histologie generala

7/23/2019 histologie generala

http://slidepdf.com/reader/full/histologie-generala 1/119

1

HISTOLOGIE GENERALĂ

Note de curs

Radoviciu Edith Mihaela



2

Cuprins

ŢESUTURILE EPITELIALE 4

Caractere generale 4

Citologia celulelor epiteliale 5

Clasificarea epiteliilor 6

EPITELII DE ACOPERIRE 6

Epiteliile simple 6

Epiteliile stratificate 8

Imagini țesuturile epiteliale de acoperire 11

EPITELIILE GLANDULARE 20

Clasificarea glandelor 20

Imagini glande 24

ȚESUTURILE CONJUNCTIVE 29

Caracterizarea generală 29

Țesutul conjunctiv propriu-zis 29

Clasificarea principalelor tipuri de țesut conjunctiv propriu-zis 32

Țesutul conjunctiv lax 33Țesutul conjunctiv membranos 33

Ţesutul conjunctiv lamelar 34

Ţesutul conjunctiv mezenchimal embrionar 34

Ţesutul conjunctiv reticulat 34

Ţesutul adipos sau gras 35

Ţesutul conjunctiv pigmentat 36

Ţesutul conjunctiv tendinos 36Ţesutul conjunctiv aponevrotic 37

Ţesutul conjunctiv fibros 37

Ţesutul conjunctiv elastic 37

Ţesutul mucos (gelatina lui Wharton) 37

Imagini țesuturile conjunctive 38

Țesutul cartilaginos 51

Țesutul cartilaginos hialin 52



3

Țesutul cartilaginos elastic sau reticulat 52

Țesutul cartilaginos fibros – fibrocartilajul 52

Imagini țesutul cartilaginos 53

Țesutul osos 61

Țesutul osos compact 61

Țesutul osos spongios 62

Osteogeneza și dezvoltarea oaselor 62

Osificarea desmală sau de membrană 63

Osificarea endocondrală sau de cartilaj 64

Imagini țesutul osos 66

Țesutul muscular 79

Țesutul muscular neted 79

Țesutul muscular striat 81

Țesutul muscular cardiac 83

Imagini țesutul muscular 85

Ţesutul nervos 94

Neuronul 94

Pericarionul 94Fibrele nervoase 96

Nevroglia 97

Imagini țesutul nervos 98

Sângele 105

Eritrocitele 105

Leucocitele (globulele albe) 106

Trombocite – plachete sangvine 108Formare elementelor celulare ale sângelui 108

Hematopoieza embrionară 108

Hemopoieza postembr ionară 109



4

ŢESUTURILE EPITELIALE

Caractere generale

1.Ţesuturile epiteliale sunt formate din celule de formă poliedrică, dispuse unele

lângă altele, formând deseori pături sau straturi. Printre celule există o cantitate redusă

de substanţă intercelulară, bogată în mucopolizaharide.

2. Ţesuturile epiteliale acoperă suprafaţa externă a organismelor, căptuşesc

cavităţile organelor interne cavitare, formează pereţii epiteliali ai glandelor şi intră în

alcătuirea unor organe de simţ.

3. Din punct de vedere embriologic epiteliile derivă din cele trei foiţe. Dinectoblast se formează epiderma pielii şi toate formaţiunile ei, din endoblast se formează

epiteliile mucoaselor digestive, respiratorii etc., iar din mezoblast se diferenţiază

epiteliile mucoaselor aparatului genitourinar precum şi celulele celor trei seroase mari

(peritoneul, pleura şi pericardul). Aceste celule din urmă sunt denumite şi celule

mezoteliale, iar totalitatea lor formează mezoteliul.

În organism există cavităţi închise, care apar în mod secundar în ţesutul

conjunctiv şi care sunt căptuşite de celule de origine mezenchimală constituindmembrane de înveliş ca şi epiteliile. Aceste celule formează învelişul cavităţilor

sinoviale articulare, al lumenului vaselor sangvine şi limfatice etc. care poartă numele

de endotelii. Celulele endoteliale nu sunt celule epiteliale propriu-zise.

4. La baza ţesuturilor epiteliale există un ţesut conjunctiv. La limita de separare

dintre ţesutul epitelial şi ţesutul conjunctiv există o membrană despărţitoare numită

membrană bazală compusă din lamina bazală şi lamina reticulată. Lamina bazală este

elaborată de celulele epiteliale şi este formată din mucopolizaharide şi proteine. Laminareticulată este elaborată de către ţesutul conjunctiv subiacent şi se compune dintr-o masă

de substanţă fundamentală în care se găsesc fibre colagene, de reticulină şi chiar fibre

elastice.

5. Epiteliile sunt complet lipsite de vase de sânge şi vase limfatice. În general

vasele de sânge şi cele limfatice nu pătrund între celulele epiteliilor; există numai foarte

rare excepţii la această regulă (de exemplu stria vasculară din urechea internă). Hrănirea

celulelor epiteliale se face prin difuzia limfei dinspre ţesutul conjunctiv.



5

Membranele epiteliale mai subţiri stau pe o suprafaţă conjunctivă plană,

capilarele sangvine de la acest nivel fiind suficiente penrtu a asigura hrănirea lor. La

membranele epiteliale mai groase suprafaţa de contact este mărită prin ondulaţii dese.

Aceste proeminenţe ale ţesutului conjunctiv subepitelial se numesc papile. Papilele se

intercalează cu depresiuni corespunzătoare ale feţei profunde a epiteliului, numite creste

epiteliale interpapilare.

Citologia celulelor epiteliale

Celulele epiteliale au, în general formă poliedrică, mai mult sau mai puţin

regulată. Celulele turtite sau pavimentoae sunt celule poliedrice de înălţime foarte mică,celulele prismatice joase sau cubice au diametrele aproape egale, celulele prismatice

înalte numite şi cilindrice sunt celule cu lungimea mult mai mare decât lăţime a. Pe

lângă aceste tipuri principale pot exista şi celule poliedrice de formă neregulată.

Mărimea celulelor epiteliale este foarte variabită. În mod obişnuit dimensiunile

celulelor epiteliale ale mamiferelor variază între 10 şi 30 de microni. Mărimea variază

în funcţie şi de specia animalelor. În general ele sunt mai voluminoase la nevertebrate,

decât la vertebrate.Structura celulelor epiteliale este foarte variată. În general prezintă citoplasmă

abundentă şi un singur nucleu. Nucleul are formă sferică sau elipsoidală, în funcţie de

forma celulei. Nucleul este turtit în celulele pavimentoase sau elipsoid în celulele

prismatice înalte.

Celulele epiteliale prezintă toţi constituenţii comuni celulelor iar în unele celule

epiteliale se pot observa sturcturi sub formă de granule sau picături (granule de secreţie,

picături de lecitină etc.). Suprafaţa liberă a unor celule epiteliale este acoperită de cili,cuticulă sau cu o substanţă omogenă.

Celulele epiteliale cu cili sunt foarte frecvente la animalele nevertebrate spre

deosebire de vertebrate unde se întâlnesc mai rar (epiderma turbelariatelor, celulele

epiteliale din intestinul de scoică, celulele ciliate din epiteliul traheal, etc.).

Unele celule epiteliale prismatice sunt acoperite cu o bandă care prezintă striaţii

fine perpendiculare. Aceste celule se numesc celule cu platou striat. Platoul striat se



6

compune din numeroase evaginaţii citoplasmatice, numite microvilozităţi. Aceste celule

se întâlnesc în epiteliul intestinal.

La unele celule epiteliale suprafaţa lor liberă prezintă margine în perie. Astfel de

celule sunt prezente în interiorul tuburilor de ordinul I ale rinichilor vertebratelor.

Marginea în perie, ca şi platoul striat, se compune din microvilozităţi de mărime egală.

Celulele epiteliale cu cuticulă sunt foarte frecvente în seria nevertebratelor.

Cuticula reprezintă o formaţiune superficială elaborată de celulă, care se întinde ca o

membrană structurată pe suprafaţa liberă a epiteliului. Formaţiunile cuticulare sunt

foarte dezvoltate la animalele inferioare.

Clasificarea epiteliilor

Din punct de vedere funcţional se pot distinge patru categorii de epitelii: epitelii

de acoperire, glandulare, de resorbţie şi senzoriale respectiv senzitive. Este important de

subliniat faptul că un epiteliu nu îndeplineşte niciodată numai o singură funcţie. De

exemplu epiderma pielii, care este un epiteliu de acoperire, având un rol de protecţie

faţă de acţiunile mecanice este în acelaşi timp şi sensibil pentru anumiţi excitanţi.

Epiteliul intestinal este un epiteliu de resorbţie dar în acelaşi timp îndeplineşte şi rolulunui epiteliu de acoperire şi glandular. La cele patru categorii de epitelii amintite una

din funcţii predomină faţă de celelalte funcţii.

EPITELII DE ACOPERIRE

Epiteliile de acoperire îndeplinesc în primul rând funcţia de acoperire şi asigură

apărarea organelor sau a întregului organism împotriva factorilor dăunători. Ele pot fisimple sau stratificate. Epiteliile simple sunt formate dintr-un singur rând de celule, iar

cele stratificate sunt formate din mai multe straturi de celule aşezate unele peste altele.

Epiteliile simple

Epiteliile simple sunt formate din celule izomorfe, de aceleaşi dimensiuni,

dispuse într-un singur plan pe mambrana bazală. Toate celulele epiteliului simplu vin în



7

contact direct cu membrana bazală. Dacă celulele epiteliale sunt turtite, atunci este

vorba de un epiteliu simplu pavimentos, iar când celulele sunt înalte vorbim de un

epiteliu simplu prismatic.

Clasificarea epiteliilor simple se face în funcţie de forma celulelor.

A. Epiteliul simplu pavimentos este format din celule turtite lamelare,

poligonale văzute din faţă. Nucleul este ovoid şi proemină uşor către suprafaţa liberă a

celulei. Epiteliile simple sunt localizate în pereţii vaselor sangvine şi limfatice, în

peretele alveolar al plămânului, în reţeaua testiculară, în glomerulul renal etc. În aceste

cazuri epiteliul simplu se mai numeţte şi endoteliu. Microscopul electronic a evidenţiat

faptul că în endoteliul capilarelor sangvine celulele endoteliale prezintă prelungiri

lameliforme lungi.Endoteliul foiţei peritoneale, pleurale şi al pericardului se numeşte mezoteliu.

Celulele acestor mezotelii prezintă la suprafaţa lor liberă microvilozităţi.

Epiteliile simple pavimentoase realizează tranzitul lichidelor şi gazelor. Celulele

lor prezintă o activitate pinocitară intensă.

B. Epiteliul simplu cubic este format din celule poliedrice izodiametrice şi

reprezintă o formă intermediară între epiteliul simplu pavimentos şi cel prismatic. Acest

tip de epiteliu se găseşte în segmentul principal al tuburilor urinare, în canaliculeleintercalare ale glandelor salivare, la suprafaţa anterioară a cristalinului, la suprafaţa

ovarului etc.

C. Epiteliul simplu prismatic este format din clule epiteliale înalte, a căror

secţiune transversală arată un contur poligonal. Aceste celule se dispun foarte regulat,

într-un singur strat. Ele sunt orientate cu axa lor mare perpendicular pe suprafaţa

membranei bazale.

Nucleul acestor celule este ovoid, cu diametrul mare orientat în axalongitudinală a celulei.

Epiteliul simplu prismatic se găseşte: în peretele tubului digestiv de la cardia

până la anus, în peretele veziculei biliare, în peretele uterului şi al trompei uterine, în

peretele canalelor excretoare mari ale glandelor, în bronhii etc.

Extremitatea liberă a celulelor prismatice poate prezenta uneori cili ca de exp.

Epiteliul intestinal la Anodonta, epiteliul trompei uterine, epiteliul traheal etc.



8

D. Epiteliul pseudostratificat este un epiteliu simplu în celulele căruia nucleii

sunt situaţi la înălţimi diferite astfel încât dă impresia că celulele sunt dispuse pe mai

multe straturi.

Epiteliile stratificate

Aceste epitelii sunt formate din celule poliedrice de formă foarte variată, dispuse

în mai multe straturi(de la 5 până la 100). Spre deosebire de epiteliile simple, numai

celulele cele mai profunde, care formează stratul bazal, vin în contact cu membrana

bazală. Deţi forma celulelor este foarte variată, se pot distinge, după aspectul celulelor

superficiale, două varietăţi de epiteliu: când celulele superficiale sunt turtite, epiteliul senumeşte epiteliu stratificat pavimentos, iar când celulele superficiale sunt prismatice,

atunci epiteliul se numeşte epiteliu stratificat prismatic.

A. Epiteliul stratificat pavimentos . În acest epiteliu stratul profuind al

celulelor(stratul bazal) este format din celule prismatice, celulele straturilor superficiale

sunt turtite, iar cele ale straturilor mijlocii arată forma de trecere de la celulele înalte,

spre celulele turtite ale suprafeţei.

