ISTORIE MODERNĂ UNIVERSALĂII. 1815 - 1914

Conf. univ. dr. Gabriel LEAHU

1. LUMEA ÎN 1815

a. Dominaţia europeană.

b. Congresul de la Viena.

c. Legitimism, restauraţie, reacţiune în Europa.

1.a. Dominaţia europeană.

Europa domină lumea prin populaţie (20,3 % din populaţia mondială), bogăţia creată (25 %), prin consum (2/5 din energie), producţie (3/5 din fier) şi export (2/3).

Superioritatea s-a datorat avansului tehnic incontestabil (navigaţie, industrie, armament), prin ştiinţa organizării şi a conducerii, prin curiozitatea şi spiritul de aventură.

1.b. Congresul de la Viena (1814 -1815).

Convocat după înfrângerea lui Napoleon, cu o participare de 200 de delegaţii şi peste 10.000 de invitaţi, şi-a propus restabilirea ordinii în Europa, pe baza a două principii: legitimismul şi echilibrul puterilor.

A reorganizat teritorial continentul, fixând noi frontiere, pentru a izola Franţa în spatele unui adevărat “cordon sanitar” şi pentru a – i recompensa pe învingători.

1.c. Legitimism, restauraţie, reacţiune în Europa.

Instrumentele aplicării principiilor Congresului de la Viena au fost Sfânta Alianţă (Rusia, Austria, Prusia) şi Quadrupla Alianţă (Rusia, Austria, Prusia, Marea Britanie, cărora li se alătură şi Franţa în 1818).

Ele au instituit dreptul de ingerinţă oriunde “ordinea legitimă” nu era respectată (Italia – 1821, Spania – 1823), zdrobind mişcările revoluţionare prin intervenţie armată.

2. TRANSFORMĂRI ECONOMICE, SOCIALE, CULTURALE

Europa este cadrul în care se produce modernizarea prin:

a. Revoluţia agrară.

b. Revoluţia industrială.

c. Revoluţia demografică.

d. Revoluţia socială.

e. Idei în mişcare – liberalism, romantism, socialism, naţionalism.

2.a. Revoluţia agrară.

Revoluţia agrară presupune transformarea domeniului feudal (condiţionat de diverse obligaţii pe care trebuia să le îndeplinească atât nobilul cât şi ţăranul) în proprietate capitalistă.

Presupune, totodată, îmbunătăţirea metodelor, uneltelor şi a tehnicilor agricole, precum şi eliberarea unei părţi importante din forţa de muncă pentru industrie.

2.b. Revoluţia industrială.

Reprezintă trecerea de la producţia manufacturieră la cea mecanizată, utilizând forţa aburului.

Condiţiile care au favorizat transformarea Marii Britanii în “atelierele lumii” sunt: existenţa capitalurilor, forţa de muncă ieftină şi abundentă, regimul politic favorabil modernizării, imperiul colonial, care oferea materii prime ieftine şi o piaţă de desfacere privilegiată (vezi India).

Domeniul iniţial de acţiune îl reprezintă industria textilă (ţesăturile din bumbac) şi ulterior industria metalurgică, ca urmare a dezvoltării transportului feroviar.

2.c. Revoluţia demografică.

Populaţia Europei sporeşte considerabil, de la 190 de milioane în 1800 la peste 460 de milioane în 1914, cu o rată medie a creşterii de peste 8 ‰.

Cauzele sunt menţinerea unei rate înalte a natalităţii, concomitent cu scăderea mortalităţii, marile epidemii dispărând după mijlocul secolului, precum şi îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Revoluţia demografică presupune, totodată, modificarea structurii populaţiei prin creşterea ponderii populaţiei urbane comparativ cu cea rurală, ameliorarea condiţiilor de viaţă, precum şi mari mişcări de populaţii în interiorul statelor dar şi în afara acestora (peste 50 de milioane de europeni emigrează în Lumea Nouă).

2.d. Revoluţia socială.

