123

CAP III. GLOBALIZAREA PIEŢEI BUNURILOR ŞI SERVICIILOR

3.1. Internaţionalizarea activităţilor de servicii şi particularităţile acestui proces

Serviciile au fost considerate până nu demult valori ca având o capacitate mai redusă

de a fi comercializate comparativ cu bunurile, ceea ce realitatea a infirmat în mod constant,

utilizând argumente din cele mai convingătoare preluate sau inspirate din economia reală.

Tranzacţiile internaţionale cu servicii sunt astăzi o componentă majoră a fluxului

internaţional de valori şi o preocupare pentru factorii de decizie ai politicii comerciale ca şi

pentru participanţii la negocierile multinaţionale privind liberalizarea comerţului

internaţional.

Globalizarea producţiei şi tendinţa de liberalizare a comerţului cu mărfuri în spiritul

Uniunii Europene s-a extins şi asupra sferei imaterialului, în timp ce cererea pentru servicii a

devenit mai exigentă, mai informată, mai omogenă şi mai receptivă faţă de eforturile

companiilor specializate de a-şi valorifica oferta şi capacităţile de producţie.

Toate acestea au contribuit masiv la internaţionalizarea în ritm alert a tranzacţiilor

“invizibile” şi la lărgirea gamei de servicii comercializabile.

Factorii care s-au alăturat celor de mai sus şi au acţionat în acelaşi sens au fost:

- intensificarea utilizării de tehnologii informatice şi extinderea acestora ca

modalitate de internaţionalizare spre servicii considerate necomercializabile;

- progresele tehnologice din domeniul telecomunicaţiilor ce au facilitat accesul

prestatorilor de servicii la o modalitate eficientă de distribuire la distanţă a

propriilor servicii;

- asocierea în proporţie tot mai mare a serviciilor la bunurile exportate şi

tranzacţionarea acestora în acelaşi pachet comercial;

- focalizarea interesului producătorilor spre lărgirea evantaiului de servicii creatoare

de valoare adăugată şi exportul acestora ca mărfuri în sine;

124

- includerea informatiilor considerate surse strategice in grupul valorilor

comercializabile si intens comercializate;

- impactul globalizator al societăţilor transnaţionale din sfera serviciilor.

Aşadar, serviciile pot participa la schimburile internaţionale ca produse distincte, dar

procesul de internaţionalizare a activităţilor de servicii are o serie de particularităţi datorate

trăsăturilor serviciilor ce le deosebesc de bunurile materiale.

Serviciile diferă faţă de celelalte produse care participă la schimburile internaţionale,

înainte de toate prin faptul că sunt imateriale.

Gradul lor de tangibilitate poate fi diferit.

Astfel există:

• servicii pure cu un grad de tangibilitate redus sau practic intangibile (ex. Servicii

de consulting, engineering, management, publicitate, educaţie, medicale, poştale,

de curierat etc.);

• servicii asociate bunurilor sau livrate odată cu acestea cu un grad de tangibilitate

mediu (ex. servicii de transport, comerţ cu amănuntul, întreţinere, service etc.);

• servicii cuprinse în bunuri cu grad de tangibilitate ridicat (ex. casete, filme,

reviste, presă, dischete software, CD imprimate etc.);

De asemenea conţinutul şi valoarea unui serviciu rezidă în însuşi actul prestării: prin

natura sa serviciul este finit şi nu poate fi depozitat (cu excepţia informaţiilor stocate);

implicit este netransferabil de la un consumator la altul. Din această cauză majoritatea

serviciilor nu pot fi prestate decât cu condiţia ca furnizorul de serviciu şi destinatarul

serviciului respectiv să se întâlnească în acelaşi loc şi în acelaşi timp. Cu alte cuvinte spre

deosebire de bunurile materiale “timpul şi locul producţiei şi consumul de servicii nu pot fi

separate”. Concepţia larg răspândită că serviciile nu sunt comercializabile derivă tocmai din

această caracteristică a lor (numită inseparabilitate) care presupune simultaneitatea

producţiei şi consumului.

După gradul de interacţiune al producătorului de servicii cu consumatorul există:

• servicii cu grad scăzut de interacţiune (servicii de închiriere, servicii poştale,

servicii de pază, restaurante etc.);

125

• servicii cu grad ridicat de interacţiune (servicii medicale, cosmetice, educative,

de consulting, management etc.).

În timp ce comerţul cu bunuri materiale implică de regulă mişcarea fizică a bunurilor

respective dintr-o ţară în alta prin traversarea graniţelor naţionale în cazul serviciilor

deplasarea transfrontalieră are loc doar pentru un număr redus de tranzacţii cu servicii,

respectiv doar în cazul serviciilor care pot fi transmise prin reţeaua de telecomunicaţii (cum

ar fi serviciile de telefonie, serviciile de telecomunicaţii cu “valoare adăugată”1, unele

servicii bancare) sau ale serviciilor care au suport material (de exemplu raportul tehnic al

unui consultant sau software înmagazinat pe dischetă).

Deşi modul de livrare transfrontalieră a serviciilor prin intermediul reţelelor de

comunicaţii se află într-o dinamică expansiune sub efectul noilor tehnologii din domeniul

informaţiei acest mod de livrare nu este aplicabil în cazul a numeroase categorii de servicii,

- cum ar fi serviciile tradiţionale de ocrotire a sănătăţii, de turism, de înfrumuseţare (coafură,

cosmetică), de consultanţă (juridică, managerială, financiară), de cercetare-dezvoltare,

inginerie, arhitectură etc.

Pentru ca totuşi tranzacţiile internaţionale cu asemenea servicii să poată avea loc este

nevoie fie de deplasarea consumatorului (cazul turismului de exemplu) fie de deplasarea

factorilor de producţie la locul consumului prin intermediul investiţiilor străine directe în

vederea stabilirii unei prezenţe comerciale pe teritoriul altei ţări sau prin deplasarea

temporară a forţei de muncă.

Aceasta înseamnă că numeroase categorii de servicii nu pot fi comercializate în

străinătate decât prin mişcarea factorilor de producţie.

Din cele de mai sus rezultă că pentru a vinde serviciile lor pe pieţele externe,

furnizorii de servicii dispun de mai multe alternative cu privire la modul de livrare a

serviciilor şi anume:

1 În literatura de specialitate serviciile de telecomunicaţii “cu valoare adăugată” sunt considerate în principiu acele servicii care utilizează reţeaua telefonică de bază în scopul transmiterii informaţiilor sub formă de voce, imagine sau date.

126

- furnizarea transfrontalieră (livrarea peste graniţă) a serviciilor prin intermediul

reţelelor de distribuţie (de exemplu serviciile de comunicaţii cu “valoare

adăugată”, unele servicii bancare);

- deplasarea consumatorului în ţara furnizorului de servicii (ex. serviciile de

turism, educaţionale, medicale etc.);

- deplasarea temporară a furnizorului de servicii în ţara

utilizatorului/consumatorului (de ex. serviciile prestate de avocaţi, consultanţi,

arhitecţi sau constructori în străinătate);

- stabilirea unei prezenţe fizice pe termen lung pe pieţele externe prin efectuarea

de investiţii străine directe (ISD).

Totalitatea tranzacţiilor cu servicii desfăşurate la nivel mondial prin intermediul

primelor trei “modalităţi de furnizare” formează ceea ce am putea denumi “comerţul

internaţional propriu-zis cu servicii” aşa cum rezultă acesta din statisticile balanţelor de plăţi

externe.

În această accepţiune volumul valoric al comerţului internaţional cu servicii (evaluat

în baza datelor balanţelor de plăţi) s-a cifrat la 1.440 miliarde de $ la nivelul anului 2001

comparativ cu volumul valoric al comerţului internaţional cu bunuri materiale care a

totalizat 6.162 miliarde $ în acelaşi an1.

În principiu în cadrul oricărei tranzacţii cu servicii preferinţa furnizorului (sau a

consumatorului) pentru un anumit mod de livrare va depinde de fezabilitatea şi costurile

relative aferente celor patru moduri alternative. În practică însă obstacolele “naturale” care

restrâng capacitatea serviciilor de a fi comercializate reclamă frecvent ca furnizorii de

servicii să stabilească o prezenţă fizică pe pieţele externe. Mai precis, numeroase servicii nu

sunt comercializabile în sensul că livrarea prin primele trei moduri prezentate mai sus nu

este suficientă pentru ca tranzacţia să devină fezabilă (de exemplu în cadrul serviciilor

financiare sau a serviciilor profesionale). Aceasta înseamnă că producătorii de asemenea

servicii pot pătrunde pe pieţele externe numai prin stabilirea unei prezenţe fizice pe termen

1 OMC – 2002

127

lung pe pieţele respective, adică prin efectuarea de ISD.

În această situaţie producţia şi distribuţia serviciilor se desfăşoară pe plan local, prin

intermediul filialelor şi sucursalelor implantate sau al societăţilor mixte, al operaţiunilor de

franchising etc.

Ordinul de mărime al tranzacţiilor cu servicii care se desfăşoară prin intermediul ISD

nu poate fi însă cunoscut cu exactitate întrucât aceste tranzacţii nu sunt evidenţiate în

balanţele de plăţi externe.

Cele mai recente estimări vizând volumul comerţului internaţional cu servicii

confirmă aprecierea potrivit căreia tranzacţiile cu servicii generate de ISD au o magnitudine

aproape similară cu volumul valoric al comerţului cu servicii ce traversează graniţele

naţionale (sau chiar superioară acestuia din urmă în cazul anumitor categorii de servicii).

Astfel, deosebit de concludente sunt concluziile unui studiu elaborat în 1999 care îşi

propunea estimarea comerţului internaţional cu servicii în baza celor patru moduri de

furnizare a serviciilor (stipulate şi în cadrul GATS) prin combinarea statisticilor din

balanţele de plăţi (ce au la bază “Manualul balanţei de plăţi a FMI”– a cincea ediţie) cu

datele disponibile cu privire la comerţul cu servicii al filialelor străine (furnizate de OCDE

pentru unele ţări).

Ele scot în evidenţă faptul că tranzacţiile transfrontaliere au constituit componenta

principală a comerţului cu servicii reprezentând 41% din total, urmate îndeaproape de

tranzacţiile subsumate prezenţei comerciale (adică ISD) cu 38%. Restul de circa 20% a

revenit precumpănitor serviciilor furnizate prin deplasarea consumatorilor în străinătate

înglobând în special serviciile turistice, iar tranzacţiile cu servicii realizate prin deplasarea

peste graniţă a persoanelor fizice furnizoare de servicii au deţinut o poziţie marginală în

totalul comerţului internaţional cu servicii.

Pe de altă parte rezultatele unui alt studiu recent privind rolul filialelor străine în

comerţul cu servicii al Uniunii Europene relevă că volumul tranzacţiilor cu servicii derulate

prin intermediul filialelor străine este sensibil mai mare comparativ cu cel al tranzacţiilor

desfăşurate prin intermediul comerţului propriu-zis în cazul a numeroase categorii de

servicii avansate cum ar fi serviciile legate de computere, serviciile tehnice, juridice, de

consultanţă, de contabilitate, de audit, de cercetare a pieţei şi de publicitate.

128

În funcţie de nivelul investiţiilor necesare, al prezenţei şi al gradului de control al

firmelor exportatoare pe piaţa externă, internaţionalizarea serviciilor se poate realiza pe trei

căi:

- prin export – această situaţie presupune un minim de investiţii control şi prezenţă.

În acest caz ofertantul îşi poate externaliza activitatea fără a părăsi ţara de origine. El

exportă servicii prin intemediul mărfurilor folosind ca şi în cazul exportului de bunuri

reţeaua de distribuţie pe piaţa externă sau încheind contracte de intermediere a vânzării cu

ofertanţii locali de servicii. De asemenea vânzarea se poate realiza şi direct către utilizator

(printr-un canal scurt de distribuţie) ca de exemplu în cazul firmelor ce expediază prin poştă

dischete cu informaţii financiare internaţionale.

- prin intermediere – această situaţie presupune un nivel mediu al investiţiilor,

controlului şi prezenţei pe piaţa externă. Modalităţile uzuale de internaţionalizare prin

intermediere cuprind franşiza, licenţierea, parteneriatul, şi distribuţia prin societăţi mixte –

adică implicarea unui terţ care aparţine pieţei externe. Investiţiile pot fi de natură financiară

sau sub forma managementului şi consultanţei. Strategia de internaţionalizare are ca

obiective în acest caz menţinerea şi controlul calităţii serviciilor prestate. Transportul

(maritim, aerian, rutier), lanţurile de restaurante şi hoteluri, lanţurile fast-food, teleshopping-

ul, poşta electronică etc. sunt exemple clasice ale serviciilor în care se practică

internaţionalizarea prin intermediar.

- prin ISD – această situaţie presupune un nivel maxim al investiţiei, controlului şi

prezenţei pe piaţa externă. În această categorie sunt cuprinse cele mai convenţionale strategii

de internaţionalizare a serviciilor. Acestea urmăresc interacţiunea directă a ofertantului cu

utilizatorul sau cu clientela prin intermediul propriilor filiale, sucursale sau chiar al

achiziţiilor şi fuziunilor cu firme de pe piaţa externă.

Putem concluziona că fiecare modalitate de internaţionalizare a serviciilor are

propriile sale principii şi particularităţi presupunând grade diferite de prezenţă, control, efort

investiţional şi risc.

În realitate foarte puţine servicii sunt internaţionalizate recurgându-se la o unică

modalitate de pătrundere pe piaţa externă.

Mutaţiile tehnice din interiorul sectorului de servicii, precum şi cele transmise

129

sistemului de livrare a serviciilor permit sau chiar impun companiilor să recurgă simultan la

mai multe modalităţi de internaţionalizare sau să-şi modifice pe parcurs strategia adoptată.

