Caracterizarea lui Hamlet

Hamlet este personajul principal al tragediei cu acelas nume,scrisa de .Personajul este

print al Danemarcei,fiu al raposatului rege si al reginei Gertrude.

Hamlet a fascinat cititorii si auditorii timp de secole si primul lucru care trebuie

mentionat este faptul k personajul este enigmatic. El are intotdeauna ceva de ascuns,ceva ce

nu pot descoperi nici macar celelalte personaje ale tragediei ; chiar si cel mai atent si istet

cititor nu pot afla tot ce este de aflat despre print.

Chiar Hamlet afirma ca el are ceva…ceva ce nu se poate vedea cu ochii…ceva dincolo

de aparente. Cand el vorbeste, iti da impresia ca exista un lucru important pe care Hamlet

omite sa’l mentioneze , poate chiar un lucru de care nici macar el nu este constient. Abilitatea

lui Shakespeare de a scrie monologuri si dialoguri este poate cea mai mare realizare a sa.

Printul Danemercei este student la universitate, ale carui studii sunt intrerupte de

moartea tatalui sau. Hamlet este foarte contemplativ si are o gandire extrem de psihologica. El

este interesat de intrebari la care nu se poate gasi un raspuns clar. Pus in fata dovezilor

faptului ca unchiul sau , Claudius , i’a omorat tatal , dovezi pe care orice alt personaj al

tragediei le’ar crede , Hamlet devine obsedat sa dovedeasca vinovatia unchiului sau inainte de

a actiona. Faptul ca uncgiul sau este cel vinovat este pur si simplu inacceptabil pe el. El este

de asemenea pasionat de intrabari ce vizeaza viata dupa moarte , sinuciderile , ce se intampla

cu corpul dupa ce murim si lista poate continua.

Hamlet actioneaza cu graba si este impulsiv. Cand acesta actioneaza , cu premeditare

sau fara , reuseste chiar sa’l nimereasca pe Polonius, care se afla dupa o perdea , cu o sabie

fara nici macar sa se uite daca este sau nu cineva acolo.

Printul tinde sa paseasca foarte repede spre rolul de „ om rau „ actionand irational si

suparand celelalte personaje cu discursurile sale salbatice. Este foarte important de spus ca

Hamlet este extrem de melancolic si nemultumit de situatia din Danemarca si din propria

familie si chiar de intreaga lume. Nu este deloc de acord cu mama sa , Gertrude , in privinta

casatoriei cu Claudius. O reneaga pe Ophelia , femeia pe care odata spunea ca o iubeste din

toata inima .

Cuvintele personajului indica disgust si neincredere in femeie in general. La un

anumit moment din piesa , Hamlet ajunge chiar sa’si imagineze propria si nu exclude nici

posibilitatea unei sinucideri. Dar, in ciuda tuturor faptelor care provoaca dezaprobare , fapte

facute de print , este remarcabil ca acesta si urmasul aparent al Danemarcei se gandesc la

aceste lucruri personale numai in termeni psihologici. Hamlet petrece relativ putin timp

gandindu’se la amenintarile care vin din afara tarii si au in vizor securitatea natinala a

Danemarcei , dar si la amenintarile care provin din interiorul statului ( si printul ajuta la

construirea acestora tocmai prin nepasarea lui ).

Evolutia sa de la fiinta echilibrata, iubitoare de adevar si dreptate , dornic de viata in

armonie cu ceilalti si totodata intr’o fireasca armonie interioara la peronajul dornic de

razbunare , necrutatorsi cuprins de o furie oarba , se petrece pe fundalul descoperirii raului si

viciului din lume si mai ales din Curtea Regala , loc in care isi traieste propria drama.

Sovaielile si taraganarile lui inainte de a’si razbuna tatal au fost investite de autor cu valori

simbolice. Ele sunt proprii fiintei umane , ca si zbuciumul interior de altfel. Constiinta

propriei drame este data de constiinta ca aceasta e drama lumii in general , iar omul , vorba

cronicarului „ se afla supt vremi „

Scribd

Hamlet este compus din V acte, iar acțiunea se petrece in Danemarca.

Actul I ii prezintă pe Bernardo si Francisco dialogând pe o terasa din castel. Aceștia vorbeau

despre apariția unei misterioase fantome ce apărea după miezul noptii si sema-na cu chipul

regelui răposat. Horatio vede si el fantoma siii spune prietenului sau Hamlet despre aceasta.

