CONCEPTUL DE GLOBALIZARE ÎN DEZBATERILE

INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE. CONFRUNTĂRI DE IDEI

Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre globalizare, opiniile fiind atât pro, cât şi

contra. Dar ce este de fapt globalizarea? Este un concept, o stare de fapt sau o realitate?

Este un fenomen nou generat de viteza cu care se propagă noua tehnologie şi informaţia,

sau o continuitate firească a unui proces ce a apărut şi s-a dezvoltat cu mult timp în urmă?

Sunt doar câteva din întrebările pe care ni le punem şi la care încercăm să găsim un

răspuns.

Un răspuns la întrebarea „ce este globalizarea” regăsim la Friedman, un susţinător

înfocat al globalizării, care afirmă că „globlizarea nu este o simplă tendinţă sau o

fantezie, ci este, mai degrabă, un sistem internaţional. Este sistemul care acum a luat loc

sistemului Războiului Rece şi, la fel ca acesta, globalizarea are propriile ei legi şi propria

ei logică, de natură să influenţeze astăzi, direct sau indirect, politica, mediul înconjurător,

geopolitica şieconomia fiecărei ţări de pe glob.”1

Globalizarea reprezintă renunţarea la limite teritoriale, ascensiunea nelimitată a

tehnologiei, circulaţia neîngrădită a informaţiei, uniformizarea economiei, libera

circulaţie a capitalului şi a persoanei, dar nu în ultimul rând alinierea politică în

perspectiva unei guvernări globale.

În literatura economică s-a avansat ideea că odată cu căderea Zidului Berlinului în

anul 1989 am intrat în cea de-a doua eră a globalizării, prima eră datând încă de la

mijlocul secolului al 19-lea şi fiind întreruptă de Primul Război Mondial. Perioada de

„pauză” dintre cele două ere ale globalizării a ajuns la final odată cu încheierea

Războiului Rece.

Aşadar, anul 1989 reprezintă un nou început al globalizării, o globalizare

conştientă şi ireversibilă prin care relaţiile sociale şi economice devin lipsite de distanţe şi

graniţe. Nu ştiu dacă este o coincidenţă sau „aşa a fost scris” ca acest an să fie unul de

răscruce pentru multe naţiuni. Este anul în care fosta Uniune Sovietică s-a destrămat,

zidul a fost „eliminat”, este primul an al democraţiei din ţara noastră, dar este şi anul în

care SUA îşi „afişează” supremaţia.

1 T. Friedman – Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea, Ed. Economică, Bucureşti, 2000

Creşterea semnificativă a fluxurilor internaţionale de capital, în ultimii ani, este o

trăsătură a globalizării. Începând cu jumătatea anilor ’80 s-a manifestat o intensificare a

fluxurilor internaţionale de capital şi un grad tot mai ridicat de integrare a pieţelor

financiare internaţionale. Astfel, a crescut volumul investiţiilor, în special a investiţiilor

străine directe, ceea ce sporeşte importanţa producţiei internaţionale în economia

mondială.

Marile corporaţii au invadat planeta, iar fluxurile financiare internaţionale

instantanee fac ca economia mondială să nu mai poată fi îngrădită înăuntrul graniţelor

unui stat. Fluxul liber de informaţii a dus la îmbunătăţirea comunicaţiilor şi la scăderea

costurilor pentru transport, astfel încât globalizarea oferă comunităţilor şi persoanelor din

zone îndepărtate, mai puţin dezvoltate, numeroase oportunităţi şi opţiuni. Aşadar,

integrarea în economia globală implică slăbirea autorităţii naţionale, sau mai bine spus a

statului naţiune, deoarece actorii independenţi de stat au nevoie de spaţiu independent

pentru mişcare.

Procesul de globalizare depinde, în primul rând, de interdependenţa economică şi

culturală şi mai puţin de dominarea economică şi culturală, depinde de diversificare mai

mult decât de unificare şi integrare, depinde de descentralizare, de participarea mult mai

profundă decât de centralizare şi de mobilizare.2

Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că „globalizarea implică şi apariţia

diferenţelor”, după cum susţine R. Koolhaas. Venind în completarea acestei afirmaţii, în

ceea ce priveşte sistemul economic internaţional, Michael Manley afirmă că „fiecare

trebuie să ne găsim locuşorul în economia globală şi să tragem de noi în sus [...]”.

