GESTIUNEA STOCURILOR

Desfăşurarea oricărei activităţi economice necesită utilizarea nu numai a maşinilor,

utilajelor, clădirilor şi a altor instrumente, ci şi asigurarea materiilor prime şi materialelor

necesare, sculelor, dispozitivelor, verificatoarelor, a stocurilor de semifabricate şi

producţie neterminată în diferite stadii, în vederea desfăşurării continue a activităţii,

precum şi obţinerea şi stocarea pe anumite intervale de timp a produselor finite pentru

realizarea ritmicităţii livrarilor către beneficiari.

Stocurile sunt reprezentate prin cantităţi de mărfuri, materii prime, materiale,

necesare pentru a asigura continuitatea şi ritmicitatea producţiei. Din perspectiva

managementului financiar ele reprezintă alocări de capital şi deci necesită finanţare.

Aceste alocări de capital vor fi recuperate ulterior, la sfârşitul producţiei când produsele

finite se transformă în creanţe şi apoi în lichidităţi.

Gestiunea stocurilor tratează procesul formării şi menţinerii unui stoc optim ce va

asigura continuitatea producţiei la nivelul firmei. La prima vedere o exploatare fără

stocuri apare profitabilă datorită eliminării cheltuielilor aferente formării şi menţinerii

acestora. Se maximizează în schimb cheltuielile de aprovizionare (transport, manipulare,

etc.) care apar datorită necesităţii asigurării asigurării unui flux continuu de materii prime

necesare producţiei.

Varianta cealaltă, care presupune formarea şi menţinerea de stocuri mari reprezintă

pentru firmă o alternativă deasemenea costisitoare datorită cheltuielilor care apar cu

depozitarea acetsor stocuri mari, cât şi a costurilor de oportunitate asociate capitalului

imobilizat într-un stoc supradimensionat.

În cazul întreprinderilor industriale prelucrătoare avem stocuri de materii prime,

producţie neterminată şi produse finite, în timp ce în cadrul înterprinderilor prestatoare

de servicii (ex. transporturi) acestea lipsesc, acestea având cel mult stocuri de

combustibil, lubrifianţi şi materiale de întreţinere şi reparaţie, iar în cazul întreprinderilor

cu specific comercial stocurile sunt reprezentate de marfă şi ambalaje.

I. Managementul stocurilor

Politica de aprovizionare este responsabilă de optimizarea performanţelor unei

întreprinderi. Responsabilului cu aprovizionarea îi revine sarcina de a asigura în

permanenţă resurse materiale, produse sau mărfuri necesare desfăşurării unei activităţi

continue.

Stocurile reprezintă cantităţi de resurse materiale, produse sau mărfuri acumulate

în depozitele de aprovizionare ale unităţilor economice într-un anumit volum şi o

anumită structură, pe o perioadă de timp determinată, în vederea unei utilizări ulterioare

şi/sau comercializării.

Stocul este o rezervă de material destinată să satisfacă cererea beneficiarilor, aceştia

fiind o categorie de clienelă sau un serviciu de fabricaţie, un serviciu de întreţinere.

Managementul stocurilor presupune cunoaşterea valorii totale a stocurilor, care

se determină prin însumarea stocului de lucru (în funcţie de volumul producţiei şi de cifra

de afaceri) cu stocul de siguranţă (necesar dacă aprovizionarea se realizează cu întârziere

sau în situaţia în care cererea este mai mare decât cea previzionată).

Managementul stocurilor este un proces economic complex, care include probleme

de conducere, dimensionare, de repartizare a stocurilor pe deţinători, de formare şi

evidenţă a acestora, precum şi probleme de recepţie, de depozitare şi păstrare, de urmărire

şi control, de redistribuire şi mod de utilizare.

Problema stocurilor include raspunsurile la următoarele întrebări:

Care este nivelul cererilor constante şi cel al cererilor potenţiale?

Ce influenţă au acestea asupra nivelului stocului de materiale sau produse?

Ce servicii trebuie asigurate pentru cumpărarea, aducerea şi stocarea

materialelor sau pentru livrarea-vânzarea din stocuri?

Care trebuie să fie dimensiunea stocurilor?

Poate fi suportat fenomenul de epuizare a stocurilor în anumite perioade?

Ce sistem de conducere-control al stocurilor trebuie adoptat?

