George Coșbuc

George Coșbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistrița-Năsăud, aziCoșbuc, județul Bistrița-Năsăud; d. 9 mai 1918, București) a fost un poet și traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul1916.

Poezia sa aparține patrimoniului cultural național și, deși este considerat un poet care a scris poezii care se recitau la serbările școlare sau populare, creația sa îl recomandă drept un autor clasic al literaturii române, un om cu un gust literar desăvîrșit și un autor canonic, care nu poate lipsi din manualele școlare nici în ziua de azi. A dus, de asemenea, o prodigioasă activitate de iluminare a țăranilor, e un precursor al mișcării poporaniste și un tehnician desăvîrșit al prozodiei, folosea o gamă foarte variată de picioare metrice și de ritmuri, de la cele ale poeziei populare la terza rima. A dat o versiune completă a poeziei lui Dante,Divina comedie.

A tradus foarte mult din lirica străină și a adaptat prin localizare la sufletul și mediul țărănesc Eneida și Odiseea (Iliada a fost tradusă de contemporanul său, George Murnu) și a introdus specii ale poeziei orientale, cum ar fi gazelul, în poezia română.

A tradus foarte mult din lirica străină și a adaptat prin localizare la sufletul și mediul țărănesc Eneida și Odiseea (Iliada a fost tradusă de contemporanul său, George Murnu) și a introdus specii ale poeziei orientale, cum ar fi gazelul, în poezia română. Toate aceste calități îl recomandă pentru

1

poziția pe care o ocupă, de autor clasic, dar mai ales simțul echilibrului și faptul că a scos în evidență partea solară, idilică, a sufletului țăranului român.

1866 Întâiul mare poet pe care ni l-a dat Ardealul vede lumina soarelui, la 20 septembrie, în satul Hordou (azi George Cosbuc). Casa din piatra, cu tinda si cinci odai, fusese ridicata în 1840 de tatal sau Sebastian, preot provenit dintr-o familie care-a dat vreo 14 rânduri de preoti.

1871 Urmeaza cl. I primara la Hordou.

1873 Continua urmatoarele clase la Tecuci.

1875-1876 Clasa a IV-a la Scoala Normala din Nasaud.

1876-1886 Este elev la Liceul românesc din Nasaud. Locuieste la învatatorul T. Rotari, citind cu nesat cartile din biblioteca acestuia. Devine sufletul Societatii literare scolare "Virtus Romana Rediviva".

1884 Publica primele poezii în Musa someseana, almanahul societatii. În mai, îsi ia bacalaureatul, iar în septembrie se înscrie la Universitatea din Cluj. Publica versuri, basme, traduceri în ziarul Tribuna din Sibiu, al lui I. Slavici.

1887 Paraseste facultatea si devine redactor la Tribuna. Perioada excelenta pentru creatiile sale.

1889 Publica Nunta Zamfirei, capodopera care-i aduce mare succes. Chemat de Maiorescu, trece granita României si se stabileste definitiv la Bucuresti.

1890 Poezia La oglinda în Convorbiri literare, Elaboreaza cu mai multi profesori un bun manual scolar: Carte româneasca de cetire.

1891-1892 La Tribuna, apar poezii foarte bune; la fel si în revista magazin Lumea ilustrata (Fatma, Vestitorii primaverii, Noapte de vara, Vara)

1893 Apare volumul de debut Balade si idile, laudat de critici.

1894-1895 La editura lui C. Sfetea, apare revista Vatra (condusa de Slavici, Caragiale, Cosbuc).

Publica: Noi vrem pamânt, Mama, Lupta vietii, Pasa Hassan, Doina.

Acum se casatoreste cu sora editorului, Elena Sfetea, care-l va naste, la Craiova, pe Alexandru, unicul fiu al poetului (alintat "puiul mamei").

1896 Apare volumul Fire de tort. Se tipareste, în traducerea sa, Eneida de Vergiliu.

1897 Volumul Versuri si proza apare la Caransebes; la Craiova - Antologia sanscrita; la Bucuresti - Sacontala de Calidasa, tot în traducerile sale.

1898 Devine membru corespondent al Academiei Române.

1901 Împreuna cu Vlahuta, întemeiaza revista Samanatorul, unde publica alte poezii originale si Odiseea lui Homer (traducere).

1902 Tipareste volumul de versuri Ziarul unui pierde vara.

1904 Apare volumul Cântece de vitejie, elogiat de N. Iorga.

1907 Termina traducerea Divinei Comedii de Dante Alighieri (publicata dupa moarte).

2

1908 "Poetul taranimii" revine în Ardeal si-l cunoaste, la Prislop, pe Liviu Rebreanu.

1915 În august moare, în urma unui accident de automobil, unicul sau fiu, Alexandru.

