc#ia er copulati şi !u$unc#ianume predicati”, amele repre@ent=nd $unc#ia !intactic% unic% de predicat.

3


39/130

predicativă a tuturor verbelor la moduri personale, iar, pe de altă parte,poziia dependentă a numelui predicativ, statuând cei doi constitueni caunităi sintactice distincte, bifuncionale.

Cele două componente se definesc ca unităi sintactice care,ierarhic, se distribuie la niveluri diferite în baza unei relaii de dependenă:

verbul ca determinant, în incidena zero, i numele predicativ cadeterminant în prezena unui alt nume cu funcie de subiect, faă de care seactualizează indirect o a doua relaie de dependenă, ceea ce pune numelepredicativ într-o dublă dependenă – faă de verb i faă de numele subiect –rolul dominant în organizarea i structurarea propoziiei revenindu-itotdeauna verbului. În această situaie, numele predicativ apare ca oexpansiune simultană a verbului i a numelui subiect.

Garoafa este o floare. Floarea este albă.

3. Verbele copulative

3. 1.Reprezintă o altă categorie discutată în gramatică. Ele sunt simpleinstrumente gramaticale care stabilesc relaia dintre subiect i numepredicativ (cuvântul care identifică sau califică subiectul). Verbele copulativeau un sens de sine stătător, de aceea nu pot alcătui numai cu subiectele o

propoziie cu îneles deplin (Floarea este

sauFlorile sunt

). Ele sunt însăimportante pentru existena predicatului, deci i pentru existena

propoziiei; fără verbe copulative, partea de vorbire princare seexprimănumele predicativ ar apărea ca un atribut : floareaalbă; floareade salcâm.

3. 2.După G. G. Neamu 38”numărul verbelor copulative, pe autori,oscilează între 1 i 37, iar numărul total de verbe – care apar la diferiiautori – este de 45.” Ţinând seama i de prezena lui “etc.” din finalul multor

liste, evident că numărul membrilor acestei clase ar fi cu mult mai mare.

Verbele copulative îi pierd total sau parial sensul, fiind purtătoare aleindicilor gramaticali specifici verbului (mod, timp, persoană, număr).

După cum am menionat mai înainte, unii autori cum ar fi D. D.Draoveanu (în lucrarea citată), consideră că nu există verbe copulativeargumentând că ele toate sunt predicative. După alii, categoria verbelor

copulative se reduce doar laa fi, după alii luia fi i se adaugă verbele carepot fi substituite cu acesta (a ajunge,a deveni,a se face,a iei), la care alii

adaugă i pea părea, a rămâne, a însemna.Lista poate fi completată cu :a veni, a se nate, a se chema, a se numi, a se crede, a se simi, a se

3 +.+.>eam#u, p.cit. p.9539


40/130

alege, a se arăta, a se bănui, a se considera, a se dovedi, a se judeca,a semnifica, a se roti, a se ti, a se vedea, a reprezenta, a constitui, ase aprecia în anumite condiii sintactice i semantice. Caracterulcopulativ al acestor verbe este dat de insuficiena lor semantică, ele

utilizându-se cu un sens secundar, apropiat de acela al luia fi copulativ:

Elenaeste studentă.

Devine / ajunge / se face / se consideră, etc.

3. 3. Identificarea calităii copulative a verbului – instrument gramatical –se face prin excluderea celorlalte posibile valori (predicativ sau auxiliar), dari prin verificarea relaiei subiectului cu cel de-al doilea element alpredicatului nominal. Nu trebuie să se uite faptul că verbul copulativ este

intranzitiv. În exemplulExerciiul acesta constituie o problemănu sepoate considera că există un predicat nominal, pentru că prin inversiune se

obineO problemă o constituie exerciiul acesta în care evident căsubstantivul “problemă” este complement direct (reluat prin formaneaccentuată a pronumelui personal în acuzativ, feminin “o”). Deci în acest

exemplu predicatul este verbal –constituie - ( verb predicativ, tranzitiv,conjugarea a IV- a, diateza activă, mod indicativ, timpul prezent, persoana aIII- a, numărul singular.). “Verbul copulativ cel mai abstract i, de aceea, cel

mai gramaticalizat estea fi. El este considerat copulativ prin excelenă”.39

“Cri – cri – cri!

Toamnă gri,

Tare-s mic i necăjit”

G. Topârceanu

“Nevoiaeste cel mai bunînvăător.”