Aprovizionarea de materiale trebuie să se realizeze în loturi de materiale

mari sau mici?

2

Când vânzările de produse se abat de la previziuni, cum trebuie ajustate

stocurile?

Cum programăm fabricaţia pentru a forma stocuri care să asigure

ritmicitatea?

Managementul stocurilor este important pentru:

asigurarea ritmică a vânzărilor şi evitarea pierderii de vânzări şi chiar a

încrederii cumpărătorilor;

asigurarea cu materii prime şi materiale a producţiei, şi evitarea golurilor de

producţie;

menţinerea capacităţii de plată a întreprinderilor, un management defectuos

putând determina falimentul;

performanţele întreprinderii, având în vedere relaţia directă dintre

cheltuielile aferente stocurilor şi profitul întreprinderii;

implicaţiile asupra ciclului de conversie asupra numerarului, conversia

stocului în lichidităţi fiind o componentă importantă a acestui ciclu.

Deşi stocurile sunt considerate resurse neactive, este necesară constituirea de stocuri bine

dimensionate pentru a se asigura ritmicitatea producţiei şi a consumului.

II. Abordări ale noţiunii de stoc

1. din punct de vedere al producţiei stocurile pot fi:

a) stocuri de materii prime şi materiale (stocul de producţie);

b) stocuri de produse finite (stocul de desfacere);

c) stocuri destinate asigurării funcţionării continue a unor maşini sau a

unor linii de fabricaţie (stocul interoperaţional).

Ponderea cea mai mare o deţine stocul de producţie.

2. din punct de vedere al rolului jucat pe plan economic:

a) stocuri cu rol reglator;

3

b) stocuri cu rol strategic;

c) stocuri speculative.

3. din punct de vedere al modului de gestionare:

a) stocuri cu gestiune normală;

b) stocuri cu „afectare directă” (comandate special pentru o anume

comandă);

c) stocuri „fără gestiune” (din magaziile intermediare);

d) stocuri de produse consumabile.

4. după participarea la procesul de circulaţie a mărfurilor:

a) stoc activ (stoc curent) – exprima marfa vândută, care asigură

continuitatea desfacerilor;

b) stoc pasiv – reprezintă cantitatea de marfă rămasă nevândută

(echivalentul stocului de sigurantă);

5. în funcţie de nivelul atins de stocuri în procesul permanent de reînnoire ,

avem:

a) stoc minim – este limita inferioară pe care o atinge stocul fără a periclita

continuitatea desfacerilor;

b) stoc de siguranţă – cantitatea de marfă necesară prevenirii rupturii de

stoc (lipsei stocului) datorită neritmicităţii de la furnizor, sporirii

neaşteptate a cererii, a desfacerilor medii zilnice şi creşterii complexităţii

sortimentale a ofertei;

c) stoc de recepţie – depinde de durata recepţiei şi are o mărime

determinată de cantitatea mărfurilor ce urmează a fi recepţionate şi a

celor care sunt în proces de recepţionare;

d) stoc de condiţionare;

e) stoc de alertă – are rol de a declanşa, atunci când s-au atins limitele sale,

o nouă aprovizionare (lansare de comenzi);

4

f) stoc maxim – nivelul cel mai ridicat al stocurilor, înregistrat după

efectuarea aprovizionării;

g) stoc mediu – este un indicator rezultat în urma unor calcule statistico-

matematice.

6. în funcţie de motivaţia constituirii, stocurile pot fi:

a) stocuri sezoniere;

b) stocuri curente.

7. din punct de vedere al caracteristicilor formării şi destinaţiei, stocurile pot fi:

a) stoc curent;

b) stoc de siguranţă;

c) stoc de pregătire sau de condiţionare;

d) stoc pentru transport intern;

e) stoc de iarnă.

III. Elementele principale ale unui proces de stocare

Stabilirea politicii de gestiune a stocurilor este nemijlocit legată de cunoaşterea

elementelor prin care se caracterizează procesele de stocare şi care determină nivelul de

formare al stocurilor.

Elementele principale ale unui proces de stocare sunt: cererea de consum, costurile,

cantitatea de reaprovizionare, lotul, parametrii temporali, gradul de prelucrare a

produselor.

a) Cererea de consum este un element de bază în funcţie de care se determină

nivelul şi ritmul ieşirilor, volumul şi ritmul necesar pentru intrări şi nivelul stocului.