În această nouă eră a globalizării avem de-a face cu o realitate de necontestat, şi

anume: o ordine economică internaţională nedreaptă ce trebuie înlăturată. Astfel, ţările

lumii a treia nu au posibilitatea să concureze cu ţările care deţin monopolul asupra celor

mai avansate tehnologii şi resurse financiare nelimitate care au pus stăpânire deja pe

majoritatea pieţelor.

Ele vor fi reduse treptat la simple zone producătoare de materie primă şi mărfuri

competitive din punctul de vedere al preţului, deţinând cea mai slab plătită mână de lucru.

În ceea ce priveşte dezvoltarea demografică şi tehnologică, istoricul Paul Kennedy

2 C.A. Samudavanija – „Eludarea statului asiatic” în Schimbarea ordinii globale de N. Gardels, Ed. Antet,Bucureşti, 2000

susţine că „planeta este tăiată astăzi de o uriaşă linie despărţitoare [...]. De o parte a ei se

află societăţile tinere care se înmulţesc rapid, lipsite de resurse, subdezvoltate şi

subeducate, iar de cealaltă parte sunt populaţiile bogate dar bătrâne, cu inventivitate

tehnologică, dar muribunde din punct de vedere demografic.”

Drept urmare, globalizarea ar trebui să fie singura cale care să ducă la reîntregirea

lumii, la uniformizarea celor două „lumi”, am putea spune. Dar, poate globalizarea trece

acesttest?

Dacă avem în vedere societatea unei singure cincimi: 20% versus 80%3, conform

căreia doar 20% din populaţia aptă de muncă este suficientă pentru a asigura

avântuleconomic mondial, nu putem fi destul de optimişti. Săracii vor rămâne tot săraci şi

bogaţii vor fi şi mai bogaţi, iar prăpastia dintre cele două lumi se va lărgi şi mai mult.

Pe bună dreptate, câştigătorul premiului Nobel, Henry Kendyll afirma că „dacă nu

stabilizăm populaţia prin dreptate, omenie şi milă, atunci natura o va face în locul

nostru”, această stabilizare reprezentând marea provocare a globalizării.

Concepţia UNCTAD: globalizarea – produs al liberalizării

Şi UNCTAD consacră globalizării analize de mare amploare. Faptul este firesc,

fiincă însuşi scopul său: promovarea comerţului şi dezvoltarea mondială constituie,

totodată, şi vectori ai globalizării. La reuniunea sa mondială din 1996, unul din rapoartele

secretariatului general a fost consacrat integral analizei globalizării. Din însuşi modul de

intitulare araportului: ”Globalizarea şi liberalizarea. Dezvoltarea în faţa a două puternice

curente”, rezultă că UNCTAD concepe globalizarea ca o entitate distinctă de liberalizare.

Distincţia însă nu exclude legăturile fireşti dintre ele, în sensul că ”globalizarea este

produsul liberalizării”. În explicarea globalizării, autorii Raportului pornesc de la

următoarele aprecieri:4

”Politicile de liberalizare au lărgit în mod progresiv spaţiul economic real

disponibil pentru producători şi investitori, alimentând procesul globalizării pe

cuprinsul unei mari părţi a economiei internaţionale, adică ele au pus în mişcare

3 H.P. Martin, H. Schumann – Capcana globalizării. Atac la democraţie şi bunăstare, Ed. Economică, Bucureşti,1999.4 John F. E. Ohiorhenuan – The South in an Era of Globalization, în UNDP: ”Cooperation South”, septembrie1998, p. 14-25

un proces prin care producătorii şi investitorii se comportă crescând, ca şi cum

economia mondială ar consta dintr-o singură piaţă şi arie de producţie, formată

din subsectoare regionale şi naţionale, mai degrabă decât dintr-un set de economii

naţionale prin fluxuri de comerţ şi de investiţii”.

Globalizarea are, în principal, trei piloni: a) comerţul; b) investiţiile directe şi c)

fluxurile financiare.