I. Slavici,Nuvele“Linitea-i acumdeplină.”

G. Cobuc,Balade i idile

“Văzduhulera curat.”

M. Sadoveanu,Nicoară Potcoavă

3. 3. 1.Pentru a le considera copulative trebuie însă, mai întâi, să seexcludă posibilitatea ca ele să fie predicative, adică să aibă un îneles de39 “Gramatica limbii române” II, Bucureşti, Editura Academiei, 1966, p.99

4&


41/130

sine stătător. Ca verbe predicative, ele au sens lexical ca toate celelalte verbe

din limba română. În legătură cu verbula fi, s-au stabilit, în unele lucrăride specialitate, câteva situaii în care el apare ca verb predicativ:

a)când este sinonim cu “a exista, a se afla, a se găsi”: Eisuntînsală.; “Că-i iarbă de noi/ i umbră de voi” V. Alecsandri,Poezii populare ale

românilor; “Afarăera o vreme urâtă de toamnă” M. Sadoveanu,Opere

b)când e sinonim cu “a se produce”, “a se întâmpla”, “a avea loc”:

Pe poda fost un accident.

c)când e sinonim cu “a se întâmpla” : Când va fi să tecăsătoreti, să fii atent.Era prin 1848. “-apoi ce-a mai fi a mai fi.” I.Creangă,Poveti

d)când arată micarea, fiind sinonim cu “a merge”, “a trece”, “a se

duce”, “ a umbla”: Ieria fost la cinema; “ Am fost cu biletul la o spierie.” I.L. Caragiale,Opere

e)când e sinonim cu “a costa”, “a valora”, “a face”: Castraveii

sunt 40.000 de lei.

La acestea se pot adăuga i altele:

- în exprimarea timpului : Câteste ceasul? sinonim cu “a arăta”;

când este identic cu “a trăi”, “a vieui”:Sunt o mulime de maghiari pemeleagurile noastre.

f)verbul a fi este predicativ i în expresiile: mi-e frig, mi-e sete,mi-e dor, mi-e milă, mi-e teamă, mi-e ruine. În construciile de acest fel,dei verbula fi arată existena unei senzaii sau a unei stări sufleteti,totui el nu poate fi înlocuit cu verbele “a exista”, “a se afla”.

“Mi-edor de muni … de Caraimanul

Pe veci acoperit de nor”T. O. Iosif,Mi-e dor

“Vere, ia să frigem în astă seară un purcel de cela, că tare mi-idor.”

I. Creangă, Amintiri din copilărie

“I-e ruine omenirii să vă zică vouă oameni!”

M. Eminescu,Scrisoarea III)“…i-miera mai mare mila de dânsa, dar i de pântecele meu celstocit de apă încă îmiera milă.”

41


42/130


3. 3. 2.După cum s-a arătat, în afară de a fi, se mai pot folosi cu funciune

copulativă i alte verbe care, în anumite situaii, au coninut semantic maislab i de aceea nu pot forma predicatul decât împreună cu un numepredicativ.

“Monumentele anticedevin toate fortificaiuni.”

A.I.Odobescu,Istoria arheologiei

“Vei ajunge i tu odatămareitare”

I. Creangă,Poveste

“Gândulse făcu mai limpede imai tare.”

M. Sadoveanu,Opere

“Dac-ar fisă iasă toiînvăai, după cum socoi tu, n-ar mai ficine să ne tragă ciubotele.”


“Un han lângă un sleahînsemnează

lucru

mare.”

M. Sadoveanu,Opere

“Verde i fetele saleau rămas încremenii de ceea ce au auzit.”

I. Creangă

“Soarele căzu în asfinit i balta păru pustie.”

M. Sadoneanu

3. 3. 3.După cum se vede, între verbele menionate anterior se poate stabilio ierarhie în ce privete sensul: unele ca “a deveni”, “a se face”, auautonomie lexicală mai mică, iar altele, ca “a iei”, au autonomie mai mare.Uneori coninutul lor lexical depăete condiia necesară pentru a fi verbecopulative i astfel intră în categoria verbelor predicative. Astfel după

“Gramatica Academiei” verbula se nate, cu sensul “a apărea, a se forma”,apropiat de al verbelor copulative, este totui suficient pentru a alcătui

singur predicatul:

“O cartese nate magistrală i vie ca un prunc sănătos.”

42

Ianet -- PREDICATUL_SI_PREDICATIVA.doc

Documents

Transcript of Ianet -- PREDICATUL_SI_PREDICATIVA.doc