HANU ANCUTEI - Fântâna dintre plopi “Hanu Ancuţei ” de Mihail Sadovanu nu este o culegere de povestiri , ci o operă unitară şi unică în literatura română. Ea cuprinde nouă istorisiri care se dovedesc puternic corelate prin spaţiul şi timpul comun , ca şi prin identificarea povestitorilor cu personajele întâmplărilor evocate. La hanul Ancuţei se adună călători din toate ţinuturile , care fac popas de noapte aici , pentru că hanul era “vestit odinioară în toată ţara Moldovei” , cum precizează Garabet Ibrăileanu. Spre deosebire de hanul de la “Moara cu noroc” de Ioan Slavici , care este un loc al violenţei , al crimei şi al pierzaniei , hanul sadovenian reprezintă un spaţiu cu totul aparte , care închide în sine o lume , un univers şi o istorie , cu toate credinţele , tradiţiile şi superstiţiile , cu toate frământările şi valurile care au bântuit o ţară înteagă. Pe cât de exact este locul , pe atât de vag este timpul: “Într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanul Ancuţei” (“Iapa lui Vodă”). Acest timp şi loc nu reprezintă timpul şi spaţiul acţiunii , pentru că la hanul Ancuţei nu se întămplă nimic: poposesc gospodari , cărăuşi şi negustori al căror drum trece pe aici , fac focul , se îndeletnicesc cu vinul , cu puii în ţiglă şi cu plăcintele , ascultă lăutarii şi spun poveşti. Întâmplările, fiecare povestită de alt călător din grupul format în acea “toamnă aurie” , se petrec în alte părţi şi în alte timpuri : “în anul când au căzut de Sântilie ploi năpraznice” , sau “când spunea oamenii că au fi văzut balaur negru în nouri” sau “când eram tânăr. De-atuncea au trecut ani peste douăzeci şi cinci.” Poveştile porneau odată cu înserarea , “după ce se cufunda soarele înspre tărâmul celălalt şi toate ale depărtării se ştergeau şi lunecau în tainice neguri”. Locul evocărilor rămâne hanul care oferă siguranţă călătorilor: “ ... hanul acela al Ancuţei nu era han,- era cetate. avea nişte ziduri groase de ici până colo , şi nişte porţi ferecate cum n-am văzut de zilele mele. În cuprinsul lui se puteau oploşi oameni , vite şi căruţe şi nici habar n-aveau dinspre partea hoţilor.” Aprecierea aparţine unuia dintre ascultători, moş Leonte: ”Aşa ziduri ca de cetate, aşa zăbrele, aşa pivniţă, - aşa vin, - în alt loc nu se poate.” Hanul este un spaţiu al poveştilor , al petrecerii şi al amintirilor. Multe din lucrurile care s-au întâmplat pe vremea celeilalte Ancuţe , s-au petrecut în împrejurimi sau îşi au începutul ori sfârşitul la han. Ancuţa de astăzi , ca şi Ancuţa cea de demult , este martoră nelipsită a evocărilor. Povestitorii retrăiesc întâmplările. Istorisind , căpitanul Neculai Isac se întreabă acum , ca şi atunci , dacă ceea ce a văzut la fântăna dintre plopi a fost real sau nu: “Mi s-a părut? A fost o arătare?”.Efortul de a descoperi întâmplările pe măsura evocării lor este susţinut de talentul povestitorilor şi le permite acestora retrăirea controlată a evenimentelor. Rareori faptele şi oamenii sunt judecaţi , ci dimpotrivă , uneori , naratorul încearcă o justificare a comportamentului personajelor. Tehnica alcătuirii operei este povestirea în ramă , vocea naratorului făcându-se auzită între evocări. Cele nouă istorisiri constituie un ciclu încadrat de a zecea , care conţine motivul povestirii. Fântâna dintre plopi Ciclul celor nouă istorisiri este împărţit în trei serii de câte trei. Fiecare istorisire este spusă de către altcineva. Acestea sunt: “Iapa lui Vodă” , “Haralambie” , “Balaurul” , “Fântâna dintre plopi” , “Cealaltă Ancuţă” , “Judeţ al sărmanilor” , “Negustor lipscan” , “Orb sărac” şi “Istorisirea Zahariei Fântânarul”. Cea de-a patra povestire , “Fântâna dintre plopi ” este spusă de un nou sosit , Neculai Isac , căpitan de mazili , care soseşte la han pe când “Soarele bătea pieziş în hanul Ancuţei , scânteind din geamurile zăbrelite ,” iar “Ancuţa cea sprâncenată aţâţa iar focul în covrul vechi de spuză ” . Comisul Ioniţă îşi amână povestea sa şi se bucură de sosirea noului călător , pe care îl descoperă vechi prieten al său. Sadoveanu este un maestru al portretului. În puţine rânduri surprinde în linii simple , dar sigure , particularităţile fizionomice şi vestimentare ale călăreţului , care nu se aude , ci “se vedea venind de pe depărtate tărâmuri ” , de parcă ar aluneca din poveste. Neculai Isac de la Bălăbăneşti , din ţinutul Tutovei avusese o

