TEORIA GENERALA A DREPTULUI

I NOŢIUNEA DREPTULUIl. SENSURILE ŞI ETIMOLOGIA TERMENULUI "DREPT". SENSUL FILOSOFIC ŞI SENSUL JURIDIC. Termenul "drept" poate fi înţeles în două sensuri, care acoperă două realităţi distincte.a) DREPTUL FILOZOFIC. În limbajul filosofic care s-a conturat treptat, pornind de la ideile lui Aristotel şi Platon, dreptul este conceput în sensul de justeţe, echitate. În acest sens, prin drept înţelegem îndatorirea de a da sau a recunoaşte fiecăruia ceea ce îi aparţine sau i se cuvine. Sensul acesta este prezentat şi în operele jurisconsulţilor romani, în lucrările lor de bază dintre care amintim: "Instituţiile'', ,,Digestele", "Questiones", "Response", "Definiţiile''.b) DREPTUL JURIDIC. Cât priveşte sensul juridic al termenului şi aici va trebui să facem o distincţie şi să deosebim dreptul obiectiv de dreptul subiectiv.

Distincţia dintre sensul filosofic al termenului "drept'' şi sensurile juridice ale lui constă în faptul că, pe câtă vreme sensul filosofic presupune o acţiune internă a ceea ce este just sau injust în sfera afectivă a indivizilor, sensurile juridice nu cer din partea subiecţilor cărora li se adresează decât supunerea la perceptele lor (a normelor) fără a pretinde o adeziune internă, de conştiinţă. Sensurile juridice ale termenului "drept" lasă individului o libertate de critică a dreptului în vigoare şi de eventuale propuneri pentru schimbarea normelor existente sau modificarea lor.Dreptul subiectiv: constă în prerogativa recunoscută de lege titularului unui drept în virtutea căreia acesta poate şi trebuie să aibă o anumită conduită şi să ceară şi celorlalţi să aibă o conduită adecvată dreptului său sub sancţiunea prevăzuta de lege pentru valorificarea unui interes personal, născut, direct, legitim şi juridic protejat în acord cu interesele generale ale societăţii, este ceea ce depinde de voinţa noastra. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv.Dreptul obiectiv: reprezintă totalitatea normelor juridice impuse la un moment dat în societate a căror încălcare atrage după sine forţa de constrângere a statului, este ceea ce există independent de voinţa noastră. Dreptul obiectiv, privit ca un ansamblu de reguli de conduită, este menit să reglementeze viaţa oamenilor grupaţi în societate . Aspectele dreptului obiectiv. Dreptul obiectiv poate fi privit sub dublu aspect: aspectul static al dreptului-consta in ansamblu de izvoare (acte normative,obiceiuri,practică judiciară), şi presupune cercetarea, descrierea, sistematizarea formelor sub care se prezintă regulile de drept; aspectul dinamic al dreptului-reprezinta formele prin care se realizează dreptul precum şi autorităţile (organele de stat) care sunt competente să utilizeze aceste forme.Dreptul pozitiv. Reprezinta totalitatea normelor de drept care sunt în vigoare la un moment dat şi care se aplică într-o anumită ţară.2. DREPTUL CA OBIECT DE STUDIU AL ŞTIINŢEI. Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, format în mod istoric şi care se dezvoltă pe baza practicii sociale. Există o multitudine de ramuri ale ştiinţei: ştiinţe ale naturii(fizica. chimia), ştiinţe particulare ale omului şi ale societăţii(etnografia, psihologia, sociologia, ştiinţa dreptului-dreptul, conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate), ştiinţe generale(logica, matematica), ştiinţe ale acţiunii (ştiinţe tehnice, medicale, educaţionale). Graniţele dintre ştiinţe nu sunt fixe. Adâncirea specializării şi necesitatea integrării rezultatelor cercetării au dus la apariţia unor ştiinţe de graniţă sau de contact (biochimia, astrofizica).

Ştiinţa dreptului are şi ea mai multe subdiviziuni. Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor, fie în evoluţia lor istorică concretă, fie pe anumite părţi care grupează normele, instituţiile şi ramurile de drept care au anumite trăsături specifice. În normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului, aplicarea normelor de drept, interpretarea lor, aplicarea constrângerii, denumite in mod generic juridice. Acestea sunt: raport juridic-un raport social, reglementat de norme de drept; act juridic-un act care produce consecinţe pe planul dreptului; fapte juridice-acele evenimente şi acţiuni care, potrivit normelor de drept, dau naştere, modifică sau sting un raport juridic. Din această cauză şi diferitele subdiviziuni ale ştiinţei dreptului se mai numesc şi ştiinţe juridice. Într-un

1

TEORIA GENERALA A DREPTULUI

anumit fel şi ştiinţele juridice pot fi privite ca, ştiinţe de graniţă. Dacă pornim de la clasificarea exemplificativă a ştiinţelor făcută mai sus, unele dintre ştiinţele juridice se integrează atât în categoria ştiinţelor particulare ale omului şi societăţii, cât şi în categoria ştiinţelor acţiunii, unele ramuri ale ştiinţelor juridice putând fi privite ca ştiinţe administrativ-organizatorice. De asemenea, unele dintre ştiinţele auxiliare, după cum se va vedea, au caracterul unor ştiinţe de contact sau de graniţă: medicina legală, statistica judiciară etc.

Specificul ştiinţelor juridice, în comparaţie cu alte ştiinţe despre om şi societate, constă în faptul că ele studiază atât aspectele legate de drept şi de cele trei puteri ale statului: legislativă, executivă şi judecătorească, cât şi normele de drept cuprinse în actele normative în vigoare.

Ştiinţele juridice se pot împărţi în trei categorii: cele care studiază dreptul în ansamblul lui (TGD, filosofia dreptului, sociologia juridică.); ştiinţele juridice istorice(al căror obiect îl formează studiul dreptului în evoluţia sa istorică, concretă); ştiinţele juridice de ramură (care studiază diferite categorii ale normelor de drept, grupate pe baza obiectului lor comun).

II. DREPTUL SI STATUL.Legaturile dintre stat si drept. Dreptul este strans legat de stat. Termenul de stat circula mai ales in doua sensuri: Intr-un prim sens istorico-geografic, prin stat intelegem populatia organizata pe un anumit teritoriu delimitat prin frontier recunoscute pe plan international. In acest sens notiunea de stat este sinonima cu cea de tara; Un al doilea sens al termenului de stat ar fi cel politico- juridic . Stat = Puterea publica ca forma oficiala a puterii politice este acel sistem de organe competente fiecare în sfera sa de activitate, capabile să emită pe cale unilaterală acte obligatorii care la nevoie pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului necesare desfasurarii normale a vietii în comun.

In drept intalnim frecvent expresii ca: stat ( Notiunea de stat este cea mai abstracta si poate fi utilizata in orice imprejurare, atat cat este vorba de putere publica-privita ca o categorie speciala de oameni investiti cu atributii de putere, cat si atunci cand este vorba de structura, de modul de organizare a puterii publice), aparat de stat (termen care acopera acelasi continut in sensul lui politico juridic, dar privit numai in mod structural, din punct de vedere al organizarii sale avand un aspect mai concret.) si putere de stat (utilizata in imprejurari revolutionare cand nu se poate preciza cu claritate structura si toate formele organizatorice pe care fortele victorioase le vor folosii in interesul lor.)a)FORMA DE STAT=PUTERE PUBLICA. Elementele constitutive ale puterii publice, acestea sunt: I) STRUCTURA DE STAT Desemnează organizarea puterii publice pe un anumit teritoriu, raporturile specifice care se stabilesc intre elementele alcătuitoare ale ansamblului statal precum şi legăturile specifice dintre întreg şi părţi. Statul unitar(Spunem despre un stat ca este unitar atunci când asupra tuturor indivizilor care populează teritoriul, acţionează un singur rând de autorităţi publice înzestrate cu suveranitate deplina internă şi externă.); Statul federal(Mai este numit stat unional sau compus. Este o uniune statala compusa din 2 sau mai multe state care in limitele şi condiţiile stabilite prin constituţia federaţiei dau naştere unui stat nou numit stat federal, distinct de statele cel compun, numite state federate.); Asociaţi de state(Sunt forme agregative asemănătoare federaţiilor cu deosebirea ca nu dau naştere unui stat nou , dintre asociaţiile de state se enumera confederaţia de state , uniunea personala şi uniunea reala. Confederaţia de state; Uniunea personala; Uniunea reală de state) şi ierarhi de state;(Asociaţiile de state se deosebesc de ierarhiile de state prin faptul că in cazul primelor avem de a face cu suveranităţi egale, in timp ce in cazul celorlalte vorbim despre suveranităţi limitate. Statul vasal; Statul protejat; Dominioanele Britanice; Teritoriile sub mandat; Statele sub tutela internaţionala)II) FORMA DE GUVERNĂMÂNT modalitatea prin care se exercita puterea, fiind independentă de structura de stat. Democraţia(este acea forma de guvernământ in care puterea aparţine poporului şi o exercita suveran, după caz, prin corpul sau electoral sau corpul sau referendar. directă, reprezentativă, semireprezentativă şi semidirectă); Monocratia (este o putere personalizata. Monocratia presupune eventual şi prezenta mai multor organe in stat numai ca in acest caz ele au un rol pur decorativ, puterea apartine unui singur om, pricipiilor specifice democratiei i se opune autoritarismul, ortodoxia ideologica şi exclusivismul. monarhia absoluta; Monocratia populara; dictaturile militare; Oligarhia(este acea forma de guvernamant in care puterea este detinuta şi exercitata de un numar restrans de persoane sau familii. Acestea sunt:

2

TEORIA GENERALA A DREPTULUI

guvernamantul pluripersonal , aristrocatia , plutocratia censitara , partitocratia); Formele mixte de guvernamant(sunt rezultatul combinarii de diverse elemente apartinatoare celor 3 tipuri fundamentale: democratia , monocratia şi oligarhia. Tipuri de forme de guvernamant mixt : Monarhia limitata, Parlamentul dualist, Cezarismul democratic)III) REGIMURILE POLITICE ansamblul institutilor, metodelor şi mijloacelor prin care se realizeaza puterea. Dupa cum separatia puterilor in stat e mai conturata sau mai putin conturata, mai stricta sau mai putin stricta, tot asa şi regimurile politice sunt variate, realitatea practica depaşind orice simple scheme teoretice. Tipologia regimurilor politice are la baza modul de organizare a puterilor in stat precum şi interconditionalitatile dintre ele. Cea ce este important in clasificarea regimului politic este pe de o parte stratificarea sociala care reclama diferenta intre clase, respective rivalitatile lor, iar pe de alta parte este locul pe care regimul politic il acorda claselor, fie favorizandu-le, fie defavorizandu-le. Caracterul democratic al unui regim politic rezulta din existenta mai multor partide politice, natura partidelor de guvernamant si natura formei de guvernare. b)LEGATURA DINTRE DREPT SI STAT. Statul este ansamblul instituţiilor şi regulilor constituite în scopul legitimări puterii. Puterea publica ca forma oficiala a puterii politice este acel sistem de organe competente fiecare în sfera sa de activitate, capabile să emită pe cale unilaterală acte obligatorii care la nevoie pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului, necesare desfasurarii normale a vietii în comun. De aici rezultand legatura dintre stat si drept, pentru ca majoritatea deciziilor obligatorii pe care le iau reprezentatii populatiei sunt de fapt consemnate in norme de drept cuprinse si ele in diverse acte normative pe care le elaboreaza organele de stat. Statul nu poate exista fara drept, intrucat el este o organizatie juridica, respectiv, organizarea lui ca un aparat unic este reglementata de drept. Daca nu ar exista o reglementare juridica a competentelor s-ar produce un conflict intre organele sale; Dreptul reglementeaza activitatea statului in raporturile lui cu societatea. Fara drept functiile statului nu se pot traduce in fapt. Din acest punct de vedere statul e un instrument de realizare a dreptului. Dreptul se bazeaza pe constrangerea de stat.

Statul si dreptul se gasesc intr-o dubla relatie: pe de o parte statul influenteaza dreptul, pe de alta parte dreptul actioneaza asupra statului. Ele nu pot exista unul fara altul si de aceea sunt factori egali .

Daca in mod logic statul precede dreptul, in mod istoric nu e asa. In realitate primul act al statului este cel ce duce la formarea constitutiei si este un act juridic pentru ca creaza dreptul.

III. DREPTUL SI STATUL IN CONTEXTUL CIVILIZATIEI SI CULTURII UNIVERSALEa) TERMENUL DE CULTURA. In viziunea lui Dimba, cultura cuprinde atitudinile, actele si operele din domeniul spiritului si al intelectului: literatura, muzica, datini, obiceiuri, credinte, filozofie, etc. Cultura se caracterizeaza prin acumularea de cunostinte si opere, ca obiect de civilizatie, si printr-un ansamblu de procese psiho-sociale proprii subiectilor, care, create in cadrul transformarilor tehnice si economice, constituie treptat un element originar motor propriu unei societati. Cultura reprezinta anumite valori spirituale concretizate in opere literare, muzica, arta, etc, cat si cunostintele umane despre aceste valori. Valorile nou create prin cultura nu duc la renuntarea la cele vechi. Cultura e un tezaur ce se imbogateste mereu, aici nu apare ideea de progres.b)TERMENUL DE CIVILIZATIE. In viziunea lui Dimba, civilizatia cuprinde mijloacele cu ajutorul carora omul supune mediul inconjurator in scopul satisfacerii nevoilor sale personale(alimentatie, locuinta, educatie, invatamant). Civilizatia reprezinta nivelul de dezvoltare al culturii materiale si spirituale a societatii. Ea e caracterizata prin: raporturilor dintre oameni si natura, raporturilor sociale ale oamenilor intre ei(in munca, productie si mediu inconjurator). Valorile nou create de civilizatie sunt create pentru a le inlocui pe cele vechi, perimate. Civilizatia poate fi studiata in cadre bine definite din punct de vedere socio-geografic, astfel pentru a studia societatile civilizatiei industiale Chumbarc arata ca se pot distinge 5 domenii ale societatii institutionalizate: domeniu mediului inconjurator-raporturile oamenilor cu natura, societatea sunt marcate de concurenta, de lupta pentru viata si spatiu(populatie, economie); domeniul raporturilor si structurilor sociale face sa apara procesul de dominanta(clase sociale, ramuri profesionale,

3

TEORIA GENERALA A DREPTULUI

grupuri etnice); domeniul cunoasterii-puterea este cautata in special sub forma prestigiului(patrimoniu, cultura, acumulare de cunostinte); domeniul transmiterii sociale-dominatia grupurilor aflate la conducere este mentinuta prin reproductie si conservare de la o generatie la alta(sisteme sociale, familie, mijloace de comunicare in masa); domeniul organizarii politice si juridice – este cel in care decizia-in loc sa fie luata astfel ca sa exprime vointa diferitelor grupuri aflate la conducere-da nastere la manipulari care permit o mai usoara acceptare a masurilor luate de grupurile aflate la conducere.c1) GRECIA ANTICA. ORGANIZAREA POPULATIE PE BAZA CRITERIULUI TERITORIAL:Contextul reformelor in Grecia Antica in perioada dezvoltarii societatii scalvagiste: clase si grupuri sociale formate din: oameni liberi, semi-liberi si sclavi; dezvoltarea mestesugurilor si comertului in dauna agriculturii; fiecare trib avea propriul teritoriu. Odata cu dezvoltarea comertului au aparut straini de trib care detineau mari bogatii; creste numarul sclavilor si discrepantele dintre saraci si bogati; in orase se intaresc grupurile de mestesugari, comercianti, stapani de sclavi care vor sa ia locul vechilor nobili. In aceasta situatie s-au impus unele reforme. Mai importante sunt cele a lui Solon si ListeneReforma lui Solon. In aceste conditii, in Atena, apare Solon pe arena politica infaptuind o serie de reforme care au reprezentat defapt un compromis: a dat o lovitura oranduirii primitive, dar a pastrat totusi impartirea societatii in 4 triburi numite file si in felul acesta nu a inlaturat cu totul oranduirea primitiva.Reforma lui Listene(Cel care a inlaturat definifiv ramasitele oranduirii primitive). El a introdus impartirea populatiei pe baza criteriului teritorial, nimicind importanta politica a celor 4 triburi existente anterior. Astfel intreg teritoriul Atenei a fost impartit in 10 file teritoriale iar fiecare fila a fost impartia in 3 criptii. Astfel componenta filelor nu reprezenta o masa teritoriala compacta ci era o unitate a 3 diviziuni teritoriale.c2 ) ROMA ANTICA. ORGANIZAREA POPULATIE PE BAZA CRITERIULUI TERITORIAL: Contextul reformelor in Roma Antica in perioada dezvoltarii societatii scalvagiste: luptele pentru egalitate intre patricieni si plebei; necesitatea unei legi scrise; necesitatea impartirii pamantului in mod echitabil;necesitatea unei reforme agrare; augmentarea numarului de sclavi; dezvoltarea comertului-in detrimentul agriculturii. In aceste conditii a aparut reforma lui Servius Tullius si Legea celor XII Table.Reforma lui Servius Tullius a dus la destramarea vechii organizari primitive accectuand diferenta de avere, grabind in felul acesta procesul de formare al statului sclavagist roman. El a impartit intreaga zona in 4 triburi urbane si 17 triburi rustice.