Pe tot parcursul secolului se menţin structurile sociale tradiţionale, aristocraţia şi ţărănimea, chiar dacă fundamentele economice se modifică.

Transformările economice au au dus la apariţia unor clase noi, burghezia şi proletariatul muncitoresc, care sporesc numeric mai ales în a doua jumătate a secolului.

2.e. Idei în mişcare – liberalism, romantism, socialism, naţionalism.

Ideologia dominantă este liberalismul (la origine un fenomen anglo-saxon şi protestant), bazat pe importanţa individului, ideii de progres şi a celei de libertate.

Romantismul (de inspiraţie anglo-saxonă şi germanică) îşi face apariţia la sfârşitul războaielor napoleoniene şi glorifică individul, sentimentele, precum şi locul fiecărei naţiuni în istorie, susţinând libertatea pretutindeni în lume.

Socialismul apare ca o reacţie la dominaţia burgheziei şi evoluează de la utopie (Saint-Simon, Charles Fourrier, Proudhon) la realismul din Anglia (Owen) şi la comunismul marxist.

Naţionalismul ia naştere prin transferul libertăţilor fundamentale de la individ la popor, dimensiunea politică marcând evoluţia internă a comunităţii spre unire şi independenţă. Nu întâmplător, secolul al XIX-lea a fost numit “secolul naţionalităţilor”, lupta naţională determinând dezagregarea imperiilor şi constituirea statelor naţionale unitare şi independente.

3. MIŞCĂRI LIBERALE ŞI NAŢIONALE ÎN EUROPA ŞI ÎN LUME

a. Sfânta Alianţă – un eşec anunţat. Spania, coloniile spaniole din America Latină, Italia, Grecia.

b. 1830 – Franţa, Belgia.c. Primăvara popoarelor. Revoluţia de la

1848.d. Unificarea Italiei, Germaniei, Principatelor

Române.e. Statele Unite ale Americii.f. Japonia

3.a. Sfânta Alianţă – un eşec anunţat

Constituită pentru a menţine ordinea pe continent şi a preveni izbucnirea unei noi revoluţii, Sfânta Alianţă îşi atinge obiectivele (zdrobind mişcările revoluţionare din anii 1820 din Italia şi Spania), atâta timp cât nu apar controverse interne, cum este cazul independenţei Greciei (susţinută de Rusia, Marea Britanie şi Franţa, 1830). Este începutul sfârşitului dominaţiei Sfintei Alianţe asupra continentului.

Rusia a dorit intervenţia Sfintei Alianţe pentru a preveni obţinerea independenţei coloniilor spaniole din America Latină, în virtutea principiului legitimismului. Opoziţia Marii Britanii (care domina economic zona) şi a S.U.A. (care susţineau principiul America americanilor prin doctrina Monroe, 1823), a împiedicat orice intervenţie europeană.

3.b. 1830 – Franţa, Belgia.

Al doilea val revoluţionar îşi are epicentrul la Paris, ca urmare a tentativelor de restaurarea a absolutismului, depresiunii economice, contracţiei comerţului, scăderii salariilor, a dominaţiei străine.

În urma celor “Trei (zile) Glorioase” (27, 28, 29 iulie), Bourbonii sunt înlocuiţi cu ramura Valois, Ludovic Filip de Orléans devenind rege. Se revine la suveranitatea naţională şi la drapelul tricolor, revoluţia influenţând decisiv evoluţia spre modernitate a economiei şi societăţii franceze.

Revoluţia franceză are consecinţe europene, fiind un exemplu pentru belgieni, care se desprind de Regatul Ţărilor de Jos şi îşi proclamă independenţa. Rusia solicită intervenţia Sfintei Alianţe pentru restaurarea ordinii, dar este blocată de revolta poloneză. Belgienii au sprijinul Franţei şi a Marii Britanii, care impun recunoaşterea independenţei şi a neutralităţii Belgiei, garantată de toate statele europene.

3.c. Primăvara popoarelor. Revoluţia de la 1848.