Modalităţile de internaţionalizare se reflectă în strategia de marketing a firmei şi

influenţează rolul şi atribuţiile centrului de decizie, forma şi organizarea sa managerială şi

necesarul de resurse umane.

O dată cu diversificarea şi inovarea modalităţilor “de livrare” a serviciilor firmele

descoperă că formula iniţială de internaţionalizare nu mai corespunde şi încearcă să-şi

adapteze structura organizatorică la un “mix-strategic” de internaţionalizare.

Pentru aceasta sunt create compartimente specializate care să poată acţiona pe mai

multe căi, în cadrul aceleiaşi pieţe sau pe mai multe pieţe simultan.

De asemenea firmele pot opta pentru o strategie concentrată la nivelul celei mai

complexe specializări a serviciului furnizat sau o strategie care să acopere o gamă largă de

servicii de la cele de rutină până la cele mai sofisticate.

Un exemplu pentru prima opţiune este cazul unei bănci care se limitează la a oferi

servicii de expertiză care presupun prezenţa controlul şi managementul pe piaţa externă;

cazul unei companii de asigurări care îşi oferă serviciile atât prin propriile agenţii

specializate pe produse foarte complexe cât şi prin reţeaua de telecomunicaţii pentru

produse de rutină sau chiar prin automate plasate pe aeroporturi pentru produse

nediferenţiate (aşa numitele “instant insurance”) ilustrează cea de-a doua opţiune.

3.2. Tendinţe în tranzacţiile internaţionale cu servicii

Fenomenul expansiunii schimburilor internaţionale cu servicii constituie o

dimensiune a realităţii economice contemporane ale cărei consecinţe se resimt deja puternic

în economia mondială şi care tind să se amplifice şi mai mult în perspectivă.

Deşi terţializarea activităţilor economice caracterizează în prezent în mod

130

precumpănitor ţările dezvoltate, acest fenomen a cunoscut deja un larg proces de

internaţionalizare ceea ce face ca el să nu mai poată fi abordat izolat, ca fenomen

circumscris exclusiv unui anumit grup de ţări.

Într-o economie tot mai globalizată caracterizată printr-o adâncire continuă a

interdependenţelor dintre economiile naţionale, implicaţiile acestui fenomen se amplifică şi

se răsfrâng în mod implacabil asupra tuturor ţărilor.

1. Configuraţia actuală a diviziunii internaţionale a muncii reliefează o substanţială

concentrare atât a producţiei cât şi a comerţului internaţional cu servicii în ţările

dezvoltate.

Aceste ţări constituie cei mai mari furnizori şi beneficiari de servicii pe plan mondial

revenindu-le în 2001, 66% din volumul valoric al exporturilor globale de servicii şi 69% din

cel al importurilor.

Ponderile corespunzătoare ale ţărilor în curs de dezvoltare au reprezentat 30,2% şi

respectiv 27%, iar în cazul economiilor de tranziţie doar 3,8% şi respectiv 4%.1

Aproape ½ din totalul exporturilor mondiale de servicii revine principalelor şase ţări

dezvoltate mari furnizoare de servicii pe piaţa internaţională: SUA, Marea Britanie, Franţa,

Germania, Italia şi Japonia.

În cadrul acestui pluton de ţări se detaşează la mare distanţă SUA ca lider

incontestabil în domeniu. Se poate aprecia că sub aspectul componenţei acest pluton de ţări

nu a suferit nici o modificare notabilă în decursul ultimelor două decenii, decât cel mult din

punct de vedere al ordinii ierarhice a ţărilor plasate în urma SUA.

În acelaşi timp se poate observa (vezi tabelul nr. 12) că pe lista primilor 20 de

exportatori de servicii pe plan mondial figurează şi unele ţări recent industrializate – Hong-

Kong, Singapore, Coreea de Sud precum şi China.

1 OMC – 2002

VALOARE % DIN TOTAL

VARIAŢIE ANUALĂ VALOARE % DIN

TOTALVARIAŢIE ANUALĂ

1 SUA 263.4 18.1 -3 1 SUA 187.7 13.0 -72 Anglia 108.4 7.4 -6 2 Germania 132.6 9.2 03 Franţa 79.8 5.5 -2 3 Japonia 107.0 7.4 -74 Germania 79.7 5.5 -1 4 Anglia 91.6 6.3 -45 Japonia 63.7 4.4 -7 5 Franţa 61.6 4.3 06 Spania 57.4 3.9 8 6 Italia 55.7 3.9 27 Italia 57.0 3.9 2 7 Olanda 52.9 3.7 28 Olanda 51.7 3.5 0 8 Canada 41.5 2.9 -39 Belgia-Luxemburg 42.6 2.9 -1 9 Belgia-Luxemburg 39.3 2.7 2

10 Hong Kong China 42.4 2.9 2 10 China 39.0 2.7 911 Canada 35.6 2.4 -5 11 Irlanda 34.8 2.4 2112 China 32.9 2.3 9 12 Spania 33.2 2.3 713 Austria 32.5 2.2 5 13 Korea 33.1 2.3 014 Korea 29.6 2.0 0 14 Austria 31.5 2.2 615 Danemarca 26.9 1.8 10 15 Hong Kong China 25.1 1.7 -216 Singapore 26.4 1.8 -2 16 Taipei-China 23.7 1.6 -817 Elveţia 25.2 1.7 -4 17 Danemarca 23.5 1.6 618 Suedia 21.8 1.5 9 18 India 23.4 1.6 1919 India 20.4 1.4 15 19 Suedia 22.9 1.6 -220 Taipei-China 20.3 1.4 2 20 Fed. Rusă 21.1 1.5 2021 Irlanda 20.0 1.4 20 21 Singapore 20.0 1.4 -622 Grecia 19.4 1.3 1 22 Malaezia 16.5 1.1 023 Norvegia 16.7 1.1 12 23 Mexico 16.5 1.1 -124 Turcia 15.9 1.1 -17 24 Australia 16.4 1.1 -825 Australia 15.7 1.1 -12 25 Brazilia 15.8 1.1 026 Malaezia 14.0 1.0 3 26 Norvegia 15.3 1.1 627 Thailanda 12.9 0.9 -6 27 Elveţia 14.9 1.0 -328 Mexico 12.5 0.9 -7 28 Thailanda 14.5 1.0 -629 Polonia 11.9 0.8 14 29 Indonezia 14.5 1.0 -30 Israel 11.3 0.8 -21 30 Israel 12.3 0.9 131 Fed. Rusă 10.9 0.7 9 31 Grecia 11.2 0.8 232 Egipt 8.8 0.6 -9 32 Emiratele Arabe Unite 10.5 0.7 -33 Brazilia 8.7 0.6 -1 33 Polonia 8.7 0.6 -234 Portugalia 8.7 0.6 4 34 Finlanda 8.1 0.6 -335 Ungaria 7.6 0.5 23 35 Argentina 7.9 0.5 -836 Republica Cehă 6.9 0.5 4 36 Arabia Saudită 7.2 0.5 -3537 Finlanda 5.7 0.4 -6 37 Egipt 6.5 0.4 -1038 Arabia Saudită 5.2 0.4 8 38 Turcia 6.4 0.4 -1639 Indonezia 5.2 0.4 - 39 Portugalia 6.0 0.4 -540 Croaţia 4.8 0.3 18 40 Republica Cehă 5.5 0.4 3

1440 100.0 0 1430 100.0 -1

Principalii exportatori şi importatori de servicii*) pe plan mondial în anul 2001

131SURSA: OMC - RAPORT ANUAL 2002

EXPORTATORI IMPORTATORI

TOTAL MONDIAL TOTAL MONDIAL

Tabel nr.3.1(miliarde $)

132

* Sunt avute în vedere serviciile comerciale care în accepţiunea OMC includ:

transporturile, turismul, telecomunicaţiile, construcţiile, serviciile bancare şi de asigurări,

servicii profesionale precum şi veniturile din muncă şi proprietate.

Dacă imaginea de mai sus asupra diviziunii internaţionale a muncii în sfera

serviciilor este completată cu observaţia că ţările dezvoltate înregistrează în general

excedente ale balanţelor lor de servicii iar ţările în curs de dezvoltare deficite, reiese cât se

poate de clar că avantajele competitive în domeniul serviciilor se află de partea primului

grup de ţări, concluzie confirmată şi de cercetările efectuate în ultimii ani pe plan mondial.

În ceea ce priveşte specializarea în producţia şi comerţul cu servicii a ţărilor

membre UE – studiile efectuate arată că1 :

• În cadrul pieţei serviciilor de transport trei ţări ocupă cel mai mare segment al

ofertei la nivel comunitar: Uniunea Belgo-Luxemburgheză (UBL) în transportul

maritim (28,6%) şi Olanda pentru celelalte forme de transport (28,5%) fiind

specializată pe transportul rutier.

Spania, Germania şi Franţa deţin ponderi ridicate pe piaţa transportului

aerian, respectiv 17%, 20,1% şi 16%, zborurile internaţionale deţinând 90% din

totalul traficului aerian derulat de companiile lor naţionale.

• În turism Spania şi Italia şi-au rezervat împreună jumătate din piaţă (25,3% şi

20,8%) urmate de Franţa (14,1%);

• În domeniul bancar şi de asigurări patru ţări concurează pentru primul loc:

Franţa, Marea Britanie şi Uniunea Belgo-Luxemburgheză. Franţa deţine circa

36% din piaţa asigurărilor, Marea Britanie aproximativ 35,5% din piaţa bancară

şi UBL 27% din piaţa asigurărilor.

• În cazul serviciilor comerciale şi de afaceri UBL şi Olanda ocupă circa 36%

pentru primul grup de servicii şi 50% pentru al doilea grup.

• Germania domină piaţa construcţiilor cu o pondere de 36%.

• Marea Britanie ocupă o poziţie dominantă pe piaţa telecomunicaţiilor (27%).

1 Sursa Eurostat – Statistica balanţei de plăţi (1987-1992)

133

În cadrul tranzacţiilor internaţionale cu servicii la nivelul UE se disting două grupe

de ţări:

- prima grupă cuprinde majoritatea ţărilor membre UE care s-au specializat în unul

sau două servicii de export;

- a doua grupă este formată din UBL, Olanda şi Marea Britanie, aceste ţări

înregistrând cele mai ridicate performanţe comerciale pe cel puţin şase pieţe de

servicii1.

Analiza prin prisma gradului de internaţionalizare a celor nouă segmente de servicii

la nivelul UE prin luarea în considerare atât a comerţului cât şi a tranzacţiilor cu servicii

desfăşurate prin intermediul filialelor corporaţiilor comunitare implantate în străinătate

evidenţiază următoarea configuraţie sectorială:

• un grad relativ ridicat de internaţionalizare caracterizează două segmente de servicii

respectiv lanţurile hoteliere şi transporturile aeriene (în ambele cazuri

internaţionalizarea având loc prin intermediul comerţului);

• un grad mediu de internaţionalizare caracterizează următoarele patru segmente:

serviciile bancare şi serviciile de asigurări (în cadrul cărora internaţionalizarea are

loc cu precădere prin intermediul ISD), serviciile de telecomunicaţii şi serviciile de

afaceri (în cazul cărora internaţionalizarea are loc atât prin comerţ cât şi prin ISD);

• un grad relativ scăzut de internaţionalizare evidenţiază trei segmente de servicii

respectiv serviciile de distribuţie, transport rutier şi construcţiile.

2. O dimensiune importantă a procesului de internaţionalizare a serviciilor este

legată de extinderea tranzacţiilor cu servicii prin intermediul sistemului de

telecomunicaţii sub impactul introducerii şi aplicării rapide şi la scară largă a noilor

tehnologii din domeniul informaţiei şi telecomunicaţiilor

În condiţiile în care infrastructura de telecomunicaţii este cea care condiţionează în

mod decisiv creşterea transportabilităţii serviciilor, crearea de noi servicii, transformarea

celor tradiţionale şi expansiunea schimburilor internaţionale cu servicii, de evoluţiile în

acest domeniu depind într-o măsură hotărâtoare şansele unei ţări de a participa la comerţul

1 Sursa Eurostat – Statistica balanţei de plăţi (1987-1992)

134

internaţional cu servicii şi la circuitul economic internaţional în general.

Dezvoltarea sistemului de telecomunicaţii devine astfel, o problemă economică cheie

pentru crearea serviciilor “cu valoare adăugată” şi a locurilor de muncă aferente acestora, şi

aceasta cu atât mai mult cu cât evoluţiile tehnologice în acest domeniu se aşteaptă să se

accelereze ca urmare a multiplicării legăturilor prin sateliţi, a extinderii televiziunii prin

cablu a reţelelor de servicii cu valoare adăugată şi a reducerii în continuare a tarifelor

telecomunicaţiilor. Aceşti factori pe de o parte şi gradul ridicat de concentrare a resurselor

de informaţii pe de altă parte1, sunt de natură să creeze în mod justificat temeri serioase în

legătură cu impactul economic pe termen lung al evoluţiilor care se conturează în planul

schimburilor internaţionale sub efectul dezvoltării telecomunicaţiilor.

La baza acestor temeri se află decalajele crescânde între ţările în curs de dezvoltare şi

ţările avansate în termenii bazei materiale şi a infrastructurii chemate să susţină dezvoltarea

serviciilor “intensive în informaţii” şi în general a ramurilor economice intensive în servicii.

În prezent aceste decalaje se fac simţite, nu numai între ţările dezvoltate şi cele în

curs de dezvoltare ci şi între SUA şi ţările UE aşa cum reiese din tabelul alăturat (datele se

referă la anul 1997)

Decalaj EUROPA – SUA în privinţa noilor tehnologii din domeniul informaţiilor

Tabel nr.3.2

SURSA: Bussines Week 24-31 august 1998 p. 69

1 Rezultatele a numeroase studii recente converg în a considera SUA drept ţara care absoarbe partea preponderentă a resurselor globale de informaţii. De asemenea această ţară concentrează domeniile cu prespectivele de creştere cele mai rapide şi decisive pentru dezvoltarea viitoare a serviciilor cu valoarea adăugată. Se apreciază că aproximativ 50% din bazele de date publice accesibile on-line din lume sunt amplasate în SUA.

