CONCEPTUL DE MATRICE STILISTICA

POVESTIREA IN RAMA HANUL ANCUTEI

MIHAIL SADOVEANU

Povestirea in rama este o categorie a genului epic numita si povestire in povestire

sau povestire cu cadru, avand o lunga traditie din antichitate pana in cea actuala si fiind

ilustrata de lucrari precum Halima, Decameronul de Giovani Boccaccio, Povestirile din

Canterbury de Geffrey Chaucer, Povestirea unui vanator de Turgheniev, Hanu -

Ancutei sau Divanul persan de M. Sadoveanu.

Istoria povestirii se pierde intr-un timp mitic, pentru evolutia sa fiind importanta

circulatia povestirilor orientale (Halima sau O mie si una de nopti), model pentru

povestirea europeana. Timpul narativ se situeaza intr-un plan al trecutului, modalitatea

preferata de relatare fiind evocarea. Povestirea in rama beneficiaza de un spatiu privilegiat,

de un topos, in care mai multi povestitori relateaza intamplari pilduitoare, respectand un

ceremonial prestabilit si desfasurand o arta a discursului prestabilit.

Avandu-l in vedere pe Sadoveanu, trebuie spus ca aceasta matrice stilistica,

extrem de riguroasa, nu este intamplatoare. Autorul roman creeaza in opera sa un cadru

epic inchis, din care personajele refuza sa iasa, este vorba de cadru geografic, de cadrul

mental traditional, carora le corespunde si un cadru narativ inchis.

Hanul Ancutei, locul ales pentru povestire, este un loc inchis. Interesant este ca

autorul simte nevoia sa introduca acest spatiu apeland la functia fatica a limbajului: Trebuie

sa stiti dumneavoastra....

Astfel naratorul auctorial face din receptorul operei sale nu doar un simplu cititor

ci un naratar, al carui rol in povestire este fundamental. Spatiu privilegiat al povestirii este

trimis in timpuri stravechi ,,Hanul acela al Ancutei nu era han, - era cetate". Izolat de lumea

exteriora, locul este protejat de pericol ,,Avea niste ziduri groase de ici pana colo, si niste

porti ferecate, cum nu s-au vazut in zilele mele. In cuprinsul lui se puteau oplosi oameni,

vite si carute si nici habar n-aveau dinspre partea hotilor.

Chiar in crearea spatiului raportarea la timp se face in permanenta, ceea ce

inseamna ca timpul, fie el eel din zilele mele, fie eel mitic, fie eel istoric, fie eel al

povestirilor, este fundamental. Timpului de altfel ii rezerva autorul incipitul cartii. De la

mentionarea anotimpului intr-o toamna aurie, epitetul avand rolul de a trimite vremea in

mitic, ideea este intarita de celelalte referinte: de mult cand oamenii spuneau ca ar fi vazut

balaur negru in noun, deasupra puhoaielor Moldovei. lar niste paseri cum nu s-au mai

pomenit s-au involburat pe furtuna vaslind spre rasarit. In acest context deschiderea cartii

de zodii si talmacirea semnelor nu mai este surprinzatoare. Trebuie remarcat insa modul in

1

care autorul insinueaza in plan metalingvistic timpul mitic. Sunt folosite un numar mare de

cuvinte din campul semantic al timpului: Intr-o indepartata vreme, demult, in anul cand...,

se alterneaza perfectul compus, timp al trecutului indepartat, incheiat, cu imperfectul, timp

al continuitatii: nu s-au pomenit, s-au involburat, spuneau, iar aceasta continuitate este

asigurata in plan lingvistic de folosirea gerunziilor: vaslind, cercetand, talmacind.

Veridicitatea semnelor este pusa la indoiala de naratorul auctorial, intarind in mod

paradoxal astfel increderea receptorului sau in faptele povestite: ar fi vazut.

Rolul naratorului auctorial nu se rezuma insa la creare a ramei povestirii. Aproape

fiecre povestire are o rama proprie. Povestitorii sunt descrisi, strecurandu-se de fiecare

data si cate un pretext pentru povestirea care urmeaza. ...Un razas strain care mi-era drag

foarte. Inchina oala catre toate obrazele, asculta cu ochii dusi cantecele lautarilor, si se lua

la intrecere pana si cu mos Leonte in talmacirea lucrurilor de pe lumea asta... Era un om

inalt, carunt, cu fata uscata si adanc brazdata [...] Ochiul lui era aprig si neguros, obrazul cu

mustata tusinata parea ca rade cu tristeta. II chema lonita comisul. [...] Venise calare pe un

cat vrednic de mirare. Era calul din poveste inainte de a manca tipsia dejar.

De aceasta data se foloseste imperfectul, lasand astfel cititorul sa intre

neconditionat in povestire, inclusiv in plan temporal, caci prin acest timp se sugereaza ca

vremea povestirilor nu s-a incheiat. Comisul lonita este amfitrionul actului narativ, narator

ordonator, el isi tenteaza convivii povestind o intamplare amuzanta, care are ca

protagonista iapa de mirare, mama calului de-acum. Apoi le promite ca le va istorisi o

intamplare mai infricosata. Narator persona] al intamplarilor sale va introduce pe rand pe

calugarul Gherman, pe Mos Leonte, zodierul, pe prietenul sau, capitanul Isac, pe lenache

Coropcarul, pe Constantin Motoc, pe Damian Cristisor, pe baba Salomeea, sau pe Zaharia

fantanarul. Unii, ca si el, sunt eroii ai propriilor povestiri, altii, naratori martori.

