Guvernare si Politica in Romania secolelor XIX - XX

1. Modul actual de a concepe si de a scrie istorie politica in istoriografia internationala si in istoriografia romaneasca a ultimilor aniIstoria politica a trecut prin mai multe etape ca orice domeniu de activitate intelectuala, fiind cand in fruntea disciplinelor umaniste, cand lasata cumva in umbra si devansata de alte domenii si de alte mode. Pentru istoria politica aceste intervale sunt foarte lungi - practic exista 2 maniere de a concepe istoria politica: o maniera traditionala si o perceptie mult mai noua care se contureaza in jurul anilor 1980 cand incepe sa se contureze o noua scoala de istorie politica in istoriografia franceza de unde se raspandeste si in celelalte istoriografii. Avem o istorie politica traditionala care este in primul rand o istorie a statului, a competitiilor politicepentru obtinerea si pentru pastrarea puterii politice, o istorie a institutiilor in care se concentreaza puterea politicasi a miscarilor si revolutiilor care au dus la schimbarea acestor institutii politice. Este in mod fundamental o istorie centrata pe eveniment, o istorie punctuala, evenimentiala si pe personalitati pentru ca de foarte multe ori institutiile politice, mai ales pe perioadele mult mai indepartate sunt reprezentate de personaje, de conducatori, de entitati politice, conducatori militari, conducatori religiosi care sunt cumva asimilati institutiei in fruntea careia ei se afla. Este un tip de a scrie istoria politica cumva legat si de statutul scriitorului de orice tip nu numai a istoricului. In epocile mai indepartate cand scrisul de orice fel nu se autonomizase ca meserie pur si simplu, nu facea parte din nomenclatorul meseriilor medievale, nu asigura supravietuirea celui care il practica si atunci, in general, oamenii de cultura traiesc in sistemul mecenatului, ei sunt intretinuti pe langa marile curti laice sau ecleziastice. Prin urmare, istoria pe care ei o produc este in general o istorie comandata, subventionata de o anume personalitate si in consecinta este centrata pe viata, opera si activitatea personajului respectiv si pe evenimentele mai importante legate de acesta. O deschidere la nivelul istoriei politice se inregistreaza incepand de la jumatatea secolului al XVIII-lea pentru a se desavarsi in secolul al XIX-lea cand atentia celor care se ocupa de scrisul istoric se deplaseaza de la mai marii acestei lumi, de la capetele incoronate catre popor si natiune. Termenul de popor este un termen care incepe sa fie folosit la a adoua jumatate a secolului al XVIII-lea si se impune odata cu Revolutia Franceza. Dupa Revolutia Franceza, istoria politica se orienteaza si in directia istoriei popoarelor, respectiv pentru secolul XIX istoria natiunilor. Chiar daca domeniul ei de interes se largeste si sufera o serie de contaminari cu alte domenii care sunt la inceputurile lor (antropologia si statistica), istoria politica ramane si in secolul al XIX-lea centrata pe eveniment. Pierde cumva din vedere suvernaul dar ramane centrata pe eveniment, in principal pe miscarile politice si revolutionare care sunt in mod semnificativ numeroase in secolul al XIX-lea, de alminteri si numit secolul nationalitatilor - apar statele nationale, se constituie statele moderne deci exista o tematica foarte generoasa pentru acest tip de istorie, foarte activ pe tot parcurul secolului al XIX-lea, dar care cade cumva in desuetudine in secolul urmator in legatura si cu o miscare foarte importanta de reinnoire istoriografica declansata in spatiul cultural franco-german. Exista o miscare asumata de istoriografia franceza care debuteaza la Strasbourg unde exista o apropiere culturala foarte mare intre aria franceza si cea germana. Intre primii reprezentanti ai acestei istoriografii gasim si francezi dar cetateni francezi de origine germana familiarizati cu cultura si istoriografia germana. Acest nou curent se numeste Scoala de la Annales. Publicatia apare in