EUROPA SUA

Afaceri cu acces la internet 47% 31%

Locuinţe cu acces la internet 5,5% 18%

Cheltuieli totale în tehnologia informaţiei 196 miliarde 320 miliarde

Cheltuieli totale în servicii de telecomunicaţii 182 miliarde 230 miliarde

Locuinţe cu PC 24% 46%

135

3. Strânsele legături dintre fluxurile de servicii şi fluxurile de bunuri reprezintă o

dimensiune de loc de neglijat a importanţei strategice a schimburilor internaţionale cu

servicii

Constituie o realitate ce nu mai trebuie demonstrată faptul că pătrunderea pe piaţa

internaţională a bunurilor materiale este strâns legată de tranzacţiile cu servicii în virtutea

caracterului complementar sau chiar indispensabil a unor fluxuri de servicii în raport cu

schimburile de bunuri materiale. Practica internaţională furnizează numeroase dovezi că nu

există de fapt tranzacţii cu bunuri materiale care să nu implice sub o formă sau alta, direct

sau indirect, şi prestarea unor servicii, schimburile cu servicii tinzând să se transforme într-o

condiţie indispensabilă a majorării volumului de vânzări pe pieţele externe. Astfel serviciile

din domeniul transportului, asigurărilor şi operaţiunilor bancare sunt în mod necesar

complementare comerţului cu bunuri.

Alte servicii – cum ar fi publicitatea sau serviciile de inginerie şi consultanţă – chiar

dacă nu sunt indispensabile, se pot dovedi determinante pentru majorarea volumului

vânzărilor sau pentru menţinerea poziţiilor pe anumite pieţe. Mai mult, numeroase firme

occidentale exportatoare de bunuri realizează venituri mai mari în urma serviciilor furnizate

în mod complementar acestor exporturi decât din exporturile de bunuri propriu-zise.

Procesul crescând de internaţionalizare a serviciilor nu se circumscrie numai

fenomenului expansiunii susţinute a comerţului cu servicii ca urmare a creşterii capacităţii

serviciilor de a fi comercializate sub incidenţa progreselor din sfera informaticii şi

telecomunicaţiilor sau fenomenelor asociate cu extinderea activităţii societăţilor

transnaţionale. Acest proces se manifestă şi pe măsură ce tot mai multe servicii sunt

încorporate în bunuri materiale sau altfel spus pe măsura creşterii conţinutului în servicii al

bunurilor şi desigur pe măsură ce serviciile sunt înglobate în suporturi fizice. Comerţul

exterior al unei ţări înglobează într-o măsură mai mică sau mai mare şi servicii încorporate

în mărfuri în funcţie de natura mărfurilor comercializate şi de condiţiile în care ele sunt

fabricate.

136

4. În epoca contemporană asistăm la o accentuare a procesului de

internaţionalizare a producţiei în general şi a producţiei de servicii în particular,

coroborată cu lărgirea şi globalizarea pieţei mondiale.

Dacă până la începutul anilor ’80 relaţiile economice internaţionale erau

caracterizate de fenomenul internaţionalizării adică de deschiderea crescândă a economiilor

faţă de schimburile externe de bunuri, servicii şi capitaluri sfârşitul secolului XX marchează

o nouă etapă a acestui proces cunoscută şi sub numele de „globalizare” în literatura

economică anglo-saxonă, sau „mondializare” în cea francofonă.

Tendinţa de globalizare a pieţelor semnifică o accelerare şi totodată o aprofundare a

internaţionalizării, însoţită de o mai mare mobilitate internaţională a resurselor şi o

concurenţă crescută. Ea reprezintă de asemenea extinderea pieţelor dincolo de graniţele

naţionale şi crearea treptată a unei pieţe unice la scară planetară.

La baza acestei evoluţii se află revoluţia tehnico-ştiinţifică în domeniul informaţiei şi

comunicării ce a marcat sfârşitul secolului XX, liberalizarea schimburilor la scară mondială,

extinderea activităţii corporaţiilor transnaţionale, integrarea economică interstatală.

Având în vedere complexitatea fenomenului globalizării şi a consecinţelor sale, tot

mai mulţi specialişti se pronunţă în zilele noastre pentru luarea în considerare a ambelor sale

faţete.

Scoţând în evidenţă avantajele incontestabile ale schimburilor economice libere, fără

obstacole, între naţiuni, susţinătorii globalizării pun accentul preponderent pe avantajele

generate de globalizare cum ar fi: creşterea productivităţii şi îmbunătăţirea nivelului de viaţă

prin reducerea costurilor de producţie şi comercializare (ca urmare a economiilor de scară),

uşurarea derulării tranzacţiilor (în cadrul cărora schimbul de mărfuri se face aproape în timpi

reali cu negocierea, apelându-se la sisteme moderne de comunicaţii – fax, internet, etc.),

creşterea vitezei derulării operaţiunilor comerciale, financiare şi tehnologice, crearea unor

pieţe noi detaşate de anumite surse sau zone tradiţionale etc.

Pe de altă parte însă globalizarea poate constitui o sursă de ameninţare a locurilor de

muncă prin deschiderea graniţelor faţă de produsele din import mai competitive, ori prin

concedieri masive de personal consecinţă a fuziunii marilor corporaţii industriale sau poate

fi o sursă de dezordine financiară prin intermediul capitalurilor speculative (ex cazul ţărilor

137

asiatice unde recent criza financiară a făcut ravagii sociale datorită capitalurilor speculative

ce au părăsit în bloc regiunea).

Aceste trăsături generează implicaţii vaste şi uneori imprevizibile asupra

principalelor pieţe internaţionale făcând ca efectele globalizării să constituie subiectul unor

ample controverse.

Astfel problema mondializării pieţei naşte cel puţin 3 categorii de controverse

majore:

• cele legate de procesul liberalizării comerţului şi a măsurii în care acesta

poate fi benefic pentru toate ţările asigurând accesul în condiţii egale pe

pieţele lumii;

• cele referitoare la societăţile transnaţionale şi la rolul acestora în cadrul

globalizării;

• cele ce privesc problema suveranităţii naţionale în contextul tendinţei tot mai

accentuate de integrare economică ce are loc pe plan mondial.

• Prima categorie de controverse a fost pusă în evidenţă de-a lungul timpului atât în

cadrul negocierilor multilaterale desfăşurate în cadrul organismelor internaţionale din

Sistemul Naţiunilor Unite însărcinate cu promovarea comerţului mondial şi reglementarea

desfăşurării sale – respectiv Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) transformat

ulterior în Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) şi Conferinţa Naţiunilor Unite pentru

Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) cât şi în cadrul organizaţiilor economice integraţioniste ce

urmăresc pe plan economic desfiinţarea barierelor vamale dintre ţările membre,

reglementarea preţurilor, elaborarea unei politici vamale comune în relaţiile externe.

Dintre cele mai importante dezbateri ce au generat controverse pe problemele

liberalizării schimburilor putem aminti pe cele de la sfârşitul anului 1999 în cadrul

Conferinţei de la Seattle (SUA) a OMC şi în Forumul oamenilor de afaceri de la Davos

(Elveţia) precum şi cele din luna februarie 2000 la cea de a X-a sesiune a Conferinţei

Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) de la Bangkok (Thailanda).

În cadrul discuţiilor purtate s-au evidenţiat controverse pe problemele liberalizării

138

comerţului între:

• ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare;

• ţările dezvoltate în cadrul fluxurilor comerciale dintre UE şi SUA;

• reprezentanţii societăţii civile şi cei ai autorităţilor.

În cadrul negocierilor purtate cu ţările în curs de dezvoltare ţările dezvoltate au

pledat pentru o liberalizare totală a pieţelor prin reducerea treptată până la dispariţie a

taxelor vamale, abandonarea graduală a obstacolelor netarifare, liberalizarea mişcării

internaţionale a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor, persoanelor, forţei de muncă şi

tehnologiilor, măsuri care în opinia lor reprezintă cel mai bun mijloc de creştere a nivelului

de viaţă şi de răspândire a prosperităţii în lume.

Circulaţia liberă a mărfurilor şi capitalurilor ajută ţările subdezvoltate să producă

bunuri mai ieftine şi de mai bună calitate să-şi sporească gradul de competitivitate şi să

devină astfel parteneri credibili pe pieţele internaţionale.

În schimb ţările lumii a treia şi-au exprimat frustrarea pentru ceea ce ele au

considerat a fi lipsă de înţelegere a ţărilor puternic industrializate faţă de cerinţele şi

doleanţele acestei lumi în condiţile unei spirale tot mai accentuate a inegalităţilor. (În ultimii

25 de ani PIB/locuitor a crescut cu 71% în ţările dezvoltate, dar a înregistrat o creştere de

numai 6% în statele în curs de dezvoltare).

Printre problemele globale cel mai des menţionate de cei ce se opun globalizării se

numără: adâncirea decalajului N-S, creşterea datoriei externe a ţărilor slab dezvoltate,

necesitatea asistenţei financiare, care, dacă este acordată duce la creşterea dependenţei

statelor respective de organismele finanţatoare, menţinerea şi chiar adâncirea subdezvoltării

în unele părţi ale lumii, creşterea interdependenţei naţiunilor în defavoarea statelor mici şi

puţin dezvoltate, dispariţia valorilor tradiţionale1.

Ţările în curs de dezvoltare consideră că nu au beneficiat de pe urma procesului de

liberalizare de până acum negociat de OMC şi cer ţărilor industrializate să-şi deschidă în

mai mare măsură porţile în faţa produselor lor, arătând că, solicitând ţărilor sărace, din

1 Smedescu I – Marketing, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2003, pag. 506

139

lumea a treia să-şi deschidă tot mai larg pieţele, ţările dezvoltate dau dovadă în ceea ce le

priveşte de un protecţionism înverşunat.

În opinia ţărilor în curs de dezvoltare o reducere în continuare a barierelor tarifare le-

ar condamna pentru totdeauna la statutul de furnizoare de materii prime şi la invadarea

pieţelor lor interne cu produse ale ţărilor dezvoltate. Ele critică OMC considerând-o un

instrument al unei globalizări puse în slujba marilor grupări transnaţionale şi cer „înlocuirea

globalizării sălbatice” cu o „globalizare cu faţă umană” care să ţină seama în mai mare

măsură de interesele ţărilor şi păturilor defavorizate.

Nici ţările în tranziţie din Europa de Est nu sunt indiferente la ceea ce se întâmplă

în procesul mondializării.

Dacă până în prezent ele erau încântate de avantajele liberalizării pieţelor, îndeosebi

de faptul că societăţile străine ce au investit în economiile lor realizează o productivitate

dublă sau chiar triplă în comparaţie cu cele locale, de la o vreme şi ţările în tranziţie sunt

preocupate mai mult de dezavantajele mondializării.

Aceste ţări realizează că deschiderea pieţelor îi avantajează pe cei puternici şi îi

dezavantajează pe cei slabi care sunt pur şi simplu striviţi de coloşii transnaţionali.

Legat de fluxurile comerciale dintre SUA şi UE controversele au ca obiect principal

liberalizarea comerţului cu produse agricole şi alimentare. SUA care au un mare surplus de

produse agricole doresc eliminarea subvenţiilor pentru aceste produse în timp ce ţările UE

sunt de acord numai cu reducerea acestor subvenţii.

Pentru produsele alimentare manipulate genetic (în special produse din carne) prin

administrarea de hormoni sintetici, SUA doresc de asemenea să aibă acces liber pe pieţele

europene în timp ce UE nu se arată deloc încântată de această perspectivă.

Dar punctele de vedere cele mai divergente legate de liberalizarea comerţului

mondial şi globalizare s-au înregistrat în cadrul confruntărilor între reprezentanţii societăţii

civile (grupuri sindicale, ONG, organizaţii de protecţie a consumatorilor etc.) şi cei ai

autorităţilor („vârfurile de lance” instituţionale globale sunt: OMC, FMI, Banca Mondială).

În ultima vreme este un fapt „normal” ca summiturile economice să genereze valuri de

proteste (spre exemplu cele înregistrate la Seattle la Conferinţa OMC sau cele de la

Washington la reuniunea anuală a celor mai importante două organisme financiare din lume

140

FMI şi Banca Mondială).

Protestanţii îşi exprimă violent opoziţia faţă de o nouă liberalizare a comerţului

sinonimă în ochii lor cu sărăcia, şomajul, injustiţia socială, degradarea mediului

înconjurător.

Ei reproşează celor două mari organisme financiare faptul că ele acţionează ca „doi

rechini ai împrumuturilor” pe plan global aruncând „momeala” unor împrumuturi

avantajoase şi apoi insistând în direcţia unei politici de deschidere a pieţelor ceea ce de fapt

nu are alt efect decât atragerea statelor respective şi mai mult în prăpastia sărăciei. Astfel, în

anii ’80 şi ’90 FMI şi-a deschis sursele de finanţare, trecând la sistemul acordurilor stand-

by. Aceste acorduri sunt de valori mari şi de lungă durată, în condiţii favorabile pentru

debitor (primitorul de fonduri) sub aspectul dobânzii, perioadei de graţie, termenului de

rambursare. Dar împrumuturile stand-by sunt însoţite şi de o serie de condiţii economice şi

politice pe care trebuie să le traducă în viaţă statele primitoare şi care se referă la politica

fiscală, politica bugetară, politica veniturilor şi politica preţurilor într-un cuvânt cele mai

importante pârghii economice ale unui stat.

