HERTA MÜLLER

Încã de pe atuncivulpea era vânãtorul

Traducere din germanã deNORA IUGA

Drumul viermelui în mãr

Furnica trage dupã ea o muscã moartã. Furnica nu vededrumul, rãstoarnã musca ºi se târãºte înapoi. Musca e detrei ori mai mare decât furnica. Adina îºi retrage cotul, nuvrea sã-i blocheze muºtei drumul. Lângã genunchiul Adineie un bulgãre de catran, se coace în soare. Îl împunge cudegetul. De sub mânã iese un fir de catran, se întãreºte înaer ºi se frânge.

Furnica are un cap cât gãmãlia unui bold; în el soarelenu-ºi aflã loc sã ardã. Înþeapã. Furnica nu mai ºtie încotros-o apuce. Se târãºte fãrã sã trãiascã, pentru nici un ochi eanu poate fi un animal. ªi pãstãile ierburilor se târãsc la mar-ginea oraºului la fel ca ea. Musca trãieºte, fiind de trei orimai mare, ºi este ºi cãratã de altul; pentru orice ochi muscae un animal.

Clara nu vede musca, soarele e un dovleac aprins. Teorbeºte. Coapsele Clarei sunt larg desfãcute, între genunchiîi stau mâinile. Acolo unde chilotul îi intrã între coapse sevãd perii ruºinii. Sub perii ruºinii se aflã o foarfecã, o papiotãcu aþã albã, niºte ochelari de soare ºi un degetar. Clara îºicoase o bluzã de varã. Acul se înfige, aþa face noduri, mã-tape gheaþã, spune Clara ºi-ºi linge sângele de pe deget. Oînjurãturã de gheaþã, de mama acelor, a firelor, a aþei. Cândînjurã Clara, totul are o mamã. Mama acului e locul caresângereazã. Mama acului e mai bãtrânã decât toate acele

7

din lume, ea le-a nãscut pe toate, ea cautã, la fiecare mânãcare coase pe acest pãmânt, un deget bun de înþepat pentrutoate acele ei. În sudalmã lumea e micã; deasupra ei atârnãun bulgãre de sânge. ªi în sudalmã mama pândeºte unmosor cu firele încâlcite deasupra lumii.

Pe cãldura asta înjuri de gheaþã, spune Adina ºi maxilareleClarei mestecã, limba ei se zbate în gurã. Când înjurã, Claraface mereu creþuri în obraz, în sudalmã fiecare vorbã e unglonþ ºi poate sã þinteascã obiectele de pe buze. ªi pe mamaobiectelor.

Adina ºi Clara stau întinse pe o pãturã. Adina e goalã,Clara nu are pe ea decât chilotul de la costumul de baie.

Înjurãturile sunt reci. Înjurãturile n-au nevoie de dalii,de pâine, de mere, de varã. Ele nu-s de mirosit ºi nici demâncat. Înjurãturile sunt bune doar sã stârneºti praful ºisã te culci pe un loc neted, sunt bune doar de un mic scandalºi de un lung rãgaz de liniºte. Ele coboarã pulsul din tâmpleîn încheieturile mâinilor ºi ridicã bãtãile difuze ale inimiiîn urechi. Înjurãturile se înteþesc ºi se gâtuie. Dupã ceînjurãturile s-au rostit, parcã nici n-au existat.

Pãtura e întinsã pe acoperiºul blocului, în jurul acope-riºului se vãd plopii. Ei sunt mai înalþi decât toate acoperi-ºurile oraºului ºi plini de verdeaþã, nu au frunze, au doarfrunziº. Nu foºnesc, freamãtã. Frunziºul stã vertical pe plopica ºi crengile, lemnul nu se vede. ªi acolo unde nu mai ajungenimic, plopii taie aerul fierbinte. Plopii sunt cuþite verzi.

Când Adina priveºte prea multã vreme plopii, ei îºi rãsu-cesc cuþitele de pe o parte pe alta în gâtul ei. Atunci gâtulîi ameþeºte ºi fruntea simte cã nici o dupã-amiazã nu poate

8

sã þinã nici mãcar un singur plop, cât rãgazul pe care ºi-lia lumina de a dispãrea în spatele fabricii la lãsarea serii.Seara ar trebui sã se grãbeascã; poate noaptea ar putea þineplopii pentru cã atunci nu se vãd.