franceza, este un periodic de istorie care se numeste Annales. conomies, Socits, Civilisations. si care apare incepand din 1929 cu o serie de studii manifest pentru noua scoala istoriografica. Noua istoriografie contesta centrarea pe eveniment in primul rand si caracterul foarte subiectiv atunci cand este vorba despre istoria personalitatilor politice importante. Ceea ce propune Scoala de la Annales este o largire fundamentala a domeniilor de cercetare istorica pornind de la un concept pe care ei l-au introdus si care inca este valid, conceptul de durata lunga in antiteza cu evenimentul istoriei de pana atunci. Ei propun un tip de cercetare istorica care nu mai urmareste evenimente ci mai curand fenomene si procese care pot fi studiate pe transe mari temporare si care au o mare consecventa in timp cu urmari care pot fi urmarite pe perioade foarte indelungate. Aceasta durata lunga poate sa insemne transe cronologice de la cateva zeci la cateva sute de ani. Si unul dintre exemplele cele mai concludente, pentru ca e vorba de o notiune care acopera realitati cu mare consecventa in timp este acela de cultura politica. Pe filiera acestei scoli de la Annales s-au dezvoltat tudii care au pus accentul pe cultura politica si pe mentalitatile politice demonstrand ca acestea sunt persistente in timp pe transe de cateva sute de ani cu repercursiuni adesea pana in lumea contemporana. S-au stabilit doua mari tipuri de cultura si comportament politic, cultura politica de tip participativ si cultura politica de subordonare. Pentru ambele tipuri s-au gasit radacini, manifestari si urmari pe perioade de cateva sute de ani, din secolul XIV uneori pana in zilele noastre. Entitatile politice trec rar dintr-o cultura politica de subordonare intr-o cultura politica de de tip participativ sau trec foarte greu si sunt procese destul de lungi si de complicate. Cultura politica participativa este de participare, in care cei mai multi reprezentanti ai corpului politic (la un moment istoric dat) participa la luarea deciziei sau cel putin la administrarea deciziei, la implantarea ei in teritoriu (la aplicare). Cultura politica de subordonare - cei mai multi asteapta sa li se dea un semnal de la treapta ierarhica superioara. La nivelul studiilor de istorie plecam de la acest exemplu al culturii politice: Europa a fost impartita in trei mari zone. Aceasta impartire a Europei se face pornind de la raporturile care exista pentru societatile medievale si premoderne intre puterea laica si puterea religioasa. In perioadele de inceput ale Evului Mediu acestea sunt ingemanate. Cu cat tind sa se separe, cu cat limita de demarcatie intre ele este mai clara, cu atat puterea laica , puterea politica se autonomizeaza, isi pierde intre anumite limite, nu in totalitate, incarcatura si vocatia tarnscendenta si se intoarce catre realitatile pamantene, politice. Se intoarce dinspe Cetatea lui Dumnezeu spre Cetatea Oamenilor - sintagme care apartin Sfantului Augustin si ulterior lui Toma d'Aquino. Cetatea Terestra este copia imperfecta a Cetatii Celeste, prin urmare cu o ordine sociala si politica prestabilita pe care este inutil sa incercam sa o schimbam si este chiar un pacat sa incercam sa o schimbam. In momentul in care puterea laica se autonomizeaza cumva, se intoarce catre Cetatea Terestra ea incepe sa se reinventeze in limitele Cetatii Terestre, sa fie negociata in intereiorul acestei Cetati Pamantesti. Cu cat demarcatia aceasta este mai clara si separarea mai bine conturata (niciodata definitiva) cu atat mai mult se dezvolta spiritul de intiativa si spiritul critic pentru ca o parte cat mai mare din populatie incepe sa participe intr-un fel sau altul la luarea deciziilor, nu neaparat a mariilor decizii. Este vorba de intrarea la negociere pentru anumite libertati si privilegii (nu exista drepturi pana la revolutia franceza). Comunitatile obtin libertati si privilegii care sa le permita lor insele sa autonomizeze si sa aiba o pbucatica de viata individuala in raport cu ceea ce va deveni puterea centrala . 