IV.DREPTUL SI STATUL IN CIVILIZATIA SI CULTURA DE TIP ORIENTAL ANTIC1.EGIPTUL ANTIC Primul legiuitor a fost Menes. El a publicat o lege prin care interzicea luarea unui imprumut fara ca acesta sa fie garantat printr-o mumie iar aceasta nu putea fi ingropata pana la restituirea imprumutului.In timpul lui Ramses al II-lea (sec XVI aChr) are loc o activitate legislativa importanta, prin care s-a urmarit intarirea armatei si birocratizarea aparatului de stat.Boholis in sec VIII aChr a elaborat un mare cod de legi de, care contine 8 carti.2.BABILONCodul legilor lui Hammurabi – cel mai important monument legislativ al Babilonului care are 282 de articole. Scopul acestuia a fost: usurarea situatia taranilor liberi; temperarea lacomiei camatarilor; intarirea oranduirii sociale in babilon; masuri severe pentru apararea proprietatii asupra sclavilor. Acest cod prevede: procedura de judecata; reglementarea casatoriei; familia; reglementarea proprietatii; ultima parte cuprinde raporturile de munca3.INDIA ANTICA. Aici se intalnesc o serie de culegeri de legi: Apastamba;Codul legilor lui Manu. E cel mai important, reprezinta o bogata culegere de norme religioase, juridice si etice. Intreaga culegere de legi este impartita in 12 capitole. Dispozitiile cuprinse in cod se pot grupa in 3 categorii:1.Norme care reglementeaza organizarea puterii de stat si corelatia ei cu cetatenii; 2.Norme care se refera la diferite fapte civile si penale; 3.Diferite dispozitii de ordin religios ale brahmanilor

4

TEORIA GENERALA A DREPTULUI

Culegerea lui Narada alta culegere de legi indiene– ea contine in mod amanuntit mecanismul judecatii in descrierea procedurii judiciare. Tot aici apar si multe norme ale dreptului civil si penal care cuprind norme ale viitoarelor societati feudale.4.CHINA:Codul legendarului imparat Mu -cel mai important cod de legi-in special un cod penal- cuprinde 3000 articoleScoala Legistilor o scoala filosofico-juridica cu activitate legislativa importanta in China sec IV-V aChr. Aceasta scoala a avut menirea sa dezvolte si sa perfectioneze dreptul chinez, deci a jucat un rol progresist.PUTEREA PUBLICA IN ORIENTUL ANTIC. In ceea ce priveste puterea publica(statul), la popoarele din Orientul Antic, trebuie subliniat faptul ca ea aparut din nevoia de a cultiva pamantul la inceput in cadrul obstilor satesti. Organele puterii centrale erau: imparatul, magistratii-mari dregatori; micii dregatori, aparatul functionaresc si organele justitiei.

V. ENCICLOPEDIA SI FILOZOFIA DREPTULUI. a) Enciclopedia juridica se infatiseaza ca o incoronare a stiintei dreptului, prezentand-o ca un tot unitar. Enciclopedia juridica poate fi materiala(totalitatea cunostintelor din acea materie de studiu) sau formala(extrage ce e esential in gandirea juridica). Pentru ideea de dreptate, careia noi ii subordonam totul, exista ideea de justitie si enciclopedia dreptului. Ştiinţa dreptului are mai multe subdiviziuni (drept civil, drept penal, administrativ, etc.). Acesta se mai numesc „ştiinţe juridice”: ştiinţele juridice istorice (dreptul roman); ştiinţele juridice de ramură, care studiază diferite categorii ale normelor de drept; ştiinţele auxiliare ale dreptului. În normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului, aplicarea normelor de drept, interpretarea lor, aplicarea constrângerii. Teoria generală a dreptului ca parte componentă a ştiinţelor juridice.Aparitie . O teorie despre drept poate fi ştiinţifică şi generală în măsura în care reuşeşte să facă abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept, pe de o parte, cât şi de particularităţile naţionale ale dreptului din fiecare ţară. Această ştiinţă a dreptului a fost cunoscută sub patru denumiri: enciclopedia juridică (sau enciclopedia formală); teoria generală a dreptului; filosofia dreptului; introducere în studiul dreptului. Până în secolul al XIX-lea teoria dreptului a fost o subdiviziune a filosofiei, a religiei, a eticii sau a politicii. Marii gânditori ai dreptului au fost înainte de toate filosofi, oameni ai bisericii sau politicieni. Trecerea decisivă a filosofiei dreptului de la filosofi şi politicieni la jurişti este de dată relativ recentă. Cu ce se ocupa TDG. Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă a normelor şi instituţiilor juridice, ci ca o explorare în profunzime, cu o tentă filosofică, a conceptului de „drept”. Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile ştiinţei juridice. Acestea sunt: norma juridica, izvor de drept, sistem de drept, raport juridic, raspundere juridica.Tipuri de stiinte juridice . Există mai multe categorii de ştiinţe juridice:Cele care studiază dreptul în ansamblul său (tgd, filosofia dreptului, sociologia juridică); Ştiinţele juridico-istorice. Este vorba despre disciplinele care se ocupă cu istoria dreptului. Poate fi istoria generala a dreptului(vorbim de cercetarea dreptului in dezvoltarea lui istorica generala, incluzand majoritatea tarilor care au lasat o urma in organizarea lor juridica) sau istoria dreptului unui popor(studiul dreptului se face numai in cadrul national al unei tari).Ştiinţele juridice de ramură. Fiecare ramură a dreptului formează obiectul de studiu al unei discipline juridice aparte(constituţional; administrativ; financiar; civil; penal; procesual penal; procesual civil; internaţional public/ privat, ş.a.). Ceea ce dă o fizionomie distinctă unei ramuri de drept sunt: o legislaţie cu o problematică unitară, sistematizată adesea sub formă de cod; lucrări ştiinţifice care să-i teoretizeze obiectul reglementării; o disciplină didactică, inclusă în planul de învăţământ al facultăţilor de drept. În cele mai multe dintre cazuri, ramurile naţionale de drept şi ramura ştiinţei dreptului dintr-o anumită ţară au un corespondent în învăţământul juridic universitar sub forma unor discipline didactice.Ştiinţele juridice speciale. Rolul lor este acela de a ajuta activitatea juridică desfăşurată de unele organe

5

TEORIA GENERALA A DREPTULUI

jurisdicţionale( medicina legală;criminalistica;psihologia judiciară;contabilitatea; statistica judiciară).b) Filosofia dreptului cercetează aşadar, originea dreptului, caracterele generale ale dezvoltării istorice a dreptului, precum şi aprecierea acestuia după idealul de justiţie afirmat de raţiunea umană. Filosofia se află pretutindeni unde, prin gândire, omul devine conştient de sine. Ea este prezentă peste tot fără a fi numită ca atare, căci atunci când gândeşte, omul filosofează, fie că o face la bine sau la rău, superficial sau profund.Filosofia dreptului,după cum o arată şi numele, este acea ramură sau parte a filosofiei, care priveşte dreptul în esenţa sa universală, spre deosebire de ştiinţa dreptului care studiază dreptul în natura şi caracterele lui particulare. Nici o ştiinţă juridică specială din marea familie a ştiinţelor juridice nu poate să spună ce este dreptul în general, ceea ce are el universal, ci, poate numai să spună ce este dreptul la un anumit popor (anglo-saxon, francez, german,),într-un anumit moment dat. Deci, cercetarea dreptului în general depăşeşte competenţa oricărei ştiinţe juridice, ea fiind apanajul filosofiei dreptului.