Deşi greu acceptate de populaţia autohtonă (de aici şi mişcările sociale de protest)

măsurile FMI sunt aplicate în condiţii aproximativ identice pentru diverse state ale lumii,

deseori rupt de realităţile concrete. Astfel se realizează un model unic de asistenţă şi

dezvoltare care contribuie în mod susţinut la accelerarea procesului de globalizare1.

• Cea de-a doua categorie de controverse legate de problema globalizării sunt cele ce

privesc societăţile transnaţionale şi rolul pe care acestea îl îndeplinesc în economia mondială

contemporană precum şi influenţa lor asupra economiei ţărilor în curs de dezvoltare.

Adevăraţi coloşi ai lumii moderne, firmele transnaţionale sunt formate prin

concentrarea capitalurilor (fuzionări, absorbţii), unele având o putere economică mai mare

chiar decât a unor ţări dezvoltate.

Cam peste tot în lume asistăm astăzi la contopiri de firme naţionale şi internaţionale

atât în domeniul industrial, energetic şi de cercetare cât mai ales în domeniul serviciilor.

1 C. Moisuc – Economie Internationala. Probleme globale ale economiei mondiale. Ed. Fundatia

Romana de Maine, Bucuresti, 2001

141

Dintre cele mai importante anunţuri privind astfel de fuziuni în ultima perioadă în

sfera serviciilor putem enumera:

cel referitor la principalele trei bănci nipone care au hotărât să alcătuiască un

holding din toamna anului 2000 ce va da naştere celui mai mare grup bancar

din lume cu un activ total care echivalează suma de 1300 miliarde $;

cel ce priveşte fuziunea burselor din Londra şi Frankfurt care a dat naştere

celei mai mari burse europene şi care mizează pe extinderea în continuare a

acestei alianţe prin atragerea începând din anul 2000 a burselor din Madrid şi

Milano ca şi pe începerea de discuţii cu noul centru bursier Euronext format

ca urmare a fuziunii devenită publică între bursele de la Paris, Bruxelles şi

Amsterdam.

Procesul concentrării capitalurilor a condus la apariţia unui mare număr de STN

dintre care unele au reuşit să monopolizeze întregi ramuri de activitate (ex IBM).

Cele mai importante 100 de STN fac legea pe piaţa mondială reconfigurând practic

harta economică a lumii.

Investiţiile de capital în economia altor ţări reprezintă principalul instrument de

acţiune al STN.

Efectele acţiunii STN asupra economiei mondiale în general şi a ţărilor în curs de

dezvoltare în special sunt controversate.

Astfel, la un pol se situează adepţii societăţilor transnaţionale care conştientizează

avantajele pe care acestea le poartă cu ele în calitate de agenţi ai globalizării.

Ei demonstrează că STN sunt vectori ai dezvoltării, ai modernizării şi ai integrării în

economia mondială.

Ele impulsionează transferul de tehnologie (filiale implantate în exterior au nevoie de

maşini, utilaje, cunoştinţe pe care le procură în mare parte de la societatea-mamă din ţara de

origine), crează locuri de muncă, contribuie la ridicarea calificării unor categorii socio-

profesionale şi la mai buna folosire a unor capacităţi de producţie locale. Mai mult,

investiţiile făcute de STN în economiile ţărilor în dezvoltare au permis acestor ţări să-şi

reducă cererea de credite externe care în ultimul timp au devenit tot mai oneroase.

Potrivit adepţilor transnaţionalizării dezavantajul ţărilor în curs de dezvoltare nu este

142

dat de prezenţa în economiile lor a STN, ci de absenţa acestora inclusiv a celor proprii.

Dacă avem în vedere că cele mai importante criterii după care îşi orientează

investiţiile STN sunt: rata inflaţiei, stabilitatea monetară şi cea politică, putem spune că

ţările în dezvoltare nu reprezintă un mediu prea atractiv pentru STN în ciuda avantajului lor

comparativ privind ieftinătatea forţei de muncă.

Aceasta deoarece în majoritatea acestor ţări capacitatea statală este relativ redusă, nu

există un sistem legislativ coerent, iar corupţia aparatului de stat este avansată. De aceea

economiile în formare devin din ce în ce mai puţin atrăgătoare pentru capitalul străin. Dacă

în 1997 cca 37% din investiţiile internaţionale erau absorbite de economiile în curs de

dezvoltare, un an mai târziu ponderea lor s-a redus la 25%.

La nivelul anului 1999 cele mai afectate de reducerea investiţiilor străine au fost

ţările asiatice unde criza financiară şi bursieră a ţinut la distanţă capitalul străin. De

asemenea în Europa de Est investiţiile directe au scăzut în 1999 cu 4%. România se situa la

nivelul anului 1998 pe penultimul loc în rândul ţărilor est europene în ceea ce priveşte

investiţiile de capital străin (în România s-au investit în 10 ani cât în Polonia în jumătate de

an).

Cauza acestei nefavorabile evoluţii trebuie căutată în amânarea repetată a

restructurării economiei reale, în instabilitatea legislativă şi politică care au făcut ca atât

producţia cât şi puterea de cumpărare să se afle în cădere liberă.

La polul opus faţă de susţinătorii STN se situează cei ce afirmă că giganţii

corporatişti prin politica preţurilor de transfer influenţează negativ balanţa de plăţi externe,

creând în anumite circumstanţe stări de instabilitate economică şi socială cu consecinţe

dramatice pentru ţările gazdă.

Prin acţiunea STN suveranitatea statului începe să se erodeze nu de puţine ori ele

amestecându-se în treburile interne ale statelor gazdă şi exercitând diverse presiuni asupra

acestora.

• Ca urmare a extinderii sferei de influenţă a STN în economia mondială, dar şi a

proceselor de integrare economică interstatală apar tot mai multe controverse legate de

erodarea treptată a suveranităţii statelor naţionale.

143

Fenomenele globalizării şi integrării implică renunţarea de bunăvoie a statelor

membre la o parte din atributele lor suverane.

În prezent în cercurile occidentale se desfăşoară numeroase dezbateri în jurul noţiunii

de suveranitate ca unul din fundamentele dreptului internaţional.

Acestea sunt legate atât de schimbările globale ce nu mai pot fi abordate în cadrul

unei singure ţări, ci reclamă abordări planetare, cât şi de intenţiile de reformă a UE în

perspectiva extinderii numărului de membrii.

Dublarea practic a numărului de membrii ai UE ridică problema trecerii de la votul

pe bază de consens la votul majoritar.

În legătură cu principiul suveranităţii se ridică şi alte întrebări interesante precum:

La cât anume din suveranitate să se renunţe?

Cine va prelua partea cedată sau transferată?

Va putea fi recuperată această parte când statul sau statele respective vor

dori?

Pot fi unele ţări mai egale decât altele?

Se pot compara statele mari precum SUA, Rusia, China cu cele mai mici

care cel puţin teoretic au acelaşi cuvânt de spus în forumul internaţional

cel mai larg ONU?

Asemenea întrebări necesită răspunsuri ce impun o reconsiderare a principiilor şi

regulilor de drept internaţional care până acum se axau pe suveranitate ca un drept

inalienabil al statelor, proclamat ca atare în toate documentele cu vocaţie mondială inclusiv

Carta ONU şi Actul Final de la Helsinki.

Nu e mai puţin adevărat că unele state mai mici manifestă anumite reticenţe faţă de

reconsiderarea principiului suveranităţii naţionale temându-se de diminuarea influenţei şi

puterii lor de decizie.

Controversele în jurul limitării suveranităţii sunt în curs fiind de aşteptat noi opinii şi

argumente de o parte şi de alta.

Un cuvânt greu de spus îl vor avea experţii în drept internaţional care deocamdată

ezită să se pronunţe tranşant.

Probabil anumite reconsiderări sunt inevitabile cu condiţia precizării riguroase în

144

care cazuri şi în ce condiţii. Altfel, calea abuzurilor instituţionalizate poate fi deschisă.

Ca o concluzie la cele prezentate putem spune că globalizarea este un proces obiectiv

şi ireversibil, determinat de revoluţia info-tehnologică proces ce nu poate şi nici nu trebuie

să fie oprit.

Globalizarea prefigurează trecerea omenirii la o nouă treaptă a evoluţiei sale

societatea informaţională.

“Deceniile care urmează – spune Alvin Toffler în lucrarea sa „Puterea în mişcare” –

vor cunoaşte o titanică luptă pentru putere între globalizatori şi naţionalişti. Această luptă

reflectă coliziunea dintre o ordine industrială muribundă şi noul sistem global de creare a

bogăţiei care-i ia locul”.

„Societatea post capitalistă – spune la rândul său Peter Drucker reputat specialist

american în domeniul sociologiei, economiei şi marketingului – se va folosi de piaţa liberă

ca de un mecanism verificat de integrare. Ea nu va fi o societate anticapitalistă. Ea nu va fi

nici măcar o societate noncapitalistă, instituţiile capitalismului vor supravieţui deşi unele

cum ar fi băncile ar putea juca roluri complet diferite.

Noua societate va fi supra simbolică. Mijloacele de producţie utilizate în cadrul ei nu

vor mai fi capitalul, resursele naturale şi munca ci schimbul de date, informaţii, cunoştinţe”1.

1 Peter F. Drucker – Societatea postcapitalistă, Editura Image, 1999, Bucureşti, pag. 10

145

3.3. Corporaţiile transnaţionale agenţi activi ai globalizării în

servicii

Iniţial firmele cu filiale în mai multe ţări au fost denumite corporaţii sau societăţi

multinaţionale. La ONU, însă ţările în curs de dezvoltare au impus un alt termen şi anume

acela de societăţi transnaţionale, respectiv corporaţii transnaţionale (vezi centrul ONU

pentru Corporaţii Transnaţionale).

Denumirea de societate transnaţională defineşte o corporaţie având centrul de decizie

într-o singură ţară, dar care optimizează criteriul eficienţei economice la nivelul tuturor

filialelor trecând peste interesele înguste ale unei filiale sau alteia din diferite ţări.

În cele ce urmează vom folosi pentru desemnarea acestor firme titulatura ONU.

Din punct de vedere economic societăţile transnaţionale se caracterizează prin

următoarele trăsături:

• Capitalul societăţii este de valoare mare de dimensiuni mari, format din

vărsăminte ale unei mari firme, dar şi din contribuţii la capital din partea unor

societăţi din ţara de provenienţă sau din alte ţări;

• Activitatea de investiţii, producţie şi comercializare a societăţii se desfăşoară

prin filialele aflate într-un număr mare de ţări;

• Societatea cuprinde în sfera sa de activitate operaţiuni economice integrate

(de producţie, bancare, de cercetare, de dezvoltare, de comercializare, de

asigurări) dispersate după raţiuni economice şi strategice în mai multe filiale;

• Cifra de afaceri este deosebit de mare de regulă peste 1 miliard $, dar cele

mai multe societăţi au cifre de afaceri de peste 50-70 miliarde $; unele

societăţi transnaţionale au cifre de afaceri mai mici (sub 1 miliard $) dar

activează în domeniu de vârf instaurând deseori monopoluri;

• Forma principală de realizare a activităţii societăţilor transnaţionale o

reprezintă investiţiile străine directe prin care se asigură deţinerea pachetului

de control şi monopolul asupra deciziei.

Corporaţiile transnaţionale sunt actorii principali ai trecerii de la procesul

internaţionalizării la cel de mondializare. Ele aveau în anul 2000 peste 850.000 de filiale ce

146

împânzeau întreaga economie mondială.

Din cele circa 65.000 de companii transnaţionale se remarcă activitatea primelor 200

de societăţi transnaţionale care se grupează într-un număr de 17 ţări dezvoltate sau în curs de

dezvoltare primele 8 ţări deţinând o pondere de 96,5% din numărul total şi o pondere de

96% din cifra de afaceri.

Repartizarea pe ţările de origine a primelor 200 societăţi transnaţionale

Tabel 3.3

Nr. crt. Ţara de origine Număr de

firme

Cifra de afaceri

(miliarde $)

Ponderea în cifra de

afaceri totală 1. Japonia 62 3169 40,7 2. SUA 53 1998 25,4 3. Germania 23 786 10,0 4. Franţa 19 572 7,3 5. Marea Britanie 11 275 3,5 6. Elveţia 8 244 3,1 7. Coreea de Sud 6 183 2,3 8. Italia 5 171 2,2 9. Marea Britanie / Olanda 2 195 2,0 10. Olanda 4 118 1,5 11. Venezuela 1 26 0,3 12. Suedia 1 24 0,3 13. Belgia / Olanda 1 22 0,3 14. Mexic 1 22 0,3 15. China 1 19 0,2 16. Brazilia 1 18 0,2 17. Canada 1 17 0,2 18. Total 200 7850 100 SURSA: World Investment Report 2002

În procesul de mondializare se observă unele tendinţe noi care atestă trecerea pe

trepte superioare atât a procesului de transnaţionalizare cât şi a activităţii corporaţiilor

transnaţionale. Astfel, asistăm la apariţia unor raporturi noi între guvernele statelor gazdă

şi societăţile transnaţionale, raporturi ce au devenit mai pragmatice şi mai realiste în ultimii

147

10-15 ani, ceea ce se materializează pe de o parte în adoptarea unor regimuri liberalizate faţă

de investiţiile străine iar pe de altă parte în manifestarea unei atenţii sporite din partea

corporaţiilor transnaţionale faţă de cerinţele reale ale economiilor ţărilor gazdă.

Se constată deci strădania de acomodare reciprocă a intereselor şi avantajelor.

De asemenea asistăm la o creştere a pluralismului investitorilor internaţionali.

Astfel în rândul ţărilor dezvoltate s-au creat trei poli de mari investitori şi anume: Statele

Unite ale Americii, Uniunea Europeană şi Japonia.