Epiteliul pavimentos stratificat are două varietăţi. În prima variantă stratul celulelor superficiale nu prezintă o cornificare, o

cheratinizare şi nu este net delimitat faţă de straturile mai profunde. Acest strat este

umezit în permanenţă de un lichid, produs de anumite glande. Un astfel de epiteliu se

găseşte în cavitatea bucală, în faringe, în esofag, în vagin, la suprafaţa anterioară a

corneei etc.

În a doua variantă de peiteliu stratificat pavimentos straturile superficiale sunt

formate din celule cornificate cheratinizate. Acest strat cornificat este destul de gros,rezistent şi uscat. Epiderma pielii este un astfel de epiteliu. În epiderma pielii se disting

două pături principale: o pătură superficială şi alta profundă. Stratul cel mai profund al

epidermei se numeşte stratul bazal . acesta este alcătuit din celule prismatice tinere, cu

capacitate de înmulţire. Celulele sunt separate de spaţii înguste, prin care circulă plasma

nutritivă spre celulele straturilor care nu vin în contact cu membrana bazală. Polul bazal

al celulelor din stratul bazal prezintă microvilozităţi. Aceste microvilozităţi măresc



9

considerabil suprafaţa de contact a epiteliului cu membrana bazală, realizând condiţii

mai favorabile pentru nutriţia celulelor epiteliale dinspre ţesutul conjunctiv subepitelial.

Celulele stratului bazal se înmulţesc prin mitoză. Celulele noi migrează prin

mişcări amiboidale în straturile mai superficiale, astfel încât celulele sunt cu atât mai

îmbătrânite cu cât se găsesc într -un strat mai superficial.

Printre celulele stratului bazal se găsesc melanocite. Aceste celule transferă

granulele de pigment celulelor epidermice, asigurând culoarea pielii.

Deasupra stratului bazal se găsesc mai multe straturi de celule poliedrice,

izodiametrice, între care există de asemenea spaţii înguste. Aceste spaţii sunt străbătute

de punţi citoplasmatice subţiri, care dau conţinutului celular un aspect dinţat. Din

această cauză acest strat poartă denumirea de stratul spinos al lui Malpighi. Stratulspinos împreună cu stratul bazal formează stratul generativ al epidermei, iar restul

straturilor constituie stratul cornos.

Microscopul electronic a evidenţiat faptul că punţile citoplasmatice sunt de fapt

evaginaţiile digitiforme ale membranei plasmatice. Aceste evaginaţii se interpun unele

în altele. Acest dispozitiv de contact între celulele vecine se numeşte interdigitaţie.

În straturile superficiale (stratul granulos, stratul lucid şi stratul cornos) ar e loc

cheratinizarea celulelor. În stratul granulos celulele devin turtite şi în citoplasma lorapar granule de keratohialină. În stratul lucid celulele sunt aproape complet cornificate,

citoplasma lor conţine eleidină, care provoacă transformarea keratohialinei în keratina

fibroasă, în stratul cornos celulele sunt cornificate, turtite, foarte aproape unele de altele

şi unite printr -o substanţă cimentată, de natură polizaharidică. Celulele turtite care

atingsuprafaţa liberă a epiteliului stratificat pavimentos şi cornificat sunt celule moarte

şi ele se desprind de epiteliu. Ele se exfoliază sub forma unor bucăţi mici, scvame

(stratul descvamant).B. Epiteli ul stratifi cat pr ismatic . Este alcătuit din celule prismatice, dispuse în

două sau mai multe straturi. Stratul bazal este format din celule prismatice joase,

deasupra căruia se găsesc straturi de celule înalte. Stratul superficial poartă uneori o

placă cuticulară sau cili vibratili. El se găseşte rar în organismul omului. Este întâlnit în

trahee, pe partea nazală a vălului palatin, pe partea laringiană a epiglotei, etc.

C. Epitel iu l de t ranziţie. Epiteliul mucoasei uretrei ai al vezicii urinare este un

epiteliu de tranziţie numit uroteliu. Acest epiteliu seamănă cu epiteliul stratificat



10

pavimentos necheratinizat, însă celulele superficiale nu sunt permanent turtite, ci numai

în anumite condiţii ale activităţii lor. Când peretele vezicii urinare şi uretrei nu este

extins, atunci celulele superficiale sunt voluminoase, ovoide sau măciucate (celule sub

formă de umbrelă).



11

Imagini țesuturile epiteliale de acoperire

Țesuturi epiteliale de acoperire simple

Epiteliu simplu pavimentos (colorație impregnare argentică, mezenter)

Epiteliu simplu pavimentos, secțiune transversală prin capilar sangvin (col.

Hematoxilină-eozină)



12

Epiteliu simplu cubic, secțiune prin rinichi (col. Hematoxilină-eozină)

Epiteliu simplu cubic (colorație Schiff, sunt evidențiate mucopolizaharidele)



13

Epiteliu simplu cubic (colorație Mallory)

Epiteliu simplu prismatic secțiune longitudinală prin intestin (col. Hematoxilină-

eozină)



14

Epiteliu pseudostratificat, secțiune prin trachee (col. Hematoxilină-eozină)



15

Epitelii de acoperire stratificate

Epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat, secțiune prin buze (col. Hematoxilină-

eozină)



16



17

Epiteliu stratif icat pavimentos cheratinizat, secțiune prin epiderma pielii (col.

Hematoxilină-eozină)



18

Epiteliu de tranziție, secțiune prin ureter (col. Hematoxilină-eozină, ob. mare)



19

Epiteliu de tranziție, secțiune prin ureter (col. Hematoxilină-eozină, ob.mic)



20

EPITELIILE GLANDULARE

Fiecare celulă din organismul animalelor și al omului are capacitatea de a

elabora și elimina substanțe metabolice. Celulele epiteliale glandulare s-au diferențiat

specific în elaborarea și eliminarea diferitelor substanțe, cu proprietăți chimice și

fiziologice specifice. Aceste celule se deosebesc deci de toate celelalte celule prin aceea

că îndeplinesc funcția de secreție, producând substanțe cu proprietăți chimice și

fiziologice specifice.

Funcția de secreție constă în aceea că aceste celule încorporează din mediul

înconjurător anumite substanțe. Aceste substanțe, după ce au suferit modificări chimice

corespunzătoare, se acumulează în citoplasmă sub formă de granule, picături și diferiteincluziuni citoplasmatice, granulele de secreție sunt eliminate din celule și în locul lor se

formează noi granule.

Clasificarea glandelor

Glandele pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere.

Din punct de vedere morfologic, după numărul celulelor componente se disting:glande unicelulare și glande pluricelulare.

Glandele unicelulare sunt alcătuite dintr -o singură celulă secretoare. Aceasta

este situată întotdeauna printre alte epiteliale de tip prismatic simplu, glandele

unicelulare sunt în majoritatea cazurilor glande producătoare de mucus, mucigene sau

mucipare. În faza de activitate au forma unui potir sau a unui caliciu și sunt numite

caliciforme.

Astfel de glande se găsesc din abundență în epiteliul intestinal și stomacal, încanalul hepatic, în vezica biliară, în epiteliul căilor respiratorii, etc.. La aceste celule

nucleul ovoid se găsește în porțiunea bazală a citoplasmei. Polul opus al celulei,

regiunea polului apical are un aspect lamelar.

În urma acumulării de granule de secreție în porțiunea apicală, dimensiunile

glandei cresc foarte mult. Granulele de secreție se transformă în mucină (în mucus) prin

absorbție de apă din citoplasmă. Această masă de mucus este eliminată la suprafața

epiteliului. Celula golită de conținutul ei, intră într -un alt ciclu secretor.



21

Glandele pluricelulare. De cele mai multe ori celulele secretoare se reunesc

mai multe la un loc, formând grupe celulare sau adevărate organe secretorii, numite

glande. Glandele sunt formațiuni de mărimi foarte variate, unele sunt mici,

microscopice, altele sunt mari, devenind organe macroscopice.

În glandele pluricelulare celulele secretoare deseori delimitează o cavitate, un

lumen. În cazul glandelor deschise sau exocrine lumenul acestora comunică cu suprafața

liberă a organismului sau cu o cavitate d irect sau prin intermediul unor canale. În cazul

glandelor închise sau endocrine celulele glandulare în general nu formează, nu

mărginesc o cavitate. Produsul de secreție se descarcă direct în sânge.

Cele mai frecvente sunt glandele exocrine. Cele mai simple forme ale lor sunt

glandele endoepiteliale. Acestea sunt localizate în grosimea unui epiteliu de acoperire,nedepășind grosimea epiteliului. Ele pot constitui butoni glandulari și glandele

veziculoase endoepiteliale. În alcătuirea butonilor glandulari intră celule mucoase înalte

al căror pol apical vine în contact direct cu suprafața epiteliului. Astfel de butoni

glandulari se găsesc în mucoasa uretrei cavernoase umane, în mucoasa septului nazal

etc.. În cazul glandelor veziculoase endoepiteliale celulele glandulare delimitează mici

excavații în care se adună produsul de secreție. Astfel de glande se găsesc la suprafața

epiglotei, în epiteliul canalului epididimar la om etc. .Majoritatea glandelor exocrine sunt exoepiteliale. Ele sunt situate în țesutul

conjunctiv subiacent, sau sunt glande ce străbat acest țesut conjunctiv și ajung la

distanțe mari de epiteliul în care s-au dezvoltat.

Glandele exoepiteliale se compun din două părți: o porțiune profundă, care

reprezintă porțiunea activă, secretoare a glandei și care se numește adenomer și dintr -o

porțiune mai spre suprafață, prin care adenomerul se leagă de suprafața liberă a

epiteliului și care are rolul de a conduce la locul de destinație produsul secretat. Această parte se numește canalul excretor.

Adenomerul este format dintr-un epiteliu secretor cu celule cubice sau

prismatice, dispuse de obicei într-un singur rând. Aceste celule prezintă un pol apical,

secretor și un pol bazal, absorbant, orientat spre membrana bazală.

Celulele secretoare prezintă o diferențiere polară structurală și funcțională. Prin

polaritatea structurală se înțelege că citoplasma bazală este mai bogată în componenete

celulare, decât citoplasma apicală. Prin polaritatea funcțională se înțelege faptul că



22

substanțele necesare metabolismului glandular sunt preluate prin polul bazal al celulei,

iar eliminarea produselor secretate se realizează prin polul apical.

Canalul excretor este alcătuit dintr -un epiteliu de acoperire simplu pavimentos,

cubic sau prismatic. Canalele excretoare de calibru mic, numite canalicule intercelulare

sunt căptușite cu celule epiteliale turtite, iar cele de calibru mare sunt tapetate cu celule

înalte prismatice.

Forma adenomerelor este foarte variată. După forma lor glandele exocrine pot fi

împărțite în trei categorii: glande tubuloase, glande acinoase și glande tubulo-acinoase.

Glandele tubuloase au adenomere sub forma unui tub cu un diametru egal pe

toată întinderea. Astfel, de exemplu, glandele Lieberkühn din mucoasa intestinală,

glandele din mucoasa stomacală, etc., au adenomere tubuloase drepte. La glandelesudoripare porțiunea secretoare tubuloasă este sub formă de ghem.

Glandele acinoase au adenomere sub forma unor mici vezicule sferoidale,

lumenul lor fiind mai mare decât al canalului secretor respectiv. Aceste formațiuni

sferoidale se numesc acini. Glandele acinoase sunt: glandele salivare, glanda mamară,

glandele sabacee, etc..

Glandele tubulo-acinoase sunt glande la care adenomerele au forma intermediară

între tub și acin. De exemplu, pancreasul exocrin.Toate aceste glande pot fi: simple neramnificate, formate dintr-un singur

adenomer și un singur canal excretor (glandele fundice din stomac), simple ramnificate,

formate din mai multe adenomere și un singur canal (glandele pilorice) și glande

compuse, f ormate din mai multe adenomere, mai multe canale excretoare secundare și

un canal excretor principal. Așa sunt majoritatea glandelor exocrine (pancreasul,

parotida, etc.).

După felul și mecanismul eliminării produsului de secreție, glandele pot fiîmpărțite în: glande merocrine, apocrine și holocrine.

Glandele merocrine sunt acelea la care eliminarea produsului de secreție se

realizează în așa fel încât după ce celulele au eliminat produsul de secreție, pot începe

un nou ciclu secretor. Majoritatea glandelor din organismul uman funcționează după

acest tip.



23

Glandele apocrine sunt glandele la care eliminarea produsului de secreție se face

împreună cu o parte din citoplasma polului apical. Astfel de glande sunt glandele

mamare, glandele sudoripare.

Glandele holocrine sunt glandele la care celulele secretoare se distrug în

întregime odată cu eliminarea produsului de secreție. Celulele acestor glande au un

singur ciclu secretor. Celulele glandulare holocrine sunt înlocuite de celule nou formate.