Cerearea de consum reprezintă numărul de produse solicitate în unitatea de timp.

După natura ei, cererea poate fi:

- determinată – cererea pentru o perioadă este cunoscută şi poate fi constantă

pentru toate perioadele de timp;

- probabilită – cererea este de mărime sau frecvenţă necunoscute;

- necunoscută – cererea pentru care nu dispunem de datele necesare stabilirii

unei repartiţii de probabilitate (ex. produse noi).

5

b) Costurile reprezintă cheltuielile ce trebuie efectuate pentru derularea procesului

de aprovizionare-stocare (respectiv cele cu comandarea, contractarea, contractarea,

transportul, depozitarea, stocarea materialelor etc.).

În calculul stocurilor se au în vedere:

- costurile de stocare – suma cheltuielilor ce trebuie efectuate pe timpul

staţionării resurselor materiale în stoc;

- costul de penurie sau costul ruperii stocului – apare atunci când volumul

cererii depăşeşte stocul existent. Întâlnim trei situaţii:

stocul este nul la primirea comenzii şi firma se reaprovizionează de

urgenţă pentru a produce cantităţile solicitate;

desfacerea nu se poate realiza din cauza nelivrării imediate a unui articol

(pierderea beneficiarului);

firma este în lipsă de materii prime, fapt ce afectează întregul proces de

producţie, cu toate consecinţele sale, reflectate în penalizări şi uneori

chiar în costul producţiei care ar fi rezultat în timpul stagnării.

c) Cheltuieli datorate variaţiilor ritmului de producţie – din care fac parte:

- cheltuieli fixe legate de creşterea ritmului de producţie, de la nivelul zero, la un

anumit nivel dat, dacă este vorba de achiziţii (cheltuielile administrative legate de

lansarea comenzilor);

- cheltuieli de lansare care includ toate cheltuielile care se fac cu: întocmirea

comenzii, trimiterea acesteia, pregătirea livrării unei părţi de materiale, cheltuieli de

transport a lotului, deplasări la furnizori, telefoane, poştă etc. De obicei, aceste cheltuieli

sunt fixe pentru o comandă;

- cheltuieli legate de angajarea şi instruirea unui personal suplimentar sau de

concediere a unor salariaţi.

d) Preţul de achiziţie sau cheltuielile directe de producţie. Dacă se acordă

anumite reduceri de preţ în funcţie de mărimea comenzii, preţurile pe unitatea de produs

pot depinde de cantitatea achiziţionată.

6

IV. Modele de gestiune a stocurilor

Având în vedere particularităţile diferitelor procese de stocare, activitatea de

conducere a acestora are unele trăsături comune; de exemplu, orice proces de stocare

necesită prevederea desfăşurării lui şi a condiţiilor în care urmează a se efectua.

Formarea stocurilor este predeterminată de o anumită comandă, iar desfăşurarea

procesului de stocare poate avea loc în baza organizării sale raţionale. Realizarea în

condiţii de eficienţă economică maximă şi de utilitate impune o coordonare permanentă a

procesului de stocare şi un control sistematic al modului de desfăşurare al acestuia.

IV.1. Modelul clasic de gestiune a stocurilor :

Acest model determină cantitatea pentru fiecare comandă aferentă constituirii

stocului ţinând cont de costurile fixe aferente comenzii, de cifra de afaceri şi de costul de

imobilizare unitar al stocurilor. Se presupun cunoscute anumite variabile cum ar fi:

cererea, vânzările, iar intervalele de livrare se presupun constante.

Dacă cantitatea aprovizionată de fiecare dată este Q, atunci stocul mediu va fi Q/2.

Costul de depozitare a acestui stoc mediu va fi:

cx , unde:

Q – cantitatea care se aprovizionează;

c – costul unitar de aprovizionare.

Costul de aprovizionare-livrare va fi:

, unde:

N – volumul anual al necesarului de livrat;

Q – valoarea unei aprovizionări;

C – costul unitar al comenzii

7

Deci costul de stocaj va fi: . Cum o politică optimă de gestiune a

stocurilor presupune minimizarea acestor tipuri de cheltuieli, din ecuaţia de mai sus

ajungem la o cantitate optimă de aprovizionat: , unde T = 360 zile.