tinereţe tumultuoasă , când “pentru o muiere care-i era dragă , îşi punea totdeauna viaţa ” . Povestea sa , care urmează după ce povestitori şi ascultători închină câteva pahare, confirmă părerea comisului Ioniţă. Povestea sa s-a petrecut “pe aceste meleaguri ” , în urmă cu douăzeci şi cinci de ani , când căpitanul era încă tânar. Întânplarea se petrece “într-o toamnă ca asta ” , când căpitanul , aflat în drum spre ţinutul Sucevei , face popas la hanul Ancuţei. Precizările temporale exacte , dar incomplete sporesc autenticitatea celor evocate , păstrându-le , în acelaşi timp , intactă aura de legendă. Tulburat în urma unei iubiri pierdute umbla bezmetic peste câmp. Clopotele bisericilor picurau depărtate şi stinse în inima sa. Toate din jur par armonizate cu sufletul întristat al personajului , grăindu-i într-o limbă numai de el înţeleasă. Trecând pe lângă un zăvoi de răchită , dincolo de care nu se vedea balta , este întâmpinat de o şatră de ţigani, care secaseră un braţ de apă pentru a prinde peşte. El miluieşte cu un ban de argint pe bătrânul Hasanache şi pe fetişcana Marga , a cărei frumuseţe îi atrage atenţia. Portretul fetei este suav: “Era o fetişcană de optsprezece ani. Îi văzusem în apă trupul curat şi frumos rotunjit ... Obrazul îi era copilăresc ; dar nasul arcuit , cu nări largi , şi ochii iuţi mă tulburară deodată. Am simţit în mine ceva fierbinte: parc-aş fi înghiţit o băutură tare ”.La plecare , ţigăncuşa Marga îl urmăreşte cu privirea dintr-o “văiugă verde”, unde se afla “ o fântâniţă cu colac de piatră, între patru plopi”. Fântâna a fost întotdeauna un simbol al împrospătării, al revigorării. Era un loc tainic şi singuratic. “Apa neclintită avea în ea ceva viu : mişcarea măruntă şi necontenită a frunzişurilor”. A doua zi, pe când se pregătea de plecare , primeşte vizita fetei la han. Prefăcându-se că îşi ia rămas bun de la el , Marga încearcă să afle scopul călătoriei la Suceava. Căpitanul Isac, sedus de frumuseţea şi comportamentul viclean al acesteia , îi dezvăluie că transportă vin unui negustor din Suceava şi se va întoarce peste câteva zile, având asupra sa banii câştigaţi din negustorie : ”- Dar după ce duci vinul unde trebuie nu te întorci tot pe acesta drum şi nu poposeşti aici?” “- Ba da. Însă poate fi întârziere dacă nu mi-a pregătit boierul de la Paşcani banii.” Întrebarea ar fi dat de gândit căpitanului dacă acesta şi-ar fi păstrat luciditatea , întrucât ea avea rolul de obţine informaţii. Căpitanul se întoarce din drum şi-şi petrece noaptea alături de Marga la fântâna dintre plopi. A doua zi îşi continuă drumul , soseşte la Paşcani, unde dă vinul unui negustor de la care primeşte plata cuvenită. Tânărul, care se recunoaşte îndrăgostit , se grăbeşte la întâlnirea de la fântână. Trăirea personajelor sadoveniene se caracterizează prin intensitate maximă. Fântâna se află într-un decor romantic şi căpitanul nu înţelege că a fost atras într-o cursă. Marga îi dezvăluie cu întârziere pericolul în care se află. Ea îl sedusese cu scopul de a fi tâlhărit şi deposedat de bani. Mărturisirea ei dezvăluie sentimentul care trăia şi în sufletul ei naiv. Fata a venit dintr-un imbold interior , dar şi forţată de ţigani. Motivul pentru care destăinuirea a fost amânată, de a petrece câteva momente împreună, constituie o scuză a atitudinii ţigăncii, şi căpitanul nu-i va reproşa nimic. Atacat de ţigani , el reuşeşte să scape cu ajutorul câinelui Lupei, dar când se întoarce cu ajutoare la fântână , fata dispăruse. Doar pe colacul de piatră din jurul fântânii lucea o pată de sânge proaspăt : “ – Au stropşit-o ş-au prăpăstuit-o în fântână...am grăit eu slab”. Scena nocturna a luptei şi imaginea procesiunii îndreptându-se spre fântână sugereaza dramatismul situaţiei şi este realizată cu mare forţă expresivă. Sfârşitul tragic al tinerei Marga, puternic impresionant, aureolează legendar o iubire , care , prin urmele lăsate, devine nemuritoare. Povestirea se încheie ciclic. Sfârşind istorisirea, căpitanul Neculai Isac rămâne împietrit într-o durere mută. Ancuţa aduce vin vechi în oale noi, pregătind o nouă istorisire.