GepiziGepidia din Vest-Transilvania, Banat și culoarul Oltului într-o perioada în care administrația și

armata Imperiului Roman din Dacia romană își mutase centrul de greutate la sud de Dunăre, facilitând

infiltrarea regatului gepizilor din Panonia de Est în Vest-Transilvania, mai ales prin văile râurilor

curgătoare spre vest. Se presupune (arheologic) că o curte regală gepidă s-ar fi aflat laApahida.

Gepizii au fost un popor de origine balto-germanică cosângeni cu goții, sedentarizați pe teritoriul de

astăzi al Panoniei de Est și al Transilvaniei vestice și a căror prezență relativ îndelungată acolo le

conferă o desebita importanță în descifrarea istoriei României în perioada antichității târzii înspreEvul

Mediu timpuriu.

Patria originara a gepizilor s-a aflat inițial în regiunea Mării Baltice nu departe de estuarul Vistulei, de

unde în migrația lor spre sud triburile gepide au ajuns prin Carpații Nordici în nord-estul Panoniei.

Gepizii și migrația popoarelor prin Dacia postromană

Gepizii s-au așezat, în decursul periodei așa numitei migrații a popoarelor (în

germană Völkerwanderung), în nordul-vestul Daciei postromane, care, după retragerea aureliană, a

devenit teritoriu de tranzit pentru numeroase etnii migratoare începând cu goții. După

invazia hunilor înPanonia (375 - 453) gepizii devin, împreună cu ostrogoții, vasali și mercenari în

oastea lui Attila. După moartea acestuia, gepizii s-au revoltat împotriva foștilor lor stăpâni, hunii slăbiți

de înfrângerile suferite în ultimele raiduri de pradă și jaf prin Europa. Învingători asupra resturilor

hunice, gepizii iau în stăpânire Panonia de Est și vestul Daciei postromane, romanii din Imperiul

Roman de Răsărit de la sud de Dunăreneîmpotrivindu-se se pare.

Regatul gepid în Transilvania

Existența unei părți a regatului gepizilor în Transilvania de vest și nord-vest (circa 454-567 e.n.) a fost

interpretat de unii istorici ca „restabilire” a raporturilor federale ale Daciei postromane cu Imperiul

Roman de Răsărit, existente pe timpul goților. Așezările gepizilor în Dacia de vest, au fost multiple, ele

fiind prelungiri ale regatului gepid panonic, și concentrate mai ales pe văile

râurilor Criș, Mureș, Bega și Timiș, extinzându-se pe văile Someșului și Arieșului în imediata apropiere

a Clujului de azi, la Apahida, localitate care ar fi servit drept capitală a regatului gepid. Aici a fost

descoperită necropola atribuită căpeteniei princiare gepide creștine Omharus (OMHARIVS, OMARIVΣ,

AVD-OMARIVΣ, Audomharjaz, latinizat Omharius). Unii istorici au sugerat că toponimul Ardeal ar

proveni de la numele regelui gepid transilvăneanArdarich.[necesită citare]

Stăpânirea lor s-a extins din regiunea panonică până spre partea centrală a Daciei postromane până

la Olt și Carpații răsăriteni, parte care fusese cel mai mult romanizată în timpul dominației romane, în

timp ce partea de la est de Olt și în afara arcului carpatic s-a aflat, după retragerea hunilor,

preponderent supusă migrațiilor triburilor slave.

Exceptând Dacia de nord-vest, unde își aveau o capitala regală, gepizii și-au extins structurile politice

și asupra teritoriului sud-panonic de lângă Sirmium și Singidunum în dreapta Dunării, care fusese

teritoriu ostrogot. Acest nou context geopolitic a generat ostilități cu ostrogoții și cu Imperiul Roman de

Răsărit.

Pe de altă parte, prezența gepizilor în Transilvania vestică trebuie luată în considerare cu reținere. „Pe

baza descoperirilor arheologice, se poate afirma că gepizii au locuit efectiv doar o mică parte din Dacia

Traiană, respectiv în Crișana și Transilvania, marea lor majoritate rămânând în Câmpia Tisei, deci

în Bazinul Panonic. Prezența lor în aceste zone, atestată de marile așezări (cum ar fi acelea de

la Morești pe Mureș - jud. Mureș, Șeica Mică - jud. Sibiu, Porumbenii Mici - jud. Harghita, Cipău -

jud. Covasna), trebuie privită cu oarecare discernământ, întrucât se știe că acestea își încep evoluția

înainte de venirea gepizilor, și prin împrumuturile reciproce în ceramică ori obiecte de metal”. (Vasile

Chirică, Românii în imperiul avar, cartea a IV-a, capitolul II, nota 1, Regimul noului august Iustinian; în:

Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. II, ed. a II-a, Editura enciclopedică, București, 1992, p. 233). De

asemenea, unele surse consideră mormintele princiare de la Apahida ca fiind ostrogote, nu gepide

(ibidem).