Structurii povestirii in rama ce poate fi reprezentata grafic, astfel demonstrand

rigoarea realizarii narative, in planul povestirii propriu zise ii corespunde o atitudine mentala

inchisa, refuzul oricarei innoiri venite dinafara. Este lumea intregii opere sadoveniene, dar

in Hanu Ancutei lucrurile sunt spuse explicit. Damian Cristisor, negustor, om umblat prin

lume, povesteste tovarasilor sai ce minunatii a vazut pe unde a umblat. Le vorbeste despre

masina care umbla singura si trage dupa dansa toate carutele, ulitele dintr-o singura

bucata de piatra, casele puse una peste alta, dar si despre scolile la care merg si baietii si

fetele, femeile care poarta palarii, mancaruri si bauturi nemaipomenite in Moldova, lucruri

ce starnesc admiratia dar si contrarierea sau chiar dezaprobarea ascultatorilor, naratori la

randul lor. Expresia Asta sa ramaie la ei, folosita in mai multe randuri culmineaza cu: Apoi

atuncea...nici nu-mi pasa! Sa ramaie ei cu trenul lor si noi cu Tara Moldovei. Una dintre

legile fundamental dupa care se ghideaza o mare parte dintre personajele sadoveniene

este legea talionului. Nechifor Caliman o pomeneste in legatura cu venirea la Iron a lui

2

Stefan ( Fratii Jderi ), Vitoria Lipan urmeaza aceeasi lege, iar Constantin Motoc sau

Todirita Catana isi fac dreptate in aceeasi maniera.

Pentru exemplificarea cadrului inchis, la nivel lingvistic vom analiza

fragmentui in care autorul descrie spatiul hanului: Trebuie sa stiti dumneavoastra ca hanul

ace/a a/ Ancutei nu era nan, - era cetate. Avea niste ziduri groase de id pana colo, si niste

porti ferecate cum n-am mai vazut in zilele mele. In cuprinsul lui se puteau oplosi oameni,

vite si carute si nici habar n-aveau despre partea hotilor...

La vremea despre care vorbesc era insa pace in tara si intre oameni buna-

voie. Portile stateau deschise ca la domnie. Si prin ele, in zilele line de toamna puteai

vedea valea Moldovei catbatea ochiul si paclele muntilor pe paduri de brad pana la

Ceahlau si Halauca. Iar dupa ce se cufunda soarele pe taramul celalalt si toate ale

departarii se stergeau si lunecau in tainice neguri, -focurile luminau ziduri de piatra, gurile

negre ale usilor si ferestrelor zabrelite. Comptenea cate un rastimp viersul lautarilor, si

porneau povestile.

Lucrul cel mai evident din punct de vedere gramatical este prezenta atributelor cu

valoare de epitet: ziduri groase - atribut adjectival, porti ferecate - atribut adjectival,

exprimat prin adjectiv provenit din participiu, zilele line - atribut adjectival, exprimat prin

adjectiv propiu-zis, tainice neguri - atribut adjectival, epitetul este antepus substantivului,

deci din punct de vedere stilistic apare si o inversiune etc.

Prin propozitia subiectiva, al carui regent este verbul a trebui la indicativ prezent:

sa stiti dumneavoastra, autorul face uz de functia fatica a limbajului, dand astfel oralitate

textului. Cu exceptia primelor doua enunturi verbele folosite sunt la indicativ - imperfecat,

creand impresia unei continuitati a timpului si o permanentizare a atmosferei create: nu

era, era, avea, stateau, puteai etc.

Oralitatea stilului este data si de enunturile relativ scurte, foarte putine propozitii

subordonate, element necaracteristic operei lui Sadoveanu, in special putine atributive sau

modale explicative: cum n-am mai vazut in zilele noastre - completiva circumstantiala de

mod, explicativa.

Atmosfera este creata mai ales prin folosirea unor elemente de natura regionala, sau

chiar arhaisme: porti ferecate - arhaism lexical; oplosi - regionalism lexical, comptenea -

regionalism fonetic, viersul - arhaism lexical etc. Si la nivel frazeologic regasim structuri

regionale: Comptenea cate un rastimp. Inversiunea era insa pace in tara si-ntre oameni

buna voie tine tot de registrul regional. Subiectul multiplu oameni, vite si carute

subliniaza trecerea de care se bucura hanul si la vremea povestirii, ca si in vremea

celeilalte Ancute, mama acesteia de acum.

Daca inceputul povestirii, mentalitatea eroilor tine de timpuri ancestrale, la

aceasta contribuind si numarul mare de arhaisme si regionalisme ce dau veridicitate

3

ansamblului, plasand povestirea intr-un timp mitic, exista totusi referinte istorice importante,

fie si numai de detaliu, care fixeaza timpul istoric. Sunt pomenite nume de domnitori in

vremea carora s-au petrecut evenimentele: Voda Sturza, de exemplu, se face aluzie la

calendarul cel nou, sau sunt apar elemente ale tehnicii moderne precum trenul. Matricea

stilistica a povestirii in rama are prin urmare corespondent si in planul timpurilui povestirii,

al timpului povestit si de ce nu al timpului mental al personajelor. Se poate vorbi de un

ansamblu concentric narativ, spatial si temporal armonizat magistral de Mihail Sadoveanu.

4