Tipuri de grupuri

societare

Pană Teodora

Olaru Alexandru

Seria 4, grupa 4

1

Introducere

Crearea de noi întreprinderi este un fenomen normal al oricărei economii sănătoase în care există libertatea iniţiativei economice private. Persoanele fizice şi juridice sunt libere să înceapă oricând şi orice afacere sau să o desfiinţeze iar această libertate nu ar trebui să fie îngrădită.

Noțiunea de ”grup societar” a apărut ca o consecință a fenomenului de concentrare economică Concentrarea întreprinderilor la nivel de grup este un fenomen apărut la sfârșitul secolului XIX începutul secolului XX în SUA din necesitatea reducerii gradului de vulnerabilitate a întreprinderilor mici față de modificările mediului economic având ca scop creșterea performanței.

Cele mai multe întreprinderi apar ca urmare a iniţiativei unei persoane fizice. Rezultă, în general, întreprinderi mici care satisfac anumite nevoi ale întreprinzătorului însă în anumite condiţii întreprinderile pot fi înfiinţate și de către stat, prin instituţiile acestuia.

Pentru o mai bună activitate economică întreprinderea recurge la un moment dat la o creștere, dezvoltare economică.

Una dintre căile de dezvoltare a întreprinderilor este aceea a îinființării sau achiziției altor întreprinderi, care să asigure continuarea și amplificarea anumitor linii de afaceri, inclusiv prin atragerea altor investitori.

Sistemele societare sunt ansambluri stabile și durabile de societăți comerciale, legate prin relații juridice în temeiul cărora, unele (societățile mamă) dobândesc și exercită asupra celorlalte (filialele) dominația lor, făcând să se manifeste o unitate de voință și un scop comun.

Dominația este relația caracteristică în cadrul sistemelor societare. În funcţie de modul de constituire şi de caracteristicile proprii, se întâlnesc mai multe tipuri

de sociere a întreprinderilor: cartelul, concernul, trustul, holdingul, grupul de întreprinderi.

2

1. Modalități de creștere a întreprinderii

Creşterea întreprinderilor este un proces dinamic de dezvoltare a firmei, ce constă în sporirea dimensiunilor acesteia. Acest proces poate fi continuu, dar, adesea, şi discontinuu manifestat prin existenţa unor salturi dimensionale în dezvoltarea firmei.

Creşterea poate fi: internă sau externă.

1.1. Creşterea internăEste modalitatea clasică principală de creştere a întreprinderii şi constă în crearea în cadrul

fir mei a unor noi capacităţi. Aceasta se concretizează prin adăugarea de noi mijloace de producţie, de cercetare sau de distribuţie ca urmare a alocării unor resurse proprii ale întreprinderii (financiare, umane, tehnice).

1.2. Creşterea externăSe evidenţiază prin achiziţia unor active existente (materiale, nemateriale sau financiare).

Creşterea externă implică modificări în relaţiile întreprinderii cu alte firme, în sensul că dezvoltarea unora antrenează dispariţia altora.

Modalităţile juridice de creştere externă sunt: luarea de participaţii; fuziunea, cu crearea de noi societăţi; absorbţia; aportul parţial de active cu diminuarea unei societăţi şi creşterea alteia; micşorarea ambelor societăţi şi crearea unei filiale comune.Creşterea firmelor are ca efect reducerea numărului de participanţi pe piaţă şi determină

constituirea grupurilor care le domină.

2. Modalităţi de asociere a întreprinderilor

Argumentele care justifică necesitatea formării asociaţiilor sau grupurilor de întreprinderi sunt: costul tranzacţiilor sau costul funcţionării pieţei relaţia de proprietate strategiile manageriale de constituire sau dezvoltare a grupurilor de întreprinderiArgumentele demonstrează că există un cost al funcţionării pieţei (costul tranzacţiilor) legat de

obţinerea informaţiilor (cu privire la preţuri, clienţi şi cerinţele acestora, concurenţi şi intenţiile lor etc.), perfectarea contractelor (caz în care se poate vorbi de un cost al contractului, determinat de cheltuielile pentru negocieri şi încheierea acestuia) şi ca urmarea a gradului de incertitudine a pieţei (pe termen lung, contractele nu pot asigura soluţii certe şi satisfăcătoare pentru derularea afacerilor).