”Există diferenţe marcante între gradul de globalizare reflectată de către comerţ,

investiţii directe şi finanţe internaţionale. Tranzacţiile financiare internaţionale şi

integrarea pieţelor financiare în sistemul financiar global au avansat mai repede

decât integrarea mondială a celorlalte pieţe”.

”Principala forţă conducătoare în procesul globalizării de astăzi este căutarea de

către firmele private şi publice de profituri mondiale. Efortul lor a fost posibil şi

facilitat prin înaintări ale informaţiei tehnologice şi prin descreşterea costului de

transport şi comunicaţii”.

”Globalizarea este produsul liberalizării. Dar globalizarea a pus în mişcare forţe

operaţionale care accelerează liberalizarea. Întrucât firmele văd tot mai mult în

producţiatransnaţională o necesitate pentru competitivitatea şi profitabilitatea lor,

ele exercite presiuni asupra guvernelor ca să le creeze condiţii necesare pentru a

opera pe scară largă”.

Cum era de aşteptat, autorii Raportului UNCTAD apreciază deschis şi justificat nu

numai avantajele globalizării, ci şi sfidările sale, cărora trebuie să le facă faţă, de regulă,

ţările mai mici sau mai slab dezvoltate economic din lumea a treia sau din zona fostă

socialistă.

Sunt puse în lumină următoarele aspecte negative ale globalizării:

a) pierderea autonomiei politice în anumite domenii, fapt care, la rândul său, pune în

discuţie problema viitorului statului şi suveranităţii naţionale;

b) creşterea riscului instabilităţii economice şi sociale ca urmare a lărgirii deschiderii

economico-financiare externe;

c) creşterea riscului de marginalizare din următoarele motive: greutăţile de aprovizionare;

dependenţa de bunuri primare sau puţin procesate la export; dificultăţi în atragerea

investiţiilor directe; declinul ajutorului oficial; creşterea datoriei externe.

Aceasta ar fi, în linii mari, concepţia conducerii UNCTAD-ului despre procesul

globalizării. Este de remarcat realismul şi echilibrul judecăţilor care structurează această

concepţie, precum şi înclinaţia ei pragmatică.

Concepţia UNESCO: globalizarea – proces de mondializare

La marea dezbatere internaţională a globalizării este prezentă şi Organizaţia

Naţiunilor Unite pentru Educaţie şi Cultură (UNESCO). Dovada acestei prezenţe, dar şi a

importanţei pe care UNESCO o acordă fenomenului, o constituie faptul că ea îi consacră

un set compact de analize, ocupând câte un număr întreg din cunoscuta sa revistă ”Le

Courrier de l′UNESCO”5.

Bineînţeles că, spre deosebire de celelalte organisme ale ONU, UNCTAD şi

PNUD,UNESCO abordează dosarul globalizării din perspectiva profilului său ca

organizaţie de cultură şi educaţie, cu vocaţie mondială.

În general, specialiştii UNESCO concep ”globalizarea ca un proces de

mondializare, proces revoluţionar caracterizat prin universalitate”6. Asociind-o unei noi

faze a capitalismului, ei subliniază că globalizarea are o origine tehnologică,

producătoare a intensificării relaţiilor dintre naţiuni. Dar, spun ei, aceasta nu-i decât una

din faţetele sale.

Celelalte faţete sunt: omogenizarea ideologiilor şi tendinţa depăşirii statului-

providenţă, adică a statului-naţiune, de către istorie.

Reţinem, de asemenea, părerea că ”dezbaterea asupra mondializării se duce nu

asupra intensificării interrelaţiilor mondiale, ci mai ales asupra concepţiei despre sistemul

internaţional pe care mondializarea îl proiectează”. Făcându-se mai bine înţeleşi,

specialiştii UNESCO afirmă că ”această concepţie implică un sistem economic

internaţional dotat cu un cod de conduită clar de comerţ, finanţe, impozite, politică de

investiţii, proprietate intelectuală şi piaţă de schimburi, stabilit după principiul

neoliberalismului şi cu un minim de reglementări guvernamentale”7.