1916 Este ales membru activ al Academiei Române.

1918 În ziua de 9 mai, la prânz, moare subit la Bucuresti, în casa sa. "Poetul neamului" odihneste la Bellu, sub aceeasi brazda de pamânt cu fiul sau Alexandru.

Volumele principale

,,Balade  și idile’’(1893); ,,Versuri si proza’’; ,,Cantece de vitejie’’(1902); ,,Fire de tort’’(1896); ,,Ziarul unui pierde-vara’’(1902).

Iarna pe uliţă 

A-nceput de ieri să cadăCâte-un fulg, acum a stat,Norii s-au mai răzbunatSpre apus, dar stau grămadăPeste sat.

Nu e soare, dar e bine,Şi pe râu e numai fum.Vântu-i liniştit acum,Dar năvalnic vuiet vineDe pe drum.

Sunt copii. Cu multe sănii,De pe coastă vin ţipândŞi se-mping şi sar râzând;Prin zăpadă fac mătănii;Vrând-nevrând.

Gură fac ca roata morii;Şi de-a valma se pornesc,Cum prin gard se gâlcevescVrăbii gureşe, când noriiPloi vestesc.

Cei mai mari acum, din sfadă,Stau pe-ncăierate puşi;Cei mai mici, de foame-aduşi,Se scâncesc şi plâng grămadăPe la uşi.

Colo-n colţ acum răsare

Un copil, al nu ştiu cui,Largi de-un cot sunt paşii lui,Iar el mic, căci pe cărareParcă nu-i.

Haina-i măturând pământulŞi-o târăşte-abia, abia:Cinci ca el încap în ea,Să mai bată, soro, vântulDac-o vrea!

El e sol precum se vede,Mă-sa l-a trimis în sat,Vezi de-aceea-i încruntat,Şi s-avântă, şi se credeCă-i bărbat;

Cade-n brânci şi se ridicăDând pe ceafă puţintelToată lâna unui miel:O căciulă mai voinicăDecât el.

Şi tot vine, tot înoată,Dar deodată cu ochi vii,Stă pe loc - să mi te ţii!Colo, zgomotoasa gloată, De copii!

El degrabă-n jur chiteşteVrun ocol, căci e pierdut,Dar copiii l-au văzut!Toată ceata năvăleştePe-ntrecut.

- "Uite-i, mă, căciula, frate,Mare cât o zi de post -Aoleu, ce urs mi-a fost!Au sub dânsa şapte sateAdăpost!

Unii-l iau grăbit la vale,Alţii-n glumă parte-i ţin -Uite-i, fără pic de vinS-au jurat să-mbete-n cale

3

Pe creştin!

Vine-o babă-ncet pe stradăÎn cojocul rupt al eiŞi încins cu sfori de tei.Stă pe loc acum să vadăŞi ea ce-i.

S-oţărăşte rău bătrânaPentru micul Barba-cot.- "Aţi înnebunit de tot -Puiul mamii, dă-mi tu mânaSă te scot!

Cică vrei să stingi cu paieFocul când e-n clăi cu fân,Şi-apoi zici că eşti român!Biata bab-a-ntrat în laieLa stăpân.

Ca pe-o bufniţ-o-nconjoarăŞi-o petrec cu chiu cu vai,Şi se ţin de dânsa scai,

Plină-i strâmta ulicioarăDe alai.

Nu e chip să-i faci cu bunaSă-şi păzească drumul lor!Râd şi sar într-un picior,Se-nvârtesc şi ţipă-ntrunaMai cu zor.

Baba şi-a uitat învăţul:Bate,-njură, dă din mâini:- "Dracilor, sunteţi păgâni?Maica mea! Să stai cu băţulCa la câini!

Şi cu băţul se-nvârteşteCa să-şi facă-n jur ocol;Dar abia e locul gol,Şi mulţimea năvăleşteIarăşi stol.

Astfel tabăra se duceLălăind în chip avan:Baba-n mijloc, căpitan,Scuipă-n sân şi face cruceDe Satan.

Ba se răscolesc şi câiniiDe prin curţi, şi sar la ei.Pe la garduri ies femei,Se urnesc miraţi bătrâniiDin bordei.

- "Ce-i pe drum atâta gură?- "Nu-i nimic. Copii ştrengari.- "Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,Parcă trece-adunăturăDe tătari!

Povestea gâştelor

Un gâscan cu pene luciiCum trecea pe pod prin satŞi-ntr-o mân-avea papucii,Nu ştiu cum i s-a-ntâmplatCă papucii lui căzură,Ce păcat, o, ce păcat!Căci erau cu-alesătură,Fără leac de tivitură - Ce păcat!

Gâştele-auzind cum zbiară:"Auleo! Păpucii mei!"Într-un suflet alergarăŞi-ntrebau mirate ce-i?"Am rămas, plângea gâscanul,Păgubaş de patru lei!Iată-mă desculţ, sărmanul!Ce mă fac acum, golanul,Fără ei!"