În primăvara anului 1848, centrul continentului european este cuprins de revoluţie, împlinind, parcă, cuvintele profetice ale lui Alexis de Tocqueville: “Dormim pe un vulcan… nu vedeţi că Pământul se cutremură din nou? Suflă un vânt de revoluţie, furtuna e la orizont.” (ianuarie 1848)

Cu toate că a fost revoluţia care s-a răspândit cel mai rapid şi mai mult, care a afectat atât părţile dezvoltate cât şi pe cele înapoiate ale continentului, cuprinzând regimuri absolutiste sau constituţionale, a fost, în acelaşi timp, cea mai puţin plină de succes. Nicăieri programul său, politic, social sau naţional, nu a fost înfăptuit, dar valorile sale politice vor rămâne ca reper pentru viitor.

Eşecul se explică prin intervenţia străină, dar mai ales prin teama burgheziei faţă de violenţa şi radicalismul maselor, care au înspăimântat pe liberalii moderaţi. După acest moment, burghezia încetează să mai fie revoluţionară, programul său fiind împlinit pe calea reformelor.

3.d. Unificarea Italiei, Germaniei, Principatelor Române.

Nucleul unificării italiene l-a reprezentat Regatul Piemontului, care, în urma participării la mai multe războaie împotriva Austriei, dobândeşte controlul asupra Lombardiei (1859) şi Veneţiei (1866). Sudul Italiei este eliberat de Giusseppe Garibaldi, care reuşeşte să-i înlăture pe Bourbonii spanioli din Regatul Celor Două Sicilii, teritorii pe care le cedează Casei de Savoia (1861). În 1870, Roma devine capitala Regatului Italiei. Artizanul unificării italiene a fost Camillo Cavour, primul ministru al Regatului Piemont.

Unificarea Germaniei a fost realizată sub egida Prusiei, omul providenţial fiind Otto von Bismarck. Acesta înfăptuieşte unificarea prin forţa armelor, în urma mai multor războaie împotriva Danemarcei (1864), Austriei (1866), Franţei (1870-1871). Pe 18 ianuarie 1871, în Sala oglinzilor de la Versailles, regele Prusiei, Wilhelm I, era proclamat împărat al Germaniei.

Profitând de garanţia colectivă a Marilor Puteri (stabilită de Congresul de la Paris din 1856), şi de prevederile Convenţiei de la Paris din 1858, având de partea lor sprijinul lui Napoleon al III-lea, românii unesc cele două Principate prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească (ianuarie 1859).

3.e. Statele Unite ale Americii.

După ce îşi obţin independenţa în 1783, S.U.A. adoptă o constituţie republicană şi federală în 1787. Anii 1820 sunt determinanţi în istoria politică a ţării deoarece consacră principiul votului universal, de care beneficiau bărbaţii albi, realitate democratică subliniată de Alexis de Tocqueville (“Democraţia în America, 1835-1840”).

Naţionalismul, sentimentul de putere şi ambiţiile expansioniste sunt clar exprimate în Doctrina Monroe (1823) şi în Teoria Destinului Asumat (Manifest Destiny), care susţinea superioritatea civilizaţiei americane şi rolul providenţial pe care trebuie să-l joace (1840).

Războiul civil (1861 - 1865) a opus Nordul industrializat şi Sudul plantatorilor şi al sclavilor, în urma acestuia peste 620 de mii de oameni murind, majoritatea din Sud. Războiul a distrus Sudul dar a eliberat şi integrat sclavii într-o societate liberă, chiar dacă măsuri segregaţioniste vor supravieţui până în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Până la sfârşitul secolului, frontiera vestică atinge Oceanul Pacific, problema indiană fiind rezolvată prin internarea în rezervaţii.

La cumpăna dintre cele două secole, S.U.A. se impun ca prima putere industrială a lumii, redefinindu-se şi ca o mare putere internaţională în zonă prin politica lui “Big Stick” (vezi activitatea lui Theodore Roosevelt).