Hamlet si cu ceilalti stau intr-o noapte pe terasa in as-teptarea misterioasei Fantome. Deodata

aceasta isi făcea aparitia. Văzând asemanarea acesteia cu tatal sau,Hamlet

ourmeaza,singur,pana intr-un loc mai retras al castelului. Re-gele-Fantoma ii marturiseste

fiului sau ca moartea sa nu afost una naturala,asa cum se crede, ci a fost asasinat chiar

defratele sau,prezentu rege al Danemarcei –Claudius.Pe langaacestea Fatoma ii mai spune ca

regina,Gertruda, a fost sedu-sa de acest viclean iar moartea fostului rege nu a fost produsade

muscatura unui sarpe in timp ce acesta statea in gradinacastelului,ci fratele sau l-a

otravit,turnandu-I otrava in ureche,in timp ce acesta dormea, rapindu-i “viata, sceptrul si

regina”.Auzind acest scenariu ingrozitor, Hamlet jura ca din acelmoment sa-si razbune

tatal.Atat Hamlet cat si Fantoma ii o-bliga pe Horatio sip e strajeri sa nu spuna nimic despre

eve-nimentul petrecut pe terasa castelului

sfatuita de fratele sau, Laertes, apoi de tatal sau, sa-si infrane-ze orice sentiment de dragoste

fata de Hamlet si sa respingaorice declaratie de dragoste a acestuia.Regele si regina, intruniti

intr-o incapere a castelului,cer Curtenilor Rozencrantz si Guildenstern sa iscodeasca pe Ham-

let pentru a afla motivul acestuia.Discutand cu cei doi trimisi de regi, Hamlet intelege sco-pul

lor si rezista tentatiei de marturisire.Pentru a-l inveseli pe Hamlet, la curtea regeasca este tri-

mis un grup de actori.Totodata Hamlet ii marturiseste lui Po-lonius dragostea sa pentru

Ophelia.Hamlet le cere actorilor sajoace piesa “Uciderea lui Gonzalo” dar cu cateva

modificari deversuri impuse de print.Actorii accepta.Dupa ce toti curtenii ies din sala, Hamlet

declara in mono-logul sau intentia de a demasca pe ucigasul tatalui sau, un-chiul-rege

Claudius:”Desi lipsindu-i limba,crisma totusi/ Gra-ieste-n chipul cel mai nefiresc/ Actorii

acestia vor juca in fata/lui unchi-meu o piesa foarte-asemeni/ Cu moartea tatii si atuncice

drum s-apuc.Stafia/se poate sa fi fost doar Necuratul/SiNecuratul intotdeauna poate/Sa-si dea

un chip aromitor”.”Amalt temei,mai sigur:piesa-I lat/In care pot pe rege sa-l inhat”.Actul

IIICurtenii Rozencrantz si Guildenstern raporteaza regilor ca n-au izbutit sa dezvaluie taina

lui Hamlet dar un grup de actori i-asporit interesul tanarului print. Regele, afland de invitatia

luiHamlet de a participa la vizionarea unei piese de teatru, acceptaFara sa cunoasca intentiile

printului.Dar inainte de acestea,regele,Regina si Polonius se intreaba daca taina printului are

vreo legatu-Ra cu sentimental de dragoste pentru Opheli. Ophelia se ofera vo-luntara in

aflarea acestei taine iar regii se ascund intr-o camera dealaturi pentru a auzi discutia dintre cei

doi indragostiti.In discutia aceasta Hamlet,fiind orbit de gandul ca mama sa,regina,si-a tradat

sotul, o intreaba pe mult-indragita sa Ophelia da-ca se considera frumoasa si cinstita si afirma

ca puterea frumusetii

va preschimba cinstea ei, devenind desfranata decat ca cinstea, cavaloare,sase asemene cu

frumusetea.Intr-un moment de nebunie, Hamlet ii declara Opheliei ca nu aiubit-o si o

sfatuieste sa se duca la o manastire pentru a se mantuide viitoarele ei pacate.Auzind acestea,

Ophelia, dezamagita de spusele lui Hamlet,crede ca acesta s-a smintit. Dup ace Hamlet

pleaca, regale, socat,isi face aparitia considerand ca vorbele si gandirea tanarului printnu ii

reprezinta sminteala,ci altceva, mai adanc si mai dureros as-cuns in suflet.Actul IVA doua zi,

dup ace a pus totul la punct cu actorii, Hamlet ii ce-re prietenului sau Horatio sa studieze

expresia fetei regelui in mo-mentul piesei.Incepe piesa.Aceasta prezinta un rege si o regina ce

par indra-gostiti.Regele se intinde si adoarme pe un strat de flori iar ea il pa-raseste.Un alt

personaj ii scoate coroana de pe cap, o saruta si dupace picura otrava in urechea

regelui,pleaca.Regina se intoarce, ga-sestet pe rege mort si se preface a fi trista. Otravitorul

coplesesteperegina cu daruri; initial ea pare scarbita dar in cele din urma ea iiprimeste

marturisirea dragostei.In momentul in care apare scena otravirii regale Claudius, cu-prins de

remuscari,ordona incetarea piesei de teatru, prilej pentruHamlet de a i se adeveri vorbele

Fantomei.Dupa piesa, regina ilcheama,indurerata, in iatacul ei, sa-I vorbeasca.Regele

hotaraste ca Hamlet sa plece in Anglia, pentru a-si in-departa namicul.Ramanand

singur,regale se gandeste la crimasavarsita si este macinat de constiinta, de fapta

savarsita.Intra siHamlet si vazandu-l ingenuncheat se gandeste sa-l omoare dar

seautostapaneste caci singura pedeapsa pentru acest ucigas este sa-ldemascheze.Ajuns in

iatacul reginei, Hamlet se comporta indifferent cumama sa,acuzand-o de moartea tatalui sau,

regele raposat.Crezandca Hamlet a innebunit si ca vrea sa o omoare, regina striga dupa

ajutor. Vrand sa o salveze, Polonius care statea ascuns dupa operdea este ucis de print. Dupa

numeroase acuzari dureroase adre-sate mamei sale, in iatac isi face aparitia Fantoma regelui.