Din aceste motive, firma este obligată să opteze pentru asocierea cu alte firme, pentru a elimina costurile pieţei şi a spori gradul de siguranţă, în condiţiile unui mediu extern foarte schimbător.

3

Asocierea sau gruparea întreprinderilor se justifică şi pe baza relaţiilor de proprietate, în sensul că firma nucleu reuneşte sub controlul său mai multe întreprinderi (filiale) pe baza deţinerii unilaterale de acţiuni ale acestora, în proporţii diferite, dar cel puţin pachetul minim de control.

Aceasta face ca întreprinderile filiale să se afle în relaţii de subordonare faţă de firma nucleu (mamă), asocierea având ca obiectiv maximizarea controlului acesteia asupra anumitor domenii de activitate.

Strategiile manageriale, ca expresie a obiectivelor şi structurii de conducere, constituie şi ele un factor care determină necesitatea asocierii întreprinderilor. Din această perspectivă, se consideră că grupurile nu reprezintă o formă organizatorică intermediară între piaţă şi întreprinderi, ci o entitate distinctă şi de mari dimensiuni, ce întruneşte la alt nivel elementele caracteristice ale organizării întreprinderii.

Creşterea gradului de globalizare a activităţii firmelor, modificările frecvente ale cerinţelor pieţei interne şi, în special, externe, schimbările frecvente în tehnologiile de fabricaţie, realizarea unor restructurări ample ale sistemului productiv al industriei (vânzarea-cumpărarea de acţiuni, cedarea sau preluarea unor firme filiale, efectuarea de achiziţii, fuziuni sau scindări) sunt consecinţe ale unor strategii manageriale, deşi apar doar efecte ale mişcării capitalului, adică preluarea sau cedarea de acţiuni.

În condiţiile economiei moderne se amplifică rolul şi importanţa strategiei manageriale în înfiinţarea şi dezvoltarea grupurilor de întreprinderi, precum şi în stabilirea configuraţiilor lor în conformitate cu cerinţele noi al e mediului exterior.

În funcţie de modul de constituire şi de caracteristicile proprii, se întâlnesc mai multe tipuri de asociere a întreprinderilor: cartelul, concernul, trustul, holdingul, grupul de întreprinderi.

2.1. Cartelul

Această formă de asociere sau de structură societară reprezintă o înţelegere liber consimţită între mai multe întreprinderi care fac parte din aceeaşi ramură de activitate în vederea realizării unui obiectiv comun. Pentru a participa la realizarea acestui obiectiv, întreprinderile din cadrul cartelului îşi limitează independenţa lor decizională, deşi îşi conservă personalitatea juridică. Din punct de vedere juridic, cartelul nu reprezintă o nouă întreprindere, ci o asociere (grupare) de întreprinderi pe o durată mai mare de timp, urmărindu-se eliminarea concurenţei dintre ele şi obţinerea în comun a unei poziţii dominante pe piaţa de desfacere a produselor. Această latură este de natură să imprime întreprinderilor asociate o tendinţă de monopol. Cartelurile se înfiinţează pe baza unor convenţi și de asociere.

Membrii cartelului pot conveni asupra unor chestiuni cum ar fi fixarea preţurilor, producţia, cotele de piaţă, alocarea de clienţi, alocare a teritoriilor și licitații trucate, înfiinţarea de agenţii comune de vânzări, şi de împărțire a beneficiilor sau combinaţie a acestora.

Așadar cartelul reprezintă din punct de vedere concurențial ceea ce reprezintă asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni în materia dreptului penal datorată unei înțelegeri între agenți economici concurenți situați de regulă la același nivel al producției sau distribuției ce are ca obiect fixarea prețurilor direct sau indirect, împărţirea teritorii, alocarea clienţilor ș.a.