Dar au început să pătrundă în rândul societăţilor transnaţionale şi firme dintr-o serie

de ţări în curs de dezvoltare cum sunt firme din Coreea de Sud (care ocupă locul 7 în rândul

ţărilor după cifra de afaceri), Venezuela, Mexic, China, Brazilia, etc.

Ţările Europei de Est (foste socialiste) trecând la economia de piaţă şi-au propus

realizarea unor obiective de mai mare anvergură cum sunt: privatizarea, restructurarea,

retehnologizarea, dezvoltarea infrastructurii materiale, toate presupunând importante resurse

financiare.

Societăţile transnaţionale dispun de mari fonduri financiare şi văd o perspectivă de

câştig prin investiţii în realizarea obiectivelor de mai sus.

Datele referitoare la primele companii transnaţionale din Europa Centrală şi de Est

confirmă faptul că societăţile transnaţionale ruseşti sunt mai mari şi mai răspândite decât

alte companii transaţionale din regiune. Lukoil, de exemplu cu active în străinătate de peste

4 miliarde $ se află printre cele mai mari companii transnaţionale din ţările în curs de

dezvoltare.

Pătrunderea societăţilor transnaţionale în ţările est-europene constituie o etapă

importantă atât pentru aceste societăţi ca atare, cât şi pentru ţările gazdă ale investiţiilor

străine directe. Dar acest proces nu este uşor el presupunând crearea de condiţii obiective şi

subiective, inclusiv depăşirea unor mentalităţi atât din partea ţărilor gazdă cât şi din partea

ţărilor de origine a societăţilor transnaţionale şi a oamenilor de afaceri.

O importanţă crescândă cunoaşte transnaţionalizarea activităţilor în domeniul

serviciilor cum ar fi: serviciile bancare, comerciale, de asigurări, de transporturi, de turism,

publicitate, telecomunicaţii etc.

Cronologic vorbind corporaţiile transnaţionale au apărut iniţial în sectorul terţiar în

148

domeniile bancar, transporturi rutiere, maritime şi asigurări, expansiunea lor fiind legată şi

determinată de lumea colonială şi semicolonială.

Între sfârşitul primului război mondial şi până la începutul anilor ’60 corporaţiile

transnaţionale şi-au extins activitatea şi în alte ramuri de servicii cum ar fi: publicitatea,

telecomunicaţii, turism, comerţ şi contabilitate.

Trebuie subliniat că, în această perioadă, rolul lor în aceste ramuri a fost iniţial

extrem de modest, prin comparaţie cu cel deţinut de corporaţiile transnaţionale din sectorul

industrial.

Deceniul 7 a dat startul în ceea ce priveşte gradul de transnaţionalizare a industriilor

de servicii, acesta accentuându-se puternic o dată cu trecerea anilor, ritmul de creştere fiind

însă diferenţiat pe ramuri ale serviciilor. În prezent pe plan mondial lista celor mai mari

corporaţii transnaţionale din sfera serviciilor este dominată de companiile comerciale şi de

băncile transnaţionale, dar în această categorie sunt incluse şi unele companii de asigurări.

De exemplu primele 10 bănci mondiale clasificate în funcţie de capital se prezintă

astfel:

Topul primelor 10 bănci mondiale, în funcţie de capital (milioane $) în 2001

Tabel 3.4 Nr. crt. Firma Ţara de

origine Capital

1. Citigroup SUA 54.498

2. Mizuho Financial Group Japonia 50.502

3. Bank of America Corp. SUA 40.667

4. J.P. Morgan Chase SUA 37.581

5. HSBC Holdings Anglia 34.620

6. Crédit Agricole Groupe Franţa 26.383

7. Industrial and Comercial Bank of China China 22.792

8. Deutsche Bank Germania 20.076

9. Bank of Tokyo Mitsubishi Japonia 20.050

10. Sakura Bank Japonia 20.035

SURSA: The world in figures 2002 - The Economist

149

Procesul de transnaţionalizare a activităţii bancare a crescut cu un impuls deosebit

prin mondializarea pieţelor financiare (care au căpătat dimensiuni spectaculoase după anul

1980), dezvoltarea pieţei internaţionale a valorilor mobiliare, dezvoltarea pieţei creditelor

consorţionale şi creşterea numărului şi a cifrei de afaceri ale băncilor transnaţionale care au

lansat pe piaţa financiară noi produse şi facilităţi .

Pe plan financiar-bancar societăţile transnaţionale practic monopolizează piaţa

financiară şi sistemul bancar mondial. Ele realizează anual investiţii externe directe cuprinse

între 200-300 miliarde $ la care se adaugă şi investiţiile de portofoliu (în acţiuni, obligaţiuni,

bonuri de tezaur etc.).

După unele surse, stocul investiţiilor directe în străinătate ale societăţilor

transnaţionale este de circa 2000 miliarde $, iar primele 100 bănci din lume au peste 4500

filiale şi sucursale, ceea ce le permite să domine piaţa financiară în proporţie de 75-80%1 .

Având dimensiuni financiare mari majoritatea corporaţiilor transnaţionale din

domeniul serviciilor îşi au sediul în ţările dezvoltate, între ele existând diferenţe constând în

gama serviciilor prestate, putere financiară, număr de filiale.

O poziţie aparte deţine SUA prin faptul că firmele transnaţionale din această ţară au

o poziţie predominant fruntaşă în toate industriile de servicii.

Cel mai mare număr de filiale al corporaţiilor americane în domeniul serviciilor sunt

concretizate în publicitate, comerţ, servicii financiare. Astfel, de exemplu Citibank

înregistrează peste 65% din veniturile sale totale prin operaţiuni realizate de filialele sale din

străinătate2.

De asemenea primele 10 firme de comerţ cu amănuntul din lume obţin marea

majoritate a veniturilor lor din străinătate aşa cum rezultă din tabelul de mai jos (din aceste

venituri o importantă pondere este deţinută de firmele din SUA).

1 Constantin Moisuc – Economie internaţională. Probleme globale ale economiei mondiale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001, pag 200

2 Raymond Vernon – The Economic and Political Consequences of Multinational Entreprise Boston 1983

150

Cele mai mari 10 firme de comerţ cu amănuntul - 2003 în miliarde $

Tabel 3.5

Nr. crt. Firma Ţara de origine Încasări

1. Wal-Mart. Stores SUA 244,5

2. Carrefour Franţa 72,1

3. Home Depot SUA 58,2

4. Costco SUA 38,7

5. Walgreen SUA 28,6

6. Lowe's SUA 26,4

7. Finatis Franţa 24,8

8. Rallye Franţa 24,8

9. CVS SUA 24,1

10. Sysco SUA 23,2 SURSA: Fortune Magazine - Topul primelor 250 firme mari din lume în aprilie 2003

Aceste cifre demonstrează că multe firme americane nu numai că au un grad sporit

de internaţionalizare ci şi o mărime formidabilă.

Activitatea de servicii a firmelor japoneze este axată în principal pe servicii de

telecomunicaţii, transport maritim, bancare şi de asigurări, publicitate, comerţ, domenii unde

sunt concentrate cele mai multe filiale ale acestor corporaţii.

În general, indicele de transnaţionalizare1 a firmelor japoneze este mai redus, având

în vedere aria strict specializată de activităţi din domeniul serviciilor în care acestea

excelează.

Dar începând cu deceniul 7 şi până în prezent asistăm la o evoluţie rapidă îndeosebi

în cazul serviciilor financiare în ciuda prudenţei de care dau dovadă corporaţiile

transnaţionale japoneze în dezvoltarea activităţilor în străinătate.

1 Acesta se poate determina atat prin numarul de filiale detinut de aceste firme cat si prin ponderea

operatiunilor realizate in strainatate fata de totalul vanzarilor unei societati transnationale.

151

În prezent piaţa japoneză de asigurări este cea mai importantă piaţă din Asia şi a

doua ca mărime din lume.

Pentru a face faţă problemelor cu care se confruntă mai multe companii au fuzionat

între ele sau cu unele bănci.

Dereglementarea a permis asigurătorilor niponi să pătrundă pe piaţa fondurilor

mutuale şi a băncilor pentru a vinde un număr limitat de produse de asigurare.

Astfel, piaţa este foarte concentrată primele 5 companii deţinând 60,4% din totalul

primelor pentru asigurările de viaţă şi respectiv 53,6% pentru asigurările generale1.

Competiţia care s-a născut între corporaţiile transnaţionale prestatoare de servicii a

crescut rapid la cele mai înalte cote.

În acest sens firme din Coreea de Sud, Hong Kong, Singapore sau Europa de Vest şi-

au dezvoltat activităţi performante în domeniile serviciilor comerciale, bancare, de asigurări,

de telecomunicaţii, de electronică industrială etc.

De exemplu pe piaţa retailerilor febra expansiunilor este mai mare ca oricând. În

timp ce zvonurile privind consolidările în interiorul Uniunii Europene dau de lucru

analiştilor, ţări precum Malaezia, Egipt sau Thailanda au devenit noile puncte de atracţie pe

scena comerţului internaţional. De asemenea Europa Centrală şi de Est şi Statele Baltice

sunt regiuni luate din ce în ce mai mult în considerare pentru a demara o afacere sau a

consolida una deja existentă.

Cu magazine în 26 de ţări şi planuri de a intra pe alte patru pieţe în viitorul apropiat

Carrefour este de departe retailerul cu cea mai mare răspândire geografică.

Cel mai ambiţios proiect al Carrefour este intrarea în Japonia, ţară recunoscută

pentru restricţiile impuse investiţiilor străine.

Alţi comercianţi europeni importanţi cu vederi expansioniste sunt Ahold (Olanda),

Casino (Franţa) şi Tesco (Marea Britanie).

Ahold în special, cu operaţiuni în 24 de ţări pare a fi pe cale să reducă diferenţele

dintre el şi Carrefour. Ahold a devansat chiar Carrefour în Statele Unite, continent pe care

1 Dan Anghel Constantinescu – Conjonctura pietei mondiale a asigurarilor 2001, Ed. Colectia Nationala,

Bucuresti 2002

152

francezii l-au abandonat în 1993.

Primii cinci retaileri şi wholesaleri europeni şi-au dublat aproape cota de piaţă în

numai zece ani, ajungând la 26% în 2000 şi au generat vânzări de circa 194 miliarde de $1.

Două dezvoltări paralele au dus la acest rezultat:

• Mai întâi, toate aceste companii şi-au extins organic reţelele de magazine, fie

în Europa Centrală şi de Est, fie în Italia, Spania sau Portugalia;

• În cel de-al doilea rând au avut loc preluări masive precum

Carrefour/Promodês, Metro/Makro sau Rewe/Billa care au majorat vânzările

şi cotele de piaţă ale cumpărătorilor.

De exemplu vânzările Carrefour au crescut cu 257% în perioada 1995-2000 atât

datorită achiziţionării Promodês, cât şi creşterii organice.

Fuziuni importante vor schimba peisajul sectorului detailist în multe ţări din lume.

Procesul de globalizare alimentează concentrările în comerţul cu produse alimentare.

Astfel, Casino are o politică expansionistă agresivă în tentativa de a prinde din urmă

retaileri a căror activitate de extindere în străinătate a debutat încă din anii ’70. Chiar Casino

a pus piciorul pentru prima oară în străinătate în 1976, dar de abia 20 de ani mai târziu după

deschiderea hipermarketurilor Géant din Polonia, centrul de greutate al afacerilor retailerului

francez s-a mutat în străinătate.

Proiectele expansioniste ale Tasco vizează Europa Centrală şi de Est. Retailerul

britanic intenţionează să intre pe cinci noi pieţe în viitorul apropiat printre care China şi

Japonia.

Retailerul britanic Mark&Spencer este în prezent în 24 de ţări şi cu toate că a fost în

pragul falimentului din cauza politicii sale expansioniste speră ca în ciuda tuturor

dificultăţilor să pătrundă şi pe pieţele din Rusia şi Finlanda.

Ahold a găsit oportunităţi din belşug în Spania de exemplu unde sectorul de

supermarketuri este foarte fragmentat. După achiziţionarea în septembrie 2000 a lanţului de

supermarketuri Superdiplo cota de piaţă a lui Ahold în această ţară a crescut de la 1 la 4%.

1 Revista Magazinul Progresiv – ianuarie 2001 nr. 17 – pag 47-50 – martie 2001 nr. 19 – pag. 54-58

153

De asemenea retailerul olandez şi-a consolidat prezenţa în Europa de Nord prin

achiziţionarea la sfârşitul anului 1999 a 50% din pachetul de acţiuni a unuia dintre cei mai

mari comercianţi de bunuri alimentare din Scandinavia, ICA.

Această mişcare îi oferă lui Ahold o trambulină extraordinară pentru expansiunea în

Ţările Baltice.

La fel de interesante sunt Polonia, Cehia, Ungaria care ca şi tările baltice au devenit

membre UE.

În Polonia sunt activi deja 24 de retraileri străini, care fac din această ţară cea mai

congestionată piaţă din punct de vedere al comercianţilor de produse alimentare din lume.

Ahold de exemplu va deschide patru noi hipermall-uri, înconjurate de 30-40 magazine

satelit independente atât în Polonia cât şi în Cehia.

Carrefour a deschis deja un hipermarket în România şi este deja prezent şi în

Bulgaria şi Grecia.

Mai există şi piaţa dificilă dar extrem de promiţătoare a Federaţiei Ruse unde până în

2005 vor fi deschise cinci şase magazine de către Carrefour şi Metro.

Malaezia se află în centrul atenţiei pe continentul asiatic. Aici urmează să se

deschidă în următorii trei ani 10 hipermarketuri aparţinând retailerului Dairy Farm din Hong

Kong şi firmei Carrefour.

De asemenea şi Tesco prezent deja în Taiwan, Thailanda şi Coreea de Sud vizează

Malaezia ca punct ideal de plecare pentru investiţii în China şi Japonia. În Taiwan retailerul

britanic va inaugura 20 de hipermarketuri în următorii patru ani, iar în Thailanda, Lotus,

filiala Tasco doreşte să ajungă la 40 de magazine până în 2002 şi la 55 până în 2005.