Reginanu il vede ins ape regale-Fantoma cu care Hamlet vorbeste,crezandu-l nebun. Hamlet

ia corpul neinsufletit al lui Polonius si ilingroapa intr-un loc ascuns.Regele Claudius ordona

ca mai apoi sa fie asasinat. Hamlet seintalneste cu capitanul printului norvegian Fortinbras

care venisecu oastea sa pentru a cuceri o parte din Polonia.Intre timp Laertes,fiul raposatului

Polonius se intoarce din Franta, aduna o oaste sipleaca spre castelul regelui Danemarcei cu

gand de razbunare si depreluare a tronului. Horatio primeste de la niste marinari o scrisoa-re

de la Hamlet in care i se spune ca a fost atacat de un grup depirati dar a scapat cu viata.

Laertes, dornic de razbunarea mortiitatalui sau, este convins de viclanul rege sa-si foloseasca

talentulde spadasin sis a-l omoare pe Hamlet. In timp ce acestia pun la caleacestplan diabolic,

Ophelia moare inecandu-se.Actul VEste prezentata imaginea tragica a inmormantarii

Opheliei, lacare participa doi clovni gropari.La inmormantare sunt prezentiHamlet si prietenul

sau, Horatio, care vorbesc cu unul din clovniigropari.Acest clovn avea o viziune macabra dar

si ironica despremoartea oamenilor sip area total dezinteresat de respectful fata deosemintele

mortilor.Dupa un timp apare si cortegiul funerar: cada-vrul Opheliei, regele, regina, Laertes,

preotul si curtenii. Hamlet iispune lui Horatio ca a descoperit o scrisoare in care se

vorbeadespre planul asasinarii sale, comandat de rege, in drum spre An-glia.Osric, unul dintre

curteni, ii adduce lui Hamlet vestea ca afost invitat sa participle la un duel contra lui Laertes

in schimbuloferirii, in cazul unei victorii, a unor lucruri pretioase. Hamletaccepta provocarea

cu toate ca este avertizat de pericol de catreHoratio. In timpul duelului, regina bea din

greseala dintr-unul dinpaharele cu vin otravit si moare.

Intr-un moment de neatentie Laertes si Hamlet fac schimb desabii iar Laertes este ranit de

propria sa sabie otravita.Inainte de amuri, regina ii spune fiului sau, Hamlet ca bautura este

otravita. Deasemenea Laertes ii divulga lui Hamlet planul secret de a-l omori.Auzind aceste

uneltiri, Hamlet il strapunge pe rege, omorandu-l cupropria otrava. Hamlet bea dintr-un pahar

otrava sinucigandu-se intimp ce Fortinbras se apropie victorios de palat.Vazand maceluldin

castel, printul norvegian, la indemnul lui Horatio, il inmorman-teaza pe Hamlet ca pe un erou.

Identitatea lui Hamlet

CORNELIU ŞENCHEA

Dincolo de valoarea celei mai jucate dar şi a celei mai frumoase şi profunde piese de teatru

din repertoriul clasic universal, personajul lui Shakespeare, Hamlet, prinţ al Danemarcei,

reprezintă o originală sinteză între un obişnuit erou scandinav care ar fi trăit între secolele al

VI-lea şi al IX-lea şi una dintre figurile istorice care au marcat epoca elisabetană: Robert

Devereux, conte de Essex.

Hamlet apare mai întâi în paginile Eddei în proză, operă aparţinând poetului danez din secolul

al IX-lea Snaebjörn şi apoi cronicile lui Saxo Grammaticus (sfârşitul secolului al XII-lea). El

este cunoscut în grafia scandinavă ca Amlothi sau sub forma latinizată Amlethus şi a fost în

realitate fiu al guvernatorului Jutlandei, Horwendill, sub domnia regelui Danemarcei Hrörek.