5 ”Le Courrier de l′UNESCO” – L′autre mondialisation: l′eveil citozen, septembrie 2000.6 Ivan Briscoe şi René Lefort – Dossier: L ′autre mondialisation: l′éveil citoyen, ”Le Courrier de l′UNESCO” , septembrie 2000, p. 15.7 Kidane Mengisteab – L′Etat, un allié. ”Le Courrier”, septembre, 2000, p. 16

Cu alte cuvinte, în viziunea specialiştilor UNESCO, globalizarea nu rezultă numai

din forţele pieţei, ci şi din acceptarea, dacă nu chiar susţinerea ei activă, de către

guvernele, mai ales, din ţările dezvoltate. Legând geneza globalizării atât de factorii

obiectivi, cât şi de ceisubiectivi, ei deschid, astfel, poarta explicării neajunsurilor acesteia

prin factorii subiectivi, adică prin modul în care guvernele ţărilor dezvoltate concep şi

realizează globalizarea.

GLOBALIZAREA – UN PROCES IREVERSIBIL

De la Socialism la Capitalism, apoi la Globalizare

În decursul istoriei, omul a adoptat diferite sisteme filozofico-economice. Toate

au avut ca ţintă globalizarea, adică o uniformizare voluntară sau forţată a nevoilor, a

vieţii, chiar a gândirii. Pentru a înţelege actuala organizare socială, ne putem limita la

menţionarea a doar două sisteme, cel socialist şi cel capitalist. Existenţa a doua sisteme

care păreau amândouă viabile atât economic, cât şi din punct de vedere al nivelului de

trai, producea o anumită concurenţă la nivel filozofic, care până acum mai mult de un

deceniu ne era imposibil să o realizăm datorită interdicţiei la gândire.

Ţelurile înalte ale socialismului erau tranziţia spre comunism, făurirea lumii

perfecte în care toţi să fie egali, atât economic, cât şi spiritual, ca şi comportament, ca şi

avuţie. Ideea era grozavă, doar realizarea a fost precară şi s-a reuşit într-o anumită măsură

această mult dorită egalizare, dar nu sus, cum şi-ar fi dorit Marx şi Engels, ci foarte jos,

acolo unde uniformitatea şterge personalitatea şi individul dispare în mulţime. Dar nu

acest fapt a dus la căderea sistemului, ci îndepărtarea omului de rezultatul muncii sale.

Printr-o grija deosebită pentru confortul şi omogenitatea oamenilor, s-a uitat faptul că nu

toţi suntem la fel şi nu toţi suntem la fel de productivi, deci că trebuie ca retribuţia să fie

şi ea adaptată acestor calităţi.

Prin salarii uniforme salariatul şi-a pierdut interesul să muncească mai mult, lipsa

proprietăţii private a dus la o nepăsare totală, toate acestea generând ineficienţă şi în final

colaps.

Capitalismul, contrar socialismului promovează ideea de diferenţiere după

calitate.

Astfel, cel ce munceşte mai mult este îndreptăţit să câştige mai mult. Principalul

mod de reglare a pieţei este concurenţa. La început perfectă, concurenţa a suferit

modificări în decursul a două sute de ani tocmai datorita aplicării principiului de mai sus.

S-a ajuns la o concentrare de capitaluri la nivelul economiilor naţionale, apoi fenomenul

s-a extins la nivel internaţional. Deci, se poate spune că inegalitatea dintre diferite regiuni

este legată de nivelul productivităţii. Competiţia pentru acapararea de noi teritorii, resurse

naturale şi forţă de lucru ieftină s-a extins şi asupra informaţiei. Astfel, apar noi strategii

comerciale, politice, chiar militare.

Rolul statului în economie a scăzut dramatic odată cu apariţia primelor corporaţii

transnaţionale, care fac ca deciziile de investiţii să scape controlului statului. Căderea

alternativei socialiste, redeschiderea pieţei mondiale a obligat statele să-şi revizuiască

rolul pecare îl ocupau după 1930, când principala preocupare era protejarea, ghidarea şi

chiar planificarea investiţiilor.

Astfel au apărut cele două căi şi anume: individualizare sau globalizare.

Individualizarea înseamnă închiderea între graniţe, fapt care de obicei duce la

dictatura unor clanuri. Neparticiparea la piaţa mondială poate duce la ruptura de realitatea

economică, iar în momentul când barierele cad, economia rămâne descoperită în faţa

invaziei de produse străine, mai bune şi mai ieftine.