IV.2. Modelul ABC de gestiune a stocurilor

Gestiunea economică a stocurilor presupune un volum mare de informaţii întrucât

întreprinderile folosesc un număr important de sorto-tipo-dimensiuni de materiale pentru

o gamă largă de produse şi destinaţii de utilizare, iar sursele de aprovizionare sunt foarte

diferite.

Sistemul ABC este un sistem de gestiune diferenţiată care prezintă inters practic,

grupând materialele care se aprovizionează şi se stochează de fiecare unitate economică

în trei grupe. Valoarea stocului mediu este un criteriu care răspunde cel mai bine scopului

urmărit de fiecare întreprindere, deoarece are în vedere formarea unui volum de mijloace

circulante şi stocuri de resurse materiale cât mai mici. Pe această cale se asigură o viteză

de rotaţie accelerată.

După ce s-a ales criteriul şi a fost efectuată împărţirea zonelor, metoda ABC poate

fi utilizată în diferite domenii ale gestiunii stocurilor.

IV.3. Modelul Wilson-Within

Este folosit pentru a optimiza mărimea stocurilor şi porneşte de la relaţia costului

total pentru formarea stocului:

, unde:

CT – cheltuielile totale cu stocul

Ca – cost unitar fix al comenzii

Cd – cheltuielile de antepozitare (transport, manipulare, etc.)

N – necesarul anual din materia primă respectivă

S – mărimea optimă a stocului

pa – preţ unitar de aprovizionare

8

cd – cost de depozitare pe unitatea de stoc

În relaţia de mai sus minimul costului total se obţine derivând în raport cu mărimea

stocului şi egalând cu 0. De aici rezultă: .

De aici, în continuare putem determina:

- numărul de comenzi de aprovizionare:

- intervalul (i) dintre două aprovizionări: .

Nevoia de finanţare a stocurilor depinde de totalitatea cheltuielilor de formare şi

întreţinere a stocurilor necesare pentru a asigura o producţie continuă şi ritmică la nivelul

firmei:

Cheltuieli de producţie anuale

Nfs = x K x t, unde:

360

K – coeficientul de corectare a cheltuielilor medii zilnice;

t – intervalul de timp dintre două constituiri succesive de stoc.

IV.4. Optimizarea stocurilor de active circulante

Activele circulante reprezintă alături de activele imobilizate condiţia financiară

esenţială a asigurării continue şi în cadrul parametrilor prestabiliţi a programului de

producţie.

Deşi, în industrie, comparativ cu activele imobilizate, ponderea lor în totalul

capitalurilor utilizate este mai mică, datorită vitezei de rotaţie relativ accelerate precum şi

multitudinii de forme materiale pe care le îmbracă în cursul circuitului lor, activele

9

circulante deţin un rol esenţial de bună funcţionare a mecanismului financiar al

întreprinderii. De aceea se pune cu necesitate problema evaluării lor corecte.

IV.5. Metoda analitică

Constă în determinarea necesarului finaciar pe fiecare fel de valoare pentru

exploatare: stocuri de materii prime şi materiale consumabile, stocuri de producţie

neterminată, stocuri de produse finite şi, în final, prin însumarea acestora, determinarea

necesarului de fond de rulment pe total întreprindere. Având în vedere numărul mare al

produselor introduse în fabricaţie şi numărul şi mai mare al valorilor materiale necesare

realizării lor, metoda analitică implică un volum mare de muncă şi un timp de execuţie

îndelungat.

IV.6. Metoda sintetică (globală) de dimensionare a stocurilor de valori

de exploatare

Metoda sintetică porneşte de la premisa că în doi ani consecutivi nu pot să apară

modificări structurale esenţiale în economia ăntreprinderii şi se bazează pe luarea în

considerare a unui singur factor de cauzalitate, şi anume al evoluţiei producţiei

exerciţiului.

Metoda sintetică constă în reflectarea în calcule a corelaţiei strânse dintre variaţia

necesităţilor de active circulante şi variaţia volumului producţiei.

Prin însumarea necesarelor financiare pe elemente (materii prime şi materiale

consumabile, producţie neterminată, produse finite) determinate prin metoda analitică se

determină necesarul anual şi pe trimestre.

Determinarea necesarului finaciar direct se determină mai simplu la întreprinderile

aflate deja în funcţiune şi la care este stabilită o corelaţie între volumul de activitate şi

volumul de active circulante utilizate pentru acesta, prin metoda sintetică sau globală.