Povestea este simplă. Fratele lui Horwendill, Fengo(n), râvnind puterea în Jutlanda şi mâna

soţiei lui Horwendill, Geirthruda, pune la cale uciderea guvernatorului, asumându-şi apoi

guvernarea provinciei. El obţine confirmarea din partea regelui Hrörek şi a urmaşului

acestuia, Vigleik, calomniindu-l pe răposatul său frate, prin lansarea unor acuzaţii care o

priveau direct pe Geirthruda. Regii Danemarcei îl cred, poporul îl crede, dar nepotul său,

Amleth, fiul celui ucis, se îndoieşte de cinstea unchiului său. Şi astfel, luând masca unui

nebun, îşi pregăteşte răzbunarea. Ea se va înfăptui în timpul unui ospăţ, în cursul căruia

curtenii complici ai lui Fengo sunt mistuiţi de flăcări, iar uzurpatorul piere de spada lui

Amleth.

Dar regele Vigleik nu poate tolera o astfel de întâmplare într-una din provinciile regatului său.

Răzbunarea lui Amleth ia în ochii regelui său forma unei rebeliuni. Odată ajuns guvernator şi

acuzat de suveranul său că luase cu de la sine putere stăpânirea asupra Jutlandei, Amleth are

de ales între a prefera exilul drept pedeapsă sau a înfrunta oastea regelui Vigleik. Se decide

pentru ultima opţiune şi cade curajos pe câmpul de luptă. Un ecou al acestui fapt îl constituie

în piesa lui Shakespeare sosirea în Danemarca, din războiul cu Polonia, a prinţului Norvegiei,

Fortinbras (al cărui tată fusese învins de tatăl lui Hamlet). Norvegianul nu mai are de făcut

decât să se încoroneze singur ca rege, după măcelul căruia i-a căzut victimă o întreagă

dinastie, în frunte cu tânărul prinţ moştenitor.

Dar ce personaj contemporan Marelui Will i-a furnizat dramaturgului datele necesare

conturării unui personaj atât de complex ca Hamlet?

Un prinţ al unei Renaşteri crepusculare

Mai întâi, Shakespeare deplasează acţiunea în epoca lui, în acel frământat sfârşit de secol

XVI. De aceea şi ecranizările cele mai celebre şi mai reuşite ale tragediei, în care strălucesc

genii ca Lawrence Olivier, Inokenti Smoktunovski sau Derek Jacobi ne prezintă o Danemarcă

în costum elisabetan. Aceasta nu înseamnă că alte viziuni precum cele cu Kenneth Branagh

sau Mel Gibson sunt mai prejos ca valoare artistică.

Pentru identificarea cadrului temporal al piesei cu secolul al XVI-lea pledează câteva

elemente verbale şi de recuzită. Hamlet studiază la Wittemberg, oraşul de unde a pornit

Reforma religioasă a lui Martin Luther. Salvele de tun indică o armă necunoscută danezilor

dintre secolele VI-IX. Floretele folosite de Hamlet şi Laertes, fratele Ofeliei, în duelul din

final (arbitrat de Osric, curteanul preţios de la Curtea regelui Claudius), ca şi scrima, ca artă şi

sport practicat în mediul aulic, au apărut târziu.

Piesa montată de Hamlet la Curtea uzurpatorului său unchi ilustrând uciderea ducelui

Gonzago al Vienei de către Lucianus este inspirată de un fapt real – uciderea în 1538 a

ducelui de Urbino (prin turnarea de otravă în ureche) de către Luigi Gonzaga, nepotul soţiei

sale Eleonora Gonzaga. În sfârşit, numele celor doi tineri curteni Rosencrantz şi Guildenstern,

prietenii făţarnici ai lui Hamlet, erau frecvente la Curtea regilor danezi Frederic al II-lea şi

Christian al IV-lea, contemporanii Elisabetei, în timp ce în ultima decadă a secolului al XVI-

lea Londra a găzduit o solie daneză condusă de doi nobili cumnaţi purtând aceste nume. Şi

exemplele ar putea continua. Apoi Hamlet, prin structura sa mentală, prin frământările

lăuntrice privind natura umană (reflectate în monologurile sale), prin aspiraţiile nobile

direcţionate spre o monarhie de tip umanist este departe de războinicul viking din Edda şi din

cronicile lui Grammaticus. În piesa lui Shakespeare el ilustrează antropocentrismul, curent

propriu Renaşterii, dar al unei Renaşteri târzii ameninţate de un orizont politic întunecat,

violent şi sângeros.

Cam în aceste nuanţe se prezenta şi orizontul Angliei elisabetane de sfârşit de secol XVI... şi

nu numai al Angliei. Întreaga Europă apuseană răsuna de ecourile unor drame şi crime

princiare menite să înece în sânge nobilele aspiraţii umaniste cu care se hrăniseră un Pico

della Mirandola, un Erasmus sau un Baldassare Castiglione. Curtea nu mai era cadrul idilic

imaginat de ultimul în cartea sa Il Cortigiano (Curteanul), ci o lume plină de cele mai perfide

capcane. Alţi dramaturgi, contemporani cu Shakespeare, au fost mai îndrăzneţi. Ei nu au

îmbrăcat în decor străin realităţile crude ale timpului lor. Un autor anonim (mulţi afirmă că

este vorba despre Shakespeare) a înfăţişat pe scenă o dramă pasională a timpului: iubirea

adulterină dintre Mosbie şi Alice şi uciderea soţului femeii, gentilomul Arden din Feversham,

de către cei doi amanţi complici. Chapman prin tragedia politică Bussy d’Amboise evoca

figura celebrului spadasin francez care dă şi numele piesei (Louis de Clermont, senior de

Bussy d’Amboise), ucis mişeleşte în 1579, de către oamenii contelui de Montsoreau, în urma

descoperirii idilei dintre erou şi soţia contelui, Françoise de Chambes (la Dumas, Diane de

Meridor). Regele Franţei Henric al III-lea şi fratele său, ducele François de Anjou, se pare că

nu erau străini de asasinat.