"Haideţi toţi, şi moşi şi babeSă-i cătăm pe râu acu!"Repede-notând din labeCârdul tot pe râu trecu."I-ai găsit?" - "Eu nu, surată,Ce mă-ntrebi aşa şi tu!"

Toate-apoi strigau deodată:"Bată-i pacostea să-i bată!Nici eu nu!"Vara-ntreagă tot umblară,Dar papucii duşi au fost!Şi-au să umble şi la varăPână ce le-or da de rost!Iar gâscanul merge, vine,Face cruci şi ţine post."Nu-i găsesc! Sărac de mineIar desculţe, vezi tu bine,Lucru prost!"

Gâştele de-atunci, în caleCând vad apa undeva,Căutând pornesc agaleTot crezând că-i vor afla.Vin şi raţe să le-ajute:Mac-mac-mac şi ga-ga-ga!Mac-mac-mac! Haid', vino, du-te,Zile-aşa pe râu pierdute!Ga-ga-ga!

Iar când gâştele stau gloatăŞi prin dreptul lor te duci,Sare tabăra lor roată

4

Să te-ntrebe: "Ce ne-aduci?Ai găsit păpucii? Spune!"Tu la fug-atunci s-apuci!

Şi te muşcă, doar le-ai spuneDe păpuci!

VaraPriveam fără de ţintă-n sus -Într-o sălbatică splendoareVedeam Ceahlăul la apus, Departe-n zări albastre dus, Un uriaş cu fruntea-n soare, De pază ţării noastre pus.Şi ca o taină călătoare, Un nor cu muntele vecinPlutea-ntr-acest imens seninŞi n-avea aripi să mai zboare!Şi tot văzduhul era plinDe cântece ciripitoare.

Privirile de farmec beteMi le-am întors către pământ -Iar spicele jucau în vânt, Ca-n horă dup-un vesel cântCopilele cu blonde plete, Când saltă largul lor vestmânt.

În lan erau feciori şi fete, Şi ei cântau o doină-n cor.Juca viaţa-n ochii lorŞi vântul le juca prin plete.Miei albi fugeau către izvorŞi grauri suri zburau în cete.

Cât de frumoasă te-ai gătit, Naturo, tu! Ca o virginăCu umblet drag, cu chip iubit!Aş vrea să plâng de fericit, Că simt suflarea ta divină, Că pot să văd ce-ai plăsmuit!Mi-e inima de lacrimi plină, Că-n ea s-au îngropat mereuAi mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!O mare e, dar mare lină -Natură, în mormântul meu, E totul cald, că e lumină! 

Trei, Doamne, şi Toţi Trei!Avea şi dânsul trei feciori, Şi i-au plecat toţi trei deodatăLa tabără, sărmanul tată!Ce griji pe dânsul, ce fiori, Când se gândea că-i greu războiul, N-ai timp să simţi că mori.

Şi luni trecut-au după luni -Şi-a fost de veste lumea plină, Că steagul turcului se-nchină;Şi mândrii codrului păuni, Românii-au isprăvit războiul, Că s-au bătut nebuni.

Scria-n gazetă că s-a datPoruncă să se-ntoarcă-n ţarăToţi cei plecaţi de astă-vară -Şi rând pe rând veneau în satŞi ieri şi astăzi câte unulDin cei care-au plecat.

Şi-ai lui întârziau! PlângândDe drag că are să-i revadă, Sta ziua-n prag, ieşea pe stradăCu ochii zarea măsurând, Şi nu veneau! Şi dintr-o vremeGemea, bătut d-un gând.

Nădejdea caldă-n el slăbea, Pe cât creştea de rece gândul.El a-ntrebat pe toţi d-a rândul, Dar nimeni ştire nu-i ştia.El pleacă-n urmă la cazarmăSă afle ce dorea.

Căprarul vechi îi iese-n prag.- "Ce-mi face Radu?î el întreabă, De Radu-i este mai cu grabă, Că Radu-i este cel mai drag.- "E mort! El a căzut la PlevnaÎn cel dintâi şirag!

O, bietul om! De mult simţeaCă Radu-i dus de pe-astă lume, Dar astăzi, când ştia anume, El sta năuc şi nu credea.Să-i moară Radu! Acest lucruEl nu-l înţelegea.

Blăstem pe tine, braţ duşman!- "Dar George-al nostru cum o duce?- "Sub glie, taică, şi sub cruce, Lovit în piept d-un iatagan!- "Dar bietul Mircea?î - "Mort şi MirceaPrin văi pe la Smârdan.

El n-a mai zis nici un cuvânt;Cu fruntea-n piept, ca o statuie, Ca un Cristos bătut în cuie, Ţinea privirile-n pământ, Părea că vede dinainte-iTrei morţi într-un mormânt.