3.f. Japonia

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Japonia este, încă, un stat feudal, în care împăratul domneşte dar nu guvernează, puterea revenind shogunilor.

Intervenţiile străine deschid Japonia lumii occidentale, ameninţând transformarea sa într-o colonie europeană. În acest context, puterea este conferită împăratului Mutsu-Hito, care inaugurează Era Meidji (1868).

Realizarea programului imperial (desfiinţarea regimului feudal, modernizarea economiei, a administraţiei, a învăţământului şi a justiţiei, constituirea Adunărilor reprezentative) transformă Japonia dintr-un stat medieval într-unul modern, cu aspiraţii imperialiste în zonă.

Japonia reuşeşte să limiteze influenţa rusă în Extremul Orient printr-un război victorios (1904-1905). Din acest moment, Japonia devine un competitor redutabil, alături de Puterile europene, în lupta pentru supremaţie în Asia.

4. STATUL

În secolul al XIX-lea, statul se dezvoltă, se modernizează şi îşi sporeşte prerogativele. Sunt întâlnite diverse experienţe instituţionale, care îmbracă multiple forme constituţionale, dar şi autocrate:

a. Regimuri constituţionale: Marea Britanie, Franţa, Imperiul German, Italia;

b. Regimuri autoritare: Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman, Imperiul Rus, Imperiul Chinez.

4.a. Regimuri constituţionale. Marea Britanie

Marea Britanie este un regim parlamentar, cu toate că nu există o Constituţie scrisă, bazat pe protecţia libertăţilor fundamentale şi pe echilibrul puterilor.

Regimul electoral favoriza aristocraţia funciară, fără a ţine cont de evoluţia demografică a circumscripţiilor electorale.

Reformele electorale din 1867 şi 1884 lărgesc corpul electoral, ajungându-se aproape la votul universal pentru bărbaţi (făceau excepţie cetăţenii fără venituri).

Mai multe reforme succesive au în vedere sănătatea publică (constituirea unei reţele de instituţii sanitare finanţate de stat), administraţia (descentralizarea prin înfiinţarea Consiliilor locale alese), problema agrară (mai ales Legea agrară pentru Irlanda).

4.a. Regimuri constituţionale. Franţa.

În Franţa, alternează fazele autoritare, liberale şi democratice, au loc 3 revoluţii şi o lovitură de stat în decurs de 55 de ani. Abia după 1871, prin constituirea celei de A III-a Republici, regimul politic se stabilizează, supravieţuind până în 1940.

Regimul politic se caracteriza prin predominarea voinţei Parlamentului, comparativ cu puterea executivă.

Introducerea serviciului militar obligatoriu, oficializarea sărbătorilor naţionale, separarea Bisericii de Stat, laicizarea învăţământului (introdusă de Jules Ferry) au contribuit la triumful regimului politic modern în Franţa, în care toţi cetăţenii vor împărtăşi aceleaşi idealuri naţionale, indiferent de apartenenţa socială.

La Belle Époque este zguduită de afaceri veroase (Afacerea Panama, 1891-1893), de crize naţionaliste (Afacerea Dreyfus, 1894 - 1906), care demontează unitatea aparent indestructibilă a naţiunii.

4.a. Regimuri constituţionale. Imperiul German

Stat federativ, format din 25 de state componente, Al Doilea Reich era o monarhie constituţională.

La nivel federal, puterea legislativă era deţinută de un Parlament bicameral, format dintr-o cameră superioară, Bundesrat (58 de reprezentanţi ai statelor componente) şi una inferioară, Reichstag (397 de membri aleşi prin vot universal).

Puterea executivă era exercitată de împărat, prin intermediul unui cancelar, care numea miniştrii. În consecinţă, guvernul nu era responsabil în faţa Parlamentului, ci în faţa împăratului.

Regimul politic este autoritar, dar permite existenţa mai multor partide politice: liberal, conservator, social-democrat, catolic.