Webster, maestrul tragediei sângeroase, readuce prin piesa Diavolul Alb sau Vittoria

Corombona o dramă aparţinând aceluiaşi final de secol: iubirea vinovată dintre Paolo

Giordano Orsini, duce de Bracciano şi Vittoria Accorombona (sau Accoramboni), finalizată

cu uciderea soţului protagonistei, Felice Peretti (Camillo, în piesă). Ce să mai spunem despre

Marlowe care reînvie pe scenă figura ducelui Henric de Guise, conducătorul masacrului

hughenoţilor din Paris, în Noaptea Sfântului Bartolomeu (24 august 1572)?

Hamlet ar putea fi contemporan cu toate aceste crime princiare. Mimând nebunia, pentru a-şi

răzbuna tatăl (ucis mişeleşte de fratele său, Claudius), el joacă de fapt nebunia lumii în care

trăia... „o închisoare” ca şi Danemarca, aşa cum o caracterizează chiar el. „Nebunia” prinţului

se materializează în devierea de la ţelul iniţial al demersului său: uciderea printr-o eroare a

şambelanului Polonius, crimă care declanşează un lanţ de tragedii (rătăcirea şi moartea

Ofeliei, fiica bătrânului curtean, întoarcerea din Franţa a lui Laertes (fratele tinerei şi fiul lui

Polonius), care declanşează o revoltă populară, duelul fatal dintre Hamlet şi Laertes (sub

forma unei partide de scrimă), soldat cu uciderea reciprocă a celor doi adversari, moartea

accidentală prin otrăvire a Gertrudei şi împlinirea răzbunării prinţului prin uciderea lui

Claudius, chiar cu spada otrăvită pregătită de tiran lui Hamlet... arma cu care prinţul fusese

rănit mortal de Laertes.

Un conte orfan şi o... „falsă” Ofelie?

Un asemenea final sângeros, chiar în incinta palatului regal ar fi putut avea loc în Londra

acelui timp, dacă celebra „conjuraţie a lui Essex” ar fi reuşit, dacă tânărul favorit al reginei

Elisabeta ar fi pătruns la Whitehall, pentru a o elibera pe regină de curtenii vicleni şi

intriganţi. Biografia lui Essex este în linii mari identică celei a prinţului danez Hamlet.

Născut în anul 1567, ca fiu al contelui de Essex, Robert Devereux a rămas orfan de tată la

vârsta de numai nouă ani. Mama sa, lady Lettice Knollys, va deveni suspect de repede soţia

favoritului reginei Elisabeta, Robert Dudley, conte de Leicester (după cum regina Gertruda,

mama lui Hamlet, se mărită cu Claudius, uzurpatorul tronului danez, după uciderea soţului ei).

Aşa cum Hamlet fusese îndepărtat de la Curtea daneză şi trimis la studii în Wittemberg, de

unde îl va aduce doar moartea tatălui său, Essex va petrece mulţi ani ca student la Trinity

College din Cambridge, crescând apoi sub tutela lui William Cecil, lord Burleigh, secretar de

stat şi ministru de finanţe. Acesta, cu toată onestitatea care l-a caracterizat o viaţă întreagă, nu

este exclus să fi jucat pe lângă tânăr rolul de spion şi paznic năimit de regină şi de favoritul

acesteia, tatăl lui vitreg. Din acest motiv mulţi comentatori ai operei lui Shakespeare l-au

considerat model pentru personajul Polonius, servilul curtean al regelui Claudius, umbra lui

Hamlet, destinat să cadă sub spada prinţului.

În lucrarea sa despre celebrul personaj, intitulată Hamlet sau ispita posibilului, marele om de

teatru Ion Omesco remarcă, plasând foarte inspirat personajele elisabetane sub măştile eroilor

Marelui Will: „Privindu-l cu ochii noştri astăzi, senzualul Leicester, curtean abil, ne poate

duce cu gândul la Claudius. Wittembergul în care Essex îşi face studiile se numeşte

Cambridge. Anticipându-l pe Hamlet, adolescentul va rămâne acolo ani îndelungaţi, prea

mulţi pentru ca această depărtare să nu fie programatică. Apoi viaţa eroului şi cea a dublului

său real se despart. Dar caracterele lor îşi păstrează asemănările. În momentele sale decisive,

Essex îşi păstrează un profil hamletian.” În ce fel... vom vedea.