1. Cel mai semnificativ aspect in aceasta directie este constituirea in secolele XIV-XV - XVI in Europa Apuseana aparitia autonomiilor urbane, asa numita Renasetere Urbana. Renasterea Urbana in secolele XIV - XV (ea incepe de la Magna Carta insa aceasta este singulara la vremea respectiva) - orasele obtin privilegiile de a se auto-administra, de a se autoguverna prin reprezentantii locali alesi din sanul lor. Nu vorbim de masele largi ale oraselor, vorbim de burghezie in sens de locuitor al burgului cu o pozitie economica importanta insa care nu are rang nobiliar, nu apartine aristocratiei - populatia oraseana bogata care obtine privilegiul de a organiza orasul in cadrul comunelor urbane sau autonomii urbane. Dar acelasi tip de libertati si privilegii se obtin si la nivelul comunitatilor locale , mai mici sau mai putin defininte - parlamentele locale - la vremea respectiva existau unitati administrative care aveau parlamente locale - este vorba de libertati fiscale, dreptul de a judeca anumite delicte, de a organiza targuri, de a percepe taxe etc. Astfel de libertati pot sa obtina si comunitatile taranesti si e vorba de privilegii fiscale in primul rand, scutiri de contributie fiscale. Toate aceste libertati si privilegii sunt inscrise in Cartele de libertati si privilegii dupa modelul clasic Magna Carta, sistem care se intinde pe aproximativ doua secole.In Europa Occidentala se dezvolta de timpuriu obisnuinta de a participa la negocierea propriilor interese, mai ales in spatiul urban potentat de dezvoltarea in orase a Universitatilor , pepiniere a spiritului critic, ele insele avand o mare autonomie fata de orasele in care functionau specificata in "carte", au o cunducere proprie, o carte proprie, au un personal propriu si spatii bine delimitate. Ele contribuie la dezvoltarea spiritului critic care devine ulterior, dupa jumatatea secolului al XIX-lea spirit civic.2. In Europa Centrala pentru care emblematice sunt Ungaria si Polonia,ca entitati politice , dar si alte teritorii care au apartinut imperiului Habsburgic si ulterior austro-Ungariei cum ar fi Transilvania, Slovenia si Croatia, specificul acestor teritorii este unul isocial cu repercursiuni importante in spatiul politic. Din punct de vedere social este caracterizata printr-o aristocratie foarte abundenta. Daca in Europa Occidentala avem procentajul de aristocrati undeva la 2%, in Ungaria avem 5% iar in Polonia 10%.In Europa Centrala se dezvolta toata aceasta miscare de libertatti si privilegii doar in interiorul aristocratiei. Cartele de libertati si privilegii nu se adreseaza taranimii instarite sau libere sau locuitorilor oraselor. Acest lucru are repercursiuni negative in plan politic pentru ca din aproape in aproape se ajunge la cel mai important privilegiu: dreptul de veto in adunarile locale ale nobilimii (dieta in cazul ungariei, seim-ul in cazul Poloniei). Prin miscarea de proliferare a cartelorde libertati si privilegii din ce in ce mai multe factiuni nobiliareincep sa capete acest drept de veto ceea ce face ca adunarile locale sa devina nefunctionale pentru ca se opuneau una alteia prin dreptul de veto. Acest lucru are consecinte dramatice din punct de vedere politic pentru spatiile respective in primul rand pentru Ungaria si Polonia, ambele dispar de pe harta politica a europei, Ungaria mai devreme in prima jumatate a secolului al XVi-lea este transformata in pasalac, Polonia la randul ei sufera aceeasisoarta in secolul al XVIII-lea urmare a doua partaje succesive intre marile puteri. Ceea ce este important insa, este dezvoltarea in aceste teritorii a unei culturi politice participative destul de puternice chiar daca ea nu este raspndita la nivele largi ale populatiei, este foarte activa. in Polonia spre exemplu s-au refacut solidaritatile de fiecare data, invlusiv solidaritati politice.3. Europa Orientala si Balcanica in care se integreaza Tara