Condominiul avaro-gepid

În cele din urmă, în Pannonia gepidă a fost ocupată de longobarzi, care, aliați cu avarii turcici, au

distrus regatul gepizilor existent aici(566). Avarii câștigă în cele din urmă supremația în nord-vestul

Daciei, iar longobarzii s-au mutat în Italia (568). Resturile gepizilor s-au asimilat avarilor și altor

populații.

În secolul al VII-lea, scriitorii bizantini mai foloseau încă pentru zona Oltenia-Banat numele de Gepidia.

Ultima menționare a gepizilor a fost făcută în secolul al IX-lea, când încă mai exista un rest de

populație gepidă care a supraviețuit ca popor supus avarilor.

Situri arheologice gepide în Transilvania

În localitatea Vlaha, o necropolă a fost descoperită în august 2004 cu 202 morminte datând în secolul

al VI-lea d.Hr. laolaltă cu piese de ceramică, articole de bronz și o armură. O altă necropolă bogată în

rămășițe arheologice a fost descoperită la Miercurea Sibiului. Alte necropole au fost descoperite

la Morești, județul Mureș, Noșlac, județul Alba, Brateiu, Sibiu, Șeica Mică, județul Sibiu, Timișoara,

situl Freidorf .

La Turda a fost descoperit un mare mormânt gepid numit și „Franziska”. Alte obiecte de podoabă și

cult gepide au fost descoperite laSomeșeni și Șimleul Silvaniei.

AvariAvarii au fost un popor migrator provenit din Asia Centrală a cărui limbă era probabil

din grupul de limbi turcice. Inițial, și-au stabilit un hanat pe râul Volga și în Europa

Centrală (Câmpia Panonică) în Evului Mediu timpuriu secolul VI, fiind timp de două

secole o putere militară de temut între Imperiul Franc și Imperiul Bizantin.

Origine

Izvoarele istorice fiind precare, este dificil de stabilit originea etnică a avarilor.

Potrivit cronicilor chinezești, avarii ar fi fost o ramură a poporului vorbitor al unui

idiom indoeuropean și având numele chinezești Yüe-tschi sau "Cücen" (柔然, 蠕蠕,

芮芮, 茹茹, 蝚蠕). Acesta a emigrat din bazinul Tarîm, care se întinde pe o suprafață

de 530.000 km², vecin la sud cu Afganistanul.

După un alt manuscris istoric chinez, Liang-șu, varii au fost o perioadă vasali,

respectiv înrudiți, cu popoarele protomongole care trăiau în stepele din Asia centrală.

Există speculații și pe seama unei prezumtive origini fino-ugrice a avarilor.

O altă sursă, Encyclopædia Iranica, afirmă că originea avarilor ar fi comună cu a

mongolilor, aceștia provenind din populația Śyän-bi.

Recent, tot mai mulți istorici inclină să accepte ipoteza că avarii au fost o

populație altaică de tip turcic.

După toate indiciile, avarii, aidoma hunilor și goților, practicau deformarea craniului

din motiv... estetic.

În secolul V, Priscus Rhaetor (Priskos) a fost primul care a scris despre

tribul avarilor din vestul Siberiei. Acesta susține teoria conform căreia originea lor

este din zona lacului Balhaș, așa cum sursele chinezești susțin înrudirea cu

triburile Hua. Potrivit lui Priscus, avarii și hunii au fost forțați de sabiri să se mute

spre vest, până spre Volga, încât în 550 istoricul Bisericii Zacharias

Rhaetor menționează comunități avare în Occident.

Istoric

După o înfrângerea suferită în lupta contra dinastiei nord-chineze Wei, avarii vor fi

menționați în jurul anului 463 ca făcându-și apariția în zona Mării Negre. O parte a

populației avare se chema, potrivit izvoarelor, varchunni (din var și 'chunni), fiind o

populație ogură, adică protobulgară

Avarii sunt împinși spre vest de un popor turcic, ajungând la granițele Imperiului

Bizantin, unde în anul 560 îi înving lângă Marea Neagră pe huno-bulgari, fiind

împinși mai departe de triburile „turcilor albaștri” („kök” sau „gök türkler”).

În 557, avarii, învinși în Asia Centrală de alte triburi turce, intră în Europa. În 562,

sub conducerea kaganului (hanului)Bayan [1] , avarii ajung la Dunăre și cer de la

bizantini subvenții, cerere însă refuzată de împăratul Iustin II (565-578). În 567,

împreună cu longobarzii, avarii zdrobesc regatul gepizilor, situat pe

teritoriul Transilvaniei. Teritoriul transilvan devine pentru avarii crescători de animale

o regiune preferată în timpul verii. La mijlocul secolului al VI-lea, avarii

ocupă Câmpia Panonică, reducând populatia slavă la o stare de servitute și la plata

unui tribut. La est, avarii au înfrânt triburile slave ale anților dintre Bug și Nistru.