De exemplu celulele glandelor sebacee.

După natura produsului secretat glandele sunt de trei tipuri: glande seroase,

mucoase și mixte, glandele seroase au o secreție fluidă, apoasă de natură proteică

(glandele producătoare de enzime digestive). Glandele mucoase produc o secreție

mucoasă, bogată în mucopolizaharide, cu o vâscozitate mai mare (glandele faringiene,esofagiene, etc.). În alcătuirea glandelor mixte intră adenomere de tip seros și de tip

mucos (glandele submaxilare).

Produsul de secreție este eliminat prin canale excretoare (în cazul glandelor

exocrine) sau produsul de secreție ajunge direct în sânge sau limfă (în cazul glandelor

endocrine). Sunt glande, cum este ficatul, numite amficrine. La acestea unele produse

ajung direct în sânge (de exp. glicogenul) iar alte produse sunt descărcate în intestin (de

exp. bila).



24

Imagini glande



25



26



27

Test epitelii glandulare

1. Notați cu adevărat (A) sau fals (F) următoarele enunțuri:

a)

Funcția de secreție constă în aceea că celule încorporează din mediul

înconjurător anumite substanțe care după ce au suferit modificări chimice

corespunzătoare, se acumulează în citoplasmă sub formă de granule, picături

și diferite incluziuni citoplasmatice apoi granulele de secreție fiind eliminate

din celule în locul lor se formează noi granule.

b) Glandele unicelulare sunt în majoritatea cazurilor glande producătoare de

mucus, mucigene sau mucipare.

c)

Glandele unicelulare se găsesc din abundență în epiteliul intestinal șistomacal, în canalul hepatic, în vezica biliară, în epiteliul căilor respiratorii.

d) În cazul glandelor închise sau exocrine lumenul acestora comunică cu

suprafața liberă a organismului sau cu o cavitate direct sau prin intermediul

unor canale.

e) Glandele endoepiteliale sunt localizate în grosimea unui epiteliu de

acoperire, nedepășind grosimea epiteliului.

f)

Prin polaritatea funcțională se înțelege faptul că substanțele necesaremetabolismului glandular sunt preluate prin polul apical al celulei, iar

eliminarea produselor secretate se realizează prin polul bazal.

g) După forma lor glandele exocrine pot fi împărțite în trei categorii: glande

tubuloase, glande acinoase și glande tubulo-acinoase.

h) Glandele seroase au o secreție fluidă, apoasă de natură proteică (glandele

producătoare de enzime digestive).

i)

Ficatul este o glandă amficrină. j) Glandele simple neramnificate sunt formate dintr-un singur adenomer și un

singur canal excretor

k) Glandele merocrine sunt acelea la care eliminarea produsului de secreție se

realizează în așa fel încât după ce celulele au eliminat produsul de secreție,

pot începe un nou ciclu secretor.



28

l) Produsul de secreție este eliminat prin canale excretoare (în cazul glandelor

endocrine) sau produsul de secreție ajunge direct în sânge sau limfă (în cazul

glandelor exocrine).

m)

În alcătuirea glandelor mixte intră adenomere de tip seros și de tip mucos

(glandele submaxilare).

n) Glandele apocrine sunt glandele la care celulele secretoare se distrug în

întregime odată cu eliminarea produsului de secreție.

o) Glandele acinoase au adenomere sub forma unor mici vezicule sferoidale,

lumenul lor fiind mai mare decât al canalului secretor respectiv. Aceste

formațiuni sferoidale se numesc acini.

2) Realizați corelația între termenii celor două coloane.

A B

1) glandele unicelulare a) suprafața epiglotei

2) butoni glandulari b) glandele producătoare de

enzime digestive

3) glandelor veziculoase endoepiteliale c) epiteliul căilor respiratorii

4) glande tubuloase cu adenomere tubuloase drepte d) glandele fundice din stomac

5)

glande tubuloase cu adenomere tubuloase sub formă de ghem e) pancreasul6) glande acinoase f) pancreasul exocrin

7) glande tubulo-acinoase g) glanda mamară

8) glande simple neramnificate h)glandele Lieberkühn din

mucoasa intestinală

9) glande mixte i) glandele sudoripare

10) glande merocrine j)majoritatea glandelor din

organismul uman

11) glande seroase k) mucoasa septului nazal

3) Precizați clasificarea glandelor în funcție de următoarele criterii: a) natura

produsului de secreție și b) forma adenomerului.



29

ȚESUTURILE CONJUNCTIVE

(Țesuturi de legătură și de susținere)

Caracterizarea generală

Țesuturile conjunctive formează o parte însemnată a organismului, alcătuind un

grup de țesuturi, care reprezintă elementele de susținere, de unire cât și de separare a

structurilor histologice din organism. Totodată ele formează un sistem trofic și de

metabolism.

Caracterele generale ale țesuturilor conjunctive sunt determinate de: răspândirea,

structura, originea, dezvoltarea și de semnificația lor fiziologică. Răspândirea. țesuturile conjunctive se găsesc de obicei în profunzimea organelor

față de epitelii, care acoperă suprafețe externe sau interne.

Structura. Cleulele țesuturilor conjunctive nu alcătuiesc membrane continue, ca

și în cazul epiteliilor, și printre celule există spații largi, umplute cu substanță

interstițială. Aceasta dă caracterele specifice (elasticitate, flexibilitate, soliditate etc.) ale

diferitelor forme de țesut conjunctiv. Substanța interstițială este formată din fibre, care

alcătuiesc sisteme fibrilare și din substanță fundamentală. Consistența substanțeifundamentale determină caracterele histologice și functionale ale țesuturilor

conjunctive.

Originea. țesuturile conjunctive provin din țesutul mezenchimatos embrionar.

După morfologia elementelor structurale și după structura substanței

fundamentale se disting trei grupe principale de țesuturi conjunctive: țesutul conjunctiv

propriu-zis, țesutul cartilaginos și țesutul osos.

Țesutul conjunctiv propriu-zis

Reprezintă grupa de țesut conjunctiv cu substanță fundamentală moale, având

funcții de legătură, de nutriție, de apărare mecanică. Formează teaca externă a vaselor

de sânge și a celor limfatice, tecile conjunctive ale sistemului nervos central, membrana

bazală a epiteliilor, capsulele protectoare ale organelor interne, derma pielii, tendoanele

și aponevrozele, etc. În același timp reprezintă mediul de transport și de rezervă pentru



30

apă, electroliți, lipide etc. Joacă un rol important în procesele de regenerare de apărare și

de imunitate a organismului.

Componentele țesutului conjunctiv propriu-zis sunt: substanța fundamentală,

fibrele și celulele conjunctive.

1. Substanța fundamentală este constituită dintr -un amestec de substanțe,

microscopic omogen și care reprezintă o parte importantă a țesutului.

În compoziția chimică a substanței fundamentale intră mai ales proteine legate

de polizaharide. Se cunosc în special acidul hialuronic, mucoit insulfuric și

condroitinsulfuric. Aceste componente sunt legate de proteine formând complexe

mucoproteice.

Mucopolizaharidele se pot polimeriza sau depolimeriza sub influența sistemelorenzimatice. În stare de puternică polimerizare substanța fundamentală este vâscoasă,

depolimerizarea duce la scăderea vâscozității.

Substanța fundamentală ocupă spațiile dintre fibrele și celulele conjunctive; ea

se poate îmbiba cu apă, fiind hidrofilă și în acest fel reprezintă cel mai mare rezervor de

apă.

2. Fibrele țesutul ui conjunctiv. În substanța fundamentală sunt incluse

sisteme de fibre, formate din fibre precolagene (de reticulină), colagene și elastice. Fibrele de reticulină (precolagene) formeaza o rețea de fibre fine. Ele sunt

rezistente la enzimele proteolitice în mediu acid și prin fierbre nu dau clei. Proprietatea

caracteristică acestor fibre este că sunt puternic argentafinem adică au o afinitate mare

față de argint, și astfel ele se pot pune în evidență cu ajutorul șetodelor de impregnare

argentică. Prin procesul de maturare aceste fibre se transformă în fibre colagene. Fibrele

de reticulină sunt alcătuite din fibrile elementare de tropocolagen.

Fibrele de reticulină formează rețele cu ochiuri mici. Sub această formă segăsesc în mai multe organe: în organele limfoide, în ficat, în membrana bazală a

epiteliilor, în țesutul adipos etc.

Fibrele de colagen au o culoare albă atunci când sunt în cantitate mare. Ele apar

ca niște fâșii de diferite grosimi, încrucișate în toate sensurile, fără sț se ramnifice ți fără

să se amastomozeze între ele. Ele sunt ondulate și incolore.

Fiecare fibră este compusă dintr -un fascicul de fibrile elementare. Aceste fibrile

sunt unite în fascicule, fiind cimentate între ele de o substanță mucopolizaharidică.



31

Fibrilele elementare de colagen sunt alcătuite din tropocolagen.

Fibrele de colagen sunt extrem de rezistente la tracțiune în schimb elasticitatea

lor este foarte redusă.

Fibrele elastice sunt mai puțin frecvente. Ele sunt subțiri și nu formeazaă

fascicule. Pot fi dispuse izolat în rețea sau în straturi. Când se rup prezintă la vârf un

cârlig (cârligul lui Bischoff). Ele sunt elastice la tracțiune, se lungesc foarte mult (până

la 140 % din lungimea lor din starea de repaus) și revin la forma de repaus după

încetarea forței de tracțiune.

Fibrele elastice sunt alcătuite din microfilamente incluse într -o substanță amorfă

densă. Microfilamentele formează o rețea. În ochiurile acestie rețele se găsețte o

substanță de natură mucoasă, bogată în mucopolizaharide și numită elastomucină. 3. Celulele conjunctive. Toate tipurile de celule conjunctive provin din

celulele mezenchimatoase embrionare, ele reprezentând de fapt diferitele forme

diferențiate ale celulelor mezenchimatoase. După gradul de diferențiere celulele

conjunctive pot fi: omnipotente, pluripotente și specializate, iar după așezarea lor în

țesut, ele pot fi: mobile și fixe.

a) Celulele mezenchimale sau mezenchimatoase se găsesc în țesutul

embrionar, în mezenchim. Ele sunt celule prevăzute cu prelungiri citoplasmatice lungice se leagă între ele, formând o rețea.

Celulele mezenchimale pot să se desprindă din rețeaua celulară, devenind celule

mobile, cu capacitate de locomoție activă. Aceste celule sunt considerate celule

omnipotente din punct de vedre citologic, din ele provenind toate tipurile de celule

conjunctive.

b) Fibroblastele și fibrocitele sunt celule tipice ale țesutului conjunctiv lax.

Când sunt tinere se numesc fibroblaste iar după diferențierea completă se numescfibrocite. Ambele au formă ovoidă, turtită sau stelată, cu o mulțime de prelungiri

filiforme care se întind pe distanțe mari.

Între fibroblaste lipsesc complet anastomozele adevărate. Între prelungirile celor

două celule vecine există numai raport de contact. Aceste legături sunt temporare.

Fibroblastele elaborează proteinele (în primul rând tropocolagenul), care intră în

alcătuirea fibrelor conjunctive.

Fibrocitele dar mai ales fibroblastele au capacitate de fagocitoză.



32

c) Histiocitele derivă din histioblastele primitive, celule tisulare tinere,

derivate din celule mezenchimale. Din aceste celule se vor diferenția histiocitele cu

diferitele lor aspecte morfo-funcționale. Histiocitele sunt celulele funcțional active ale

țesutului conjunctiv, ele fiind elementele fundamentale ale sistemului histiocitar.

Fiind foarte active fiziologic, histiocitele au o morfologice foarte variată.

În țesutul conjunctiv normal se găsește de obicei forma adultă a histiocitului.

Aceasta corespunde celulelor descrise în histologia clasică sub numele de macrofag,

poliblast etc.

d) Plasmocitele sunt celule constante ale țesutului conjunctiv și organelor

limfatice. Ele au formă sferică sau ovoidă, cu contur regulat și nu prezintă prelungiri

citoplamatice.Plasmocitele sintetizează gamma globuline.

e) Mastocitele sunt celule globuloase și ovoide. Ele sunt celule fragile, care

se dezagregă foarte ușor în granule.

Mastocitele sintetizează heparina și histamina.

Clasificarea principalelor tipuri de țesut conjunctiv propriu-zis

Cantitatea și proporția celulelor, fibrelor ți substanței fundamentale variază de la

un tip de țesut conjunctiv la altul.

După proporția celulelor, fibrelor și substanței fundamentale se disting

următoarele tipuri de țesut conjunctiv:

a) țesut conjunctiv în care toate elementele constitutive se găsesc în proporții

aproximativ egale:

-lax.................................țesut conjunctiv lax -ordonat..........................țesut membranos dens

-neordonat.......................țesut conjunctiv lamelar

b) țesut conjunctiv cu predominarea:

-celulelor...................ț. conj. mezenchimal

ț. conj. reticulat

ț. conj. adipos

ț. conj. pigmentar



33

-fibrelor.....................ț. conj. tendinos

ț. conj. aponevrotic

ț. conj. fibros

ț. conj. elastic

-substanței fundamentale...........ț. conj. mucos.