Romaneasca si Moldova sunt caracterizate de lipsa totala a lipsei de demarcatie intre puterea laica si puterea religioasa, nu la nivel institutional, la nivel ideologi. Sunt emblematice Imperiul Bizantin, Imperiul Otoman si Imperiul Tarist. In toate aceste trei imperii seful ierarhiei politice este in egala masura si seful credinciosilor. Chiar daca Biserica in calitate de institutie are o ierarhie proprie si exista un patriarh sau un mitropolit. Inclusiv acesta este intr-o oarecare masura tutelat de seful statului dintr-o traditie bizantina foarte clara care spune ca numai imparatul este egalul Apostolilor. in ideologia politica bizantinta si in iconografia bizantina Imparatul este is apostol, este egalul apostolilor, patriarhul nu este. Numai imparatul este figurat in aceeasi pozitie cu apostolii, este al 13-lea sau al 14-lea daca il numaram sau nu pe Isus Hristos in aceste infatisari. Imparatul este cel care confirma patriarhul deci ierarhia bisericeasca il propune dar imparatul il confirma. Imparatul confirma toate proprietatile bisericesti, confirma constitutiile, actele de functionare ale asezamintelor religioase (biserici, manastiri, asezaminte de binefaceri). Exista o tutela pe care statul o exercita asupra bisericii. In Tara Romaneasca si Moldova, Domnul il confirma pe mitropolit. Daca domnul se opune, patriarhul de la Constantinopol trebuie sa gaseasca pe altcineva. Mai mult, la nivelul episcopilor, domnul ii alege de pe o lista de 3 candidati data de mitropolitul tarii respective. Exista o relatie de interdependenta intre stat de biserica la vremea respectiva insa predomina tutela statului.Ceea ce caracterizeaza cele trei mari imperii implicit tarile romane este situatia de egalitate in care se afla toti supusii in raport cu imparatul indiferent de situarea lor pe ierarhia sociala sau pe ierarhia dregatoriilor - toti sunt in egala masura si la fel supusi ai imparatului. Acest fapt va avea repercursiuni importante in organizarea spatiului politic. Pentru ca in regatele si imperiile de origine feudala medievala traditionala, principele este dintr-o aristrocratie militara si este ceea ce se numeste pprimus inter pares, primul intre egali. Deci el isi negociaza pana la centralizarea statelor intreaga putere cu feudalii aflati pe diverse trepte ale ierarhiei feudale. In Europa Orientala si Balcanica nu exista acest tip de raport intre varful ierarhiei politice si restul clasei politice. Aristrocratia ca si societatea neprivilegiada are juridic vorbind acelasi statut in fata sefului statului. Cazurile tipice, clasice sunt ale celor trei imperii pe care le-am mentionat.

2. Institutiile politice ale vechiului regim romanesc : domnie si relatiile domniei cu clasa politica, cu justitia si cu biserica

Tara Romaneasca si Moldova au o situatie putin mai speciala care tine pe de-o parte de anumite caracteristici ale structurii sociale si implicit politice si de o anume situare in zona. Tarile Romane cunosc o destul de importanta agitatie politica la nivelul elitelor politice dar care nu reuseste sa organizeze, sa duca pana la bun sfarsit revolutii structurate. Este o agitatie de tipul lupta de fractiuni nobiliare sau lovituri de palat. Explicatiile care stau la baza acestui fapt sunt de ordin intern si de ordin internationaldar ele se potenteaza in micro.De ordin interior este originea si relativa noutate a aristocratiei, a boierilor. Este vorba despre ceea ce Nicolae Iorga numea aristocratie taraneasca. In Tarile Romanesti nu avem o aristocratie la inceput, o aristocratie razboinica, este o aristocratie de origine taraneasca, iesita dintre proprietarii de pamant care au reusit sa acumuleze o cantitate mai mare de pamant, deci care va fi oarecum egala cu ceialalti din punct de vedere juridic. Este o aristocratie recenta fata de cele militare europene. Aceste lucruri fac ca aristocratia din Tarile Romane sa sufere o lipsa de legitimitate pe plan local, o lipsa de recunoastere. Expresia cea mai