Odată introdus la Curtea Elisabetei, Essex nu-şi va pune întrebări, asemeni lui Hamlet, cu

privire la moartea tatălui său. Ba mai mult, îl va însoţi pe tatăl său vitreg, contele de Leicester,

în Ţările de Jos, pentru a lupta alături de rebelii flamanzi şi olandezi împotriva trupelor

spaniole conduse de Alessandro Farnese, prinţ de Parma, generalul lui Filip al II-lea. Primeşte

botezul focului în lupta de la Zutphen, unde cade poetul sir Philip Sidney, admiratorul surorii

tânărului conte, lady Penelope, pe care o cântase sub numele literar Stella. Văduva lui Sidney,

lady Frances, fiica renumitului Cerber al reginei Elisabeta, sir Francis Walsingham, nu va

rămâne mult timp neconsolată. Cel care îi va deveni soţ va fi chiar tânărul Robert Devereux.

Dar figura lady-ei Essex rămâne învăluită în mister. Nimic care să ne determine să identificăm

în ea ceva din profilul Ofeliei (simbol al purităţii şi al inocenţei), iubita prinţului danez,

folosită cu monstruozitate ca instrument politic de Claudius şi de tatăl ei Polonius, împotriva

lui Hamlet. Am putea bănui doar, ştiind a cui fiică era. Dar nici Walsingham nu mai era cel de

la începutul domniei Elisabetei, îmbătrânit şi cu un picior în groapă. Aşa cum arată Lytton

Strachey, biograful lui Essex şi al Elisabetei, „figură învăluită în ceaţă, mişcându-se

îndoielnic pe acea scenă scânteietor luminată, Frances Walsingham ne rămâne complet

necunoscută. Putem doar bănui, după cum ne ajută imaginaţia, o frumuseţe rară, un farmec

neîntrecut – şi încă ceva: o îmbelşugată vitalitate. Căci doi ani mai târziu, văduva lui Sidney şi

a lui Essex s-a căsătorit a treia oară cu contele Clanricarde. Şi cu aceasta figura ei dispare.”

Dacă şi-a iubit cu adevărat soţul, nimic nu ne-ar împiedica să bănuim că, înainte ca Essex

(vinovat de complot împotriva reginei Elisabeta) să urce treptele eşafodului, să cugete

asemenea Ofeliei, în faţa nebuniei jucate de Hamlet: „El ochi şi grai şi spadă totodată, /

Curtean şi cărturar şi-ostaş. Nădejdea / Şi floarea-acestei mândre ţări. Oglinda / Şi pilda

frumuseţii-n chip şi port. / El, pilda tuturor, s-a prăbuşit!”(trad. Ion Vinea)

Ultimul dintre cavaleri

Nici că se putea o caracterizare mai fidelă a lui Essex care, aşa cum îl definea Lytton

Strachey, a făcut „să strălucească stindardul unui cavalerism desuet şi al curteniei din vremuri

apuse”. Dovezile lui de bravură sunt remarcabile.

În Franţa, ca aliat şi auxiliar al lui Henric al IV-lea, împotriva Ligii catolice a ducelui de

Mayenne şi a spaniolilor prinţului de Parma, îl provoacă la duel pe guvernatorul oraşului

Rouen, susţinătorul lui Mayenne, iar înainte de a părăsi pământul francez, sărută lama spadei

de care se slujise în lupte. Uşurinţa cu care a primit provocările la duel din partea lui Walter

Raleigh, comandantul gărzii Elisabetei şi din partea lui Charles Blount, lord Mountjoy (cu

care chiar a încrucişat spada la Marylebone, fiind rănit uşor) ne aminteşte de uşurinţa şi

seninătatea cu care Hamlet (nu însă şi cruţat de sumbre presimţiri) primeşte provocarea lui

Laertes.

Spre deosebire de Hamlet, Essex a avut prilejul să se remarce şi pe câmpul de luptă. Cariera

lui militară a pendulat între succese şi eşecuri. Ambele i-au adus deservicii. Succesele i-au

creat duşmani invidioşi... iar înfrângerile i-au pecetluit prestigiul, aducându-i dizgraţia

suveranei... fapt care l-a împins spre gestul disperat despre care va fi vorba imediat.

După un succes răsunător, în 1596, cu ocazia cuceririi portului spaniol Cadiz, unde l-a umilit

pe guvernatorul Andaluziei, don Alonso de Guzman, duce de Medina-Sidonia (ghinionistul

comandant perdant al Felicissimei sau Invincibilei Armada), este la rândul lui umilit în

Irlanda de rebelul conte de Tyrone, eşec care îi va aduce arestul sau consemnarea la domiciliu

(Essex House), în custodia lordului Păstrător al Sigiliului, Egerton. La întoarcerea din

expediţia împotriva Cadizului, cu ocazia jefuirii oraşului Faro, contele nu uită să-şi pună în

valoare pasiunea de bibliofil... rezervându-şi manuscrisele lui Hieronymus Osorius. Să ne

amintim că şi Hamlet era pasionat de lectură, cum este surprins de Polonius.