Țesutul conjunctiv l ax

Țesutul conjunctiv lax este unul din cele mai răspândite țesuturi conjunctive din

organismul animal și uman. În afară de cristalinul ochiului, este prezent în toate

organele. Astfel îl găsim: între piele și mușchi sub forma țesutrului subcutan, în jur ulvaselor sangvine și limfatice, între organe, în grosimea organelor sub formă de septe sau

cordoane, în peretele organelor cavitare digestivem respiratorii și genito-urinare, în

alcătuirea periostului și pericondrului etc.

Țesutul conjunctiv lax conține: histiocite macrofage, plasmocite, mastocite,

celule pigmentare, precum și leucocite (granulocite și limfocite), fibre precolagene,

colagene și elastice și substanță fundamentală fluidă, gelatinoasă.

Acest țesut îndeplinește roluri multiple în organism. Ar e un rol trofic deoarece înel se depozitează în mod temporar substanțele nutritive. Are un rol de susținere, de

izolare și de unire. Joacă un rol important în apărarea organismului de diferiți agenți

patogeni, datorită capacității de fagocitoză a unor celule pe care le conține.

Țesutul conjunctiv membranos

Țesutul conjunctiv membranos este reprezentat prin seroase, care căptușesccavități închise. Aceste seroase sunt formate dintr -o lamă de țesut conjunctiv densm

care este acoperită de o parte sau de ambele părți cu un strat de celule turtite sub formă

de mezoteliu. Atât lama conjunctivă, cât și mezoteliul, pot fi continue (în cazul

peritoneului, pericardului, pleurei) sau sunt ciuruite de găuri de mărimi variabile (în

cazul epiplonului adult).



34

Ţesutul conjunctiv lamelar

Este un ţesut dens, în care celulele şi fibrele se găsesc în proporţii apoximativ

egale. Majoritatea fibrelor sunt colagene, ele sunt aranjate în diferite direcţii. Celulele şi

fibrele sunt dispuse în membrane subţiri care acoperă suprafeţele unor organe. Acest

ţesut formează învelişul nervilor (perinervul), capsulele corpusculilor senzitivi, teaca

tuburilor seminifere etc.

Ţesutul conjunctiv mezenchimal embrionar

Apare cel mai curând în decursul ontogenezei vertebratelor. Prima dată, înevoluţia nevertebratelor, el apare la celenterate. La animalele vertebrate din acest ţesut

se diferenţiază direct sau indirect toate celelalte ţesuturi în decursul dezvoltării

embrionare.

Se compune din celule mezenchimale, aflate deseori în mitoză, şi din substanţă

fundamentală fluidă.

Ţesutul conjunctiv reticulat

Se mai numeşte ţesut hemohistioblastic reticular şi formează stroma

(parenchimul) tuturor organelor hematoformatoare (hematopoietice), cum sunt: măduva

roşie a oaselor, splina, ganglionii limfatici, precum şi corionul mucoaselor. În acest

ţesut predomină celulele stelate-reticulate, prevăzute cu numeroase prelungiri.

Prelungirile celulare formează o reţea bogată, în ochiurile căreia se află substanţa

fundamentală fluidă. Peste această reţea celulară se suprapune o tramă de fibre dereticulină cu spaţii foarte mici.

Celulele reticulare sub influenţa unor excitanţi îşi retractă prelungirile şi devin

histiocite macrofage. De asemenea celulele reticulate se pot transforma în

hemohistioblaste, din care provin celulele sangvine. În celulele reticulare se acumulează

lipide, precum şi alte substanţe, intervenind astfel în metabolismul lipidelor şi al altor

substanţe.



35

Ţesutul adipos sau gras

Acest ţesut este foarte răspândit în organism; se găseşte în cantitate mare sub

piele, unde constituie, mai ales în zonele expuse compresiunilor, un strat lobular

(paniculele adipoase). Se mai găseşte în jurul diferitelor organe (în jurul rinichilor, în

mezenter, etc.).

Acest ţesut este format din celule poliedrice sau globuloase care se numesc

celule adipoase sau celule grase. În jurul acestor celule există o reţea bogată de fibre de

reticulină dispusă pe faţa externă a membranei plasmatice. Citoplasma celulelor

adipoase formeazaă un strat periferic foarte subţire. Acest strat de citoplasmă conţine

nucleul, turtit, oval sau rotund. Cea mai mare parte a masei celulare este reprezentată printr-o picătură mare de grăsime, care a luat naştere prin confluenţa sferulelor adipoase

acumulate în interiorul citoplasmei.

Conţinutul celulelor grase este solubil în alcool, cloroform, eter, etc., şi se

colorează în negru cu acid osmic, cu Sudan III, etc..

Un număr de celule adipoase se grupează formând lobule adipoşi. Aceşti lobuli

sunt despărţiţi între ei printr -un sistem de fibre conjunctive, vase de sânge, terminaţii

nervoase.Ţesutul adipos prezintă două varietăţi. Una în care celulele reticulare se

transformă în celule grase prin acumularea grăsimilor în interiorul lor. În condiţii de

inaniţie, după consumarea grăsimii, aceste celule pot redeveni celule reticulare, ceea ce

înseamnă că în acest ţesut elementele celulare sunt reversibile. O altă varietate de ţesut

adipos este cea în care se găsesc celule mari, numite steatoblaste sau steatocite. În urma

consumării grăsimii prin inaniţie, aceste celule nu se transformă în celule reticulare, deci

sunt elemente ireversibile.Rolul ţesutului adipos în organism este multiplu. Astfel, ţesutul adipos din talpa

piciorului are un rol mecanic, cel subcutanat are un rol izolator de a apăra organismul de

pierderile de căldură. La mamiferele marine ţesutul adipos uşurează foarte mult

greutatea corpului. Grăsimea din jurul diferitelor organe constituie o rezervă nutritivă.

Rolul primordial al celulelor adipoase este participarea în metabo lismul grăsimilor din

organism.



36

În organismul matur al vertebratelor există ţesut adipos galben sau alb (numit şi

unilocular), cu o singură picătură de gră sime în citoplasma adipocitelor, şi ţesut adipos

brun, format din celule cu numeroase picături fine de lipide în citoplasmă. Ţesutul

adipos brun are o activitate metabolică mai intensă decât ţesutul adipos alb. El este

abundent la animalele care hibernează deoarece pierde puţine lipide în timpul inaniţiei.

Ţesutul adipos brun este abundent la embrionul uman; în stare adultă în schimb este

într-o cantitate neînsemnată.

Ţesutul conjunctiv pigmentat

Acest ţesut se caracterizează prin prezenţa celulelor ce conţin pigment încitoplasma lor. Aceste celule, de natură fibrocitară sunt de două tipuri: cromatofor e,

adică purtătoare de pigment şi cromatoblaste sau cromatocite. Cromatoforele conţin în

citoplasma lor diferite substanţe colorate, care nu sunt elaborate de către corpul celular

(sunt exogene), nu provin din metabolisml celular ci sunt substanţe fagocitate de către

celule. Astfel de substanţe colorate pot fi: hemoglobină, fier, cărbune etc.

Cromatoblastele sau cromatocitele elaborează substanţe colorate,

pigmenţi sub forma unui produs de secreţie. Astfel de celule se găsesc la mamifere şi laom în pia mater, în diferite membrane senzoriale (în coroidă, în iris, etc.) şi în derma

pielii. Ele sunt celule de dimensiuni mari, prevăzute cu numeroase prelungiri

ramnificate. Citoplasma lor este plină cu granule de pigment brun-negru, numit

melanină, care este elaborată intercelular la nivelul constituenţilor citoplasmatici.

Ţesutul conjunctiv tendinos

- predomină fibrele colagene tendinoase, care stau întinse şi orientate într -o

singură direcţie

-formează tendoanele

-este format din fibre şi celule tendinoase

-fibrele sunt mai groase decât cele colagene obişnuite şi sunt aranjate în

fascicule paralele



37

- pe suprafaţa fibrelor există celule tendinoase puse cap la cap şi situate în şiruri

paralele

Celulele tendinoase prezintă nişte prelungiri lamelare care pătrund în spaţiile

dintre fibrele tendinoase.

Ţesutul conjunctiv aponevrotic

-fibrele şi fascilele de fibre conjunctive sunt întinse paralel unele cu altele,

alcătuind planuri suprapuse, direcţia fasciculelor de fibre este încrucişată de la un plan

la altul. Între fasciculele de fibre colagene se găsesc celule conjunctive turtite, înzestrate

cu prelungiri membraniforme, care pătrund printre fibre. - formează aponevrozele muşchilor, ţesutul propriu al corneei, capsula unor

organe.

Ţesutul conjunctiv fibr os

- predomină fibrele colagene ce se încrucişeaza în diferite planuri

-

celulele şi substanţa fundamentală fluidă sunt în cantităţi reduse - constituie ligamentele articulare, sclerotica ochiului, capsulele unor organe

etc.

Ţesutul conjunctiv elastic

-predomină fibrele elastice; mai există celule conjunctive (fibroblaste) şi

substanţă fundamentală în cantitate redusă -alcătuieşte ligamentele notocordului, ligamentul cervical al tetrapodelor

Ţesutul mucos (gelatina lui Wharton)

- intră în alcătuirea cordonului ombilical

- este format din celule stelate, cu prelungiri mari, puţine fibre colagene şi

elastice şi substanţă fundamentală bogată în mucopolizaharide

- la adult se găseşte doar în spaţiile perifimfatice ale urechii interne.



38

Imagini țesuturile con junctive

Adipocite și fibre de colagen

Adipocite



39

Celulă reticulată stelată (ganglion fimfatic)

Eozinofile și neutrofile



40

Fibroblast și fibre de colagem

Fibroblaști și fibre de colagen

Macrofag



41

Mastocite

Macrofage și plasmocite



42

Mastocite

Plasmocite



43

Fibre de reticulină

Fibre elastice și de colagen



44

fibre de colagen

Fibre elastice



45

țesut conjunctiv lax

țesut conjunctiv reticular



46


țesut conjunctiv tendinos, secțiune transversală prin tendon



47

țesut conjunctiv tendinos, secțiune transversală prin tendon

țesut conjunctiv tendinos, secțiune longitudinală prin tendon



48

țesut conjunctiv tendinos, secțiune longitudinală prin tendon




49

țesut adipos

țesut conjunctiv embrionar (gelatina lui Wharton)



50

țesut conjunctiv embrionar (gelatina lui Wharton)



51

Țesutul cartilaginos

În cursul evoluției la animale apare prima dată la moluștele cefalopode unde se

formează o teacă cartilaginoasă în jurul creierului și a ganglionilor cefalici. La

vertebrate țesutul cartilaginos este prezent întotdeauna și are rol în formarea

scheletului. La peștii osoși și la verteratele superioare elementul principal al

scheletului este țesutul osos, țesutul cartilaginos se reduce treptat fiind înlocuit de

țesutul osos. Țesutul cartilaginos este format din celule, fibre și substanță

fundamentală la fel ca orice țesut conjunctiv. Fibrele conjunctive prin dispoziție și

substanța fundamentală prin consistența sa conferă țesutului cartilaginos duritate și

elasticitate.Țesutul cartilaginos derivă din mezenchimul embrionar, celulele stelate ale

mezenchimului sub influența unor factori: presiune, tracțiune, frecare devin rotunde și

elaborează cartilageina. Astfel se formează țesutul cartilaginos primordial sau

parenchimal în care predomină celule cartilaginoase voluminoase cantitatea de

substanță fundamentală filtrându-se, acest țesut poartă denumirea de țesut cartilaginos

celular sau capsulat. Uneori celulele cartilaginoase păstrează forma celulelor din care

provin. Din țesutul cartilaginos celular prin mărirea cantității de substanțăfundamentală se formează tipurile de țesut cartilaginos diferențiat. Celulele

cartilaginoase în stadiul tânăr se numesc condroblaste iar cele adulte se numesc

condrocite. Ele au formă sferică sau ovoidă și sunt adăpostite în cavități numite

condroplaste situate în substanța fundamentală. În jurul condroplastelor există o

capsulă formată din fascicule de fibre conjunctive și substanță fundamentală. Celulele

conjunctive se înmulțesc prin diviziune în interiorul capsulei ca urmare într -o capsulă

apar două-trei sau mai multe condrocite. Aceste celule care provin prin multiplicare îninteriorul unei capsule mamă, alcătuiesc un grup izogen (celule din aceeași generație).