Între blocuri bãtutul covoarelor sparge ziua, acolo sus peacoperiº are un ecou ºi asmute loviturile una asupra alteia,cum asmute Clara cuvintele când înjurã.

Bãtutul covoarelor nu poate sã ridice bãtãile difuze aleinimii în urechi.

Clara a obosit dupã ce a înjurat ºi cerul este atât de gol,încât ea închide ochii orbitã de soare; Adina îi deschide largºi priveºte îndelung sus în gol. Sus de tot, unde nici cuþiteleverzi nu mai ajung, înlãuntrul ochiului se încordeazã unfir de aer fierbinte. De el atârnã greutatea oraºului.

Dimineaþa, la ºcoalã, un copil i-a spus Adinei, cerul estealtfel astãzi. Un copil care este totdeauna foarte tãcut în com-paraþie cu ceilalþi. Ochii lui sunt depãrtaþi mult unul dealtul, ceea ce îi îngusteazã tâmplele. Azi-dimineaþã, la patru,m-a trezit mama, a spus copilul, mi-a dat cheia, pentru cãtrebuia sã plece la garã. Când a ieºit am mers ºi eu cu eapânã la poartã. Când am traversat curtea am simþit în umãrcerul foarte aproape. Aº fi putut sã mã sprijin de el, dar nuam vrut s-o sperii pe mama. Când m-am întors apoi singurprin curte, pietrele erau transparente. Am grãbit pasul. Laintrare uºa era altfel, lemnul devenise gol. Aº fi putut sã maidorm trei ore, spuse copilul, dar n-am mai adormit. Atunciam tresãrit speriat din somn, deºi nu dormisem. Poate cãdormisem totuºi, pentru cã ochii mi se împãienjeneau. Visa-sem cã fãceam plajã la malul apei ºi cã aveam o bãºicã peburtã. Am tras pieliþa de pe bãºicã, nu m-a durut. Deoarece

9

sub pieliþã era o piatrã. Bãtea vântul ºi ridica apa în vãzduh,era doar o pânzã încreþitã, nu era apã. Dedesubt nu eraupietre, sub pânzã era carne.

Copilul a râs la ultima propoziþie ºi a continuat sãrâdã în liniºtea de dupã aceea. ªi dinþii lui erau ca pietriºul,jumãtate înnegriþi ºi ceilalþi netezi, albi. Pe faþa copiluluiera o vârstã care nu suporta vocea copiilor. Obrazul luimirosea a fructe stãtute.

Era mirosul femeilor bãtrâne care îºi dau prea multãpudrã pe obraz, pânã când pudra se face la fel de veºtedãca ºi pielea. Femei cãrora le tremurã mâinile în faþa oglinziiºi-ºi ating dinþii cu rujul ºi peste o clipã îºi privesc degetelesub oglindã. Unghiile sunt lustruite ºi au o semilunã albã.

Când ºedea în curtea ºcolii printre ceilalþi copii, pata depe obrazul bãiatului era atingerea singurãtãþii. Ea se lãþeapentru cã deasupra plopilor lumina cãdea pieziº.

Clara a adormit, somnul o duce departe, somnul ei lasoare o lasã pe Adina singurã. Când se bat covoarele, varase frânge în coji verzi. În freamãtul plopilor se aflã cojileverzi ale tuturor verilor care au rãmas în drum. Toþi aniiîn care eºti copil ºi încã mai creºti ºi simþi totuºi cã fiecarezi cade seara peste o margine. Zilele copiilor cu pãrul tunsîn unghi drept, noroiul uscat al periferiilor, praful din spateletramvaiului ºi pe trotuar paºii bãrbaþilor vlãguiþi care câºtigaubani pentru pâine.

Periferia era agãþatã cu sârme ºi þevi de oraº ºi cu un podfãrã râu. Periferia era deschisã la ambele capete, la fel pereþii,drumurile, copacii. La un capãt al periferiei huruiau tram-vaiele oraºului ºi fabricile îºi suflau fumul peste podul fãrãrâu. Huruitul tramvaielor jos ºi fumul sus erau uneori acelaºilucru. La celãlalt capãt al periferiei câmpul mânca tot ºi fugea

10

cu frunzele zarzavaturilor hãt departe; acolo, în spate, scli-peau pereþii albi. Erau mari cât palma, acolo se afla un sat. Între sat ºi podul fãrã râu atârnau oi. Ele nu pãºteau frunzelezarzavaturilor, drumeagul din câmp era nãpãdit de iarbã ºiele pãºteau drumeagul înainte ca vara sã se sfârºeascã. Apoiapãreau la marginea oraºului ºi lingeau pereþii fabricii.