Globalizarea este un proces care lărgeşte cadrele determinate ale schimbării

sociale la nivel mondial, ca un întreg. Dar trebuie mers dincolo de enumerarea câtorva

indicatori de performanţă ai societăţilor transnaţionale, de comunicaţiile prin sateliţi, o

limbă general acceptată, problemele ecologice.

Legăturile dintre diferitele economii devin tot mai profunde, activitatea oamenilor

dintr-o zonă este generatoare de efecte dincolo de graniţa ţării, iar impactul poate atinge

dimensiuni globale. Globalizarea permite extinderea concurenţei dintre state în diferite

domenii, atât economice, cât şi politice. Astfel, se ajunge la creşterea eficienţei utilizării

resurselor şi creşterea gradului de satisfacere a nevoilor.

S-a spus că globalizarea este un atac la specificul naţional. Este calculatorul

conectat la Internet un atentat la valorile tradiţionale? Apelul la izolare nu poate decât să

dăuneze libertăţii de exprimare. Poate doar printr-o lege s-ar putea impune portul popular

în locul blugilor americani sau turceşti, cumpărarea de computere Felix în loc de

Macintosh, HP sau IBM. Nu cred că vreo unul dintre cei care critică vehement

globalizarea nu s-au folosit vreodată de Internet, carduri bancare, maşini nemţeşti,

televizoare coreene, faianţă italiană, nu visează la o excursie în Bahamas sau conturi în

Elveţia.

Globalizarea înseamnă schimburi economice la nivel planetar, iar neparticiparea

la aceste fluxuri înseamnă pierderea cursei spre civilizaţie. De obicei, fiecare cultură îşi

stabileşte anumite standarde pe care le aplică produselor şi serviciilor realizate. Prin

deschiderea graniţelor pentru produsele altor culturi se creează concurenţa necesară

aprecierii obiective a nivelului calităţii şi a gradului de satisfacere a trebuinţelor. Din nou

concurenţa este esenţială pentru progres, iar prin compararea diferitelor standarde

aplicate se poate ajunge la două concluzii:

1) standardul folosit este mai performant, ne satisface mai bine nevoile, prin aplicarea lui

se ajunge la fabricarea mai eficientă de produse şi servicii de bună calitate;

2) standardul nostru nu este suficient de bun şi poate fi îmbunătăţit.

În ambele situaţii, cumpărătorul câştigă prin posibilitatea de a beneficia de

produse de bună calitate la un preţ rezonabil, producătorii câştigă pentru că au piaţă de

desfacere pentruprodusele lor, deci pot obţine un profit mai mare, statul câştigă pentru că

încasează impozite mai mari, ţările vecine câştigă prin diversificarea ofertei de pe pieţele

naţionale, întreaga zonă câştigă prin stabilitatea politică şi economică dată de fluxuri

financiare care funcţionează corect şi eficient.

Un alt aspect interesant al globalizării îl reprezintă diversificarea în interiorul

comunităţilor. În loc să vedem ca rezultat al globalizării o lume uniformă, conform

doctrinei socialiste, se poate ajunge ca diferitele comunităţi locale să adopte diferit

schimbarea, iar rezultatul să fie o reprezentare a diversităţii mondiale în interiorul unui

spaţiu restrâns. Acest lucru se poate demonstra folosind ca exemplu grupurile etnice din

diferite oraşe mari, care nu s-au integrat adoptând modul de viaţă al locuitorilor, ci din

contră, au adus cu ei specificul zonei de provenienţă, generând astfel varietate şi

diversitate.

Datorită productivităţii diferite între zone geografice, este normal că evoluţia să fi

avut viteze şi direcţii diferite. În acest context globalizarea reuşeşte să elimine decalajele

temporale şi tehnologice, repornind concurenţa loială între culturi, între state, între

civilizaţii. Astfel se ajunge la noţiunea de „timp mondial” care înlocuieşte „timpul

local”.8 Bursele sunt într-o legătură continuă, chiar dacă fusul orar diferă. Aeroporturile

mondiale, hotelurile lucrează continuu în timpul mondial pentru că există nevoia de

sincronizare şi coordonare.