Otto von Bismarck se va preocupa constant de modernizarea statului, ca mijloc de consolidare a unificării (laicizarea şi introducerea sistemului de asigurări sociale).

4.a. Regimuri constituţionale. Italia

După unificare, Italia continuă să fie doar o expresie geografică, deoarece numai 2 % din populaţie vorbea italiana literară. În consecinţă, principalul rol al statului va fi să creeze “italieni”, cetăţeni ai noului stat. De aici, o politică susţinută de laicizare şi centralizare, după model francez.

Regimul politic este parlamentar, bazat pe vot cenzitar, care este desfiinţat treptat.

Lipsa unor partide politice, cu ideologii bine conturate, va dăuna stabilităţii vieţii politice.

4.b. Regimuri autoritare. Imperiul Habsburgic

Pentru a salva Imperiul multinaţional, zguduit puternic de Revoluţia din 1848-1849, Habsburgii impun un regim autoritar bazat pe armată, poliţie, funcţionari publici şi cler.

După înfrângerea în Războiul cu Prusia în 1866, se impune dualismul austro-ungar (1897). Popoarele imperiului erau împărţite în Cisleithania (sub autoritate austriacă) şi Transleithania (sub autoritate maghiară). Fiecare avea guvern şi Parlament, afacerile comune fiind gestionate de un minister imperial compus din miniştrii afacerilor externe, de război şi finanţelor şi de delegaţii celor două Parlamente, care se reuneau anual, alternativ, în cele două capitale.

Regimul era parlamentar, dar nedemocratic (vezi lipsa de drepturi a minorităţilor naţionale)

4.b. Regimuri autoritare. Imperiul Otoman

Imperiul Otoman este o monarhie absolută şi teocratică pentru că suveranul este sultan (comandantul armatei), calif (succesor al Profetului) şi emir (conducător al credincioşilor).

Exista un guvern condus de un prim-ministru (marele vizir) şi un consiliu privat (Divan). Puterea sultanului era limitată de Coran şi de Sharia, care reglementau viaţa supuşilor săi.

Problemele autorităţii imperiale proveneau din întinderea imperiului, numeroasele naţionalităţi componente, revoltele periodice ale ienicerilor şi ale diverselor paşale, incompetenţa şi corupţia administraţiei, numeroasele comploturi. Puterea turcă a fost descrisă de istoric ca fiind “un despotism temperat prin asasinate”.

Reformele succesive (Tanzimatul - 1839 şi Constituţia din 1876) nu au reuşit să rezolve problemele Imperiului, care rămâne “omul bolnav” al Europei.

4.b. Regimuri autoritare. Imperiul Rus

Cu un teritoriu de aproximativ 19 milioane de km², cuprinzând numeroase naţionalităţi şi confesiuni, Imperiul era condus de un monarh de drept divin (ţar), sprijinit de Biserica Ortodoxă.

Senatul, Consiliul de Stat şi Guvernul erau numite de ţar, cu scopul de a-l sfătui şi de a-i pune în practică deciziile.

Imperiul era structurat în provincii (gubernii) conduse de guvernatori numiţi de ţar, unitatea imperiului fiind asigurată de administraţie şi armată.

Reformele liberale din timpul lui Alexandru al II-lea, Alexandru al III-lea, Nicolae al II-lea, nu au modificat semnificativ esenţa regimului politic.

4.b. Regimuri autoritare. Imperiul Chinez

Imperiul Chinez este “omul bolnav” al Asiei, datorită încremenirii în modelul medieval şi respingerii oricărui contact cu exteriorul.

Constanta presiune europeană face ca la începutul secolului al XX-lea, cu toate că îşi păstrează formal unitatea, Imperiul să fie împărţit în zone de influenţă ale Marilor Puteri.

Reformele şi revoltele succesive (Taiping şi Răscoala boxerilor) nu au putut să aducă China pe calea modernizării după model european.