Fabrica se întindea în faþa ºi în spatele podului fãrã apã,era mare. În dosul pereþilor se auzeau mugetul vacilor ºi gro-hãitul porcilor. Seara se ardeau coarnele ºi copitele, un aerînecãcios se înãlþa deasupra periferiei. Fabrica era un abator.

Dimineaþa, când încã mai stãruia întunericul, cântaucocoºii. Pãºeau prin curþile cenuºii interioare, aºa cum pãºeaubãrbaþii costelivi pe strãzi. ªi aveau aceeaºi cãutãturã.

De la ultima staþie bãrbaþii treceau podul cu piciorul.Deasupra podului cerul atârna foarte jos ºi, când era roºu,bãrbaþii purtau o creastã roºie în pãr. Frizerul periferiei spu-nea, când îl tundea pe tatãl Adinei, nu existã nimic maifrumos pentru eroii muncii decât o creastã de cocoº.

Adina l-a întrebat pe frizer despre creasta roºie; el cunoº-tea doar ce piele a capului avea fiecare ºi ce vârtejuri. Spunea,vârtejurile sunt pentru pãr ceea ce sunt aripile pentru cocoºi.De aceea Adina ºtia cã oricare dintre bãrbaþii costelivi aveasã zboare odatã ºi odatã, în toþi acei ani, peste pod. Darnimeni nu ºtia când.

Cocoºii zburau peste garduri ºi, înainte de a-ºi lua zborul,beau apã din conservele goale zvârlite în curþile interioare.Dormeau noaptea în cutii de pantofi. În aceste cutii se furi-ºau târziu, când se rãcoreau copacii, pisicile.

Capul liniei se afla la periferie, la ºaptezeci de paºi distanþãde podul fãrã râu. Adina numãrase paºii, deoarece ultimastaþie de pe o parte a strãzii era prima pe cealaltã. Bãrbaþiicoborau agale la ultima staþie ºi femeile se urcau grãbite laprima staþie. Femeile alergau înainte de a se urca. În zori

11

aveau pãrul ciufulit ºi genþi zburãtoare, sub braþ pete desudoare. Petele de sudoare erau adesea uscate ºi cu marginialbe. Uleiul de maºinã ºi rugina rodeau lacul de unghii depe degetele femeilor, încã de când alergau la tramvai, întrebãrbie ºi ochi li se citea oboseala fabricii.

Când primele tramvaie huruiau, Adina se trezea ºi simþeacum o lua cu frig în rochia ei de varã. Rochia avea un imprimeucu copaci. Coroanele arborilor atârnau invers. Croitoreasapusese materialul cu susul în jos.

Croitoreasa locuia în douã odãi mici, podeaua aveanoduri ºi pereþii erau uzi, peste tot fãceau burþi. Ferestreledãdeau în curtea interioarã. De o fereastrã era sprijinitã ofirmã de tablã pe care scria COOPERATIVA PROGRESUL.Croitoreasa îi spunea odãii ATELIER. Pe masã, pe pat, pescaune ºi lãzi, zãceau aruncate stofe. Pe duºumea ºi pe pra-guri, resturi de material. Pe fiecare stofã era prins un biletcu un nume. În spatele patului, într-o ladã de lemn, se aflaun sac cu resturi de stofe. ªi pe ladã era scris DEªEURI.

Croitoreasa cãuta mãsura clientelor într-un carneþel. Cinevenea de ani de zile era clientã permanentã. Cine venea rar,întâmplãtor sau doar o singurã datã era clientã ocazionalã.Când o clientã permanentã aducea un material, croitoreasanu mai trecea mãsura în carneþel. Doar mãsura unei femeicare mergea zilnic la abator ºi era sleitã ca bãrbaþii o treceacroitoreasa de fiecare datã în carneþel. Lua centimetrul îngurã ºi spunea: Ar trebui sã mergi la veterinar, dacã vrei orochie. Pãi aºa, dacã-mi slãbeºti în fiecare zi tot mai rãu,în curând carnetul meu o sã se umple cu oasele tale.