Cartelul se înfiinţează pentru îndeplinirea în comun a unuia din următoarele obiective:

4

stabilirea preţurilor de cumpărare, de vânzare, sau a altor condiţii privind desfăşurarea tranzacţiilor;

stabilirea unor limite în ceea ce priveşte volumul producţiei şi controlul acesteia; controlul pieţelor de desfacere; stimularea şi promovarea dezvoltării tehnice şi a investiţiilor; repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare; impunerea partenerilor comerciali a unor condiţii diferenţiate cu privire la preţ şi la accesul

la anumite facilităţi; condiţionarea încheierii contractelor de livrare, de acceptarea de către partenerii comerciali a

unor condiţii suplimentarea ce nu au nici o legătură cu obiectul contractelor ce se perfectează.

În anul 2008 Consiliul Concurenței a decis sancționarea a trei producători de ciment de pe piața românească (Lafarge, Holcim si Carpatcement) cu amenzi de circa 28 de euro, pentru practici concertate de stabilire în comun a prețurilor de vânzare a cimentului. Acestea sunt cele mai mari amenzi aplicate de Consiliul Concurenței de la îinființarea sa până în 2008.

În anul 2010 Comisia Europeană (CE) a amendat cu peste 331 milioane de euro nouă producători de cipuri de memorie destinate PC-urilor şi server-elor (DRAM - Dynamic Random Access Memory) implicaţi într-un cartel. Companiile amendate sunt: Samsung, Hynix, Infineon, NEC, Hitachi, Mitsubishi, Toshiba, Elpida şi Nanya. Micron, compania care a semnalat Comisiei Europene în 2002, existenţa cartelului a beneficiat de imunitate totală la amendă. De asemenea, în perioada 2003-2006, alte cinci companii (Infineon, Hynix, Samsung, Elpida şi NEC) au aplicat pentru politica de clemenţă (indulgență). Acestea au cooperat cu CE în cadrul investigaţiei obţinând reduceri ale amenzilor de 45% (Infineon), 27% (Hynix) şi 18% (Samsung, Elpida, NEC).

2.2. Concernul

Concernul este o formă de asociere creată de legislaţia germană, reprezentând un model reuşit al conceptului de grup industrial. Potrivit legislaţiei germane un concern este alcătuit din întreprinderi dominante şi întreprinderi dominate, reunite sub o direcţie unică. Ca urmare, concernul constituie un grup de întreprinderi, administrate de o direcţie unică ce aparţine de întreprinderea dominantă.

Se consideră întreprindere dominantă acea firmă din concern care deţine participaţii majoritare în capitalul întreprinderilor dominate şi exercită asupra lor cont rolul din partea ei.

Întreprinderea subordonată (dominată) este independentă din punct de vedere juridic, dar ale cărei acţiuni sau părţi sociale aparţin în majoritate altei întreprinderi. Întreprinderea este dependentă, dar juridic independentă, în cazul în care se află sub stăpânirea unei alte întreprinderi, numită dominantă, ce o poate influenţa în mod direct sau indirect.

Relaţia de dominaţie se naşte dintr-un contract încheiat de societatea dominantă şi cea dominată, pe baza unei clauze precise în acest sens. În conformitate cu o asemenea clauză, întreprinderea dominantă este împuternicită să dea directive societăţii dominate şi să acţioneze pentru manifestarea interesului de grup. În absenţa unui asemenea contract societatea dominantă nu poate impune celei dominate acţiuni care să fie contrare intereselor ei, producându-i pierderi.

5

O știre publicată în martie 2011 anunță: BMW şi concernul PSA Peugeot-Citroen vor dezvolta

hibrizi împreună. BMW cooperează cu concernul PSA Peugeot-Citroen de aproape 10 ani. În

2002, ambii parteneri au decis să proiecteze şi să construiască împreună motoare cu patru cilindri în

linie. Între 2006 şi 2010, peste 1.8 milioane de motoare au fost construite pentru Mini, Peugeot şi

Citroen. În februarie 2010, cele două companii au decis să dezvolte împreună noua generaţie de

motoare cu patru cilindri în linie, care va respecta normele Euro 6.Printre exemple se mai regăsesc METRO Cash&Carry, Mitsubishi Motors, Toyota Motor,

Nissan Motor, Ford, Honda, concerne energetice ExxonMobil, Shell, BP, Chevron, ConocoPhillips și Total ș.a.