clara a acestei lipse de legitimitate constitutive a clasei boieresti din Tarile Romane o reprezinta incapacitatea ei de a impune principiul ereditatii in succesiunea la tron. Nu exista principiul ereditatii pana la Constitutia din 1866. Pana atunci avem sistemul "osului domnesc" - a fi de origine domneasca insa exista incapacitatea de a crea o dinastie. Pentru a compensa lipsa de legitimitate, fractiunile boieresti n-au apelat la proprii supusi ci au apelat la Marile Puteri inconjuratoare - ceea ce reprezinta al doilea factor: pozitia geo-strategica a Tarilor Romane. S-a creat un fel de ruptura intre clasa politica si restul populatiei neprivilegiate, fapt foarte convenabil pentru marile puteri care la randul lor n-au facut decat sa speculuze intens aceasta situatie, pana tarziu in secolul al XIX-lea. Toate marile momente de istorie romaneasca sunt legate de un amestec al marilor puteri inclusiv aparitia Statului Roman Modern. Acest amestec a fost uneori benefic pentru Tarile Romane ca entitati politice dar a impiedicat o raportare a elitelor politice la propria populatie. In istoria romana nu exista consultari populare. legat tot de evolutia statului international, deoarece de la un moment dat capacitatea lor militara scade si dispare si atunci un inceput de consultare care putea fi acea "chemare la oaste" din secolele XV dispare. Nu mai exista obligatia de a veni la oaste, adunarile de stari se dilueaza. Nu mai exista legatura intre clasa politica si efortul militar al tarii. Singura relatie pe care clasa politica o are cu populatia neprivilegiata este la nivel fiscal.Populatia raspunde indirect, prin presiune demografica, ceea ce se numeste in literatura istorica romaneasca "spargerea satelor". Cand presiunea fiscala creste foarte mult, taranimea din Tara Romaneasca si Moldova nu se revolta (pana la 1907 nu exista revolte taranesti), fuge in padure sau in Imperiul Otoman care ii primeste si le ofera privilegii fiscale si nu ii obliga sa treaca la mahomedanism. Nu exista presiuni. Domnii sunt obligati sa reduca birurile, pentru ca principalii beneficiari ai fiscalitatii in Tarile Romane sunt domnii, nu boierii. Exista calcule in perioada domniei lui Constantin Brancoveanu, un foarte bun administrator si cu un registru de socoteli bine tinut si conservat de unde rezulta ca din venitul unei gospodarii taranesti, jumatate din productie se da domnului, un sfert boierului si un sfert ramane la taran. Deci presiunea fiscala o reprezinta domnia. Toate aceste aspecte isi pun amprenta asupra evolutiei institutiilor politice din Tara Romaneasca si Moldova, de la inceputul constituirii lor ca state si pana foarte tarziu, in primul rand prin pozitia pe acare o are domnul in raport cu tara intelegand prin aceasta si raporturile cu pamantul si raporturile cu oamenii, cu supusii. Intregul proces de modernizare a Romaniei care incepe sa se contureze de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul sec XIX de la nivelul elitei politice, incepe prin acesasta tentativa de a defini si de a limita puterea domneasca - este principala miza la inceputurile modernizarii. Puterea domneasca are un caracter absolut care transpare si din titulatura domnului - conotatie religioasa, asociat cu divinitatea, originea divina a monarhiei - mostenit de la ultimul imparat roman. In aceasta calitate, domnul este stapanul absolut al tarii si al oamenilor. Din primul punct de vedere inseamna ca este stapanul pamantului tarii cu urmari foarte importante in ceea ce priveste raporturile domnului cu supusii sai si cu diverse alte entitati (orase, as religioase). Datorita acestui aspect ideologic a functionat in Tarile Romane "o fictiune juridica" prin care domnul confirma dreptul de a detine un pamant. Marii boieri isi detineau domenii pentru ca le-au fost acordate de catre domnie. Chiar daca au fost acordate cu generati in urma si se transmit prin mostenire acest lucru trebuie reconfirmat. La fiecare schimbare de domnie, toti