La început celulele nou formate stau în capsula veche apoi fiecare condrocit își

elaborează propria sa capsulă. După un timp prin creșterea cantității de substanță

fundamentală ele se îndepărtează unele de altele. Grupul izogen împreună cu capsula

cartilaginoasă formează un condron. Substanța fundamentală (cartilageina) conține

apă, săruri minerale și substanțe organice. După dispoziția, natura și proprietățile

fibrelor conjunctive ce străbat substanța fundamentală a cartilajelor se disting:



52

Hialin

Elastic

Fibros

Țesutul cartilaginos hialin este cel mai răspândit în organismul animalelor și

omului, este rezistent, elastic și flexibil. Condrocitele sunt aproape sferice și formează

grupuri izogene de dimensiuni mari. Substanța fundamentală maschează complet fibrele

conjunctive, în jurul cartilajului hialin există o teacă conjunctivă fibroasă numită

pericondru. Acesta conține numeroase celule mezenchimale care se pot transforma în

condroblaste și apoi în condrocite asigurând creșterea cartialjului în grosime – creștere

prin apoziție. Cartilajul crește și prin creșterea cantității fibrelor și a substanței

fundamentale în acest caz creșterea se numește creștere prin intususcepție. Pericondrul

asigură nutriția cartilajului prin vaesele de sânge. Metabolismul țesutului cartilaginos

hialin este lent și redus. Odată cu îmbătrânirea țesutul cartilaginos suferă o serie d

emodificări.

1. Degenerația azbestică – apariția de fibre colagene modificate chimic

2. Calcificarea – prin depunerea sărurilor de Ca.

3. Osificarea – înlocuirea țesutului cartilaginos cu țesut osos

Țesutul cartilaginos hialin formează piesele scheletice la unele vertebrate infer ioare.La vertebratele superioare constituie scheletul embrionar dar există și în cartilagele

costale în septul nazal, în piesele cartilaginoase ale aparatului respirator și în cartilajul

xifoid al sternului.

Țesutul cartilaginos elastic sau reticulat – condrocitele sunt dispuse în grupuri

izogene relativ mici cu capsula mai puțin evidentă. În substanța fundamentală există

numeroase fibre elastice pe lângă cele de colagen. Prezența lor conferă o elasticitate

pronunțată. Cartilajul elastic formează cartilajul epiglotei, cartilajele auriculare ale pavilionului urechii, cartilajele laringiene și ale trompei lui Eustachio.

Țesutul cartilaginos fibros – fibrocartilajul – conține fibre colagene grupate în

fascicule groase – condrocitele sunt mici puține ca număr și aranjate în șiruri liniare.

Substanța fundamentală este redusă. Formează discurile intervertebrale, meniscurile

articulare, simfiza pubiană etc.



53

Imagini țesutul cartilaginos

condrocite

Cartilaj hialin, grupuri izogene de condrocite



54

Cartilaj hialin

Cartilaj hialin



55

Cartilaj hialin

Cartilaj elastic



56

Cartilaj elastic

Cartilaj elastic



57

Cartilaj elastic

Cartilaj elastic (impregnare argentică)



58

Cartilaj elastic în pavilionul urechii

Fibrocartilaj, secțiune longitudinală



59

Fibrocartilaj, secțiune transversală

Fibrocartilaj



60

Fibrocartilaj

Fibrocartilaj



61

Țesutul osos

Cel mai dur țesut din organismul vertebratelor. Apare numai la vertebrate unde

îndeplinește în primul rând rolul de susținere, schelet al organismului. Duritatea și

rezistența sunt determinate din impregnarea substanței fundamentale cu săruri minerale

fosfocalcice 66% din greutatea oaselor. În urma demineralizării unui os proaspăt el se

decalcifică reducându-se la partea sa organică devenind astfel moale și flexibil. Prin

mineralizare, partea organică a osului se distruge iar osul se reduce la partea sa minerală

osoasă, spongioasă și foarte friabilă.

Este format din celule, fibre și substanță fundamentală. Celulele osoase (osteocitelederivă din celulele mezenchimale care inițial se transformă în celule osoase tinere,

osteoblaste) Osteocitele au formă ovoidă sau lenticulară – ele sunt prevăzute cu

prelungiri citoplasmatice ramificate și anastomozate. Osteocitele cu prelungirile lor sunt

incluse în substanța fundamentală în cavități numite osteoplaste sau corpusculi osoși din

care pornesc o mulțime de canalicule foarte lungi și subțiri. În aceste canalicule există

prelungirile celulelor osoase. Substanța fundamentală este compusă din substanțe

organice și săruri minerale. Se deosebesc două tipuri de țesut osos: 1. țesut osos compact

2. țesut osos spongios

Țesutul osos compact

Țesutul osos compact (haversian) alcătuiește peretele osos al diafizelor oaselor

lungi. Microscopic se observă o mulțime de cavități (canalele lui Havers). În jurulacestora se dispun osteoplastele și substanța interstițială (fundamentală). În secțiune

longitudinală canalele au o direcție paralelă cu axa osului și sunt reunite între ele din loc

în loc prin canale transver sale sau oblice numite canalele lui Volkmann. Substanța

osoasă este constituită din lamele osoase dispuse concentric în jurul unui canal (5 -30)

formând sistemele speciale sau sisteme haversiene. Un sistem havers împreună cu vasul

sangvin pe care-l conține constituie osteonul. Osteoplastele din fiecare sistem haversian

sunt dispuse concentric în jurul unui canal havers fie în grosimea lamelelor fie între



62

lamele. Canaliculele osoase ale osteoplastelor străbat lamelele și se anastomozează cu

canaliculele învecinate. Între sistemele havers răămân spații neregulate care sunt

ocupate de lamele osoase curbate sub formă de arcuri. Aceste sisteme lipsite de canale

havers constituie sisteme intermediare sau interhaversiene. În secțiune transversală ce

intersectează toată grosimea unui os lung în afară de sistemele haversiene și de cele

interhaversiene mai există încă două sisteme fundamentale unul la periferia osului și

altul în jurul canalului medular. La periferia osului există periostul (țesut conjunctiv cu

numerose fibre colagene). Periostul dă naștere substanței osoase prin aceea că substanța

osoasă se dispune în straturile profunde ale periostului care se transformă treptat în țesut

osos. Osul periostic astfel apărut este constituit din lamele de substanță osoasă dispuse

concentric în jurul axei lungi a osului.

Țesutul osos spongios

Țesutul osos spongios se găsește în centrul epifizelor oaselor lungi în centrul

oaselor scurte și în stratul mijlociu la oasele late. Este format din punți sau lame osoase

mai mult sau mai puțin dezvoltate, anastomozate între ele contituind un fel de rețea.

Printre aceste lame există un sistem de canlicule și spații neregulate. Cavitățile țesutuluiosos spongios sunt pline cu țesut conjunctiv cu elemente hematopoietice și cu vase

sangvine formând măduva roșie osoasă.

Osteoliza reprezintă absorbția sau liza treptată a substanței fundamentale țesutul

osos transformându-se într-un țesut conjunctiv moale.

Osteoclazia se realizează prin activitatea de distrugere a unor celule de dimensiuni

mari numite osteoclaste. Aceste celule au capacitate de fagocitoză, fagocitând

osteocitele sau fragemente de substanță osoasă. La oasele pe cale de dezvoltare periostulasigură creșterea în grosime a osului.

La adult periostul ia parte la regenerarea osului în urma fracturilor.

Osteogeneza și dezvoltarea oaselor.

Țesutul osos derivă din mezenchim, la mamifere și om în viața embrionară scheletul

este format din membrane conjunctive și cartilaj hialin. Procesul de formare a țesutului



63

osos prin transformarea membranelor conjunctive și prin înlocuirea cartilajului hialin se

numește osificare sau osteogeneză. Acest proces duce la formarea unui complex celular

ce înlocuiește treptat țesutul cartilaginos sau conjunctiv al embrionului și asigură

dezvoltarea oaselor prin procesul de creștere în grosime și în lungime a osului precum și

remanierea structurală continuă. Punctele unde începe și de unde se întinde osificarea se

numesc puncte de osificare. Osificarea este de doup tipuri:

1. osificare desmală – osificare de membrană sau endoconjunctivă (procesul de

transformare a țesutului conjunctiv în țesut osos)

2. osificarea de cartilaj – endocondrală (procesul de transformare a țesutului

cartilaginos în țesut osos).

Osificarea desmală sau de membrană

Osificarea desmală sau de membrană – este forma cea mai simplă a osificării – se

întâlnește în desvoltarea oaselor bolții craniului a majorității oaselor feței, a porțiunii

centrale a claviculei și în formarea osului compact periostic a oaselor lungi. În interiorul

mezenchimului iau naștere puncte de osificare la nivelul cărora crește numărul de vase

sangvine iar celulele mezenchimale se multiplică prin mitoză rapidă. Celulelemezenchimale suferă o serie de modificări transformându-se în osteoblaste. Între

osteoblaste apar f ibre de colagen ce se dispun sub formă de arc constituind traveele sau

benzile directoare. Osteoblastele vor secreta în jurul lor substanța preosoasă moale.

Ulterior prin transformarea morfologică și funcțională osteoblastele devin stelate.

Substanța preosoasă în urma impregnării cu săruri minerale devine substanță osoasă

astfel la punctul de osificare se formează o lamelă osoasă. Un alt strat de osteoblaste

care se depune pe suprafața lamelei formate va fi înglobat de o nouă substanță preosoasăcare se va calcifica și va da naștere la a doua lamelă procesul continuând în acest mod

până la sfîrșitul osteogenezei. Prin anastomozarea lamelelor între ele se formează o

rețea ce delimitează spații largi (spații medulare). Acestea sunt umplute cu măduvă

osoasă primară sau embrionară. Se formează astfel țesutul osos spongios primar care

treptat va crește în lățime. Paralel cu formarea lamelelor osoase are loc și un proces de

distrugere în anumite puncte vor apărea osteoclaste. Membrana conjunctivă în care se

desfășoară acest proces crește în lungime și grosime printr -un proces asemănător.



64

Aceste structuri osoase e transformă într -un țesut compact prin micșorarea spațiilor

medulare rezultând astfel osul compact fibros periostic la nivelul membranei interne a

periostului.

Osificarea endocondrală sau de cartilaj

Osificarea endocondrală sau de cartilaj – se întâlnește în formarea oaselor lungi,

scurte și o mare parte a oaselor late. Piesele scheletice sunt schițate inițial de modele

cartilaginoase. Acestea vor fi distr use treptat și înlocuite cu țesut osos. În jurul

modelului cartilaginos se află pericondrul ce se va transforma în periost. Osificarea

începe la nivelul diafizei unde se formează un manșon osos diafizar alcătuit din țesutosos campact periostic. Pericondrul este alcătuit dintr -o pătură externă fibroblastică și

una internă osteoblastică formată mai ales din osteoblaste. Între stratul intern al

osteoblastelor și cartilaj se dezvoltă un strat subțire. Grosimea acestuia va crește treptat

prin apariția unei substanțe organice omogene. Această substanță înconjoară treptat

osteoblastele din stratul cel mai profund al pericondrului celule ce se vor transforma în

osteocite. Ulterior substanța fundamentală se calcifică. Procesul se repetă și ca urmare

stratul intern osteoblastic al pericondrului se transformă în țesut osos iar pericondrul setransformă în periost. În profunzimea periostului se dezvoltă un manșon osos diafizar ce

se-ngroașă treptat. La suprafața manșonului apar în mai multe puncte osteoclaste ce vor

distruge peretele osos al manșonului în anumite locuri formându-se astfel mici canale

prin care vor pătrunde în interiorul modelului cartilaginos vase sangvine însoțite la

suprafața lor de condroblaste și celule mezenchimale nediferențiate ce se vor diferenția

ulterior în diferite direcții. În interiorul modelului cartilaginos condroplastele distrug

cartilajul hialin prin distrugerea grupurilor izogene și a substanței fundamentale. Îninteriorul diafizei cartilaginoase se formează spații mărginite de substanță cartilaginoasă

între timp calcifiată. Această substanță este alcătuită în general din benzi paralele cu

lungimea osului (benzi directoare). La suprafața benzilor directoare se depun celule

mezenchimale ce se transformă în osteoblaste. La aceste niveluri osteoblastele secretă

substanță preosoasă ce se calcifică ulterior iar osteoblastele se transformă în osteocite

apar astfel lamele osoase ce vor îmbrăca benzile directoare. Benzile directoare vor fi

distruse apoi prin osteoclazie. Țesutul osos format la nivelul diafizei va primi o



65

structură în conformitate cu acțiunea factorilor mecanici. Ca urmare se formează țesutul

osos compact haversian la nivelul peretelui diafizar. Paralel cu procesul de osificare

diafizar în substanța cartilaginoasă a celor două epifize apar puncte de osificare

primitivă. Aceste puncte vor duce la înlocuirea cartilajului cu țesut osos. Aceste zone de

cartilaj hialin se numesc cartilaje de creștere sau de conjugare. În partea mijlocie a

cartilajului de creștere celulele cartilaginoase sunt rotunde așezate dispersat în substanța

fundamentală hialină. Aceasta este zona de cartilaj hialin normal sau tânăr. Urmează o

zonă în care condrocitele se divid activformând șiruri paralele (grupuri izogene).