Del Vecchio ajunge la concluzia că „Filosofia dreptului este disciplina care defineşte dreptul în universalitatea sa logică, cercetează originile şi caracterele generale ale dezvoltării sale istorice şi îl preţuieşte după idealul de justiţie afirmat de raţiunea pură”.Planurile de cercetare a filozofiei dreptului:în plan logic, investigând dreptul în totalitatea sa logică(elementele esenţiale comune tuturor sistemelor juridice trecând peste particularităţile lor şi urmărind conceptul universal al dreptului); în plan fenomenologic, dezvăluind că „dreptul pozitiv nu e produsul unor cauze speciale şi excepţionale, ci este un fenomen comun tuturor popoarelor în toate timpurile, este un produs al naturii umane”; în plan deontologic, evidenţiind faptul că juristul practician se mărgineşte a înţelege şi a interpreta în sens propriu normele pozitive, neîntrebându-se dacă nu ar putea să existe şi altele mai bune. Ştiinţele juridice prin natura lor, se mărginesc să aplice un sistem juridic existent, fără a-i pune în discuţie temeiurile. Este sarcina filosofiei dreptului, să cerceteze tocmai ceea ce ar trebui să fie în drept, opunând astfel, un ideal de drept unei realităţi juridice date.

VI. DREPTUL IN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL. Normele sociale  sunt create de oameni şi stabilesc conduita umană în cele mai diverse domenii ale vieţii sociale. Orice activitate socială se desfăşoară pe baza unor reguli , acestea sunt necesare deoarece la desfăşurarea oricărei activităţi participă un număr de persoane diferite ca vârstă , sex , profesie , orientare religioasă , etc, fiecare contribuind în măsura cunoştinţelor la bunul mers al activităţi respective. Dar normele sociale nu li se impun oamenilor în mod automat, ci trebuie să treacă prin conştiinţa lor, prin liberul lor arbitru. După filozoful german Kant, norma supremă a dreptului cere să te porţi în aşa fel încât libertatea ta, expresie a voinţei autonome, să se împace cu libertatea fiecăruiaCaracteristicile normei : normele prefigurează întotdeauna un comportament viitor; normele indiferent de natura lor reflectă condiţiile social economice şi politice ale vremurilor, raporturile dintre clasele şi grupurile sociale; normele sociale sunt variate, de la norme economice, norme politice, norme religioase, norme sportive, la norme juridice; toate aceste tipuri de norme nu sunt date odată pentru totdeauna, ele modificându-se în timp datorită dinamismului vieţii sociale Ordinea sociala se refera la capacitatea societatii de a tine sub control operativitatea indivizilor , asigura coordonarea intregii activitati sociale si faciliteaza continuitatea vietii sociale.Clasificarea normele sociale: Dupa domeniul de activitate(tehnice; economice; politice;); Dupa gradul de generalitate(generale; particulare-specifice unui grup restrans de relatii sociale); Dupa continutul lor(prescriptive–care evoca ce trebuie facut; proscriptive–care stipuleaza ce este interzis); Dupa modul de manifestare(explicite; implicite; intime; colective); Dupa modul de aparitie(cu aparitie neorganizata, spontana(obiceiuri, norme morale);elaborate in mod organizat de catre un organism social (norme juridice).a) .CORELATIA NORMELOR JURIDICE CU NORMELE MORALENorma juridică: este o regulă de conduită instituită(impusa/sanctionata) de către puterea publică si care la

6

TEORIA GENERALA A DREPTULUI

nevoie poate fi adusa la indeplinire prin forţa de constrângere, coercitivă a statului .Normela morala: este o regulă de conduită care ne arată cum anume trebuie să acţioneze sau să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii determinate pentru ca acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv. Morala e o protolegislatie sociala; este un ansamblu de reguli, precepte- privitoare la bine si la rau, la corect si incorect, just si injust . Preceptele morale au calauzit intotdeauna conduita oamenilor care-si raporteaza astfel comportarea la valorile de bine/rau din care decurge si definirea acelui comportament ca moral/imoral. Moralitatea poate fi considerata ca o insumare de virtuti sociale cum ar fi: justitie, mila, iubire, generozitate, sinceritate, devotament, respect fata de ceilalti. Imoralitatea este opusul moralitatii-privita ca o suma a viciilor sociale, cum ar fi: ura, egoism, dispret, rautate. Amoralitatea este o stare intermediara, care exista la granita dintre moralitate si imoralitate, e treapta de jos a moralitatii si cea de sus a imoralitatii, insemnand: indiferenta, individualism, izolare sociala. Asemanarile dintre drept si morala. Relatiile dintre morala si drept sunt asa de stranse incat ambele au acelasi grad de adevar si aceeasi valoare . Atât dreptul cât şi morala reprezintă un ansamblu de norme de conduit. Legatura dreptului cu morala apare mai pregnant prin prisma legaturii dintre constiinta juridica si constiinta morala, in sfera elementului afectiv. Astfel, oamenii in societate se conduc in marea majoritate a cazurilor dupa regulile morale incetatenite de-a lungul timpului. Ei apreciaza justeţea sau injusteţea unor fapte cu ajutorul simtului moral comun chiar daca faptele respective sunt prevazute si sanctionate de catre normele juridice . Furtul, talharia, omorul, vatamarea corporala ne apar in primul rand ca fapte reprobabile , simtind injustetea lor mai intai in sfera morala, potrivit regulilor morale si numai apoi ne intrebam cum anume ele au fost prevazute si sanctionate de stat. Numeroase norme cu un conţinut identic au atât o natură morală cât şi una juridică( respectul faţă de viaţa, demnitatea şi proprietatea altora). Forţa dreptului se găseşte atât în justificarea sa logică, raţională, cât şi în aprobarea şi susţinerea sa morală. Orice injustiţie este implicit imorală. Atat normele morale cat si normele juridice au in vedere relatiile dintre individ si ceilalti mebri ai societatii, ambele se deosebesc de legile naturii, prin aceea ca pot fi incalcate. Deosebiri intre drept si morala Normele morale dintr-o societate nu sunt neapărat unitare/absolute, ele variază în funcţie de grupul social, de colectivitatea naţională, socială, religioasă. Dreptul în schimb este şi trebuie să fie unitar, asigurând o ordine juridică unică în societate într-o ţară dată; Normele morale au un caracter spontan în apariţia lor – normele de drept sunt rezultatul unei creaţii conştiente şi organizate; Normele de drept pot fi asigurate prin forţa coercitivă a statului, normele morale au ca sancţiune: oprobiul public, marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de conştiinţă; Există însă şi norme morale care n-au relevanţă juridică (de pildă relaţiile de prietenie sau relaţiile dintre soţi până la un anumit punct), precum şi invers (de pildă unele norme cu caracter procedural, cele tehnice sau cele organizatorice).In timp ce morala provine din comandamente religioase sau impuse de comunitate , dreptul isi are originea in prescriptiile dictate de autoritatile publice cu atributii legislative. Aceste norme se mai deosebesc si prin sanctiunile pe care le prevad si anume, sanctiuni situate la nivelul constiintei individuale (in cazul celor morale) si sanctiuni garantate etapic (in cazul celor juridice).