Apariția avarilor în forță în nordul Mării Negre a oprit atacurile

anților, sclavinilor și bulgarilor asupra provinciilor Bizanțului. În urma a trei campanii

din 568, 570 și 573, avarii, care își constituiseră centrul politic în Pannonia, în locul

longobarzilor, încheie pace cu bizantinii. În anul579, sub Tiberiu II (578-582), o sută

de mii de sclavini au năvălit în Iliria, au jefuit timp de patru ani imperiul și s-au așezat

pretutindeni. Împăratul a făcut apel la avari, care traversează Illyria, urmăresc

armata slavă condusă de Dauritas și o înving, probabil, în Oltenia. În 582, avarii

cuceresc Sirmium (astăzi Sremska Mitrovica), unde marele han Baian își va muta

reședința, opunând o rezistență puternică Imperiului Bizantin. Pretinzând tribut

dela franci, dominația avară este limitată de împăratul bizantin Mauriciu (Maurikios).

În anul 584, sclavinii sub conducerea lui Ardagast pustiesc Tracia până

la Adrianopol; în anii 585-588 aceiași sclavini ajung până la Salonic. La rândul lor,

avarii atacă Moesia și ajung până la Tomis.[2] Împăratul Flavius Phocas (547-610)

încheie o pace cu ei în 604, acceptând să le plătească tribut. În 610-611, avarii,

împreună cu longobarzii, atacă puternic Imperiul Bizantin ocupând toată Peninsula

Balcanică. Împreună cu slavii din zona ocupată, aceștia asediază Salonicul, iar

ulterior, împreună cu perșii, asediază Constantinopolul (626).

Slavii se răscoală în 623-624 sub conducerea negustorului franc Samo, scuturând

jugul avar, și astfel începe declinul imperiului avar. Aceste atacuri contra avarilor

sunt continuate de bulgari, croați, celelalte popoare slave din Peninsula Balcanică.

După cca. 670 pe teritoriile stăpânite de avari se stabilesc în masă mare membrii uni

popor migrator, cu caracter turc, venit dinspre est, și având o ornamentație aparte.

Noii veniți s-au integrat în societatea avară fără conflicte. Unii cercetători, ca de

exemplu arheologul maghiarGyula László îi identifică pe acești oameni

cu secuii (vezi "teoria dublei cuceriri", "kettős honfoglalás").

Pentru a asigura securitatea drumurilor comerciale din est, Carol cel Mare, care i-a

învins pe avari, întemeiază în anul 800 în estul Imperiului Franc Marca Avară, situată

pe teritoriul de astăzi al landului austriac Carintia.

Sub presiunea francilor, și în umra înrfângerilor militare suferite avarii acceptă să se

creștineze. Regele lor se baptizează după ritualul creștinesc (latin), luându-și numele

de Avram. Imperiul Avar însă nu a fost salvat nici prin aceste măsuri importante. În

anul 803 khanul Krum al bulgarilor învinge armata avarilor într-o bătălie decisivă.

Bulgarii, care erau încă neslavizați, ocupă regiunile sudice ale fostului imperiu avar,

îndeosebi Transilvania de Sud (cunoscut pentru minele de aur și sare) și teritoriul

Voivodinei din Sârbia de astăzi. Avarii nu dispar cu totul, ei sunt amintiți până în 950

ca plătind impozite în regiunea aparținând Croației de astăzi.[3]

Tezaurul de la Sânnicolaul Mare, descoperit la finele sec. al XVIII-lea și compus din

vase de aur ce vădesc tehnică înaltă de orfevrerie, se presupune că a aparținut

avarilor.

Organizare politică

Liderul suprem al avarilor era kaganul (hanul), care era și autoritatea religioasă

supremă. Rangul următor la nivelul puterii politice îl reprezentatudun-ul. Alte ranguri

importante: yug(u)ruș, tarkan (tarhan), kapkan (kaphan), katun (soția kaganului).[4]

"Prisăcile" avare în Transilvania

Aceste întărituri, datorate avarilor, care au avut organizari statale bine configurate

pe Transilvaniei și consemnate sub nume ca "indagines", "gyepũ", "hegin" sau

"presaka" ("prisăci"), erau zone împădurite lăsate în paragină, prevăzute cu locuri

supravegheate de trecere, denumiteporta, clusa sau kapu ("poartă" pe maghiară și

turcă), fiind apărate de grupuri militare, amintite în izvoarele maghiare timpurii, în

limba latină, sub numele speculatores, sagittarius sau örök.

Prisăcile erau dispuse pe un aliniament natural ușor de aparat și întărit prin

plantarea de vegetație deasă, șanțuri, întârituri din stâlpi de lemn. Istorici români

renumiți opinează că prisăcile ar fi fost opera avarilor[5][6], în timp ce alții, adepți ai

protocronismului, le atribuie formațiunii statale a ipoteticului duce Gelou.[7]