5. EXPANSIUNEA EUROPEANĂ ŞI CONSTITUIREA IMPERIILOR COLONIALE MODERNE

Vocaţia colonială a Europei se afirmă mai ales după 1878, în istoriografia problemei existând două mari orientări asupra cauzelor.

Prima privilegiază cauzele economice, susţinând fie nevoia de materii prime şi pieţe de desfacere pentru o economie în plină dezvoltare (în ciuda conjuncturii nefavorabile sau poate de aceea), fie faptului că statele occidentale au ajuns la un nivel economic apropiat, care generează expansiunea.

A doua orientare pune accent pe cauzele neeconomice ale expansiunii: dorinţa de afirmare ca mare putere, apariţia naţionalismelor sau a noilor concurenţi, noile raporturi de forţe în Europa, rolul determinant al personalităţilor politice, interesele strategice.

După părerea noastră, cele două tipuri de factori se intercondiţionează atât de mult, încât este foarte dificil, dacă nu imposibil să putem stabili superioritatea unora în faţa altora.

Ca urmare a expansiunii, în 1914 Globul era împărţit între Marile Puteri, care dominau formal (prin intermediul imperiilor coloniale) sau informal (prin intermediul zonelor de influenţă, precum imperiul dolarului din America Centrală şi Latină).

6. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Secolul al XIX-lea este un secol european, datorită dominaţiei, formale şi informale, pe care aceasta o exercită asupra lumii. În acelaşi timp, sfârşitul secolului marchează ascensiunea internaţională a două puteri extra-europene, S.U.A. şi Japonia.

Secolul al XIX-lea cunoaşte puţine confruntări majore între puterile europene, principiile echilibrului puterilor şi al concertului european dominând întreaga epocă.

Din punctul de vedere al relaţiilor internaţionale, secolul al XIX-lea poate fi împărţit în două mari perioade, separate de confruntarea franco-germană din 1870-1871:

a. 1815 – 1870b. 1871 – 1914

6.a. 1815 – 1870

Perioada este dominată de Metternich (până la 1848) şi de Napoleon al III-lea (până la 1870).

Primul creează un adevărat sistem prin care încearcă să menţină viabile hotărârile Congresului de la Viena (1815).

Al doilea susţine cauza naţionalităţilor şi a echilibrului puterilor, momentul marcant fiind Războiul Crimeii (1853-1856).

6.b. 1871 – 1914

Perioada este marcată de realizarea preponderenţei germane pe continent şi a hegemoniei europene în lume, Primul Război Mondial afectând fundamental această dublă supremaţie. De asemenea, este perioada constituirii celor două blocuri politico-militare: Tripla Alianţă şi Tripla Înţelegere, a căror ciocnire va da lumii experienţa unei confruntări nemaiîntâlnite până atunci, prin amploare şi prin numărul de victime.

Istoricul Pierre Milza observă existenţa a trei etape principale: 1871-1890, 1890-1907, 1907-1914.

Prima se caracterizează prin acţiunea energică a lui Bismarck de menţinere a întâietăţii germane pe continent, dar şi prin manifestarea accentuată a voinţei de expansiune a civilizaţiei europene asupra lumii, demonstrată prin explorări geografice sistematice, acţiuni misionare, penetrarea comercială a vechilor imperii, ocuparea unor vaste teritorii.

După 1890, relaţiile internaţionale suferă modificări profunde, datorită abandonării de către Germania a sistemului bismarckian, a inaugurării “politicii mondiale” de toate marile puteri europene, a apariţiei concurenţei S.U.A. şi Japoniei pentru dominaţie asupra lumii.

Pe parcursul celei de a III-a etape, Europa redevine cadrul de manifestare a rivalităţilor, a competiţiei economice şi militare, a confruntărilor naţionaliste care duc la declanşarea Primului Război Mondial.

7. LUMEA ÎN 1914

Europa domină lumea prin imperiile sale coloniale, capitaluri, produse, populaţie. Este momentul de apogeu al dominaţiei europene, subminat de rivalităţile interne, de ascensiunea puterilor extra-europene, de contestarea ordinii coloniale din partea popoarelor supuse.