Aceasta este zona cartilajului striat sau de tranziție. În această zonă celulele

cartilaginoase unt turtite suprapuse unele peste altele. În această zonă condrocitele se

hipertrofiază își măresc volumul de 10-20 de ori. La acet nivel substanța fundamentalăeste impregnată cu săruri minerale și formează trabecule sau pereți osoși subțiri între

șirurile de celule cartilaginoase. Aceasta este zona cartilajului calcificat. Urmează apoi

zona de vascularizație sau osteoidă unde condrocitele hipertrofiate degenerează și apoi

dispar. În acest mod, din țesutul cartilaginos nu mai rămân decât benzile de substanță

fundamentală calcificată. În locul condrocitelor se vor găsi vase de sânge.



66

Imagini țesutul osos

Os haversian schemă



67

os compact, uscat, necolorat, secțiune transversală

sistem haversian, detaliu



68

Canalicule și lacune

os compact timpuriu decalcificat



69

sistem haversian, os compact decalcificat, secțiune longitudinală

sistem haversian, os compact decalcificat, secțiune transv.



70

Osteoclast

Osteoclast



71

Celule osoase

osteocite



72

Os spongios

Os spongios



73

Osul, secțiune transversală

Osificarea endocondrală



74




75


Osificarea endocondrală, col. Mallory



76

centre secundare de osificare

hipertrofiere și calcifiere



77

hipertrofiere și calcifiere

coloane de condrocite



78

coloane de condrocite



79

Țesutul muscular

Proprietatea caracteristică elementelor țesutului muscular este aceea că sub

influența excitațiilor ele se contractă.

Contractilitatea este o proprietate fundamentală a materiei vii în general. Sunt

însă la unele formațiuni această proprietate s-a dezvoltat foarte mult, contractilitatea

devenind proprietatea dominantă.

Elemente structurale contractile se găsesc la toate încrengăturile de animale.

Astfel de elemente sunt mionemele protozoarelor ciliate. La metazoarele primitive

(porifere) elementele contractile se găsesc în jurul porilor. În celulele mioepiteliale ale

hidrozoarelor apare în regiunea lor bazală o fibră contractilă, înconjurată de un filamentspiralat elastic. Celulele musculare de origine mezenchimală apar pentru prima oară la

ctenofore. La diferitele încrengături de viermi există straturi de celule musculare, care

împreună cu tegumentul formează un sac musculo-cutaneu. La artropode și la moluște

se găsesc mușchii striați individualizați.

Elementele structurale ale țesutului muscular conțin în citoplasma lor fibrile

contractile numite miofibrile. După proprietățile funcționale și după structura

miofibrilelor țesutul muscular este împărțit în două mari grupe: țesutul muscular formatdin celule (sau fibre) musculare netede și țesutul muscular format din celule sau fibre

striate.

Țesutul muscular neted

Țesutul muscular neted intră în alcătuirea musculaturii viscerelor (organelor din

aparatul digestiv, respirator, genital, circulator, etc.), organelor viscerale la vertebrate.Este format din celule musculare numite miocite sau fibre musculare netede.

Miocitele sau fibrele musculare netede sunt în general alungite, fusiforme, cu

extremitățile ascuțite. Uneori ele se pot prezenta și sub formă lățită sau ramnificată,

neregulată. La fibrele musculare netede obișnuite partea centrală este mai groasă

deoarece la acest nivel este localizat nucleul.



80

Lungimea fibrelor musculare netede variază în limite destul de largi, de la 20 de

microni (în peretele vaselor sangvine mici) până la 500 de microni (în uterul uman

gravid).

În structura fibrelor musculare netede intră: membrana, citoplasma și nucleul.

Aceste elemente prezintă caracter e specifice.

Membrana plasmatică, a fibrelor musculare netede, este dublată la exterior de o

membrană bazală groasă de 250 Å, de origine conjunctivă, formând împreună

sarcolema. Între fibrele musculare netede uneori se stabilesc la nivelul sarcolemei

joncțiuni înguste. În aceste cazuri membrana bazală lipsește.

Nucleul este poziționat central, în regiunea mai voluminoasă a fibrei și este

alungit, elipsoidal. În timpul contracției fibrelor, nucleul se cutează, își modifică forma. Citoplasma fibrelor muscular e se numește sarcoplasmă. Aceasta conține atât

elemente nespecifice cât și elemente specifice (miofibrilele). Miofibrilele apar dispuse

paralel între ele și cu lungimea fibrelor. Ele se prezintă sub formă de filamente subțiri,

omogene, birefringente sau anizotrope în lumina polarizată. Miofibrilele sunt mai mult

sau mai puțin abundente și se găsesc în mici pachete.

Dimensiunile și aranjarea miofibrilelor variază destul de mult la diferite grupe de

animale. Ultrastructura lor nu este perfect elucidată. Există două tipuri de miofilamentecare intră în structura miofibrilelor: miofilamente groase și miofilamente subțiri.

Miofilamentele groase sunt formate din miozină iar cel subțiri seamănă cu

macromoleculele de actină.

Țesutul muscular neted la nevertebrate prezintă anumite elemente caracteristice.

La multe grupe de nevertebrate fibrele musculare netede prezintă două regiuni

diferențiate: una trofică cu sarcoplasmă și nucleu și alta contractilă cu miofibrile.

Fibrele musculare netede se găsesc izolate numai în cazuri excepționale. Deobicei ele se asociază în țesutul muscular neted formând fascicule sau straturi în care

toate fibrele sunt orientate în aceeași direcție. În cadrul țesutului muscular, fibrele

musculare sunt așezate astfel încât partea mijlocie a unei celule corespunde capetelor

subțiri ale fibrelor adiacente; de aceea în secțiuni transversale printr -un fascicul

muscular neted, unele fibre au nucleul în planul secțiunii, pe când altele apar lipsite de

nucleu.



81

Fibrele musculare netede sunt legate între ele prin țesut conjunctiv, în care

predomină fibrele de reticulină și cele elastice.

Țesutul muscular neted are origine mezenchimală. Unii mușchi netezi (de

exemplu mușchii irisului) au origine ectodermică.

Contracțiile mușchilor netezi sunt încete, iar fazele de contracție sunt prelungite,

puternice și involuntare. Mușchiul neted are o mare rezistență la oboseală, putând

rămâne mult timp în stare de contracție.

Țesutul muscular striat

Mușchii scheletici ai vertebratelor sunt alcătuiți din țesut muscular striat. Acestțesut intră și în alcătuirea unor organe interne (partea superioară a esofagului la om,

musculatura limbii, a laringelui, a faringelui etc.). La pești stratul muscular al

intestinului este format din țesut muscular striat.

Mușchii striați sunt alcătuiți din fibre musculare striate. Mușchii voluminoși și

tari conțin fibre musculare mai groase decât cei mici și slabi. Fibrele musculare striate la

om au în general o lungime de 3-4 cm. Unele fibre ating și 16 cm lungime.

Fibrele musculare striate spre deosebire de fibrele musculare netede, nu suntcelule ci plasmodii multinucleate, care conțin deseori mai multe sute de nuclei, proveniți

în urma diviziunilor, care nu au fost urmate de diviziuni citoplasmatice

Fiecare fibră musculară striată prezintă la suprafață un strat elastic, numit

sarcolemă. Această sarcolemă înlocuiește membrana celulară și derivă din țesutul

conjunctiv pe de o parte iar pe de altă parte din sarcoplasmă.

Nucleii sunt așezați în general imediat sub sarcolemă; numai la capetele fibrelor

se găsesc nuclei în interiorul fibrelor. Fibrele subțiri conțin relativ mai mulți nuclei,decât cele groase. Nucleii sunt alungiți și rotunjiți la extremități.

În interiorul fibrelor se găsește sarcoplasma, în masa căreia sunt cuprins o serie

de fibrile refringente, miofibrilele.

Sarcoplasma este abundentă în jurul nucleilor, dar se găsește și între miofibrile

pe care le separă între ele. În felul acesta se realizează striația longitudinală a fibrelor.

La microscopul electronic, sarcoplasma apare ca o masă fin granulară. Cantitatea

de sarcoplasmă diferă foarte mult în fibrele musculare. Unele fibre musculare, foarte



82

bogate în miofibrile și sărace în sarcoplasmă, par mai clare; ele se numesc fibre clare

sau albe, altele dimpotrivă, fiind mai bogate în sarcoplasmă, au un aspect mai întunecat

și se numesc fibre roșii. În general mușchii folosiți foarte des și constant conțin fibre

bogate în sarcoplasmă (mușchii masticatori, oculari etc.). În schimb mușchii ce se

contractă rapid sunt bogați în miofibrile și săraci în sarcoplasmă.

La microscop se poate distinge că miofibrilele nu sunt omogene, ele prezintă

striații transversale, fiind formate dintr -o succesiune extrem de regulată de discuri clare

și întunecate. Discurile clare sunt izotrope (discuri I) ș i monorefringente, iar discurile

întunecate sunt anizotrope (discuri A) și birefringente. Striația transversală caracteristică

a fibrelor se datorează faptului că discurile clare și întunecate stau așezate la același

nivel în toate miofibrilele dintr-o fibră musculară. Atât discurile clare cât și cele întunecate stau așezate la același nivel în toate

miofibrilele dintr-o fibră musculară.

Atât discurile clare cât și cele întunecate se descompun în discuri secundare.

Discul I este străbătut de membrana Z, care se continuă și prin sarcoplasma dintre

miofibrile. Ea formează o membrană continuă, care traversează întreaga fibră și vine în

contact cu sarcolema. Discul A este descompus în două semidiscuri, printr -o bandă

clară, numită stria sau banda H. Banda H este izotropă și prin mijlocul ei se găseștemembrana M.

Segmentul de miofibrile cuprins între două membrane Z se numește sarcomer.

La microscopul electronic, miofibrilele apar formate din protofibrile sau

miofilamente. Se disting două tipuri de miofilamente: unele groase, numite

miofilamente groase formate din miozină și altele subțiri, formate din actină.

Aceste două tipuri de miofilamente se alătură unele lângă altele, gradul de

suprapunere fiind dependent de gradul de contractare al sarcomerului. În stare r elaxatădiscul I conține numai miofilamente subțiri, iar la nivelul striei sau benzii H se găsesc

numai miofilamente groase. În interiorul discului A se suprapun miofilamentele subțiri

și cele groase.

În secțiune transversală la nivelul discului A se observă foarte bine dispoziția

regulată a celor două tipuri de miofilamente. În fibrele musculare striate ale

vertebratelor fiecare miofilament gros este înconjurat de 6 miofilamente subțiri, iar



83

fiecare miofilament subțire este așezat între 3 miofilamente groase. Miofilamentele

subțiri ale unui sarcomer traversează membrana Z și ajung în sarcomerul vecin.

În fibrele musculare striate există un reticul endoplasmatic foarte bine dezvoltat,

numit reticul sarcoplasmic. Acest reticul formează două sisteme: un sistem sarcoplasmic

longitudinal sau sistem L, alcătuit dintr -o rețea de tubușoare sau tubuli ce înconjoară

fiecare miofibrilă și un sistem sarcoplasmic transversal sau sistem T, alcătuit din tubuli

așezați transversal, adică perpendicular pe sistemul longitudinal.

În structura mușchilor scheletici pe lângă fibrele musculare intră și o cantitate

însemnată de țesut conjunctiv. Fibrele musculare învelite de sarcolema lor sunt dispuse

paralel, alcătuind mănunchiuri sau fascicule de diferite mărimi, înconjurate la rândul lor

de un țesut conjunctiv bogat vascularizat, numit perimisiu intern. Totalitateafasciculelor cu țesutul lor conjunctiv formează mușchiul, care este învelit de o altă teacă

conjunctivo-elastică, numită perimisiu extern sau aponevroză. Toate aceste elemente

conjunctive alcătuiesc partea elastică a mușchilor, cu un rol important în contracție, și

anume în perioada de revenire a mușchilor la dimensiunile inițiale. Partea contractilă și

cea elastică se condiționează reciproc în timpul contracției.

Dator ită faptului că miofibrilele unei fibre se contractă în același timp întreaga

fibră prezintă aceleași modificări morfologice. În fibra contractată se observă apariția unei benzi de contracție întunecată în

dreptul discurilor I, iar discurile A, care în repaus erau întunecate, în stare de contracție

devin luminoase. La microscopul electronic se observă că discul A nu se modifică în

lungime, dar dispare banda H. Se scurtează mult lungimea discului I, iar membrana Z

devine mai întunecată. Striația este deci inversată în timpul contracției.

Țesutul muscular cardiac

Țesutul muscular cardiac constituie, împreună cu țesutul conjunctiv, peretele

contractil al inimii, miocardul. Contracțiile inimii au un caracter ritmic.