Femeia îi aducea croitoresei, de câteva ori pe an, un car-net nou. Pe copertã scria CARNET DE BRIGADÃ ºi dea-supra rubricilor, GREUTATEA ÎN VIU ºi GREUTATEADUPÃ TÃIERE.

12

Adina nu avea voie sã umble desculþã prin atelier. Pepodea, printre resturile de stofe, erau bolduri. Doar croito-reasa ºtia cum trebuie sã calci fãrã sã te înþepi. O datã pesãptãmânã se târa cu un magnet prin camerã, atunci toateboldurile de pe jos sãreau la ea în mânã.

Mama Adinei i-a spus croitoresei la probã, copacii atârnãîn jos, nu vezi, ai pus materialul invers. Croitoreasa ar fiputut sã mai întoarcã stofa, era doar însãilatã cu aþã albã.Croitoreasa þinea douã bolduri în gurã, spatele ºi faþa suntimportante, spunea, ºi fermoarul trebuia sã fie pe stânga.Când privesc de aici, josul e sus. κi aplecã obrazul pânãlângã podea, gãinile vãd aºa, mai spuse ea. ªi piticii, adãugãAdina. Mama ei privea pe fereastrã în curtea interioarã.

Pe o parte a strãzii era o vitrinã cu cruci, burlane ºi cãnide tablã. Toate înºiruite pe ziare vechi ºi în faþa lor, pe ovelinþã brodatã, se afla o firmã tot de tablã pe care scriaCOOPERATIVA PROGRESUL. Crucile, burlanele ºi cãniletremurau când trecea tramvaiul. Dar nu se rãsturnau.

În spatele vitrinei era o masã cu foarfeci, cleºti ºi ºuruburi,în spatele mesei ºedea un bãrbat. Era tinichigiu. Purta unºorþ de piele. Verigheta îi atârna la gât de un ºnur, pentrucã degetele inelare de la amândouã mâinile îi lipseau.

ªi el avea clienþi permanenþi ºi ocazionali. Clienþii per-manenþi spuneau, prima nevastã i-a murit de mult ºi nuºi-a mai gãsit alta pentru cã verigheta îi atârna pe un ºnur.Frizerul spunea cã tinichigiul nu ar fi avut niciodatã onevastã, cã ar fi fost doar logodit de patru ori cu aceeaºiverighetã, dar cãsãtorit, niciodatã. Când vitrina se umpleade cruci, burlane ºi cãni, tinichigiul suda oale vechi de gãtit.

Când trecea tramvaiul prin faþa vitrinei, feþele dinvagoane se mutau între cruci ºi burlane. Pe cãni feþele erauondulate din cauza vibraþiei ºi a luciului tablei. Dupã ce

13

trecea tramvaiul, pe cãni nu mai persista decât o irizare dezãpadã netezitã cu talpa.

Adina a purtat rochia de varã cu copacii rãsturnaþi maimulte veri la rând. Crescuse ºi rochia devenise cu fiecarevarã mai scurtã. ªi coroanele copacilor atârnau an de an cuvârfurile în jos ºi erau grele. Fata de la periferie avea, cândstãtea pe marginea trotuarului, sub copacii crescuþi în sus,o faþã sfioasã. Umbrele arborilor nu-i acopereau niciodatãtot obrazul. Jumãtatea din umbrã rãmânea rece ºi cea dinsoare se fãcea fierbinte ºi moale. În obrazul rece Adinasimþea un fermoar.

Dupã o ploaie de varã, care nu izbutise sã rãcoreascã pie-trele din curtea interioarã, ºiruri de furnici nãpãdiserã crã-pãturile. Adina turnã apã cu zahãr pe þeava îngustã ºitransparentã a unei andrele circulare. Puse andreaua în crã-pãtura pietrei. Furnicile se strecurarã înãuntru înºirându-seuna dupã alta, mai un cap, mai o burtã. Adina lipi capeteleþevii la flacãra unui chibrit ºi-ºi puse colierul în jurul gâtului.Se duse la oglindã ºi vãzu colierul acela viu, deºi furnicilemuriserã încleiate în zahãr chiar pe locul unde se asfixiaserã.