Iertat de Elisabeta, Essex nu se va împăca uşor cu ascensiunea unor tineri curteni ca Robert

Cecil, fiul lui Burleigh, inferior lui ca personalitate militară şi ca maestru al seducţiei, dar

superior în arta intrigii de Curte. Cecil l-ar anticipa pe Laertes, deoarece, aşa cum arată Ion

Omescu, sfaturile primite din partea tatălui său, pe când se afla student la Paris, seamănă

izbitor cu sfaturile date de Polonius lui Laertes. Împotriva acestui curtean, poate un model şi

al servilului şi preţiosului Osric, va ţese contele de Essex complotul său. Dacă, însoţit de

prietenii săi (care agitau spadele pe străzile Londrei, instigând cetăţenii la răscoală), Robert

Devereux ar fi reuşit să pătrundă în incinta palatului regal, Curtea ar fi fost poate martoră la

un măcel de proporţiile celui din ultimul act al tragediei lui Hamlet. Ca şi prinţul Danemarcei,

Essex îşi pregătise lovitura printr-o reprezentaţie teatrală cu piesa lui Shakespeare Richard al

II-lea, nu pentru a demasca o crimă (asemenea lui Hamlet) ci pentru a induce în sufletele şi

minţile londonezilor necesitatea unei schimbări de dinastie.

Dezinteresatul şi iresponsabilul rege Richard, înconjurat de camarila sa de curteni (Bushy,

Bagot şi Green), aducea cu bătrâna Elisabeta (o marionetă după părerea lui Essex în mâinile

unor curteni ca Robert Cecil, Nottingham şi Walter Raleigh). Sosirea izbăvitorului Henry

Bolingbroke era o aluzie la aşteptata sosire a regelui Scoţiei Iacob Stuart, succesorul

Elisabetei sub numele de Iacob I.

Paralelismele care pot fi stabilite cu tragedia prinţului danez pot continua:

Maniera comică în care Essex îi tratează pe consilierii reginei (Egerton, sir William Knollys,

contele de Worcester şi lordul preşedinte al Înaltei Curţi de Justiţie), veniţi să-l îndemne la

supunere, aminteşte de ridiculizarea de către Hamlet a prietenilor săi Rosencrantz şi

Guildenstern (însărcinaţi de Claudius să-l găsească pe prinţ, după uciderea lui Polonius). Ne

amintim cum prinţul danez îi aleargă pe culoarele de la Elsinore, înainte de a-i sorti călăului...

în Anglia. Contele se mulţumeşte să-i închidă la Essex House. Dacă revolta lui ar fi reuşit...

poate că cele patru nobile capete ar fi căzut asemeni capetelor celor doi danezi.

Dar zilele lui Essex erau numărate. După retragerea în faţa unui baraj organizat de sir John

Leveson şi de episcopul Londrei, în fruntea câtorva soldaţi zeloşi, Essex se baricadează în

casa sa, unde, înconjurat şi somat de trupele lordului amiral, se predă gărzilor reginei. Odată

cu el este arestat şi prietenul său, Henry Wriothesley, conte de Southampton, model poate al

calculatului şi filosofului Horatio, prietenul lui Hamlet. Ca şi Horatio lui Hamlet, el îi va

supravieţui lui Essex.

O moarte pioasă şi... o schimbare de dinastie

Înainte de a-şi încredinţa trupul călăului, Essex îşi va pregăti sufletul. El adresează îngerilor

rugămintea de a-i primi sufletul după execuţie (care are loc pe 25 februarie 1601). Pe bună

dreptate, Ion Omesco observă: „Rostindu-şi ultima rugăciune-spovedanie pe eşafod, Essex

vorbeşte despre sine în maniera monologurilor hamletiene. Mărturieşte că e mândru, ambiţios,

un suflet plin de patimi; i s-a scurs tinereţea sub semnul plăcerii şi al desfrâului. Apoi îşi

încredinţează sufletul în mâinile Domnului. Horatio îşi va aminti de această încheiere şi,

luându-şi rămas bun de la prinţ, va lansa un apel similar către divinitate. Pentru a încheia

retroactiv analogia, Southampton, fidelul prieten al condamnatului ar fi trebuit să pronunţe

ultimele cuvinte pe scena istoriei. Dar patronul lui Shakespeare zăcea în Turn, scăpat ca prin

urechile acului de ghilotină.”