2.3. Trustul

Trustul constituie o formă de asociere a întreprinderilor creată de legislaţia din dreptul englez şi american, desemnând un patrimoniu independent afectat unui interes. Numărul de fondatori şi de beneficiari ai trustului nu are limite. O definiţie mai precisă arată că trustul este o societate nou creată, privată sau publică, constituită prin fuzionarea mai multor întreprinderi, după dizolvarea acestora şi pierderea personalităţii lor juridice.

Legislaţia din ţările dezvoltate permite organizarea firmelor sub formă de trust în domenii foarte diverse şi în special pentru organizarea intereselor şi a grupurilor în colectivităţile existente (de exemplu, organizarea acţionarilor majoritari într-un grup distinct).

Asocierea unor întreprinderi într-un trust are scopul de a crea o societate puternică, ce înglobează sub o conducere unitară mai multe firme, anterior independente, iar acţionarii acestora devin în mod automat acţionarii trustului care a luat fiinţă. În practica curentă, denumirea de trust este folosită pentru a desemna marile întreprinderi ce exercită o influenţă preponderentă în anumite domenii de activitate, indiferent de modul cum acestea au luat fiinţă (prin fuziune sau creştere internă).

Datorită faptului că trustul tinde să dobândească o putere singulară, el a fost asociat cu ideea de monopol.

Sub acest aspect, trustul desemnează grupul de persoane fizice sau juridice ce dispune de o putere dominantă, asigurându-i astfel o poziţie de monopol. Ca urmare a faptului că ideea de monopol este opusă concurenţei libere şi loiale, încurajată şi protejată de legislaţia şi doctrina contemporană, în unele ţări s-au elaborat legi antitrust (aşa cum este cazul SUA, de exemplu), dar grupările societare nu sunt interzise deoarece ele nu se formează întotdeauna după un interes de monopol.

Un trust public român este ”Trustul de Presă al Ministerului Apărării Naționale” care numără produse video, publicații scrise (”Observator militar”, ”Viața militară”) și emisiuni radio (”Ora armatei”).

Un trust privat foarte cunoscut în România este Intact Media Group cu televiziunile: Antena 1, Antena 2, Antena 3, Antena 4 (Euforia lifestyle TV), Antena 5 (Antena Internațional), GSP TV cu clonele GSP TV 2 , GSP TV 3 , GSP TV 4; publicațiile: Jurnalul Național, Gazeta Sporturilor, Felicia, Tango, 4WD, BBC Good Food, BBC Good Homes, BBC Top Gear, Financiarul, Săptămâna Financiară, Eve; radiourile: Romantic FM, News FM, Radio ZU și alte publicații.

6

2.4. Holdingul

Holdingul este cea mai mare celulă organizatorică cunoscută în prezent în economia liberală de piaţă. Termenul a început să fie tot mai frecvent utilizat atât de oamenii de afaceri, politicieni, economişti, cât şi de mediile de informare.

Dicţionarele dau următoarea informaţie: societate monopolistă care deţine o cantitate suficientă din acţiunile altei societăţi, astfel încât poate exercita controlul asupra ei. Rezultă deci că holdingul este o formă particulară de societate dominantă.

O altă definiţie este următoarea: "holdingul reprezintă acea societate sau persoană fizică care deţine sub formă de participaţie majoritat ea acţiunilor sau părţile sociale ale uneia sau mai multor societăţi sau care controlează compoziţia consiliului de administraţie a altor societăţi.

Spre deosebire de grup, societatea holding are o vocaţie financiară, adică ea administrează participaţii (majoritare sau minoritare) în alte întreprinderi. Holdingul urmăreşte o strategie coerentă de valorificare a investiţiilor sale de capital (deci o strategie financiară).