În general, sfera de acţiune şi cuprindere a moralei este mai extinsă decât cea a dreptului, dar reglementarea este mai puţin concretă. În concluzie, este obligatoriu să subliniem că dreptul ajută la promovarea principiilor morale, dar şi morala îşi exercită influenţa asupra elaborării si aplicării dreptului.b).CORELATIA NORMELOR JURIDICE SI NORMELE TEHNICE Norma tehnică  se întemeiază pe legile naturii şi are un caracter obiectiv, deci nu depinde de voinţa omului. Omul nu le poate schimba, dar le poate şi trebuie să le cunoască pentru a le folosi în mod corect. Un exemplu de normă tehnică este prelucrarea pământului în conformitate cu normele agrozootehnice; sau normele de folosire a unei maşini, a unui agregat sau utilaj tehnic. Fără respectarea normelor tehnice nu se poate obţine rezultatul dorit. În societatea modernă, industrializată şi computerizată, folosirea şi respectarea normelor tehnice-cu mare cuprindere-este foarte importantă pentru ca activitatea umană să se  poată desfăşura normal şi cu un randament deosebit. De aceea, multe norme tehnice au devenit obiect de

7

TEORIA GENERALA A DREPTULUI

reglementare juridică, devenind prin aceasta şi norme sociale juridice. De exemplu, domeniul ecologic, cel al circulaţiei, al transportului şi telecomunicaţiilor etc. In general, normele tehnice conduc procesul productiv, nerespectarea lor determinand in multe cazuri si consecinte juridice. Avand in vedere ca normele tehnice devin rapid si norme juridice, ele aproape ca nu mai pot fi despartite (normele de protectia bancilor, normele de tehnica contabila). Un procedeu tehnic devine norma tehnica numai in clipa in care colectivul din una sau mai multe unitati economice s-a convins ca ele corespund necesitatilor concrete si ii generalizeaza aplicarea in activitatea productiva. c).CORELATIA NORMELOR JURIDICE SI NORMELOR OBISNUIELNICEMoravurile şi datinile sau cu un cuvânt obiceiurile sunt o categorie foarte vastă de reguli sociale. Ele sunt tot atât de vechi cât şi existenţa omului şi au constituit primele reglementări în colectivităţile umane. Obiceiul se formează şi apare în mod spontan, ca urmare a aplicării repetate şi prelungite a unei conduite. Obiceiul devine regulă intrată în viaţa şi tradiţia colectivităţii, pe care oamenii o respectă din obişnuinţă sau din deprindere. Obiceiul are, într-un anume sens, un caracter conservator. Pe cât de încet se formează obiceiul, pe atât de greu sau chiar mai greu încetează el de a mai acţiona, prin procesul de ieşire din uz, de cădere în desuetudine. Ceea ce distinge obiceiul (datina sau tradiţia) de morală şi drept este natura sa mai puţin raţională, mai puţin conştientă, natură ce decurge din chiar procesul său de formare spontană, pe când dreptul şi morala implică un proiect conştient, raţional urmărit a fi realizat. Obiceiul continuă să existe şi în societatea modernă şi contemporană, însă ia formă juridică într-o măsură foarte restrânsă. Cutumele (obiceiurile juridice): sunt reguli de conduită socială care deşi nu emană de la organele statului competente sa legifereze, ele sunt totuşi obligatorii , fiind expresia convingerii unei colectivităţi umane că aparţin sentimentului unanim de justiţie, fiind considerate ca obligatorii printr-o practică constantă şi îndelungată.Caracteristicile cutumei: exprima dreptul nescris; capata consistenta juridica printr-o practică constantă şi îndelungata; niciodată cutumele nu vor putea modifica , abroga sau suspenda o normă juridica scrisă.Rolul cutumelor(dreptului nescris) în raport cu dreptul scris. Cutumele pot juca în raport cu dreptul scris doar un rol supletiv sau interpretativ. Niciodată cutumele nu vor putea modifica , abroga/suspenda o normă juridica scrisă.d).CORELATIA NORMELOR JURIDICE SI NORMELE DE CONVIEŢUIRENormele de convieţuire sunt apropiate de obiceiuri şi de normele morale. În normele de convieţuire sunt incluse normele de bună cuviinţă, normele protocolare, de politeţe, de curtoazie, toate fiind foarte numeroase şi prezente în viaţa de zi cu zi. Astfel, calitatea sau trăsătura distinctă a acestor norme este dată de aprecierea sau preţuirea reciprocă a persoanelor, preţuire exprimată prin “stima”, “consideraţia” sau “respectul” ce şi-l datoresc una alteia. Aceste norme pot contribui la întreţinerea raporturilor interumane, a convieţuirii, dar aportul lor este redus, uneori numai formal, dacă nu sunt dublate de motivaţii morale puternice. Tot în categoria acestor norme de convieţuire sunt incluse şi diferite reguli de cultură, igienă, de bunăcuviinţă şi comportament “civilizat”, formate sub presiunea grupului. Un segment important al normelor de convieţuire socială este cel al deontologiei profesionale (ex. în lumea medicală sau în mediul cadrelor didactice). Specificul comun al acestor norme este faptul că ele depind mai mult de uzaje decât de morală sau drept, ele se formează treptat, spontan şi nu sunt creaţia imediată a unei organizaţii. Însă la un moment dat, ele pot fi colectate şi înscrise într-un statut. În anumite condiţii poate interveni o reglementare juridică, printr-un act normativ, astfel încât norma de convieţuire socială capătă şi forţă juridică şi devine astfel şi o normă juridică.e).CORELATIA NORMELOR JURIDICE SI NORMELE ORGANIZAŢIILOR NESTATALE. Astfel de organizaţii sunt: partidele politice, asociaţiile civile, organizaţiile apolitice, organizaţiile fără/cu scop lucrativ, firmele comerciale, societăţile mixte, organizaţiile de tip cooperatist, uniunile profesionale, ligile, asociaţiile, cluburile sportive sau de petrecere a timpului liber, organizaţiile ştiinţifice, culturale etc. Normele acestor organizaţii sunt tot nejuridice, dar totodată foarte importante, deoarece prin ele se stabileşte cadrul de organizare şi funcţionare, raporturile dintre membri. Organizaţiile mai sus amintite îşi

8

TEORIA GENERALA A DREPTULUI

elaborează norme cu caracter statutar, instituţional şi convenţional (sunt adunate în statute, convenţii, acte de instituire). O categorie de norme nejuridice, dar asemănătoare acestora, sunt normele sau regulile jocurilor sportive care se conduc după principiul corectitudinii, fair-play-ului, cu arbitri judecători în aplicarea lor etc. Normele organizaţiilor nestatale sunt asemănătoare celor juridice, atrăgând chiar sancţiuni pentru nerespectarea lor, însă nu pot fi confundate cu normele juridice, pentru că le lipseşte ceea ce este esenţial şi anume: apărarea şi garantarea lor cu ajutorul puterii publice, a forţei coercitive a statului. Unii autori le denumesc norme cvasi-juridice. Activitatea organismelor sociale nestatale şi actele lor trebuie să fie conforme cu legile ţării, să se înscrie în ordinea de drept existentă. Iată deci că societatea cunoaşte numeroase categorii de norme care contribuie la reglementarea relaţiilor sociale complexe.

VII. SISTEMUL DREPTULUI1.Conceptul sistemului dreptului . Sistemul de drept e o colectie de elemente legate intre ele prin relatii identificabile, formand un singur tot; este unitatea dreptului si diviziunea lui in anumite parti interdependente-ramuri de drept si institutii juridice. Normele juridice, ca parti ale sistemului de drept, alcătuiesc un tot unitar, fiind foarte strâns unite între ele, chiar dacă sunt deosebite prin conţinut. Ele formează un ansamblu coerent şi logic, prin urmare se constituie într-un sistem. Dreptul unui stat ni se înfăţişează nu ca o sumă aritmetică dată de totalitatea normelor juridice, ci ca un ansamblu al acestora, organizate, structurate într-un sistem pe baza anumitor principii, urmărind o anumită finalitate. Studierea sistemului dreptului are o mare importanţă teoretică şi practică şi anume: ajută organele de stat în procesul de elaborare şi perfecţionare a dreptului pentru a descoperi şi completa anumite lacune ale dreptului pozitiv, pentru eliminarea reglementărilor perimate şi asigurarea concordanţei între normele juridice. Sistemul dreptului stă la baza sistematizării legislaţiei, contribuie la perfecţionarea aplicării şi interpretării dreptului şi stă la baza clasificării ştiinţelor juridice.2.Componentele sistemului de drept : norma juridica-elementul de baza, structurant al dreptului; instituţia juridica-element intermediar; subramura de drept- e alcatuita din totalitatea institutiilor juridice care reglementeaza o categorie mai ampla de relatii sociale si care, de regula le gasim grupate sub forma de coduri; ramura de drept - reprezintă o grupare mai largă de instituţii juridice şi norme juridice unite între ele prin obiectul lor de reglementare.a) Instituţia juridică in drept este utilizata in doua acceptiuni: Organism cu personalitate juridica(: parlament, guvern, tribunal, spital) si Ansamblul normelor juridice care reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale, instaurând astfel o categorie aparte de raporturi juridice.

Institutiile juridice se pot impartii in subgrupe, care la randul lor, pot forma institutii juridice(succesiunea: legala si testamentara). Aceste institutii juridice restranse nu trebuiesc confundate cu elementele component ale institutiei de drept(casatoria: incheiere, nulitate, efecte, drepturi si obligatii).