Prin metoda sintetică se ia în considerare doar un singur factor de influenţă şi

anume evoluţia producţiei exerciţiului sau cifrei de afaceri în doi ani consecutivi şi numai

10

dacă este cazul, influenţele determinate de modificările intervenite în condiţiile de

apovizionare, producţie şi desfacere.

IV.7. Valoarea medie a stocurilor

IV.8. Fondul de rulment şi politica fondului de rulment

În sectorul privat finaţarea activelor circulante se face pe seama fondului de

rulment, a creditelor furnizor şi a creditelor bancare pe termen scurt. De la caz la caz,

ponderea poate s-o ţină unul sau altul din elementele menţionate.

Fondul de rulment este un concept mult utilizat în analiza financiară. El serveşte

pentru a măsura condiţiile echilibrului financiar care rezultă din confruntarea dintre

lichiditatea activelor pe termen scurt şi exigibilitatea pasivelor pe termen scurt. La o

anumită dată, fondul de rulment reprezintă excedentul activelo pe termen scurt. Pentru

unele întreprinderi fondul de rulment reprezintă fonsul de casă, suma disponibilă pentru

asigurarea continuităţii plăţilor curente.

Din punct de vedere al conţinutului, fondul de rulment poate fi de mai multe feluri :

1. fond de rulment brut (FRB) - se mai numeşte şi fond de rulment total sau

economic şi desemnează toate elementele de activ circulante susceptibile de a fi

transformate în bani într-un termen mai mic de un an, adică să se reînnoiască, să

efectueze cel puţin o rotaţie, un rulment. Fondul de rulment brut este format din : stocuri

diverse, creanţe clienţi, avansuri acordate furnizorilor, disponibilităţi băneşti în casă, în

cont, în carnete de cecuri eliberate.

2. fondul de rulment net (FRN) - prezintă cea mai mare însemnătate din punct de

vedere operaţional şi sub aspectul analizei economice.

Reprezintă cea mai mare parte a capitalului permanent care poate fi utilizat pentru

finanţarea activelor circulante, adică excedentul de capital permanent faţă de activele

imobilizate sau excedentul activelor circulante cu lichidităţi pe termen mai mic de un an,

faţă de datoriile cu exigibilitate mai mică de un an.

FRN se calculează în două variante:

- FRN = capital permanent – active imobilizate

11

- FRN = active circulante – datorii pe termen scurt

3. fondul de rulment propriu (FRP) – este excedentul capitalului propriu faţă de

activele imobilizate şi semnifică autonomia de care dispune o întreprindere în materie de

finanţare a investiţiilor.

FRP se calculează în două moduri:

- FRP = capital propriu – active imobilizate

- FRP = FRN – datorii la termen

4. fondul de rulment străin (FRS) – se poate interpreta ca fiind datoriile la ermen

sau diferenţa dintre fondul de rulment net şi fondul de rulment propriu.

FRS se calc astfel :

- FRS = capital permanent – capital propriu (datorii la termen)

- FRS = fond de rulment net – fond de rulment propriu

12

BIBLIOGRAFIE

1. Popescu, Luigi, “Gestiunea şi managementul financiar al

întreprinderii”, Editura Sitech, craiova, 2010;

2. Popescu, Luigi, „Gestiunea financiară a întreprinderii – sinteze,

aplicaţii practice”, Editura Sitech, Craiova, 2010.

13

CUPRINS

I. MANAGEMENTUL STOCURILOR........................................................................2

II. ABORDĂRI ALE NOŢIUNII DE STOC................................................................3

III. ELEMENTELE PRINCIPALE ALE UNUI PROCES DE STOCA......................5

IV. MODELE DE GESTIUNE A STOCURILOR.......................................................7

4.1. Modelul clasic de gestiune a stocurilo.............................................................7

4.2. Modelul ABC de gestiune a stocurilor.............................................................8

4.3 Optimizarea stocurilor de active circulante.......................................................9

4.4 Metoda analitică...............................................................................................10

4.5 Metoda sintetică (globală) de dimensionare a stocurilor de valori de

exploatare.........................................................................................................................10

4.6 Valoarea medie a stocurilor................................................................................11

4.7 Fondul de rulment şi politica fondului de rulment.............................................11

BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................13

14