Carrefour are deja nouă hipermarketuri în Thailanda în timp ce Casino urmăreşte să

mărească numărul magazinelor sale Thai Big C la 40 până la sfârşitul anului 2003.

154

Topul retailerilor în funcţie de numărul ţărilor în care activează

Tabel 3.6

Nr. crt. Firma Ţara de origine Nr. filiale în

străinătate

Nr. activităţi

planificate 1. Carrefour Franţa 25 5

2. Ahold Olanda 24 2

3. Marks&Spencer Marea Britanie 24 2

4. Metro AG Germania 20 7

5. Ito Xo Kado Japonia 20 0

6. Rewe Germania 19 3

7. Auchan Franţa 12 0

8. Shoprite Africa de Sud 12 1

9. Casino Franţa 12 0

10. Makro Olanda 11 0

SURSA: Magazinul Progresiv martie 2001

Nici pieţele altor servicii nu au scăpat de competiţia acerbă dintre corporaţiile

transnaţionale.

Astfel, cu ani în urmă corporaţiile transnaţionale americane specializate în servicii de

construcţii deţineau monopolul în acest domeniu.

Astăzi firme din Coreea de Sud, Italia, Spania, Franţa, Irlanda, Elveţia etc. îşi dispută

un important procent din prestaţiile internaţionale ale acestor servicii1. Ba mai mult poziţiile

fruntaşe ale corporaţiilor americane în domeniul software se văd ameninţate şi ele de

puternica concurenţă a firmelor japoneze şi vest europene2.

De asemenea electronica şi serviciile aferente reprezintă unul din domeniile cu cele

mai mari concentraţii de active în străinătate ale societăţilor transnaţionale (activităţile lor

concretizându-se de la vânzări de electronice către marele public până la sisteme de

1 Construcţiile reprezintă activitatea cu cel mai înalt Indice de transnaţionalizare calculat pe ramuri ale economiei, potrivit cu Raportul Mondial al Investiţiilor New York 1999

2 Fortune Magazine – Topul primelor 250 firme mari din lume în aprilie 2003

155

comunicaţii).

O caracteristică a corporaţiilor transnaţionale din sfera serviciilor o reprezintă

dinamismul expansiunii lor şi interdependenţa dintre ele şi corporaţiile transnaţionale

din domeniul industriei prelucrătoare.

În cazul a numeroase segmente de servicii în special cele ce furnizează inputuri

intermediare pentru procesul de producţie sau cele care sunt activităţi de circulaţie –

stimulentul iniţial pentru internaţionalizarea lor l-a constituit creşterea rapidă şi extinderea

globală a societăţilor transnaţionale din industria prelucrătoare.

Pe măsura ce aceste societăţi au proliferat pe plan global, ele au fost urmate de

marile bănci, marile companii de asigurări, agenţii de publicitate, firme de consultanţă,

companii de transport, lanţuri hoteliere şi de turism, firme de închiriat maşini etc.

În numeroase privinţe atât internaţionalizarea activităţilor din sfera industriei

prelucrătoare cât şi a activităţilor de servicii de afaceri s-au dovedit a fi interactive. Marile

corporaţii de servicii de afaceri au manifestat tendinţa de a urma în străinătate clienţii lor din

industria prelucrătoare. Şi invers, existenţa unei vaste reţele globale de corporaţii prestatoare

de servicii de afaceri a orientat la rândul său evoluţia în perspectivă a activităţilor

transnaţionale din sfera industriei prelucrătoare. Iar pe măsură ce aceste servicii de afaceri se

internaţionalizează ele pot acţiona, de asemenea ca un stimulent pentru internaţionalizarea

altor categorii de activităţi de servicii.

Astfel, „globalizarea” clienţilor constituie principala cauză a “globalizării”

producătorilor de servicii, acest fenomen având drept consecinţă faptul că o cale majoră de

furnizare a serviciilor de către aceştia din urmă o reprezintă ceea ce GATS denumeşte

“prezenţa comercială” adică tranzacţiile cu servicii desfăşurate prin intermediul filialelor şi

sucursalelor societăţilor transnaţionale implantate în străinătate.

Cel mai mare număr de filiale de servicii au fost înfiinţate în SUA pe locul doi

situându-se Europa Occidentală urmată de Japonia.

În cazul ţărilor în curs de dezvoltare clasificarea zonelor după numărul de filiale de

servicii înfiinţate este următoarea: Asia, America Latină, Africa. O altă trăsătură a

societăţilor transnaţionale din sfera serviciilor o reprezintă dimensiunile lor mari,

majoritatea firmelor prestatoare de servicii caracterizându-se printr-un grad ridicat de

156

concentrare a capitalului.

Situaţia concretă diferă în funcţie de sectoare, existând unele în care gradul de

concentrare a atins proporţii dramatice. De exemplu o concentrare deosebită a fost realizată

în cadrul sectorului de reasigurări şi de contabilitate.

Alte sectoare de servicii au înregistrat o creştere rapidă în domeniul publicităţii

(dominat de firme din SUA, Marea Britanie şi Japonia) în domeniul audiovizualului

(dominat de cartelul Motion Picture Association of America) precum şi în sfera serviciilor

turistice ce se manifestă pe o piaţă turistică mondială puternic concentrată, dominată de un

număr mare de lanţuri hoteliere şi turoperatori.

În sfârşit dar nu în cele din urmă, în sectorul bancar (sector exploziv din punct de

vedere informaţional şi al serviciilor) operaţiunile internaţionale sunt aproape integral

dominate de cele peste 300 de mari bănci transnaţionale. Dintre acestea mai bine de

jumătate îşi au sediul în SUA, Japonia, Germania, Franţa deţinând reţele de filiale în

întreaga lume.

În contextul internaţionalizării rapide şi crescânde a sectoarelor de servicii

dimensiunea şi scara de operare a firmelor unei ţări reprezintă atribute importante ale

poziţiei lor competitive pe piaţa mondială ceea ce explică de altfel poziţia dominantă a

societăţilor transnaţionale pe piaţa internaţională a serviciilor.

Dar tot atât de adevărată este şi observaţia că existenţa furnizorilor locali de servicii

se va menţine întotdeauna, pentru că experienţa arată că nici o firmă internaţională nu se

bazează în mod exclusiv pe un singur furnizor de servicii iar firmele locale dispun de

cunoştinţe specializate cu privire la piaţa locală de care nu dispun firmele internaţionale.

Astfel, o altă trăsătură a corporaţiilor transnaţionale din sfera serviciilor o constituie

coexistenţa lor cu un număr din ce în ce mai mare de firme mici şi mijlocii locale cu

care împart piaţa diferitelor grupe de servicii.

Aceste societăţi mici şi mijlocii, care sunt deosebit de flexibile se constituie în

adversari redutabili pentru puternicele corporaţii transnaţionale ridicând o serie de “sfidări”

în calea acestora.

Printre eroii recenţi ai lumii afacerilor în servicii se numără şi întreprinzători care şi-

au transformat principalul activ – propriile idei şi cunoştinţe – în succese, respectiv industrii

157

de servicii generatoare de venituri uriaşe. Exemple în acest sens îi includ pe Bill Gates de la

Microsoft şi Jobs de la Apple. În mod concret vom vedea cum procesul de globalizare a

afectat prestaţia economică a corporaţiilor transnaţionale, încurajând firmele mici.

Astfel, în primul rând această tendinţă mondială de dereglementare, reducere şi chiar

eliminare a măsurilor comerciale sau a celor ce vizează dreptul de implantare, a reprezentat

o liberalizare a accesului la pieţe pentru toţi actorii economici. Această evoluţie s-a dovedit

mai avantajoasă pentru firmele mici, forţa corporaţiilor transnaţionale nemaifiind o condiţie

“sine qua non” pentru accesul unor pieţe.

Implicaţiile strategice ale relaţiilor cu autorităţile diferitelor ţări, relaţiile construite şi

cultivate cu atenţie de către corporaţiile transnaţionale implantate în acele medii economice,

importanţa cunoaşterii reglementărilor locale s-a diminuat substanţial şi a pălit o dată cu

deschiderea economică prezentă începând cu deceniul trecut la nivelul tuturor categoriilor

de state.

În al doilea rând corporaţiile transnaţionale şi-au pierdut monopolul asupra tehnicilor

moderne de management, ce au cunoscut o răspândire fără precedent, tehnici ce au

reprezentat o importantă sursă a avantajului competitiv Paralel, corporaţiile transnaţionale

şi-au văzut ameninţată o sursă importantă a competitivităţii şi anume informaţiile şi

cunoştinţele.

În al treilea rând preţul evoluţiei tehnologiei informaţionale a permis chiar şi firmelor

mici să se angajeze în activităţi de prelucrare, activităţi ce erau rezervate în exclusivitate

corporaţiilor transnaţionale.

Adaptarea din mers la progresele spectaculoase din acest domeniu s-a dovedit a fi

mai facilă pentru firmele mici mai flexibile.

O altă trăsătură lesne de remarcat este tendinţa de diversificare ce caracterizează în

prezent şi activitatea corporaţiilor transnaţionale din sectorul serviciilor. Aceasta se

concretizează printr-un proces de fuziuni şi achiziţii între societatile producatoare de bunuri

materiale si marile firme prestatoare de servicii.

De exemplu, gigantul american General Electric ce îşi desfăşoară activitatea în

industria de echipament electric producând reactoare de avioane, echipament electric

feroviar, turbine pentru centralele electrice, aparate medicale de diagnostic, aparate

158

electromenajere, a achiziţionat societatea de televiziune NBS şi banca Kidder Peabody.

Dacă la începutul anilor ’90 cifra de afaceri şi profitul firmei erau determinate în

special de activităţi productive, în prezent ea a adoptat o nouă strategie care pune accentul

pe diversificare îndeosebi pe servicii organizate în jurul produselor vândute servicii capabile

să furnizeze ele însele valoare adăugată1.

În anul 2000 serviciile industriale sofisticate (reglarea de la distanţă prin satelit a

reactoarelor de avion în timpul zborului, optimizarea traficului prin satelit etc.) şi serviciile

financiare (credite, cărţi de credit, leasing) aveau o pondere în cifra de afaceri totală a firmei

de 23% respectiv 45%. Specialiştii consideră că accentul lor pe servicii va menţine General

Electic în topul celor mai puternice firme din lume.

Rezultanta acestor fuziuni şi achiziţii o reprezintă corporaţiile transnaţionale ce

dispun de o capacitate sporită de pătrundere pe noi pieţe externe precum şi de reale

posibilităţi de ofertă a unui complex de servicii de sine stătătoare ori de o îmbinare de

bunuri şi servicii complementare.

Firma Sears de exemplu cunoscută pentru specializarea sa în comerţul cu bunuri s-a

lansat cu câţiva ani în urmă şi pe alte pieţe ale serviciilor desfăşurând activităţi în domeniul

asigurărilor, bancar, consultanţei fiscale şi închirierilor de maşini2.

Asistăm astfel la extinderea şi amplificarea activităţilor corporaţiilor internaţionale

sub forma “conglomeratelor transnaţionale de servicii” (de ex. American Express, Sears

etc.).

1 Sterian Dumitrescu, Ana Bal – Economie mondială, pag 96 2 Ph. Kotler – Managementul marketingului, pag 592

159

3.4. Reglementarea şi liberalizarea tranzacţiilor

internaţionale cu servicii

Dincolo de caracteristicile care explică capacitatea în mod tradiţional redusă a

serviciilor de a fi comercializate, majoritatea segmentelor de servicii au fost şi continuă să

fie deosebit de sever controlate şi reglementate de către autorităţile guvernamentale

naţionale. Dintr-o multitudine de considerente legate de eficienţa economică, de protecţia

consumatorilor de ordin strategic sau cultural etc., guvernele naţionale impun o mare

varietate de obstacole în calea accesului pe pieţele lor a serviciilor străine şi respectiv al

furnizorilor străini de servicii, protejând astfel sectoarele naţionale de servicii în faţa

concurenţei străine induse fie de comerţ fie de investiţiile străine directe.

Se poate considera că în majoritatea ţărilor lumii serviciile cad sub incidenţa unei

intervenţii guvernamentale mult mai accentuate comparativ cu celelalte activităţi economice,

instrumentele intervenţiei publice acoperind o largă gamă de control. Autorităţile publice

pot controla în mod indirect activităţile economice prin impozite şi subvenţii, pot interveni

prin reglementări sau pot chiar să opereze în mod direct prin întreprinderi de stat.

Ele pot de asemenea să intervină prin intermediul politicilor concurenţiale.

În ansamblul formelor pe care le poate îmbrăca intervenţia publică, reglementările

joacă rolul predominant în majoritatea segmentelor de servicii.

Motivaţiile care stau la baza reglementărilor privitoare la investiţiile străine directe

de exemplu au la origine următoarele considerente:

• ordinea şi securitatea publică;

• identitatea culturală;

• protecţia consumatorilor;

• prudenţa operaţiunilor;

• probleme legate de balanţele de plăţi;

• obiectivele de dezvoltare şi promovarea industriilor locale;

• monopolurile naturale.

160

Unele dintre cele mai recunoscute limitări ale obligaţiilor internaţionale în domeniul

comerţului cu servicii şi investiţiilor străine directe sunt reprezentate de ordinea şi

securitatea publică. Acestea sunt deseori invocate în cazul serviciilor privind sănătatea

(controlul imigrării sau trecerii frontierei pentru turişti) a celor de tranzit aerian şi maritim şi

uneori chiar în cazul serviciilor de transmitere şi prelucrare a datelor.

Cel de-al doilea considerent afectează uneori serviciile de învăţământ, serviciile

aferente radiodifuziunii, televiziunii, cinematografiei şi nu în ultimul rând serviciile de

publicitate (mai ales în ţările în curs de dezvoltare).