Mai multe instituţii juridice se pot grupa ca o subramură care poate face obiectul unui cod, al unui regulament etc. Aşa, de exemplu, dreptul maritim, ca subramură a dreptului civil, grupează totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale din domeniul transportului maritim. Principalul izvor al acestei subramuri este codul maritim. Un alt exemplu îl constituie codul justiţiei militare, care este în afara Codului Penal; codul justiţiei militare reglementează o categorie aparte de infracţiuni săvârşite de militari în legătură cu activitatea lor.          Complexitatea dreptului a condus şi la alte distincţii care să releve mai pregnant unitatea conceptuală a dreptului, interdependenţele sale de sistem, relaţiile de interferenţă etc. Astfel, în acest sens se disting în mod necesar:  Categoriile juridice exprimă ansamble de drepturi, lucruri, persoane, fapte. Ele formează materia elementară a dreptului. Categoria juridică permite individualizarea fenomenelor juridice, stabilirea relaţiilor dintre ele. Datorită sistemului categoriilor juridice, multiplele trăsături ale faptelor sociale vin să se încadreze în reguli bine definite, fiind cooptate de drept şi primind trăsăturile simplicităţii şi ordinii. Categoriile juridice trebuie să fie net distinse de instituţiile juridice. Toate instituţiile juridice pot fi considerate ca formând tot atâtea categorii juridice, dar reciproca nu este valabilă, nu orice categorie juridică constituie însă o instituţie juridică; Instituţiile juridice vizează un complex organic care corespunde

9

TEORIA GENERALA A DREPTULUI

unui fascicol de norme de drept. În literatura de specialitate, instituţia juridică a fost abordată ca o entitate juridică care   îşi are originea sa în persoană, pe care o depăşeşte însă în durată, continuitate, permanenţă, ca de pildă: familia, biserica, naţiunea. Deci, instituţia juridică este un ansamblu organic care conţine reglementarea unui dat concret şi durabil al vieţii sociale şi care este constituit dintr-o încrengătură de reguli juridice dirijate spre un scop comun; Ordinea juridică reprezintă un nou complex în cadrul normativităţii juridice, complex format dintr-un ansamblu de instituţii juridice. P. Roubier distinge diferite ordini juridice: după materia vizată: drept penal, drept comercial, dreptul muncii etc.; după teritoriul în care acţionează: drept provincial, drept naţional, drept internaţional, drept francez, drept german etc.; după grupul social vizat: dreptul economic, dreptul corporaţiilor etc.; care vizează o anumită epocă: dreptul Romei antice, dreptul vechi francez etc.; după sursa de la care emană regulile: drept legislativ, drept jurisprudenţial, drept cutumier etc.b) Ramura de drept reprezintă o grupare mai largă de instituţii juridice şi norme juridice unite între ele prin obiectul lor de reglementare. Ramurile de drept nu sunt izolate unele de altele, ci se găsesc într-o strânsă interdependenţă. 3. Criterii de structurare a sistemului de drept: Criteriul obiectului(criteriu obiectiv, superior criteriului metodei)-gruparea normelor juridice in ramuri de drept; Criteriul metodei(autonomismul, recomandarea, autoritarismul) de reglementare a categoriilor de relatii sociale(criteriu subiectiv) si care face ca anumite norme-desi au un obiect comun-sa se separe intr-o ramura de drept aparte;4. Diviziunile generale ale dreptului. Jurisconsultul Paul imparte dreptul in: drept de exceptie si drept comun. Dupa romani poate fi impartit in drept scris si drept nescris .M. Djuvara distinge între dreptul intern (norme ce se aplică numai statelor ce le-au elaborat) şi dreptul extern (cuprinde norme de drept care se referă la raporturile dintre state sau dintre cetăţenii unor state diferite). Acelaşi autor distinge între dreptul determinator (determină ce trebuie să facă persoanele) şi dreptul sancţionator (cel care organizează sancţiunile). A treia diviziune abordată de M. Djuvara este aceea care împarte dreptul în drept public şi drept privat. Deosebirea între dreptul public şi dreptul privat este foarte veche. Dreptul public: însumează acele raporturi juridice care au ca obiect de reglementare raporturile dintre guvernanţi pe de o parte precum şi raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi , pe de alta parte. Prin dreptul public se ocroteşte interesul general social sau comunitar sau altfel spus se ocroteşte interesul public(constituţional, administrativ, financiar, penal, procesual (penal  şi civil), internaţional public). Dreptul privat : însumează acele raporturi juridice care au ca obiect de reglementare , raporturile dintre guvernaţi ocrotindu-se astfel interesele personale ale particularilor(civil, comercial, nternaţional privat). Însă respectarea dreptului sub toate formele sale interesează în primul rând întreaga societate căci întreaga societate nu ar putea să existe, dacă respectul dreptului nu ar exista. Datorită evoluţiei de ansamblu a societăţii, statul intervine în raporturile persoanelor şi organizaţiilor particulare în scopul apărării intereselor generale ale societăţii. Ca urmare, se nasc o serie de norme şi instituţii care după concepţia ulpiană aparţin dreptului privat, dar din punct de vedere al scopului urmărit ele au un caracter public. Nu pot fi ignorate însă interdependenţele existente între cele două domenii. Se remarcă faptul că dreptul public domină tot mai mult dreptul privat. Pe de altă parte, dreptul privat la rândul său exercită o influenţă mare asupra dreptului public. Chiar şi în interiorul dreptului privat se resimt influenţe reciproce între diferite ramuri. În doctrina contemporană, se porneşte nu de la criteriul interesului apărat ci de la cel al formei, al modului în care se asigură apărarea drepturilor subiective; organele statului apără drepturile din oficiu în cadrul dreptului public, respectiv la cerere în cadrul dreptului privat; la aceasta se adaugă criteriul clasic, organic, după care dreptul public interesează statul şi organele sale, iar dreptul privat pe cetăţeni în raporturile dintre ei.            Dreptul civil este dreptul comun, faţă de dreptul comercial sau faţă de orice ramură de drept privat. Pe de altă parte, dreptul comercial a ajuns la formule mai flexibile decât cele ale dreptului civil, iar în anumite materii şi aceste forme îşi extind influenţa asupra dreptului civil. Ramurile dreptului nu se influenţează numai reciproc, ci depind din punct de vedere juridic unele de altele. Creatorul legislaţiei întregi este statul. Dreptul privat nu este decât o excrescenţă a dreptului public. Ce ar fi, de exemplu, sancţiunea dreptului privat dacă nu ar fi statul care îi asigură execuţia? Ce am putea înţelege din dreptul privat sau din dreptul civil, dacă nu ar exista legea pe care se întemeiază, lege care este un produs al