Din aceste motive considerăm că mai aproape de realitate este următoarea definiţie: "holdingul reprezintă o societate de portofoliu, privată sau publică, având ca obiectiv principal obţinerea unei părţi, de regulă cât mai însemnate, din acţiunile altor societăţi (întreprinderi), care produc sau vând mărfuri, în vederea asigurării controlului asupra acestora."

Un holding are calitatea de „participant” dacă obţine 10-50% din acţiunile altor societăţi, iar acestea din urmă devin "filiale" numai în cazul în care holdingul posedă peste 50% din acţiunile lor.

Se pune problema dacă există vreo diferenţă între un holding şi o societate-mamă clasică.Holdingul este o societate-mamă (nucleu), dar nu orice societate-mamă este un holding.

Holdingul provine de la verbul englezesc „to hold” (a deţine), ceea ce înseamnă că holdingul are ca funcţie unică deţinerea de titluri (acţiuni) ale altor societăţi. Aceasta înseamnă că holdingul este o societate de portofoliu, care nu exercită activităţi de exploatare.

Alături de cartel (cea mai veche formă de asociere între întreprinderi), holdingul se afirmă în prezent ca una din formele de cooperare în curs de consolidare în ţările dezvoltate cu economie de piaţă.

Realizarea primei funcţiuni va face ca holdingul să aibă un rol hotărâtor în controlul desfăşurării activităţii întreprinderilor dominate. Astfel, pentru a asigura o coeziune ridicată în procesul de conducere şi coordonare unitară a activităţii mai multor societăţi comerciale pe acţiuni, acţionarii unora dintre acestea se pot constitui într-un holding, devenind astfel acţionarul principal al altor societăţi comerciale componente.

GRIVCO (Grupul Industrial Voiculescu și Compania) este un grup de companii din România, înființat în 1991, deținut de familia lui Dan Voiculescu, cunoscut om politic și om de afaceri român. Estimat la peste 350 milioane de dolari, holdingul este format din peste 20 de companii cu profiluri diferite: media (trustul Intact), consultanță în afaceri și management, cercetări aplicative și investiții, producție produse lactate, producție produse agricole, distribuție,restaurante.

Țiriac Holdings este o companie din România deținută în mare parte de omul de afaceri Ion Țiriac. Holdingul deține mai multe divizii, printre care Țiriac Imobiliare, Țiriac Leasing, Țiriac Auto( Mărcile distribuite de ȚiriacAuto sunt:  Mercedes-Benz, Smart, Chrysler, Dodge, Jeep, Mitsubishi, Land Rover, Jaguar, Ford, Mazda și Hyundai.), Țiriac Air. Pe lângă cele patru divizii, grupul mai cuprinde firma de pază și protecție SecurIT Force și producătorul de ascensoare IFMA.

7

2.5. Grupurile de întreprinderi

Creşterea firmelor are ca efect regruparea întreprinderilor sub conducerea unor societăţi-mamă (nucleu). La ora actuală, toate sectoarele economice din ţările dezvoltate sunt afectate de fenomenul de concentrare, care îmbracă în acelaşi timp un aspect naţional, cât şi unul internaţional.

Pentru a putea justifica existenţa unui grup sunt necesare două operaţii: identificarea unui centru de decizie, adică a întreprinderii-mamă (nucleu); determinarea configuraţiei grupului alcătuit din ansamblul societăţilor controlate de

societatea-mamă.În general, se consideră că grupul se formează în domeniul industrial şi cel comercial, ca

urmare a operaţiunilor de concentrare tehnică şi economică, operaţii care afectează dimensiunea, compoziţia şi gestiunea capitalului productiv. Sub acest aspect, concentrarea producţiei în siderurgie sau în construcţiile navale confirmă această afirmaţie.

Potrivit unui comunicat de presă furnizat de Institutul Național de Statistică, în anul 2008, cel mai mare procent de grupuri de întreprinderi au fost identificate în secţiunea comerţ cu ridicata şi cu amănuntul, repararea autovehiculelor şi motocicletelor (31%), secţiunea industria prelucrătoare (19%), secţiunea activităţi profesionale, ştiinţifice şi tehnice (10%) şi secţiunea construcţii (9%). În funcţie de ponderea numărului de salariaţi, majoritatea subgrupurilor de întreprinderi din România sunt controlate din Germania, Italia sau Franţa.