proprietarii trebuie sa vina cu actele de proprietate in cancelaria princiara pentru a fi reconfirmate de domnul in scaun. . Domnul are dreptul sa preia pe seama proprie domeniile in lipsa descendentilor legitimi (in cazul stingerii neamului) si cu dreptul din sec XVII (drept contestat de marea boierime) de a confisca averile celor care se fac vinovati de inalta tradare. Domnul este singurul care are dreptul sa fondeze orase. Nu avem orase libere, autonomii urbane, nu va exista un tip de conducere iesit din oras efectiv. Orasele se auto-conduc ele sunt intotdeauna subordonate unui dregator domnesc. Exista reprezentanti alesi dar nu au autonomie, ei rezolva doar problemele curente, nu au dreptul de a lua decizii foarte importante. Orasul ramane pana in sec XIX centru administrativ si eventual un centru comercial. Nu se dezvolta ca si centru de productie. O alta consecinta este raportul pe care il are Domnul cu asezamintele religioase - biserici, manastiri si la sfarsitul secolului al XVIII-lea asezaminte de binefacere. Domnul este singurul care are dreptul sa fondeze asezaminte religioase (cu binecuvantarea bisericii). El poate acorda printr-un act de gratie (din mila domniei Mele) acest drept marilor boieri, obstiilor el devenind astfel co-ctitor cu cel care fondeaza efectiv asezamantul religios ceea ce anuleaza din punct de vedere ideologic caracterul privat care devine public. Acest lucru are implicatii profunde, domnul are dreptul de a interveni in administrarea ctitoririi respective (drept de care el nu uzeaza).Pozitia domniei in raport cu societatea este atotcuprinzatoare. In raport cu supusii sai (pana la jumatatea secolului al XIX-lea sunt supusi nu cetateni!) Domnul are drept de viata si de moarte. Aceasta pozitie dominanta in raport cu societatea este inregistrata si de cutuma si de legea scrisa (de la jumatatea secolului al XVII-lea) si este foarte clara in raportul cu justitia in sensul de lege si judecata. Domnul este legea vie si insufletita - incarnarea legii - el este legea. El nu are nevoie de lege. Orice act semnat de Domnul are putere de lege. Este modivul pentru care codurile de legi apar foarte tarziu in spatiul romanesc, institutia notariala pentru proprietati apare in secolul XIX in deceniul al IV-lea, regulamentele organice. Domnul face legea si este singurul care are drept de judecata. Capacitatile juridice ale domnului sunt la fel ca si puterea lui, absolute. In afara faptului ca exista o suma mare de mari vinovatii care sunt si au fost intotdeauna de resortul divanului care functiona si ca instanta de judecata, domnul se poate desparti temporar si intre anumite limite de o parte din capacitatile sale si le poate delega unor boieri. Initial unor boieri cu anumite atributii, nu exista boieri judecatori decat destul de tarziu, Constantin Mavrocordat ii introduce la jumatatea secolului al XVIII-lea si reforma lui este intarita si bine pusa la punct de un alt domn fanariot, Alexandru Ipsilanti care creaza si sustine functia de boier judecator si infiinteaza tribunale specializate. Pana atunci domnul putea delega aceasta capacitate de judecata pentru delicte de mai mica importanta. Exista cateva vinovatii capitale - crima, violul, talharia, profanarea locurilor sfinte care tin de resortul judecatii domnesti. Chiar si atunci cand delega capacitatea de judecata dregatorii instrumenteaza cazul si propun sanctiunea iar domnul confirma sau infirma pedeapsa fara justificare- doar el dispune aplicarea pedepsei. Exista tentative de limitare a puterii domnesti care vin inclusiv de la nivelul domniei (domni reformatori: Matei Basarab si Vasile Lupu care dispun traducerea primelor texte de legi in limba romana, legi bizantine) pentru a rationaliza actul de justitie. O caracteristica a acestor prime coduri de legi este ca ele sunt destul de neunitare, ele prevad pentru aceeasi vinovatie sanctiuni diferite in functie de originea sociala a vinovatului, dar exista si alternative