10

TEORIA GENERALA A DREPTULUI

dreptului public, pentru că este produsă de stat? Dacă statul nu poate, sau este împiedicat să funcţioneze, atunci nu mai există nici drept privat şi nici drept intern.            Există, deci, o anumită ierarhie între ramurile de drept, chiar dacă e relativă. După unii, dreptul internaţional ar sta la baza dreptului intern: statele se nasc şi funcţionează – în relaţiile dintre ele – pe baza principiilor de drept internaţional (suveranitatea, autodeterminarea), iar dreptul intern este expresia suveranităţii. Alţii susţin că dreptul internaţional este creaţia statelor, manifestarea de voinţă a acestora; deci, baza o constituie dreptul intern. Din punct de vedere cronologic dreptul intern precede dreptul internaţional; în Antichitate, Evul Mediu şi epoca modernă existau de altfel puţine reguli în acest domeniu – diplomaţia – iar statele se creau exclusiv în funcţie de raporturi de forţă, interne sau externe, fiind admise de celelalte tot în funcţie de aceasta. E adevărat însă că astăzi ele se condiţionează reciproc: noile state se nasc pe baza voinţei poporului – sau popoarelor – care îl compune, dar această voinţă este ea însăşi un principiu de drept internaţional şi trebuie să fie conformă cu alte principii (de exemplu respectarea integrităţii teritoriale a altora); pe de altă parte, e exact că principiile respective – ca şi alte reguli – sunt tot creaţia statelor suverane, multe dintre acestea luând naştere în afara lor. E inexact însă că nerecunoaşterea sau boicotul unui stat ar face ca dreptul intern să nu existe: recunoaşterea ca instituţie a dreptului intern nu are valoare juridică ci pur politică, de cele mai multe ori neinfluenţând nici măcar de facto viaţa unui stat; oricum, crearea dreptului intern depinde de alţi factori, în primul rând de voinţa membrilor societăţii respective în acest sens sau cel puţin de acceptarea lui de către ei (fie ea şi forţată), deci finalmente de autoritatea pe care acel stat o exercită asupra lor.            În plan intern dreptul public ar fi baza dreptului privat. În fine, în cadrul dreptului public dreptul constituţional ar fi axa în jurul căreia gravitează celelalte ramuri iar în dreptul privat dreptul civil.5. Ramurile dreptului contemporan românescDreptul constituţional este acela care formulează în principii , organizează în proceduri şi consolidează în instituţii regimul politic al unei ţări prin norme juridice adecvate. Este o ştiinţă juridică aparţinătoare dreptului public şi totodată o ramura de drept. Raporturile de drept constituţional apar deci în procesul organizării şi exercitării puterii de stat. Principalul izvor îl formează Constituţia, dar şi legile (organice sau ordinare) sau alte acte cu putere de lege ce conţin norme de natură constituţională.Dreptul administrative. Reglementează relaţiile sociale ce apar în activitatea administraţiei de stat – sau în legătură cu aceasta –, adică relaţiile între organele administrative şi între ele şi alte organe de stat, cele dintre administraţie şi cetăţeni; principiile organizării şi funcţionării administraţiei. Ca şi normele de drept constituţional, normele de drept administrativ au un caracter imperativ; idem, în aceste raporturi organele statului se situează pe poziţii de putere faţă de cetăţean, iar raporturile pot să nu se nască prin consimţământul ambelor părţi. Răspunderea pentru violarea unei norme administrative atrage după ea o sancţiune de drept administrativ (contravenţională pentru cetăţean).Dreptul financiar. Reglementează activitatea financiară a organelor statului, relaţiile care apar între diferite organe de stat sau între ele şi cetăţeni în legătură cu  întocmirea bugetului, perceperea impozitelor şi taxelor, modul de cheltuire a veniturilor statului, asigurările obligatorii de stat etc.Dreptul civil. Acea ramura a dreptului privat care cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementeaza raporturile sociale patrimoniale si nepatrimoniale in care partile se gasesc pe pozitie juridica de egalitate ( este esenta dreptului civil). Nici o parte nu are la dispozitie mijloace proprii de constrangere pentru a o determina pe cealalta parte sa dea, sa faca sa nu faca ceva. Uneori aceast definitie e completata cu precizarea ca normele dreptului civil reglementeaza si conditia juridical a persoanelor fizice si juridice, in calitatea lor de participant la raporturile juridice civile(normele dreptului civil reglementeaza si conditia juridica a subiectilor de drept civil).Dreptul muncii. Reglementează relaţiile sociale de muncă, apărute în legătură cu exerciţiul dreptului la muncă, condiţiile de muncă, salarizarea, angajarea, concedierea, organizarea şi protecţia muncii, jurisdicţia muncii etc. Deşi la origine raporturile de muncă erau raporturi de drept civil şi deci marcate de

11

TEORIA GENERALA A DREPTULUI

caracteristicile acestuia – norme dispozitive, egalitatea părţilor la încheierea contractului şi în ce priveşte desfacerea lui -, între timp ele au evoluat înspre o “socializare” a lor, o apropiere de domeniul dreptului public; fără a se înlătura necesitatea consimţământului ambelor părţi la încheierea contractului şi posibilitatea de principiu pentru fiecare de a-l desface unilateral, această  posibilitate este îngrădită pentru angajator şi în prezent s-au legiferat şi cazuri în care un contract produce efecte şi pentru cel care n-a participat la încheierea lui: de exemplu, contractul colectiv de muncă. Acesta se încheie între sindicatul cel mai reprezentativ şi organizaţia de patronat cea mai reprezentativă – la nivel naţional, de ramură şi de unitate, fiind însă obligatoriu şi pentru celelalte, ca  şi pentru salariaţii nesindicalizaţi sau care se angajează ulterior, de asemenea pentru angajatorii neafiliaţi sau care se înfiinţează ulterior. De asemenea, normele de dreptul muncii sunt în mare măsură imperative, neputându-se stabili prin voinţa părţilor drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin lege, respectiv prin contractul colectiv, în ce-i priveşte pe salariaţi.Dreptul familiei. Reglementează relaţiile dintre soţi şi cele de rudenie şi afinitate, relaţii care sunt deopotrivă patrimoniale şi nepatrimoniale. Instituţiile principale sunt: căsătoria, rudenia şi afinitatea, adopţia, filiaţia, ocrotirea minorilor şi a majorilor incapabili. Importanţa socială a unor aspecte din acest domeniu a făcut să apară şi raporturi care se nasc prin voinţa legii, fără consimţământul părţilor, sau raporturi al căror conţinut este stabilit prin lege, dreptul familiei îndepărtându-se astfel de sfera dreptului civil căruia îi aparţinea.Dreptul penal. Reglementează faptele ce sunt considerate infracţiuni şi sancţiunile aplicabile lor, precum şi principiile ce guvernează raporturile născute în legătură cu săvârşirea de infracţiuni între individ şi societate.Dreptul procesual penal. Reglementează desfăşurarea urmăririi penale, a judecăţii penale şi a executării pedepselor, activităţi care sunt consecinţa săvârşirii de infracţiuni. Raporturile de drept procesual penal reprezintă o materializare în plan organizatoric a raporturilor de drept penal. Ca în orice ramură de drept public, normele sunt aproape în totalitate imperative.Dreptul procesual civil. Reglementează desfăşurarea judecăţii civile şi a executării silite, raporturile de acest tip reprezentând materializarea în plan organizatoric a raporturilor de drept civil în sens larg.Dreptul internaţional public. Reglementează relaţiile dintre state, organizaţii guvernamentale, state şi organizaţii guvernamentale, precum şi dintre acestea şi naţiuni care îşi constituie un stat propriu. În aceste raporturi părţile apar pe poziţii de egalitate juridică iar nerespectarea normelor atrage constrângeri specifice, organizate individual sau colectiv. Spre deosebire de normele interne care nu sunt totdeauna creaţia părţilor sau a ambelor părţi, ci a legii, deci a statului (direct sau indirect), cele internaţionale exprimă voinţa statelor părţi şi sunt obligatorii numai pentru cele ce au participat la elaborarea lor. Deşi individul nu e un subiect tradiţional al dreptului internaţional public, totuşi se constată în prezent o evoluţie sub acest aspect: normele care reglementează drepturile şi libertăţile fundamentale sunt elaborate în beneficiul său; în anumite sisteme de drept le poate invoca direct, fără a aştepta legi naţionale de transpunere; de asemenea, el are acces – chiar dacă limitat – la mecanismele internaţionale de control şi sancţionare a  încălcărilor produse în legătură cu drepturile sale. Astfel, el devine, direct sau indirect, subiect de drept internaţional public, domeniu rezervat până nu demult exlusiv statelor. Normele internaţionale pot fi cuprinse în acte sau în cutume internaţionale.Dreptul internaţional privat. Reglementează raporturile de drept privat – în care părţi pot fi şi statele dar ca persoane juridice private, precum şi organizaţiile neguvernamentale – cu elemente de extraneitate. Astfel de elemente pot fi: cetăţenia, domiciliul, locul situării imobilului etc. Normele sale sunt deopotrivă de sorginte internă şi internaţională, în acest din urmă caz de drept scris sau cutumiar.