Microscopia electonică a demonstrat că țesutul cardiac prezintă o structură

celulară și nu sincițială. Țesutul cardiac se compune dintr -o rețea de fibre cardiace,

formate din celule musculare alipite cap la cap.



84

Celulele cardiace au formă alungită cu capetele ramnificate. Prelungirile de la

capete au lungimi diferite și vin în contact în sens longitudinal cu prelungirile celulelor

vecine, formând fibre cardiace anastomozate.

La mamifere și om celulele cardiace au o lungime de 50-100 de microni. La

suprafața lor, în sens longitudinal se găsește o membrană plasmatică obișnuită. În sens

transversal, la nivelul locurilor de contact între prelungirile celulelor cardiace,

membranele plasmatice prezintă cute. Aceste cute ale plasmalemei unei celule

angrenează intim în cutele plasmalemei celulei cardiace vecine. Aceste contqcte

transversale între celulele musculare cardiace au primit denumirea de discuri intercalare

sau striuri scalariforme. Cercetările de microscopie electronică au evidențiat că discurile

intercalare reprezintă adevărate limite celulare, unde membranele plasmatice celularevecine sunt separate de un spațiu liber, de 250 Å. Acest spațiu are un traiect ondulat

deoarece membranele plasmatice vecine prezintă cute angrenate.

Celulele musculare cardice (miocardice) seamănă din punct de vedere citologic

cu fibrele musculare striate scheletice. Astfel, sarcoplasma conține miofibrile de tip

striat precum și organite citoplasmatice comune. Sarcoplasma este mai abundentă la

periferia celulelor miocardice, precum și în jurul nucleului. Celulele miocardice conțin

numai un singur nucleu (rar doi nuclei) situat nu la periferie ci în centrul celulei.Striația transversală a miofibrilelor este identică cu striația fibrelor musculare

striate scheletice. Miofibrilele sunt însă mai groase decât cele din fibrele musculare

striate scheletice. În dreptul membranelor Z se observă invaginarea sarcolemei sub

formă de tubuli transversali, mai largi decât la fibrele striate.

Miofibrilele așezate paralel unele lângă altele se termină într -o pătură mai densă,

fibrilară a sarcoplasmei, situată pe fața internă a sarcolemei care formează discurile

intercalare sub formă de joncțiuni celulare. Printre rețeaua de fibre musculare cardiace se găsește un țesut conjunctiv, bogat

vascularizat, precum și terminațiile nervoase simpatice și parasimpatice.

Țesutul nodal sau conducător al excitației. Miocardul posedă și un sistem

propriu de excitare care îi asigură ritmicitatea contracțiilor. Acest sistem este alcătuit

dintr-un țesut conducător al excitației sau țesut nodal. Celulele țesutului nodal (celulele

Purkinje) sunt celule miocardice rămase în stare embrionară. Ele sunt globuloase, cu

multă citoplasmă și cu puține miofibrile la periferie. În unele regiuni ale inimii celulele



85

țesutului nodal devin fusiforme sau ramnificate. Celulele țesutului nodal formează

noduri (nodul lui Keith-Flack și nodul Aschoff -Tawara), precum și cordoane (fasciculul

lui His).



86

Imagini țesutul muscular

țesut muscular neted

țesut muscular neted în contracție



87





88

țesut muscular striat scheletal




89





90




91

țesut muscular striat scheletal, secțiune transversală




92


țesut muscular cardiac



93

țesut nodal



94

Ţesutul nervos

Celulele ţesutului nervos au rolul de a transforma excitaţia primită de la exterior

sau interior într-o excitaţie nervoasă (într -un impuls nervos) şi de a conduce impulsurile

nervoase la un alt ţesut (organ), destinat de a reacţiona fie sub formă dinamică

(mişcare), fie sub forma elaborării şi eliminării unui produs chimic.

Principala proprietate a ţesutului nervos este excitabilitatea. Pe lângă această

proprietate ţesutul nervos prezintă şi o proprietate caracteristică numită interiorizare sau

formarea de engrame (modificările morfofuncţionale, produse în celulele nervoase sub

influenţa excitaţiilor, sunt conservate şi după încetarea acţiunii excitaţiilor). O altă

proprietate este capacitatea elaborării şi eliminării de produşi specifici, numiţi mediatori

şi produşi de neurosecreţie.

Neuronul

Ţesutul nervos al vertebratelor este constituit din celu le nervoase si celule

nevroglice. Celula nervoasă cu toate prelungirile ei se numeşte neuron.

Neuronul este unitatea morfologică şi funcţională elementară a sistemului

nervos.

Neuronul este format din corp celular şi prelungiri care formează fibrele

nervoase.

Pericarionul

Pericarionul se găseşte în substanţa cenuşie a sistemului nervos central, înganglionii spinali şi în ganglionii vegetativi. Forma sa poate fi: sferică, ovoidă,

fusiformă, piriformă, piramidală, poliedrică sau stelată. După forma şi după numărul

prelungirilor neuronii se clasifică în: neuroni unipolari, pseudounipolari, bipolari şi

multipolari. Din neuronii unipolari porneşte o singurtă prelungire relativ groasă. Astfel

de neuroni se găsesc în ganglionii nervoşi ai diferitelor nevertenra te. Din pericarionul

neuronilor pseudounipolari porneşte o singură prelungir, care după un traiect scurt se

ramnifică în două ramuri. Astfel de neuroni sunt neuronii din ganglionii senziotivi ai



95

nervilor cranieni şi spinali. Neuronii bipolari sunt sferici sau fusiformi, cele două

prelungiri pornesc din extemităţi opuse ale celulei. Ei se găsesc în retină, în mucoasa

olfactivă, în ganglionul spiral al lui Corti, în ganglionul lui Scarpa etc.. Neuronii

multipolari au numeroase prelungiri, în cea mai mare part e ramnificate. Aceşti neuroni

formează marea masă a neuronilor senzitivi, motori şi de asociaţie.

Prelungirile neuronale sunt de două tipuri: una este din punct de vedere

funcţional celulifugă, descendentă, adică conduce influxul nervos de la pericarion la

teminaţiile sale şi reprezintă axonul, iar toate celelalte sunt celulipete, ascendente, adică

conduc impulsul nervos spre pericarion şi reprezintă dendritele.

Axonul proneşte din corpul celulei sau de la baza unei dendrite. Este o

prelungire unică, lungă, pe traiectul său nu dă colaterale, şi se ramnifică numai laextremitatea liberă. Dendritele sunt în general prelungiri scurte ce pornesc din diferite

puncte ale suprafeţei pericarionului şi se ramnifică în imediata apropiere a corpului

celular.

Corpul celular sau pericarionul prezintă membrană plasmatică, citoplasmă şi

nucleu. Citoplasma neuronilor conţine organite celulare nespecifice şi specifice.

Organitele specifice neuronilor sunt corpusculii Nissl şi neurofibrilele.

Neurofibrilele. Prin impregnare cu azotat de argint, în pericarion şi în prelungirile neuronului s-au descris fibre fine numite neurofibrile. Acestea corespund

unor formaţiuni tubulare denumite neurofilamente şi neurotubuli. Neurotubulii joacă rol

în transportul lent şi rapid al granulelor de secreţie în lungul axonului neuronilor.

Incluziunile citoplasmatice. În neuronii normali se pot distinge două feluri de

pigment: pigmentul galben de uzură şi pigmentul negru melanic. Pigmentul galben se

găseşte constant în neuronii ganglionilor rahidieni şi în neuronii mari din sistemul

nervos central. Acest pigment creşte în cantitate pe măsură ce organismul îmbătrâneşte.Pigmentul melanic este prezent în unii nuclei cenuşii din creier.

Nucleul. Majoritatea neuronilor sunt uninucleaţi, numai unii sunt binucleaţi

(neuronii din ganglionii simpatici).



96

Fibrele nervoase

Fibrele nervoase în sistemul nervos periferic şi central sunt prelungiri dendritice

şi axonice ale neuronilor. În alcătuirea fibrelor nervoase intră în primul rând citoplasma

axonului respectiv dendritului, denumită axoplasma sau filament axial, învelită de

membrana plasmatică, de axolemă. Filamentul axial poate să rămână în unele cazuri

dezvelit pe tot parcursul lui, în alte cazuri poate să se acopere în parte de una sau două

teci de protecţie:o teacă de mielină şi o teacă membranoasă sau teaca lui Schwann.

Fibrele acoperite cu teaca de mielină se numesc fibre mielinice, iar celelalte se numesc

amielinice

Orice fibră nervoasă la începutul dezvoltăii ei este lipsită de teaca de mielină.Majoritatea fibrelor nervoase, în cursul dezvoltării embrionare, trec printr -un proces de

mielinizare devenind fibre mielinice. Teaca de mielină la nivelul fibrelor nervoase din

sistemul nervos periferic este elaborată de celulele Schwann, iar la nivelul f ibrelor

nervoase din sistemul nervos central este elaborată de celulele nevroglice din substanţa

albă.

Fibrele amielinice intră în alcătuirea nervilor vegetativi. Ele sunt alcătuite dintr -

un singur filament axial sau dintr-un fascicul de filamente şi sunt acoperite de o teacăsubţire, teaca lui Schwann, formată din celulele lui Schwann. Celulele lui Schwann au o

structură identică cu aceea a celulelor nevroglice.

Fibrele mielinice intră în alcătuirea tuturor nervilor cerebrospinali. Ele sunt

alcătuitedintr -un filament axial, o teacă de mielină, o teacă Schwann şi o teacă

endoneurală sau teaca Henle. Culoarea lor albă strălucitoare se datorează tecii de

mielină.

La microscopul electronic, în lungul fibrelor nervoase mielinice se observă laanumite distanţe ştrangulaţii sau gâtuiri, numite ştrangulaţii Ranvier.

În dreptul acestora teaca de mielină lipseşte. Ştrangulaţiile reprezintă locul de

contact dintre celulele lui Schwann, astfel fiecare internod conţine o singură celulă

Schwann, care elaborează mielina din segmentul corespunzător.

Din punct de vedere chimic teaca de mielină este un complex de substanţe, în

care predomină grăsimile fosfatate (lecitina, colesterina, etc.).



97

Fiecare fibră nervoasă cu mielină este acoperită la exterior de o teacă de natură

conjunctivă, formată din fibre foarte fine dispuse paralel cu axa longitudinală a fibrei.

Această membrană se numeşte teaca endoneurală (teaca Henle) şi se leagă de ţesutul

conjunctiv dintre fibrele nervoase. Are rol important în permeabilitate şi reyistenţă.

În substanţa albă a sistemului nervos central şi în nervii optici se găsesc fibre

mielinice fără teaca lui Schwannn. În aceste fibre există un filament axial şi o teacă de

mielină, dar lipseşte teaca lui Schwann. Celulele Schwann sunt înlocuite aici de celule

nevroglice, care înconjoară fibrele nervoase centrale.

Nevroglia

În alcătuirea ţesutului nervos intră şi nevroglia, reprezentată printr -un număr

foarte mare de celule înzestrate cu prelungiri. Se apreciază că în sistemul nervos la

fiecare neuron revin 6-7 celule gliale (gliocite). Celulele gliale din sistemul nervos

central formează un sistem cu rol de protecţie, de suport şi trofic pentru neuroni. Se

disting trei tipuri principale de nevroglie: macroglia, oligodendroglia şi microglia.



98

Imagini țesutul nervos

corpi tigroizi

corpi tigroizi în neuron motor



99

Nerv perif eric secțiune tr ansversală

ștrangulații Ranvier



100

Secțiune prin cerebel

Celule Purkinje



101

Cortex cerebral, celule piramidale

Celule piramidale



102

Neuroni

Neuron multipolar



103

Neuroni și celule gliale

Astrocite



104

Astrocit



105

Sângele

Sângele și limfa sunt considerate ca țesuturi de origine mezenchimală cu o substanță

fundamentală fluidă ce face posibilă mișcarea în sisteme de vase închise. La toate

vertebratele sângele are o culoare roșie datorită hemoglobinei. Hemoglobina se găsește

la nivelul eritrocitelor afară de amfiox la care este dizolvată în plasma sangvină, la

moluște și crustacee pigmentul se numește hemocianină și colorează sângele în albastru

deschis. La anelide și insecte se găsește un pigment ce dă culoare galbenă sângelui. În

componența sângelui necoagulat se găsesc două componente:

- O parte solidă reprezentată prin celule sau elemente figurate numite și globule

- O parte lichidă numită plasmă Plasma sangvină conține H2O (90%), săruri minerale.

Eritrocitele

Eritrocitele (hematiile) formează cea mai mare parte din masa celulară a sângelui.

Celulele roșii adulte la mamifere sunt lipsite de nucleu în timp ce în stare

embrionară și la toate vertebratele sunt elemente complete nucleate.Celulele roșii fără nucleu se numesc hematii iar cele cu nucleu eritrocite propriu -

zise. Hematiile mamiferelor au formă de discuri biconcave rotunde cu excepția

pilopodelor (cămila, lama, antilopă) unde au contur eliptic, văzute din profil forma este

asemănătoare unor lentile biconcave (pișcoturi). Funcția principală este transportul

gazelor.