„O mare inimă se frânge-acum. / O, noapte bună, blânde prinţ. Să cânte / Un stol de îngeri

spre odihna ta” (trad. Ion Vinea). Astfel îşi prezintă Horatio oraţia funebră, în clipa morţii lui

Hamlet, rănit de spada otrăvită a lui Laertes. Moartea prinţului poate fi privită şi ca o eliberare

din închisoarea virtuală care este Danemarca (după caracterizarea prinţului danez). Moartea

lui Essex... o eliberare dintr-o temniţă adevărată. Pentru Essex, adeptul libertăţii de acţiune,

Anglia nu fusese o închisoare. Curajul lui, atitudinea oscilantă, infatuarea (ameninţarea

reginei cu spada... atunci când aceasta, într-un acces de furie, îl lovise în consiliu cu palma

peste ureche, duelurile şi expediţiile militare hazardate, lipsite de calcul şi finalitate) concură

în egală măsură la creionarea unui portret hamletian. J. Dover Wilson, citat de Ion Omesco,

pretindea că Hamlet n-ar fi Essex propriu-zis, ci efortul lui Shakespeare de a-l înţelege pe

contele care îi fusese gazdă şi protector, trecând în revistă toate calităţile pe care favoritul

Elisabetei le împărtăşea cu Hamlet:

„Curtoazia, condescendenţa faţă de subordonaţi, virtuţile intelectuale, pasiunea pentru teatru,

interesul pentru spiritualism, natura deschisă şi generoasă, nobleţea comportamentului,

pietatea, bravura, disponibilitatea pentru prietenie, mintea sclipitoare, plăcerea exerciţiilor în

aer liber, vânătoarea cu şoimi şi călăria. Pe de altă parte, profundele sale crize de melancolie,

latura lui morbidă, periculoasa pripeală, desele aluzii la sinucidere, grosolănia, răceala şi

brutalitatea faţă de femei, cruzimea faţă de cei pe care nu-i mai avea la inimă, histrionismul şi,

pe deasupra, lipsa lui totală de consecvenţă în acţiuni.”

În ce priveşte finalul tragediei lui Shakespeare... sosirea şi încoronarea lui Fortinbras, prinţul

Norvegiei, nu ne lămureşte dacă Danemarca va avea regele generos visat de Hamlet... sau va

asista neputincioasă la înlocuirea unei tiranii cu alta. Deşi norvegianul, întors victorios din

războiul cu Polonia, intră în marş războinic, însoţit de trompete şi salve de artilerie... Hamlet

se pronunţă pentru el, înainte de a închide ochii, rostind celebra replică „Restul e tăcere.” Se

pronunţă pentru Fortinbras, aşa cum Essex se declarase pentru Iacob Stuart. „Hamlet” a fost

scrisă în 1600. Elisabeta nu-i va supravieţui mult timp lui Essex. Iar cel care îi va urma la tron

va fi regele Scoţiei, Iacob Stuart, care, asemeni lui Fortinbras (al cărui tată fusese ucis în luptă

de tatăl lui Hamlet), ocupă tronul Angliei... tronul răposatei regine Elisabeta, care îşi arestase

şi condamnase la moarte rivala, pe regina scoţiană Maria Stuart... mama lui Iacob. Să fi fost

oare Essex şi Hamlet artizanii reconcilierii a două naţiuni dezbinate de secularele conflicte

între suveranii lor? Putem doar bănui.

Spiritul profetic al lui Shakespeare îşi spunea poate cuvântul... dar, prin „soluţia Fortinbras”,

Marele Will îşi manifesta şi îndoielile cu privire la beneficiile unei schimbări de dinastie.

În fond, ce a însemnat domnia Stuarţilor pentru Anglia... dacă nu o veşnică pendulare între

tradiţiile parlamentariste ale regatului britanic şi tradiţiile absolutiste ale suveranilor scoţieni?

Pendulare care a târât Anglia într-un război civil sfârşit cu un regicid (executarea lui Carol I

Stuart prin sentinţa lui Oliver Cromwell), o dictatură militară sub masca Protectoratului, o

epocă a Restauraţiei... şi o „Revoluţie Glorioasă” care, la sfârşitul secolului al XVII-lea, avea

să facă din Marea Britanie campioana democraţiei europene. Finalul fericit al unui drum

sinuos pe care nici Shakespeare şi, cu atât mai puţin, nici Essex, nici Hamlet... nu l-au mai

prins.

Insert:

Hamlet la… feminin

Rolul “Hamlet” a fost interpretat şi de… actriţe. Printre cele mai cunoscute şi care au avut şi

succes cu acest rol, se numără: Sarah Siddons (sfârşitul sec. XVIII), Sarah Bernhardt (sfârşitul

sec. XIX), Frances de la Tour (1979), Angela Winkler (2000).

Tată şi fii

Junius Brutus Booth (1796 – 1852) a fost un cunoscut actor britanic, stabilit în SUA, ce a

interpretat cu succes şi roluri în piesele lui Shakespeare. El a avut doi fii celebri: Edwin Booth

(1833 – 1893), actor, considerat de mulţi drept cel mai mare interpret (american) al lui

„Hamlet” şi John Wilkes Booth (1838 – 1865), tot actor, cel care l-a asasinat pe preşedintele

Abraham Lincoln.