2.5.1. Grupul industrial Grupul industrial constituie un concept pus la punct de economiştii şi juriştii europeni, în

special cei francezi şi italieni, şi nu are la bază ideea de monopol, ci aceea de productivitate şi competitivitate.

Scopul constituirii grupurilor industriale nu este, deci, dobândirea unei poziţii de monopol, ci realizarea unei productivităţi maxime, de natură a stimula concurenţa şi nu de a o elimina. Deşi prin concepţia sa, grupul industrial este opus trustului, ca şi acesta el are în fruntea sa o întreprindere dominantă, ce exercită controlul său asupra celorlalte firme.

Grupul industrial este un concept mai larg decât acela de grup societar, deoarece, pe de o parte, grupurile industriale se pot constitui nu numai din participaţii de capital sau uniuni personale, ci şi din diferite tipuri de convenţii, iar, pe de altă parte, componentele grupului nu sunt numai structuri societare, ci şi alte tipuri de firme.

Orice grup societar este şi un grup industrial, dacă are şi activităţi industriale în profilul său. Concernul prezentat anterior, este o structură care se încadrează în grupul industrial.

Aker Solutions este un grup industrial diversificat din Norvegia. Grupul a fost format în anul 2001, prin fuziunea companiilor Aker Maritime și Kvaerner Oil & Gas și s-a numit Aker Kvaerner până în anul 2008. Grupul norvegian are activități foarte diverse, de la construcția de platforme petroliere gigant, până la construcția de nave în șantiere navale.

Finmeccanica este un conglomerat italian, al doilea grup industrial din Italia și cel mai mare din domeniul înaltei tehnologii. Este unul dintre liderii europeni în producția de tehnică și echipamente pentru industria aerospațială, a sistemelor de apărare și de securitate. Proiectează și produce nave, elicoptere, avioane de patrulare maritimă, sateliți și infrastructură spațială pentru telecomunicații, sisteme electronice de apărare, sisteme subacvatice sau sisteme de securitate și IT.

8

2.5.2. Grupul de interese economice (GIE) reprezintă o invenţie a legislaţiei franceze, ce a fost însuşită şi de legislaţia germană,

belgiană, şi, în general, de ţările din Uniunea Europeană. Aşa cum s-a precizat, el dă posibilitatea membrilor să desfăşoare acţiuni comune şi să înfrunte concurenţa, cu respectarea independenţei fiecăruia.

Din punct de vedere organizatoric şi funcţional, GIE este mai simplu ca o societate, având însă o eficienţă mai mare decât o asociaţie. Se înfiinţează pe baze contractuale, de către agenţi economici preexistenţi (persoane fizice sau juridice, uneori chiar unităţi de stat, fără a fi în mod obligatoriu de natură societară sau comercială). Prin actul de constituire se precizează:

denumirea grupului; elemente de identificare; durata; obiectul şi sediul social; modul de funcţionare şi încetare a activităţii; drepturile şi obligaţiile părţilor.

Părţile constitutive ale grupului sunt obligate unele faţă de altele să respecte clauzele contractuale, iar dacă o parte a produs daune este obligată să le plătească. În raport cu terţii, părţile răspund nemijlocit şi solidar.

Grupul în participaţie sau societatea în participaţie reprezintă unul din cele mai vechi forme de grupuri, prezent în diferite sisteme de drept, a cărui constituire are loc prin asocierea, pe baze contractuale, a unor comercianţi persoane fizice sau juridice. Un asemenea grup nu are personalitate juridică şi nu are obligaţia să se înmatriculeze. Datorită acestui fapt, existenţa sa produce efecte numai între părţi.

Administrarea, conducerea, controlul şi funcţionarea acestui grup, precum şi drepturile şi obligaţiile părţilor sunt asemănătoare cu activităţile similare din cadrul societăţilor în nume colectiv.

Surse bibliografice: Economia Întreprinderii, C. V. Hapenciuc, Ed. Suceava 2006 www.wikipedia.org

9