Deseori preocupările ecologice sunt asociate considerentelor culturale cum este cazul

în domeniul serviciilor turistice.

Datorită naturii intangibile a numeroase servicii calitatea lor poate fi determinată

doar în momentul consumului şi astfel protecţia consumatorului devine un argument

deosebit de important ce stă la originea reglementărilor investiţiilor străine directe în

servicii.

Dintre măsurile incluse în aceste reglementări putem aminti: respectarea unor

anumite norme de către prestatorii de servicii; asigurarea disponibilităţii universale pe o

bază echitabilă (de exemplu în cazul serviciilor telefonice) supravegherea respectării

normelor de prudenţă (în cazul serviciilor bancare cât şi a celor financiare) în ideea

asigurării stabilităţii sistemului financiar şi prevenirii falimentului instituţiilor financiare.

Considerente legate de balanţele de plăţi pot fi invocate adeseori de către ţările în

curs de dezvoltare în scopul limitării repatrierilor de capital şi de profituri, impunerii de

restricţii la importurile de servicii intermediare şi pentru restrângerea investiţiilor străine în

sectorul asigurărilor pornind de la premisa că sucursalele străine investesc primele de

asigurare în afara ţării gazdă.

Principalul argument în favoarea reglementărilor investiţiilor străine directe în ţările

în curs de dezvoltare dar şi în unele ţări dezvoltate îl reprezintă obiectivele de dezvoltare şi

promovarea industriilor locale. Luând în considerare rolul serviciilor în formarea unei

infrastructuri de bază, necesară altor sectoare economice, ţările protejează şi încurajează

expansiunea întreprinderilor naţionale ce prestează servicii esenţiale pentru economiile lor

161

(de exemplu privind comunicaţiile şi serviciile financiare care au importanţă strategică

pentru dezvoltarea unei ţări). Principala temere a ţărilor gazdă este legată de elaborarea

strategiilor globale ale corporaţiilor transnaţionale care pot intra în contradicţie cu nevoile

ţărilor, cu politicile monetare şi economice ale acestora reducând eficienţa acestor politici.

Pe de altă parte, ţinând cont de importanţa serviciilor îndeosebi a celor de producţie,

eliminarea investiţiilor străine directe şi a concurenţei străine poate determina o scumpire a

acestor inputuri ori menţinerea unor tehnologii depăşite. Folosirea unor servicii intermadiare

foarte scumpe şi ineficiente se reflectă în competitivitatea altor industrii şi poate implicit să

denatureze şi să compromită ansamblul strategiilor de dezvoltare ale ţărilor interesate.

Menţionăm că în abordarea unor reglementări trebuie respectate anumite situaţii

contradictorii (de exemplu: fiind o sursă deosebită de încasări turismul poate avea

concomitent efecte nefaste asupra mediului ca şi din punct de vedere socio-cultural).

De aceea este necesară stabilirea unui echilibru între ansamblul nevoilor şi

priorităţilor unei ţări, iar politicile privind investiţiile străine directe în sfera serviciilor

trebuiesc revizuite periodic de către ţările iniţiatoare.

Unele activităţi de servicii constituie monopoluri naturale şi/sau publice (de exemplu

transportul pe calea ferată şi anumite segmente ale telecomunicaţiilor), caz în care sunt

necesare reglementări pentru prevenirea atât a accesului exclusiv pe piaţă cât şi a abuzului

de monopol. Reglementările guvernamentale din sfera serviciilor ridică bariere atât în calea

mobilităţii firmelor în interiorul pieţelor cât şi în relaţiile dintre ţări.

Barierele în calea tranzacţiilor internaţionale cu servicii pot fi clasificate în patru

mari categorii fiecare corespunzând unuia dintre cele patru moduri de livrare a serviciilor

respectiv:

• bariere în calea comerţului;

• bariere în calea deplasării consumatorului de servicii;

• bariere în calea deplasării furnizorilor de servicii;

• bariere în calea investiţiilor străine directe (ISD).

Din punct de vedere al respectării principiului tratamentului naţional (TN) (stipulat

162

de Acordul General pentru Comerţul cu Servicii GATS) barierele în calea accesului pe piaţă

al firmelor de servicii pot fi discriminatorii (impunând un tratament diferenţiat între

furnizorii naţionali de servicii şi cei străini) sau nu (impunând un tratament egal tuturor

furnizorilor indiferent de originea lor) şi pot afecta unul sau toate cele patru moduri de

livrare a serviciilor.

Spre deosebire de comerţul cu bunuri (unde o pondere însemnată o deţin barierele de

ordin tarifar – respectiv taxele vamale) în cazul tranzacţiilor internaţionale cu servicii,

măsurile promovate de autorităţile guvernamentale îmbracă în principal forma unui vast şi

complex instrumentar netarifar şi de reglementări interne, utilizate în mod curent pentru a

restricţiona accesul furnizorilor de servicii pe pieţele externe.

Cele trei mari categorii de instrumente utilizate pentru protecţia ofertanţilor de

servicii de pe piaţa naţională pot fi structurate în trei categorii:

A. Instrumente care limitează accesul pe piaţă (reglementează intrarea noilor

firme pe piaţă);

B. Instrumente cu privire la standardele de tratament (controlează conduita

membrilor existenţi deja pe piaţa respectivă);

C. Alte măsuri ce cuprind instrumente care reglementează dreptul de proprietate

intelectuală sau protejează consumatorii, deci în mod direct protejează şi

piaţa naţională.

Primele două grupe de instrumente au acţiune directă asupra tranzacţiilor cu servicii

sunt mai transparente şi astfel mai accesibile cunoaşterii, cea de a treia cuprinde o gamă

largă de măsuri cu efect difuz făcând mai greu de sesizat caracterul lor protecţionist.

Pătrunderea pe piaţă a furnizorilor externi de servicii poate fi limitată sau chiar

prohibită, indiferent dacă modalitatea folosită pentru externalizarea activităţii lor este fluxul

transfrontalier, ISD sau stabilirea pe piaţă.

Limitarea importurilor se poate obţine prin măsuri cantitative care restricţionează

în mod explicit volumul sau valoarea tranzacţiilor pe o perioadă determinată, pot să

restricţioneze numărul sau/şi segmentul de piaţă al furnizorilor de servicii autorizaţi să se

stabilească pe piaţa respectivă, sau să limiteze cantitatea de valută ce poate fi utilizată pentru

importul de produse.

163

Exemplu de astfel de măsuri sunt contingentarea serviciilor de cabotaj (interdicţia

navelor străine de a efectua servicii de cabotaj) introducerea cotelor obligatorii la consumul

anumitor servicii (de exemplu programele de televiziune care să cuprindă o cotă maximă de

producţii străine) sau a controlului deplasării consumatorilor în exteriorul ţării (prin

limitarea numărului de vize turistice) etc. De asemenea un exemplu sugestiv pentru a ilustra

restricţiile cantitative asupra importului sau exportului de servicii prin intermediul normării

sau reglementării comerţului cu bunuri, îl reprezintă adoptarea în unele ţări a obligativităţii

asigurării mărfurilor la import şi/sau la export numai la companiile naţionale de asigurări.

Instrumentele cuprinse în cea de a doua categorie de măsuri de politică comercială

urmăresc protejarea prestatorilor naţionali fie prin acordarea unui avantaj de cost (de

exemplu prin subvenţii directe) fie prin dezavantajarea concurenţilor externi care sunt

obligaţi să suporte costuri suplimentare pentru a putea presta un anumit serviciu pe piaţa

respectivă.

Acest ultim obiectiv poate fi atins de exemplu prin limitarea accesului la sistemele

de rezervare computerizată, în cazul companiilor aeriene străine, sau fixarea valorii minime

a capitalului social pentru o bancă cu capital străin la un nivel mai ridicat decât pentru o

bancă cu capital naţional.

Efectul protecţionist al acestor măsuri este echivalent cu cel obţinut prin măsuri

tarifare. Deşi taxele vamale rareori afectează comerţul cu servicii, măsuri precum controlul

preţurilor sau impunerea unor taxe furnizorilor străini care doresc să pătrundă pe o piaţă sunt

frecvent întâlnite.

Măsurile privind controlul preţurilor sunt însoţite de obicei de restricţii de capacitate

sau cantitate urmărindu-se în general ca preţurile să nu fie stabilite nici la nivelul pieţei, dar

nici la nivelul monopolului – în cazul în care furnizorii de servicii deţin o putere

considerabilă pe piaţă.

Exemple de servicii care cad sub incidenţa controlului preţurilor în numeroase ţări

include transporturile aeriene, serviciile financiare şi telecomunicaţiile.

Restricţii legate de standarde care afectează comerţul internaţional sunt şi cele care

implică nerecunoaşterea bunurilor materiale importate care încorporează servicii (de

exemplu echipamente de transport sau telecomunicaţii) sau a certificării ori a calificărilor

164

profesionale ale furnizorilor străini de servicii.

De asemenea furnizorii străini de servicii pot fi discriminaţi faţă de cei autohtoni,

impunându-li-se standarde profesionale sau standarde specifice anumitor servicii diferite de

cele impuse furnizorilor naţionali.

Întrucât cea mai dinamică modalitate de internaţionalizare a activităţilor de servicii

este investiţia directă de capital, numeroase instrumente de politică comercială au ca scop

reglementarea accesului şi stabilirii pe piaţă a filialelor unor companii străine prestatoare de

servicii şi acordarea tratamentului naţional firmelor cu capital străin, la care se adaugă şi alte

măsuri a căror scop nu este limitarea accesului pe piaţă sau adoptarea unui regim

discriminatoriu faţă de companiile cu capital străin, dar care în realitate acţionează în acest

sens.

Astfel accesul pe piaţă al ISD în general sau în anumite ramuri ale serviciilor poate fi

total interzis prin Constituţie sau prin prevederile legii ce reglementează ISD.

Acelaşi efect poate fi obţinut în absenţa unor legi, ISD fiind lăsate la discreţia

deciziilor administrative sau prin prezenţa monopolului de stat sau privat într-un anumit

domeniu, excluzându-se astfel din start accesul capitalului străin.

În unele cazuri limitările pot fi parţiale vizând fie numai anumite ramuri de

activitate fie numai anumite modalităţi de pătrundere a ISD. Astfel, o serie de ţări acceptă cu

mare uşurinţă investiţii pentru crearea de noi întreprinderi, neacceptând sau manifestând o

atitudine restrictivă vis a vis de achiziţionarea unor firme deja existente sau faţă de

admiterea pe teritoriul lor a filialelor sau reprezentanţelor străine. Alte ţări permit înţelegeri

contractuale fără participare de capital sub diferite forme: licenţe, contracte de management,

franchising, acorduri de colaborare, însă exclud investiţiile străine directe.

În foarte multe state societăţile mixte sunt considerate o formă mai acceptabilă, dacă

nu chiar unica formă admisibilă de efectuare a ISD impunându-se ca urmare o anumită cotă

de participare a investitorilor locali.

Intrarea firmelor străine poate fi restricţionată şi pe plan geografic, permiţându-se ca

investiţiile străine să fie efectuate numai în anumite zone sau regiuni (situaţie întâlnită

frecvent în activitatea bancară).

Pătrunderea capitalului străin poate fi limitată şi prin fixarea unor contingente

165

privind numărul de firme cărora li se permite să opereze într-un anumit domeniu, pe o piaţă

(mai ales în cazul serviciilor de transport, profesionale, bancare).

Dintre instrumentele ce fac referire la tratamentul naţional putem enumera:

• interdicţiile şi limitele cu privire la tipul de activitate desfăşurată şi a

accesului la finanţare;

• condiţionări cu privire la performanţele pe care trebuie să le îndeplinească o

societate străină pentru a beneficia de tratamentul naţional (cerinţe de

substituire a importurilor, cerinţe de angajare a forţei de muncă autohtone, ca

şi de pregătire profesională);

• măsuri guvernamentale destinate a influenţa mărimea, localizarea ori

domeniul efectuării de investiţii străine (stimulente fiscale, acordarea de

credite, reducerea dobânzilor, stimulente financiare – concesii tarifare,

importuri subvenţionate, finanţarea exporturilor, finanţarea programelor de

cercetare dezvoltare şi a celor speciale de achiziţii guvernamentale – măsuri

non-financiare – crearea de zone de comerţ liber, asigurarea infrastructurii şi

a serviciilor de consultanţă, asistenţă tehnică, pregătire profesională etc.).

x

x x

După cum am arătat reglementările vizând sectorul de servicii sunt justificate în

general din considerente de eficienţă economică ca mijloc de remediere a numeroaselor

imperfecţiuni ale funcţionării pieţei care caracterizează segmentele de servicii.

Pe de altă parte se poate însă argumenta că din cauza unor reglementări excesive,

concurenţa în sectorul de servicii este restricţionată ceea ce conduce mai curând la inhibarea

decât la stimularea eficienţei în acest sector.

În cercurile de specialişti este din ce în ce mai larg împărtăşită opinia că problema

care se ridică cu acuitate în perspectiva noului mileniu este aceea de a găsi un echilibru între

reglementare şi eficienţă economică, astfel încât acest echilibru să antreneze o maximizare a

166

bunăstării sociale.

Aceste critici la adresa reglementărilor din sfera serviciilor, în asociere cu

schimbările intervenite în plan tehnologic au contribuit într-o măsură considerabilă la

apariţia unui curent de dereglementare care s-a declanşat în SUA spre sfârşitul anilor ’70

cuprinzând la începutul anilor ’80 şi Marea Britanie, pentru a se răspândi ulterior în întreaga

Europă şi în numeroase ţări în curs de dezvoltare şi în curs de tranziţie.