În concluzie, nu se poate face abstracţie de performanţele celorlalte naţiuni. Cu

toate acestea, este puţin probabil să se ajungă la o uniformizare a influenţei politice,

economice, militare ale celor puternici cu ceilalţi. Totodată sunt slabe şanse să se ajungă

vreodată la o putere politică unică, pentru întreaga planetă, care să ţină în frâu problemele

legate de dezvoltare inegală, de migraţia internaţională a populaţiei, să se reuşească

trecerea peste interesele divergente ale statelor. Diferenţele dintre ţările sărace şi cele

bogate sunt sursele conflictelor mondiale, nu există nici un organism mondial care să

poată să realizeze o redistribuire a prosperităţii şi a păcii în lume.

8 Bendel, J. – Globalisation and the new policies of sustainable development, New York, 2002

Concluzii

Putem afirma că în acest moment există în Europa o contestare polimorfă a

globalizării, care în timp se poate structura şi deveni periculoasă. Chiar dacă sistemul a

împins în faţă liderii săi, singurii opozanţi reali ai globalizării şi ai Noii Ordini Mondiale

rămân naţionaliştii, singurii care luptă împotriva dispariţiei frontierelor, împotriva

distrugerii identităţilor naţionale şi etnice, împotriva proiectului de transformare a

popoarelor într-o masă uniformă, fără identitate, compusă exclusiv din producători şi

consumatori, supusă în totalitate dominaţiei capitalului anonim şi apatrid al

multinaţionalelor.

Cine mai sunt cei care mai cred că globalizarea ar putea fi “o stare a omenirii care

să permită dialogul paşnic între civilizaţii, pe fondul creării de şanse egale pentru cât mai

mulţi locuitori ai planetei” aşa cum încearcă să ne convingă Amartya Sen, unul dintre

ideologii mondialismului9.

Chiar dacă globalizarea aduce un progres economic incontestabil şi posibilităţi

certe de dezvoltare în anumite domenii, acest progres este departe de a fi uniform şi

creează zone privilegiate, dând naştere la conflicte majore în cadrul structurilor social-

economice care nu se pot adapta. Globalizarea tinde să devină o dictatură la fel de atroce

ca şi comunismul. Dacă acesta din urmă manipula oamenii, cerând săracilor să-şi ia

soarta în mâini şi să producă, obligatoriu, pe seama lor, globalizarea manipulează şi ea,

cu mai mult succes, oamenii, cerând săracilor să se supună celor bogaţi şi prosperi,

întărindu-le acestora prosperitatea.

În aceste condiţiile, dacă obiectivul globalizării este instituirea unei dominaţii

complete asupra planetei în toate domeniile: economic, financiar, comercial, politic,

militar, cultural şi religios, este evident că viitorul libertăţii trece prin victoria forţelor

naţionale asupra ideologiei globalizării.

9 Amartya Sen, Development as freedom, New York, Random House, 1999

Bibliografie

Carti

T. Friedman – Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea, Ed. Economică,

Bucureşti, 2000

C.A. Samudavanija – „Eludarea statului asiatic” în Schimbarea ordinii globale

de N. Gardels, Ed. Antet, Bucureşti, 2000

H.P. Martin, H. Schumann – Capcana globalizării. Atac la democraţie şi

bunăstare, Ed. Economică, Bucureşti,1999.

Articole

Amartya Sen, Development as freedom, New York, Random House, 1999,p. 24

Kidane Mengisteab – L′Etat, un allié. ”Le Courrier”, septembre, 2000, p. 16

John F. E. Ohiorhenuan – The South in an Era of Globalization, în UNDP:

”Cooperation South”, septembrie1998, p. 14-25

”Le Courrier de l′UNESCO” – L′autre mondialisation: l′eveil citozen, septembrie

2000, p.19-21.

Ivan Briscoe şi René Lefort – Dossier: L ′autre mondialisation: l′éveil citoyen,

”Le Courrier de l′UNESCO” , septembrie 2000, p. 15.

Bendel, J. – Globalisation and the new policies of sustainable development, New York Post, 2002,

p.9-12.