Abia în acel colier fiecare furnicã devenise un animalpentru ochiul nostru.

Adina mergea sãptãmânã de sãptãmânã la frizer pentrucã pãrul creºtea repede ºi nu avea voie sã-i acopere urechile.În drum spre frizer trecea pe lângã vitrina cu cruci, burlaneºi cãni. Tinichigiul îi fãcea semn din spatele geamului ºi eaintra înãuntru. Îi dãdea un cornet din hârtie de ziar. În elerau cireºe de mai, în iunie caise, vara chiar struguri, deºiprin grãdini nu se copseserã încã. Adina credea pe atuncicã hârtia de ziar transformã fructele.

Când îi dãdea cornetul, tinichigiul spunea, ia ºi mãnâncã,altfel se stricã. Ea mânca repede, fructele puteau sã se strice

14

chiar în timp ce el îi spunea asta. Pe urmã tinichigiul adãuga,mãnâncã încet sã simþi fiecare îmbucãturã.

Mesteca, înghiþea ºi vedea cum flacãra þâºnea din aparatulde sudurã, cum lingea gãurile pe fundul oalelor ºi le lipea.Gãurile astupate strãluceau ca burlanele, cãnile ºi cruciledin vitrinã. Când focul nu roade oalele, moartea le muºcãde cur, spunea tinichigiul.

O datã, într-o dupã amiazã, Adina s-a dus sã se tundãcu colierul de furnici în jurul gâtului. ªedea pe scaun, în faþaoglinzii mari, ºi-ºi bãlãbãnea picioarele. Frizerul îi pieptãnapãrul la ceafã ºi-ºi duse deodatã pieptãnul înaintea ochilor,ori dispar furnicile astea, ori dispari tu cu ele cu tot.

Într-un colþ moþãia un bãrbat. Þinea în poalã pisica fri-zerului. Bãrbatul era numai piele ºi os ºi în fiecare dimi-neaþã, când mergea la abator, pe pod îi creºtea o creastã decocoº. Tresãri speriat din somn ºi aruncã pisica, pe lângãoglindã, pânã-n pragul uºii. Mi-ajung hoiturile de animalede la abator, rãcni el ºi scuipã pe jos.

Podeaua era acoperitã cu pãr tãiat, cu pãrul bãrbaþilorstorºi de vlagã, care se cunoºteau între ei. Era aspru, gri-în-chis, gri-deschis ºi alb. Era des ca ºi când ar fi acoperit pieleaunui cap uriaº. Printre ºuviþe se târau gândaci de bucãtãrie.ªuviþele se ridicau ºi se coborau. Pãrul trãia pentru cã îlpurtau gândacii. Pe capetele bãrbaþilor nu trãia.

Frizerul aruncã foarfeca în sertarul deschis, aºa nu potsã tai pãrul, spuse el, furnicile îmi intrã pe sub haine. κiscoase cãmaºa din pantaloni ºi se scãrpinã, când îºi retrasedegetele, pe burtã îi rãmaserã dâre roºii, înjurã de mamafurnicilor. Cel de la abator înjurã de mama hoiturilor. Oglin-da se fãcu deodatã atât de înaltã ºi sertarul atât de adânc,încât Adina îºi vãzu picioarele sub scaun atârnându-i de peun acoperiº. Fugi afarã, în faþa uºii, unde se întindea pisica.Pisica privi dupã ea. Avea trei ochi.

15

Sãptãmâna urmãtoare frizerul îi dãdu Adinei bomboane.Aveau pãr lipit pe ele, o zgâriau la limbã. Adina voia sã scuipepãrul ºi el spunea, lasã cã-þi curãþã gâtul.

Bomboanele scârþâiau în gurã, Adina întrebã când o sãmoarã bãrbatul care aruncase pisica. Frizerul îºi vârî un pumnde bomboane în gurã, când tund atâta pãr de la un bãrbatca sã pot umple un sac cu el, un sac plin ochi. Când sacule la fel de greu cât bãrbatul, atunci omul moare. Vâr pãrulfiecãrui bãrbat într-un sac pân�’ ce sacul se umple de tot,spuse frizerul. Nu cântãresc pãrul cu cântarul, îl cântãrescdin ochi. ªtiu, spuse el, cât pãr am tãiat de la fiecare, de anide zile. Simt greutatea din ochi, nu pot sã mã pãcãlesc. Îisuflã Adinei pãrul de pe ceafã.

