George Topîrceanu a fost poet, memorialist şi publicist român, membru corespondent al Academiei Române din 1936.

George Topîrceanu s-a născut pe 21 martie 1886, ca fiu al cojocarului Gheorghe Topîrceanu şi al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul "Doamna Elena ", amândoi din părţile Sibiului.

Urmează şcoala primară la Bucureşti (1893 - 1895) şi la Suici, judeţul Argeş, unde părinţii se stabilesc o vreme, apoi liceul la Bucureşti (Liceul Matei Basarab şi la Sf. Sava)(1898 - 1906).

Debutează în revista umoristică Belgia Orientului (1904), colaborând şi la alte reviste: Duminica,"revista Spiruharetul", Revista noastră, Revista ilustrată. Înscris la Facultatea de drept (1906), o părăseşte pentru Litere, fără a termina studiile. Ocupă diverse funcţii mărunte, colaborează la Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri, apoi se apropie de cercul Vieţii româneşti, unde-şi începe colaborarea în 1909 cu parodia Răspunsul micilor funcţionari (replică la Caleidoscopul lui A. Mirea).

Apropiat de Garabet Ibrăileanu (cu care întreţine o interesantă corespondenţă), se stabileşte la Iaşi (1911), intrând în redacţia Vieţii româneşti. Împreună cu M. Sevastos scoate revista Teatrul (1912 - 1913).

Mobilizat, participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916) şi rămâne în captivitate până în 1918. Experienţa celor două campanii şi a prizonieratului va fi evocată în proza sa.

Debutează editorial cu două volume: Balade vesele şi Parodii originale (1916). Întors la Iaşi, redactează împreună cu Mihail Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariţia Vieţii româneşti (1920), al cărei prim-redactor va fi. Volumele sale (Balade vesele şi triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin - Planina) se bucură de un enorm succes de public şi de presă, în special poezia, pentru care obţine şi Premiul Naţional (1926).

În anul 1934 începe în Revista fundaţiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile sf. Sisoe (neterminat). Este ales Membru corespondent al Academiei (1936). Evoluând de la sentimentalismul epigonic al începuturilor către o poezie impregnată de un umor parodic, autoironie şi uşoară melancolie, Topîrceanu este o voce distinctă în poezia românească. Ironizând contrafacerea, poncifele poetice, moda "modernistă", el cultivă cu fantezie tradiţii mai vechi ale lirismului românesc, situându-se în prelungirea unor filoane din George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Dimitrie Anghel stăpân pe o tehnică.