Acest proces de dereglementare s-a manifestat printr-o reconsiderare a rolului

statului în dezvoltarea şi funcţionarea a numeroase segmente de servicii, prin eliminarea

monopolurilor de stat privatizarea totală sau parţială a întreprinderilor furnizoare de servicii

publice, stimularea înfiinţării şi funcţionării micilor organizaţii şi instituţii prestatoare de

servicii cu sprijinul statului (de exemplu prin diferite forme de facilităţi fiscale) şi a cuprins

numeroase segmente de servicii cum ar fi: utilităţile publice, transporturile,

telecomunicaţiile, serviciile poştale, serviciile financiare, serviciile de ocrotire a sănătăţii şi

serviciile de educaţie.

Acest val de dereglementare materializat într-o atenuare a intervenţiei publice în

sectorul de servicii în cadrul unor reforme unilaterale puse în aplicare de diferite ţări s-a

aflat la originea mişcării de liberalizare a serviciilor la scară mondială, un exemplu

edificator în acest sens fiind dereglementarea, urmată de globalizarea fără precedent a

pieţelor financiare.

Liberalizarea tranzacţiilor internaţionale cu servicii poate fi definită ca procesul de

eliminare (sau atenuare) a barierelor din calea accesului pe piaţă al furnizorilor străini de

servicii şi/sau reducerea discriminării împotriva acestora în raport cu furnizorii naţionali şi

de intensificare a preocupărilor pe plan internaţional în direcţia elaborării de noi mecanisme

de cooperare în sfera serviciilor atât la nivel regional cât şi global.

Astfel, liberalizarea activităţilor de servicii a fost inclusă ca o componentă esenţială a

acordurilor comerciale preferenţiale încheiate la nivel regional în cursul anilor ’80 cum ar

fi: Acordul comercial vizând relaţiile economice mai strânse dintre Australia şi Noua

Zeelandă (1983), Acordul de zonă de comerţ liber SUA-Israel (1985), Acordul de comerţ

liber Canada-SUA (1988), Acordul de comerţ liber nord american (NAFTA-1992).

O deosebită importanţă în cadrul eforturilor de liberalizare în plan regional a

167

tranzacţiilor cu servicii a avut programul de realizare a pieţei interne unice comunitare

(CEE-92) urmat de complexul de acorduri de asociere care racordează ţările din centrul şi

estul Europei la Uniunea Europeană şi care înglobează fără excepţie serviciile ca o

dimensiune importantă a cooperării europene.

Se poate considera că până în prezent Uniunea Europeană rămâne exemplul pentru

cea mai avansată formă de liberalizare a tranzacţiilor cu servicii între companii şi indivizi

aparţinând unor ţări diferite.

Tabloul iniţiatorilor de liberalizare în domeniul serviciilor la nivel regional poate fi

completat cu un şir de acţiuni similare întreprinse de ţările în curs de dezvoltare printre cele

mai recente putând fi menţionate Piaţa Comună a Conului de Sud (Mercosur 1991) şi

Acordul de cooperare economică dintre Chile şi Mexic (1991) ambele incluzând printre

obiectivele lor şi cooperarea în sfera serviciilor.

La nivel multilateral eforturile de liberalizare a schimburilor internaţionale cu

servicii s-au materializat în includerea serviciilor în negocierile comerciale multilaterale

declanşate sub egida GATT şi în convenirea ca rezultat al acestora în cadrul Rundei

Uruguay a Acordului General privind Comerţul cu Servicii (GATS) având semnificaţia de a

fi primul acord global menit a reglementa comerţul internaţional şi investiţiile în domeniul

serviciilor şi a pune bazele unei liberalizări progresive a pieţelor de servicii.

Runda Uruguay a fost lansată la Punta del Este (Uruguay) în septembrie 1986 în

urma deciziei la nivel ministerial a unui număr de 100 de ţări. La data încheierii oficiale a

negocierilor, consfinţită prin semnarea Actului Final al Rundei Uruguay în aprilie 1994 la

Marrakesh (Maroc) numărul ţărilor participante a crescut la 125.

În iunie 2003 OMC cuprindea 146 state membre, acoperind 97% din populaţia

globului, odată cu intrarea Chinei şi a altor 9 state între 1999-2001 (s-au adăugat 1,5

miliarde de locuitori).

În prezent GATS este gestionat şi monitorizat de Organizaţia Mondială a Comerţului

(OMC) organizaţie internaţională cu caracter permanent devenită succesoare a GATT.

GATS – intrat în viguare la 1 ianuarie 1995 reprezenta cel mai larg cadru

instituţional cuprinzând conceptele, regulile şi principiile pe baza cărora se desfăşoară

tranzacţiile internaţionale cu servicii.

168

El prevede atât obligaţii şi discipline generale aplicabile tuturor participanţilor cât

şi aranjamente specifice care au fost asumate în mod separat de fiecare participant pe bază

de negocieri.

De asemenea Acordul conţine aranjamente generale care vizează comerţul cu

servicii în ansamblu cât şi aranjamente sectoriale pentru a se ţine seama de particularităţile

fiecărui sector.

Prin aplicarea Acordului, comerţul internaţional cu servicii este guvernat de reguli

clare, posibilitatea unei ţări de a utiliza măsuri protecţioniste în defavoarea altora fiind mult

diminuată, iar ţările prejudiciate pot apela la mecanismele de conciliere.

Acordul recunoaşte dreptul membrilor de a reglementa furnizarea serviciilor în ţările

lor şi de a introduce noi reglementări pentru a realiza obiective ale politicii naţionale în

elaborarea cărora trebuie să se respecte obligaţiile şi principiile generale stabilite în cadrul

Acordului.

Cel mai important principiu statuat în Acord este cel referitor la Tratamentul naţiunii

celei mai favorizate (TNF), principiu fundamental, relevant şi potrivit şi pentru comerţul cu

servicii.

Ţinând cont de acest principiu toate înlesnirile şi avantajele acordate unui membru se

extind şi asupra celorlalţi membrii ai Acordului. Un membru poate menţine o măsură

incompatibilă cu acest principiu numai dacă această măsură figurează în Anexa Acordului

privind excepţiile de la obligaţiile enunţate de principiul TNF.

Aceste excepţii vor face obiectul negocierilor ulterioare privind liberalizarea

schimburilor cu servicii şi vor fi eliminate treptat pe măsură ce condiţiile care au făcut

necesară excepţia au dispărut.

Cel de-al doilea principiu important şi obligatoriu este cel al transparenţei.

În conformitate cu acest principiu, fiecare membru va publica până la momentul

intrării lor în viguare toate măsurile care vizează sau afectează funcţionarea Acordului.

Angajamentele specifice ale Acordului cuprind referiri la:

• accesul pe piaţă;

• tratamentul naţional;

• angajamente adiţionale asumate de fiecare membru.

169

În ceea ce priveşte accesul pe piaţă (A.P.) potrivit modalităţilor de furnizare a

serviciilor, fiecare membru va acorda serviciilor şi furnizorilor de servicii ai oricărui alt

membru un tratament ce nu va fi mai puţin favorabil decât cel prevăzut în lista sa de

angajamente specifice.

Potrivit principiului tratamentului naţional (T.N.) ţinând cont de condiţiile şi

restricţiile stipulate în lista sa de angajamente specifice fiecare membru va acorda serviciilor

şi furnizorilor de servicii ai oricărui stat membru un tratament nu mai puţin favorabil decât

cel pe care îl acordă propriilor servicii sau furnizori de servicii.

Acordul multilateral pentru comerţul cu servicii furnizează un cadru de liberalizare

progresivă a comerţului mondial cu servicii. Conform Acordului membrii săi vor angaja

runde succesive de negocieri, care vor avea loc periodic în vederea creşterii progresive a

nivelului de liberalizare.

Procesul de liberalizare va respecta obiectivele politicii naţionale şi nivelul de

dezvoltare al diferitelor ţări membre.

Astfel este prevăzută o flexibilitate adecvată pentru diferite ţări în curs de dezvoltare,

pentru ca ele să poată deschide concurenţei mai puţine tipuri de tranzacţii, lărgind progresiv

accesul pe pieţele lor pe măsura dezvoltării lor economice.

România se numără printre semnatarele Acordului.

Se poate afirma că Runda Uruguay s-a finalizat cu rezultate benefice materializate

în:

• convenirea principiilor şi regulilor de bază menite a guverna procesul de

liberalizare multilaterală a comerţului cu servicii;

• prezentarea de liste de angajamente specifice în domeniul serviciilor de către

un număr de 95 de ţări din totalul celor 125 de state semnatare ale Acordului;

• prezentarea de liste cu excepţii de la aplicarea principiului (TNF) de către un

număr de 61 de ţări;

• încheierea cu succes în februarie 1997 a negocierilor privind liberalizarea

serviciilor de telecomunicaţii de bază şi încheierea unui acord multilateral

cuprinzând 69 de ţări (inclusiv România) cărora le revine o pondere de peste

93% din veniturile mondiale realizate în sfera telecomunicaţiilor;

170

• obţinerea de rezultate majore în materie de liberalizare în domeniul

serviciilor financiare (decembrie 1997).

În ciuda acestor rezultate favorabile analiştii consideră că există încă multe de făcut

în direcţia îmbunătăţirii sistemului GATS.

Printre neajunsurile şi neîmplinirile Rundei Uruguay putem enumera:

• numărul încă mare de ţări membre GATS ce şi-au asumat angajamente doar

în câteva sectoare de servicii. Sfera de cuprindere sectorială a angajamentelor

asumate este departe de a fi universală acoperind potrivit unor aprecieri doar

50% din sectorul de servicii în ţările dezvoltate şi 11% în ţările în curs de

dezvoltare (incluzând şi ţările est europene în tranziţie);

• numărul ridicat de sectoare ale serviciilor în care procesul de liberalizare se

află într-o fază incipientă chiar şi în ţările dezvoltate;

• numărul scăzut de ţări care şi-au asumat obligaţii multilaterale în unele

sectoare importante ale serviciilor (de exemplu în sfera serviciilor audio-

vizuale, doar 12% din ţările membre OMC şi-au asumat angajamente de

liberalizare, iar în sfera transporturilor maritime doar 30 de ţări şi-au asumat

astfel de angajamente);

• doar 28% din totalul serviciilor ţărilor dezvoltate şi 6,5% din cel al ţărilor

în curs de dezvoltare au fost incluse în listele naţionale fără a fi însoţite de

nici o excepţie de la obligaţiile de tratament naţional sau acces la piaţă.

Pornind tocmai de la aceste neajunsuri şi neîmpliniri cu prilejul încheierii

negocierilor comerciale din cadrul Rundei Uruguay s-a convenit ca negocierile să continue

într-un număr dat de sectoare de servicii şi anume în domeniul serviciilor financiare, al

serviciilor de telecomunicaţii de bază, al transporturilor maritime şi al mişcării persoanelor

fizice furnizoare de servicii, subliniindu-se totodată necesitatea de a fi declanşate noi runde

de negocieri în scopul liberalizării progresive a comerţului mondial cu servicii în ansamblul

său.

Necesitatea declanşării unor noi runde de negocieri comerciale multilaterale este

dictată de modificările structurale extrem de dinamice şi de ample ce au afectat piaţa

171

mondială în ansamblu la sfârşitul mileniului doi şi începutul noului mileniu şi care s-au

manifestat mai pregnant în sfera serviciilor.

Răspunzând provocărilor lansate de noul climat global cea de a patra Conferinţă

Ministerială a Organizaţiei Mondiale a Comerţului ce s-a desfăşurat în perioada 9-14

noiembrie 2001 la Doha în Qatar continuă noua rundă de negocieri comerciale

multilaterale lansată în 20001. Această nouă rundă este a noua de la semnarea Acordului

General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) în 1947 şi prima de la încheierea Rundei Uruguay.

Noua rundă are ca scop liberalizarea comerţului pentru o gamă largă de bunuri şi

servicii comerciale precum şi modernizarea şi întărirea regulilor sistemului comercial

multilateral.

Prin această rundă munca OMC se extinde asupra unor noi domenii de activitate cum

ar fi: investiţiile, politicile concurenţiale şi mediul.

O mare parte din programul acestor negocieri este afectat acordurilor comerciale

regionale, comerţului cu drepturi de proprietate intelectuală, îmbunătăţirii mecanismului de

remediere a disputelor dintre partenerii comerciali, clarificării unor concepte (privind de

exemplu măsurile antidumping) şi îmbunătăţirii disciplinei şi cadrului organizatoric în

comerţul mondial.

De asemenea preocuparea privind mai buna integrare a ţărilor în curs de dezvoltare

în sistemul comercial mondial s-a situat permanent în centrul temelor din agenda de lucru a

Conferinţei de la Doha.

Aflându-se printre acele forţe care au acţionat şi vor continua să acţioneze în direcţia

accentuării procesului de globalizare şi de integrare a economiei mondiale contemporane,

serviciile se bucură de o atenţie deosebită în cadrul noii runde de negocieri.

De reuşita negocierilor privind extinderea liberalizării globale şi crearea de noi

1Runda de negocieri declanşată în anul 2000 cunoscută şi sub denumirea de „Runda Mileniului”

respectă articolul XIX al GATS ce prevede ca ţările membre să demareze runde de negocieri succesive nu mai

târziu decât la un interval de 5 ani de la data intrării în vigoare a Acordului, precum şi periodic după această

dată în scopul realizării în mod progresiv a unui nivel mai ridicat de liberalizare.

172

oportunităţi pentru comerţ şi pentru investiţii în toate sectoarele de servicii depinde practic

capacitatea tuturor ţărilor de a participa în mod real la noul climat comercial global.

De aceea extinderea sferei de aplicare a GATS asupra segmentelor de servicii

insuficient acoperite sau neacoperite până în prezent precum şi realizarea unui grad sporit de

liberalizare în segmentele de servicii incluse se numără printre obiectivele prioritare ale noii

runde de negocieri.