Asasinarea arhiducelui austriac Franz Ferdinand, o problemă a Imperiului Habsburgic, determină punerea în mişcare a alianţelor, care transformă un conflict intern într-un război european şi apoi mondial.

Bibliografie

Robert ALDRICH (ed), Epoca Imperiilor, Bucureşti, All, 2008 Philippe ARIÈS, Georges DUBY (coord.), Istoria vieţii private, Bucureşti,

Meridiane, 1995 – 1997, vol. VII – VIII, De la Revoluţia franceză la Primul Război Mondial

Michel BEAUD, Istoria capitalismului. De la 1500 până la 2000, Bucureşti, Cartier, 2001

Serge BERSTEIN, Pierre MILZA, Istoria Europei, vol. III - IV, Iaşi, Institutul European, 1998, ed. A II-a

Lucian BOIA, Două secole de mitologie naţională, Bucureşti, Humanitas, 1999

J. CARPENTIER, Fr. LEBRUN, Istoria Europei, Bucureşti, Humanitas, 1997

Idem, Istoria Franţei, Iaşi, Institutul European, 2001 N. CIACHIR, Gh. BERCAN, Diplomaţia europeană în epoca modernă,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984. N. CIACHIR, Istoria universală modernă, vol II (1789 - 1919), Bucureşti,

Oscar Print, 1998 Jacques DROZ, Istoria Germaniei, Bucureşti, Corint, 2000 J.B DUROSELLE, L’Europe de 1815 à nos jours, 7e édition, coll. “Nouvelle

Clio”, Paris, PUF, 1993

Bibliografie

Francois FURET (coord.), Omul romantic, Iaşi, Polirom, 2000 Ute FREVERT, Heinz – Gerhard HAUPT, Omul secolului al XIX-lea, Iaşi,

Polirom, 2002 Jean – Michel GAILLARD, Anthony ROWLEY, Istoria continentului

european. De la 1850 până la sfârşitul secolului al XX-lea, Bucureşti, Cartier, 2001

Eric HOBSBAWM, Era Revoluţiei. 1789 – 1848, Bucureşti, Cartier, 2002 Idem, Era Capitalului. 1848 – 1875, Bucureşti, Cartier, 2002 Idem, Era Imperiului. 1875 – 1914, Bucureşti, Cartier, 2002 Idem, Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent. Program, mit,

realitate, Chişinău, Arc, 1997 Geoffrey HOSKING, Rusia. Popor şi Imperiu 1552 – 1917, Iaşi, Polirom,

2001 Ch. şi Barbara JELAVICH, Formarea statelor naţionale balcanice,1804 –

1920, Cluj-Napoca, Dacia, 2001 R. MANTRAN, (coord.), Istoria Imperiului Otoman, Bucureşti, Bic All,

2001 St. K. PAVLOWITCH, Istoria Balcanilor, Iaşi, Polirom, 2002

Bibliografie

Pierre RENOUVIN, Primul Război Mondial, Bucureşti, Corint, 2001 P. RENOUVIN, J.B. DUROSELLE, Introduction à l’histoire des relations

internationales, Paris, A. Colin, 1964 P. RENOUVIN, (dir.), Histoire des relations internationales. III. 1871-

1945, Paris, Hachette, 1994 Taylor, A.J.P., The Struggle for Mastery in Europe, 1848-1918, Oxford

University Idem, Monarhia Habsburgică. 1809 – 1918. O istorie a Imperiului

Austriac şi a Austro – Ungariei, All, Bucureşti, 2000 Anne – Marie THIESSE, Crearea identităţilor naţionale în Europa.

Secolele XVIII – XX, Iaşi, Polirom, 2000 George M. TREVELYAN, Istoria ilustrată a Angliei, Bucureşti, Ed.

Ştiinţifică, 1975 Eric WOLF, Europa şi populaţiile fără istorie, Chişinău, Arc, 2001