la aceeasi origine sociala. Totusi este un pas inainte in sensul in care dosarele de judecata incep sa faca trimitere la legea scrisa. Aceeasi raportare o avem si in ceea ce priveste cutuma (obiceiul juridic, partea nescrisa) pe care o mentioneaza inclusiv domnul (Matei Basarab) - "din obiceiul tarii" nu pot sa incalc. Cu toate acestea capacitatea juridica a domnului va fi reglementata tarziu prin regulamentele organice in 1830. Inclusiv Alexandru Ipsilanti care tipareste doua coduri de lege: un cod civil si un cod penal cu instante specifice spunea in introducerea legiurii sale civile care se numeste pravilniceasca condica, ca a comandat aceasta lege pentru ca vrea sa o aplice. Dar in continuare, in aceeasi introducere spune atunci cand nu stiti ce sanctiuni sa alegeti adresati-va domniei mele. El se autolimiteaza prin publicarea acestei pravile dar isi pastreaza pentru sine capacitatea de a decide in ultima instanta in cazurile foarte speciale.Contestari ale domniei din punct de vedere ideologic (ca insitutie) nu vor exista in Tarile Romane. Originea divina a monarhiei, caracterul ei de neatins sunt clar afirmate de la primii cronicari pana cel putin la jumatatea secolului al XVIII-lea. Ca exemple: la Grigore Ureche care spune "pe Domn Dumnezeu l-au lasat si judetul sau ceresc pe pamant i-au dat", Miron Costin care afirma caracterul divin "Domnul ori bun ori rau la orice primejdie trebuie ferit pentru ca de la Dumnezeu este". Dreptulde revolta nu a fost niciodata justificat in Tarile Romane. "Domnul poate face incercari tiranicesti dar asta nu-i pune in pericol nici tronul nici viata" - Cantemir. Sanctiunea acestor incercari nu exista decat in doua variante: sanctiune divina sau incazul in care exista incercari de tiranie - boierii fug (la Brosov si asteptau linistirea situatiei pentru as e intoarce). Domnul nu este judecat sau condamnat. Domnul are puteri nelimitate in raport cu boierii. El este cel care isi alege colaboratorii in sfatul domnesc, divan. El numeste dregatorii si insarcinarile lor. Nu exista nici o obligatie a domnului de a numi pe cineva. Cantemir noteaza ca domnul poate face mare logofat pe orice taran, daca doreste. Cu toate astea, acest lucru nu se intampla niciodata. In practica guvernarii Domnul face cu boierii un pact de guvernare la inceputul fiecarei domnii. Dupa Matei Basarab si Vasile Lupu, din a doua jumatate a secolului al XVII-lea, domnul este numit de Poarta. In aceste conditii primul drum pe care il face este Poarta. La intrarea in tara are loc ceremonialul intampinarii. El se opreste la una din cetatile de granita si trebuie adus in tara de catre boieri. Acestia se organizeaza rapid daca sunt de acord cu numirea si domnul este uns si incoronat de mitropolit. Daca nu sunt de acord, boierii gasesc diverse pretexte, niciodata nu se exprima deschis sau direct, pentru a refuza sa organizeze ceremonialul.Raporturile Domniei cu BisericaDomnul confirma dreptul de proprietate al bisericii si acorda calitatea de ctitor celor care doreau sa ctitoreasca asezaminte sfinte. Biserica la randul ei are o importanta fundamentala datorita ceremonialului de mir-ungere. Biserica si mitropolitul capata din partea domnului dreptul de judecata morala, in cazul divorturilor. Din secolul al XVIII-lea, Biserica accepta divortul care se judeca la tribunalul mitropoliei. In secolul al XIX-lea mitropolitul si episcopul sunt personaje importante in institutiile politice: Mitropolitul este membru de drept al adunarii obstesti, in cazul in care este egalitate de voturi el decide. In 1848 guverneaza tara provizoriu, iar in 1864 este senator de drept. Biserica joaca un rol important in statele romane. Domnii pe de alta parte se implica destul de important in alegerea mitropolitului. Contestarea tutelei este insa rara. La safrsitul secolului XVII, Episcopul Ramnicului Si Antim Ivireanu au incercat sa stabileasca separatia intre stat si biserica insa au fost acuzati de catolicism - schima.

1