Dimensiunea este variabilă de la o specie la alta însă este uniformă la una și aceeași

specie. La om diametrul normal al hematiilor este de 7,5 microni (normocite). În cazulîn care celulele au dimensiunea mai mică până la 6,5 microni se numesc microcite iar

dacă este de până la 8,5 microni se numesc macrocite.

Numărul eritrocitelor la diferite animale este în raport invers cu mărimea lor. Nr. de

eritrocite la un bărbat adult într -un cm3 este de 5 000 000 la femeie este de 4 500 000 iar

la copilul nou-născut este de 6 000 000.

Eritrocitele se colorează intens cu coloranții acizi deci sunt acidofile (cu colorația

May-Grűnwald Giemsa – roşu cărămiziu, uneori în anemiile grave în care se produce o



106

regenerare rapidă a eritrocitelor apar în citoplasma proprie granule bazofile colorabile

cu coloranţi bazici.

În sângele proaspăt cca 0,5-1,5% din eritrocite prezintă granule, aceste eritrocite se

numesc reticulocite şi reprezintă eritrocitele tinere recent intrate în circulaţie.

Leucocitele (globulele albe)

Leucocitele reprezintă un grup de elemente figurate ale sângelui foarte variate ca

structură şi afinităţi tinctoriale. Caracterele lor comune sunt: prezenţa constantă a unui

nucleu, lipsa hemoglobinei (sunt incolore şi nu albe), capacitatea de a apăra organismul.

Ele se găsesc în sângele circulant în limfă şi în organele hematopoietice. În forma lor primordială leucocitele sunt mai mult elemente componente ale ţesutului conjunctiv

sângele reprezentând pentru leucocite numai mediu de transport.

Spre deosebire de eritrocite, leucocitele se prezintă sub o formă sferică când se

găsesc în repaos. Ele devin neregulate atunci când sunt în mişcare amiboidală.

Nr. leucocitelor este în raport cu cel al eritrocitelor, la un adult om normal se găsesc

între 6000 şi 8000 de leucocite per mm2. Nr. leucocitelor poate varia în funcţie de starea

fiziologică normală şi patologică a organismului. De exemplu după o digestie intensă,după o activitate musculară, transpiraţie sau durere intensă, nr. lor poate creşte foarte

mult maximum fiind de 35 000 de leucocite pe mm2. După caracterisitici fiziologice se

disting trei tipuri de leucocite: limfocite, granulocite şi monocite.

Limfocitele la om sunt elemente celulare de dimensiuni mici 6 microni media,

formă sferică, la un adult normal nr. de 2000 pe mm2 reprezentând aproximativ 30% din

totalul leucocitelor. Limfocitele propriu zise se găsesc în sângele circulant, limfă în

ţesutul limfoid, măduva osoasă şi în ţesutul conjunctiv lax. Cea mai mare parte acorpului celular este ocupată de nucleu de obicei sferic, uneori uşor scobit reniform,

citoplasma redusă la o zonă subţire în jurul nucleului. Limfocitele de dimensiuni mari

12 microni reprezintă un grup aparte ele fiind de fapt hemohistioblaste cu potenţiale

multiple, în schimb limfocitele mici şi mijlocii sunt celule adulte diferenţiate. Au rol în

imunitate prin producerea şi transportul de anticorpi.

Monocitele: sunt cele mai mari diametrul între 15 şi 25 de microni, reprezintă cca

5% au nucleu voluminos sferic ovoid sau reniform, citoplasma este abundentă şi



107

prezintă reacţie acidofilă (se colorează pe frotiu în albastru palid). În zona periferică a

citoplasmei s-au descris granule azurofile foarte fine. Suprafaţa prezintă microvilozităţi

evaginaţii măciucate sau membrane ondulate, prin mişcări amiboidale monocitele pot să

străbată pereţii capilarelor sangvine. Monocitele sunt macrofage distrugând prin

fagocitoză agenţii patogeni.

Granulocitele reprezintă 65-75% din numărul total al leucocitelor. Ele prezintă un

nucleu despărşit în mai mulşi lobi uniţi între ei prin punţi fine de material nuclear. În

citoplasma lor se găsesc numeroase granule care au afinităţi diferite faţă de coloranţi:

- Neutrofile – sunt cele mai numeroase din grupul leucocitelor 10-12 microni,

formă sferică în sângele circulant dar sunt capabile de deformare, nucleul lor

prezintă un polimorfism accentuat. Nucleul poate fi reniform dar de cele maimulte ori este lobat (2-5 lobi), unul din aceşti lobi conţine la femei cromatina

sexuală, citoplasma este slab acidofilă presărată cu granule relativ mici dar în

cantitate mare. Granulele se colorează slab în violet palid fără a avea un caracter

acidofil sau bazofil. Joacă un rol important în mecanimul de apărare împotriva

agenţilor patogeni prin emiterea de pseudopode, ele fagocitând microbii. Au o

durată de viaţă de 3-4 zile după care sunt fagocitate de macrofage

- Eozinofile – acidofile – sunt mai mari decât neutrofilele având diametrul deaproximativ 17 microni, proporţia lor în sângele uman este mică, 2 -4 % din

totalul leucocitelor. Nucleul de obicei este format din două segmente rotunde

sau ovoide unite printr-un filament subţire de cromatină (nucleu în desagă)

Granulele sunt abundente mari şi colorate în roşu strălucitor. Rolul eozinofilelor

nu este perfect lămurit, numărul lor poate creşte în anumite boli alergice, în

bolile parazitare etc.

-

Bazofile – sunt elemente foarte rare în sânge 0,5 – 1% din totalul leucocitelor.Sunt mai mici decât neutrofilele citoplasma lor conţine un număr mic de granule

polimorfe de diferite dimensiuni dispuse inegal mai ales în zona periferică a

citoplasmei, se colorează în violet cu coloranţi bazici. Rolul funcţional nu este

clarificat dar se ştie că sunt foarte bogate în heparină şi histamină. Durata de

viaţă este de 10 zile în sângele circulant.



108

Trombocite – plachete sangvine

Sunt cele mai mici elemente figurate, în jur de 3 microni , la om 180 000 şi 300

000 pe mm2. La om şi mamifere plachetele sangvine sunt fragmente de citoplasmă

bazofilă cu granule azurofile. Aceste granule pot fi concentrate în mijlocul celulei dând

impresia unui nucleu. Această zonă granuloasă poartă denumirea de cromomer iar zona

periferică hialomer. Trombocitele se formează din măduva roşie a oaselor şi reprezintă

fragmente de citoplasmă desprinse din megacambiocite durata de viaţă 5-8 zile. Intervin

în procesul de coagulare a sângelui.

Formare elementelor celulare ale sângelui

(Hemopoieza)

Viaţa elementelor celulare ale sângelui este relativ scurtă. Eritrocitele se distrug

în termen de circa 120 de zile, leucocitele având o viaţă între 3 şi 15 zile. Paralel cu

distrugerea celulelor îmbătrânite are loc geneza unor celule noi. Aceste procese au loc

într-un vast sistem, alcătuit din mai multe organe cunoscute sub termenul de organehematopoietice şi hematoclazice.

Hematopoieza embrionară

Procesul de formare al celulelor sangvine se desfăşoară altfel la embrion, decât

la adult şi din această cauză distingem două forme de hemopoieză : una embrionară şi

una postembrionară. În perioada embrionară sângele se dezvoltă ca un ţesut, în schimb

în perioada postembrionară are loc reînnoirea continuă a sângelui.

Apariţia elementelor figurate ale sângelui coincide la vertebratele amniotice cu

formarea celei de a treia foiţe embrionare. Primele începuturi ale elementelor sangvine

se prezintă sub forma unor grupe celulare, numite insule sanguine sau insulele lui

Pander-Wolff, situate la periferia foiţei mezodermice extraembrionare, pe suprafaţa

sacului vitelin. Aceste insule pe urmă se unesc, formând pe suprafaţa sacului vitelin o

reţea din ce în ce mai extinsă.



109

Celulele periferice ale insulelor se lĂţesc, devin endoteliforme şi formează

angioblastele sau stratul endotelial al primelor vase sangvine, iar celulele centrale se

rotunjesc şi devin primele celule sangvine sau hemocitoblastele. Hemocitoblastele sunt

celule nucleate, de dimensiuni mari, cu o citoplasmă intens bazofilă. Ele sunt elemente

mezenchimale cu aceeaşi origine ca şi celulele endoteliale, care formează peretele

vaselor capilare. Din aceste celule provine prima generaţie de celule care evoluează spre

linia roşie, dând naştere hematiilor de talie mai mare decât cele normale, numite

megalocite. Într-o perioadă mai avansată apar în insule şi hematii de talie normală,

numite normocite.

Ulterior începe şi formarea celulelor sangvine şi în mezenchim în interiorul

embrionului. Toate aceste procese au loc în perioada prehepatică a hemopoiezeiembrionare.

Urmează apoi perioada hepatică-splenică a hemopoiezei, care începe la om spre

sfârşitul lunii a doua de viaţă intrauterină. În perioada aceasta se formează eritrocite,

granulocite şi megacariocite în ficat şi în splina embrionului.

Începând cu luna a 5-a de gestaţie, începe şi hemopoieza în măduva roşie a

oaselor. Această perioadă medulară a hemopoiezei continuă şi în viaţa extrauterină.

Hemopoieza postembrionară

Formarea elementelor figurate ale sângelui în perioada postembrionară se

desfăşoară în organele hemo- şi limfopoietice. Organele hematopoietice conţin ţesut

mieloid şi produc eritrocitele, granulocitele şi trombocitele (după unii autori şi

monocitele), iar în organele limfopoietice prin intermediul ţesutului limfoid produclimfocitele şi monocitele.

Ţesutul limfoid este un ţesut conjunctiv reticulat, format din celule reticulate,

stelate, fibre de reticulină şi substanţă fundamentală fluidă. Din celulele reticulate se

diferenţiază hemocitoblastele, care se multiplică activ, producând limfoblastele, din care

derivă limfocitele.

Ţesutul mieloid al măduvei osoase este un ţesut conjunctiv reticulat, cu celule

reticulate polivalente. Din ele derivă hemocitoblastele, histiocitele şi celulele adipoase.



110

Hemocitoblastele sunt celule sferice sau poliedrice, cu un nucleu mare, de obicei

sferic. Din ele se diferenţiază trei categorii de celule, corespunzătoare celor trei tipuri de

elemente figurate. Fiecare categorie cuprinde o serie întreagă de celule în diferite stadii

de dezvoltare. Prima categorie este seria eritrocitară, a doua este seria mieloblastică sau

a granulocitelor, iar a treia serie este seria megacariocitelor sau tromboplastică.

Seria eritrocitară (sau roşie). Din hemocitoblaste provin eritroblastele tinere

sau proeritroblastele, care sunt celule de dimensiuni mici, cu o citoplasmă bazofilă şi un

nucleu cromatic. Aceste celule dau naştere prin diviziune eritroblastelor policromatofile,

la care în jurul nucleului se găseşte o zonă acidofilă, din cauza apariţiei hemogl obinei,

care se acumulează din ce în ce mai mult, până ce toată citoplasma devine acidofilă şi

celulele se transformă în eritroblaste acidofile sau normoblaste. În ultima etapă adezvoltării dispare nucleul prin fenomenul numit carioliză şi apar eritrocite le tinere sau

reticulocitele care apoi ajung în circulaţia sangvină şi se transformă în hematii adulte.

Seria granulocitelor sau mieloblastică. Dezvoltarea granulocitelor se

realizează în felul următor: hemocitoblastele se transformă în mieloblaste, cu citoplasmă

bazofilă şi cu nucleu sferic. Mieloblastele se transformă în mielocite, care posedă un

nucleu puţin cutat şi cu o citoplasmă încărcată cu granule. Urmează stadiul de

metamielocit, la care nucleul ia forma de potcoavă. Din aceste celule prin segmentareanucleului şi prin apariţia granulelor specifice se formează cele trei categorii de

granulocite.

Seria megacariocitelor sau tromboplastică cuprinde următoarele forme de

celule: din hemocitoblast se formează megacariocitoblastele, care sunt celule de

dimensiuni mari, cu nucleu lobat. Din aceste celule se formează megacariocite

granuloase, care dau naştere trombocitelor.



111

Elementele celulare sangvine-schemă



112

Eritrocite



113

Eritrocite și leucocite

Monocit



114

Plasmocit

Limfocit



115

Neutrofil segmentat

Eozinofil segmentat



116

Bazofil segmentat

Plachete sangvine



117

Plachete sangvine

Reticulocite



118

Leucocite-schemă



Maturarea celulelor sangvine

histologie generala

Documents

Transcript of histologie generala