12

TEORIA GENERALA A DREPTULUI

VIII. CONSTANTELE STATULUI SI DREPTULUI (examen)1. CONSTANTELE STATULUI. Acestea pot fi urmarite in doua sensuri: a)Constantele statului d p v istorico-geografic :

1.Teritoriul. Definitie. In domeniul stiintelor juridice prin teritoriu se intelege o suprafata terestra, apele teritoriale, subsolul si spatiul aerian asupra caruia statul isi exercita suveranitatea. Statul este de neconceput fara existenta unui teritoriu asupra caruia sa-si exercite suveranitatea. La randul lui si teritoriul isi spune cuvantul asupra organizarii statale intr-o anumita masura. Conditie naturala pentru existenta populatiei, adica, din punct de vedere economic, teritoriul furnizeaza oamenilor cele necesare traiului. De-a lungul istoriei factorul economic a fost hotarator in stabilirea populatiei pe un anumit teritoriu, pastrarea si apararea lui in fata altor grupuri care ravneau acel teritoriu.Teritoriu este un element de continuitate adica o constanta a statului - se poate spune ca simtul apartenentei la o anumita comunitate cum ar fi popor, neam, natiune in anumite imprejurari a fost mai puternic decat cel al apartenentei la o anumita clasa sociala. Spatiu dereminat prin frontierele de stat- el serveste drept cadru natural unor generatii care se succed in acest spatiu. Frontierele s-au stabilit prin acorduri si tratate internationale incheiate in urma unor razboaie.Factor care a stimulat unitatea nationala - putem sa spunem ca teritoriul a avut si are un rol important in dezvoltarea statului si a natiunii. El a fixt prin legi si tratate internationale frontierele de stat.

2.Populatia. Factorul uman in domeniul stiintelor sociale este desemnat sub diferite denumiri cum ar fi societate, popor, natiune. Este de remarcat faptul ca termenul popor este mai des utilizat decat cel de natiune. Aceasta explicatie a folosirii cu precadere al termenului popor trebuie cautata in nota de vechime, de continuitate pe un anumit teritoriu.b)Constantele statului d p v politico-juridic : Definitie. Statul reprezinta totalitatea institutiilor, regulilor si organelor care au ca scop legitimarea puterii. Puterea publica ca forma oficiala a puterii politice este acel sistem de organe competente fiecare în sfera sa de activitate, capabile să emită pe cale unilaterală acte obligatorii care la nevoie pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului, necesare desfasurarii normale a vietii în comun. Aspecte in reprezentarea populatiei de pe un anumit teritoriu. Populatia in acest caz trebuie privita ca o entitate de cetateni organizati care isi aleg organele care sa-i reprezinte, la nivel central si local. Nivelul central de organizare al statului in sens politico-juridic presupune mai multe momente: Organizarea alegerilor pe baza sistemului electoral; Alegerea presedintelui; Organizarea celor alesi in sisteme bicamerale adica deputatii si senatorii se constituie in organul legislativ care este parlamentul fomat din adunarea deputatilor si senatul; Numirea guvernului ca organ suprem executiv de catre parlament la propunerea primului ministru; Numirea presedintelui curtii supreme de justitie si al celorlalti judecatori ai curtii supreme ca organ judecatoresc supremNivelul local de organizare al statului in sens politico-juridic. Pe plan local in functie de impratirea administrativ-teritoriala populatia din aceste comunitati isi alege organele de conducere (primarii, prefecturi), iar candidaturile pentru aceste functii sunt propuse de partidele politice.Principiul separaţia puterilor. Putem vorbi de separaţia puterilor în stat când toate cele trei puteri (legislativa, executiva, judecătoreasca)se afla într-un relativ echilibru-realizabil prin distribuirea judicioasă a atribuţiilor lor, dar şi prin înzestrarea fiecăreia cu mijloace de control eficiente asupra celorlalte, stăvilind astfel tendinţa inerenta a naturii umane de a acapara puterea şi de a abuza de ea. Statul de drept: este acel stat care organizat pe baza principilor separaţiei puterii statului şi in care justiţia dobândeşte o reala independenta , promovând prin legislaţia sa drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, asigura respectarea strictă a tuturor reglementărilor sale de către toate subiectele de drept in întreaga lor activitate.Structura de stat.Desemnează organizarea puterii publice pe un anumit teritoriu, raporturile specifice care se stabilesc intre elementele alcătuitoare ale ansamblului statal precum şi legăturile specifice dintre

13

TEORIA GENERALA A DREPTULUI

întreg şi părţi. Statul este o instituţie de instituţii constituit intr-un ansamblu unic şi organic articulat(stat unitar, stat federal, asociatii de state(Confederaţia de state, Uniunea personala, Uniunea reală de state); ierarhii de state( Statul vasal, Statul protejat, Dominioanele Britanice, Teritoriile sub mandat, Statele sub tutela internaţionala)Forma de guvernământ Este modalitatea prin care se exercita puterea fiind independentă de structura de stat. Principalele forme de guvernământdemocraţia(directă, reprezentativă, semireprezentativă şi semidirectă); oligarhia(guvernamantul pluripersonal , aristrocatia , plutocratia censitara , partitocratia); monocraţia(Monocratii clasice : monarhia absoluta, tirania, dictatura; Monocratia populara; Monocratii dictatoriale: dictaturile militare); formele mixte( Monarhia limitata, Parlamentul dualist, Cezarismul democratic); formele specifice statelor socialisteRegimurile politice Reprezinta ansamblul institutilor, metodelor şi mijloacelor prin care se realizeaza puterea. Dupa cum separatia puterilor in stat e mai conturata sau mai putin conturata, mai stricta sau mai putin stricta, tot asa şi regimurile politice sunt variate, realitatea practica depaşind orice simple scheme teoretice. Tipologia regimurilor politice are la baza modul de organizare a puterilor in stat precum şi interconditionalitatiile dintre ele(regimuri politice care au la baza confuziunea puterilor: regimul politic dictatorial, regimul politic directorial, regimul politic guvernământul de adunare; regimul politic care are la baza colaborarea puterilor : regimul parlamentar: dualist şi monist, bipartid şi multipartid; regim politic care are la baza independenta puterilor : regimul prezidential; regimuri politice mixte : regimul conventional, regimul prezidential, regimul politic intermitent prezidential; regimul politic specific statelor socialiste2. CONSTANTELE DREPTULUI. Mircea Djuvara spunea ca obiectul enciclopediei juridice-respectiv TGD- este de-a expune si de a studia permanentele juridice. Termenul de permanente juridice sau de constante ale dreptului exprima ceea ce este persistent in orice relatie juridica. Constantele dreptului in perceptia lui Djuvara ar fi in principal raportul juridic cu elementele sale componente (subiectii raportului juridic, drepturile si obligatiile lor, obiectul raportului juridic la care se adauga si tendinta ideala spre o sanctiune juridica)Constantele dreptului in perceptia lui Anita Naschitz. Vorbind despre constantele dreptului spune ca legiuitorul nu creaza drepturi in mod arbitrar ci trebuie sa tina seama de anumite realitati materiale si spirituale care in filosofia dreptului au luat denumirea de dat in drept sau dat al dreptului.Factori care alcatuiesc ceea ce numim datul in drept: -Relatiile sociale care se stabilesc intre oameni intr-o epoca determinata, acestea sunt relatii economice, culturale, familiale care apar la randul lor sub diverse forme. Aceste relatii contitiuie un dat al dreptului deoarece ele ofera legiuitorului obiectul asupra caruia el trebuie sa actioneze prin reglementarile sale. -Omul ca subiect al relatiilor sociale este deasemenea un dat fundamental. Relatiile sociale,obiect al reglementarii juridice, sunt relatiile intre oameni. Nici un legiuitor nu poate face abstractie in opera de reglementare juridica, de natura complexa a omului -Legile obiective-un dat fundamental al dreptului. Ele guverneaza nu numai dezvoltarea naturii ci si a societatii si a gandirii. Specific legilor obiective, in viata sociala, este tocmai faptul ca ele nu se realizeaza in mod spontan-asa cum se intampla in natura-ci prin intermendiul actiunilor umane constiente. Constantele dreptului in functie de dat-ul in drept Daca admitem existenta unui dat al dreptului atunci existenta elementelor de continuitate trebuie cautata in sfera acestui dat. Cercetand datul in drept observam ca elementele de continuitate pot fi intalnite in domeniul relatiilor sociale, in domeniul legilor sociale sau obiective si un al treilea dat al dreptului este omul cu natura sa complexa produs al relatiilor sociale in societatea in care traieste.

Dreptul constituie unul dintre cele mai eficiente instrumente cu ajutorul carora oamenii actioneaza asupra orientarii vietii sociale intr-o anumita directie. Dreptul isi poate realiza acest rol numai daca reflecta in mod adecvat legile obiective. Existenta unui dat al dreptului nu duce la concluzia adimiterii unor criterii neschimbatoare valabile pentru toate locurile si toate timpurile. Datul in drept este el insusi variabil si asta explica diferentele ce exista intre dreptul diferitelor societati de civilizatie si cultura.

14