Clientul care a aruncat pisica mai vine de ºapte, opt ori,spuse el. De aceea n-am zis nimic, deºi pisica nu se maiatinge de mâncare de atunci. Nu vreau sã alung un clientvechi, care nu mai are multe zile de tuns, ºi sã-l împing laalt frizer, în necunoscut. Din colþul gurii lui porni o cutãcare îi tãie obrazul de-a curmeziºul.

Clara stã lângã pãturã, îºi îmbracã bluza de varã. Pe vârfularãtãtorului îi arde degetarul la soare. Picioarele ei suntciolãnoase, când îºi probeazã bluza îºi duce genunchii pânã-ndreptul burþii, încercând parcã un mers unic. Este mersulunei pãsãri ciolãnoase, care nu are altceva de fãcut decât sãpriveascã în miezul verii ºi sã fie frumoasã. Plopul, cu tãiºullui apropiat, contemplã totul. În subþiorile rase ale Clareicresc smocuri de pãr. Sub braþele ei, ele par deja bãrbia aceluibãrbat de care vorbeºte. Un bãrbat stilat, spune ea, n-amîntâlnit încã pânã acum. O dorinþã.

Clara râde, parcã pãºeºte pe catalige, dorinþa este înfier-bântatã de soare ºi ameþitã de înãlþimea acoperiºului. Capulei nu ºtie nimic de cuþitul verde al plopilor, de marginea

16

acoperiºului de nori, de oraº. Nu ºtie cã tabla încinsã la soaree plinã de furnici care târãsc muºte moarte. ªi cã acest aco-periº bãtut de soare nu este decât o margine în cer.

Rochia de varã cu arborii rãsturnaþi ºi fermoarul pe unuldin obraji au fãcut-o pe Adina pentru totdeauna timidã faþãde rochii. Ea începu sã mãsoare la croitoreasã viaþa femeilordupã greutatea resturilor de stofã. Se ducea adesea acolo,ºedea ºi privea. κi agãþa cântarul ochiului cu încãpãþânarede toate clientele. ªtia la care femeie resturile de stofã vorumple, în curând, sacul, un sac plin, cu vârf, la fel de greuca femeia. ªtia cã femeia de la abator mai avea nevoie depatru rochii pânã la moarte.

Clara scoate din geantã un mãr mic, vãratec, cu pete roºiiºi-l þine sub bãrbia Adinei. Degetarul sclipeºte ºi taie exactîn coaja mãrului. Un mãr mic cu o codiþã lungã; mult dinceea ce ar fi trebuit sã devinã mãr a devenit lemnos ºi acrescut în tulpinã. Adina muºcã adânc din mãr. Scuipã, unvierme, spune Clara. Un fir brun încolãcit e îngropat încarnea mãrului. Adina înghite îmbucãtura ºi viermele. Darnu e decât viermele mãrului, spune ea, creºte în mãr, e dincarnea mãrului. Nu creºte în mãr, spune Clara, se strecoarãînãuntru, scobeºte acolo sã-ºi facã drum ºi se târãºte afarã.Ãsta e drumul lui.

Adina mãnâncã, îmbucãturile îi scârþâie în urechi, cesã caute el afarã, spune ea, doar e carne din carnea mãrului,e alb ºi mãnâncã aceastã carne albã ºi dã din el o dârãbrunã, îºi face loc mâncând ºi moare în mãr. Acesta edrumul lui.

Ochii Clarei nu sunt fardaþi ºi cerul e gol, cuþitele plo-pilor stau vertical ºi sunt verzi. Ochii Clarei sunt mici. Pupi-lele îºi cautã, sub obraji, calea cea mai dreaptã spre gurã.Clara tace. Se întinde pe pãturã ºi închide ochii.

17

Deasupra blocului e un nor alb ºi înfoiat. Bãtrânii caremor vara rãmân o clipã atârnaþi între pat ºi groapã deasu-pra oraºului.

Clara ºi bãtrânii verii dorm acelaºi somn. Adina simtedrumul viermelui din mãr în burta ei. El trece prin periiruºinii pe partea interioarã a coapselor pânã la subþioaragenunchiului.