Cu pasul slab, cu ochii beţiEl a plecat, gemând p-afară, Şi-mpleticindu-se pe scară, Chema pe nume pe băieţi, Şi se proptea de slab, sărmanul, 

5

Cu mâna de păreţi.

Nu se simţea de-i mort ori treaz, N-avea puteri să se simţească;El trebuia să s-odihnească -Pe-o piatră-n drum sub un zăplazS-a pus, înmormântând în palme-iSlăbitul său obraz.

Şi-a stat aşa, pierdut şi dus.Era-n amiazi şi-n miez de vară

Şi soarele-a scăzut spre seară, Şi-n urmă soarele-a apus, Iar bietul om sta tot acoloCa mort, precum s-a pus.

Treceau bărbaţi, treceau femei, Şi uruiau trăsuri pe stradă, Soldaţi treceau făcând paradă, -Şi-atunci, deştept, privi la eiŞi-şi duse pumnii strâns pe tâmple:"Trei, Doamne, şi toţi trei! 

Moartea lui GeluRăzleț din oștirea bătută,Fugind pe câmpia tăcută,Căzu de pe cal, de durere,Pe marginea apei. Și piere.Din rană și-ar smulge săgeataȘi n-are putere.

Pierdut-a și oaste și țară.E noapte-n văzduhuri; și rarăE zbaterea apei, când valulAtinge cu aripa-i malulIar Gelu, prin noapte stând singur,Vorbește cu calul:Vai, murgule, jalea mă curmă!Mă lupt cu durerea din urmă,Căci ranele-mi sapă mormântul,Degeaba împrăștii tu vântulDin coamă, piciorul tău scurmăDegeaba pământul.

Mă chemi prin nechezuri păgâneȘi parcă zici: Vino, stăpâne!Vezi, picură ranele taleȘi neguri se nalță din vale,E noapte, și ziua de mâineNe-ajunge pe cale!

Trei suliți făcutu-și-au strungăPrin mine! Mă zbucium pe-o dungăȘi nu-mi mai simt brațul și brâul;Tu-ți rupi cu picioarele frâulLas, murgule, las să ne-ajungăPe-aicea pustiul.

De-acum tu... cât va cuprindeMantaua, deasupra-mi o-ntindeȘi-apoi cu picioarele-mi sapăMormântul pe margini de apă.Și-n urmă cu dinții mă prindeȘi-aruncă-mă-n groapă.

Jelească-mă apele Cernii!Să-mi bubuie crivățul iernii.Ca-n taberi al căilor tropot;Iar veșnicul apelor șopotSă-mi pară ca-n ceasul vecernii.O rugă de clopot.

Și, poate, sosi-va o vremeCând munții vor fierbe, vor gemeCu hohote mamele-n praguri,Vor trece bărbații-n șiraguriCând bucium suna-va să chemePe tineri sub steaguri.

Iar tu, de-i trăi, frățioare,Să-mi vezi luptătorii-n picioare,Atunci când sosit va fi ceasul,Abate-ți pe-aice tu pasul:Nechează-mi, și atunci eu din groapăCunoaște-ți-voi glasul!

Și-armat voi ieși eu afară,Și veseli vom trece noi iarăPrin suliți și foc înainte,Să ție protivnicii minteCă-s vii, când e vorba de țară,Și morții-n morminte!

El zice, și mâna și-o strângePe pieptul cel umed de sângeIar calul stă singur de pazăLui Gelu, și trist el așeazăLa pieptul stăpânului capulȘi astfel veghează.

Și-auzi! Ca un vânt ce clăteștePădurea, când ploaia sosește,Așa din adâncuri de zareUn vuiet prin noapte răsare.Iar vuietul vine, și crește,Mai iute, mai tare.

Și iată-i, din umbrele văiiCu scuturi ies repezi flăcăii,Ca morții ce-și lasă mormântul;Ies roibii cu umblet ca vântul,Răsar de tutindeni, de pareCă-i varsă pământul.

Arcașii lui Arpad! În goanăEi fug dup-oștirea dușmană.Și, uzi de-alergare, se-ncurăFugarii prin negura sură,Cu frâul pe coamă, și-arcașiiCu spăzile-n gură.

6

Năvalnic s-apropie pașii,Și-n goana lor cântă arcașii,Și-așa de sălbatic li-e cântulDin piele de urs au vestmântul,Și-n bărbile lor încâlciteSe-mpiedică vântul.

Iar Gelu, auzindu-i prin zare,De spaimă și groază tresareEl moare! Și cântă păgânii!N-au Domn și n-au țară românii,Și-adușii de vânturi în țarăSunt astăzi stăpânii!

Și-n mâinile cui e scăparea?Nu-i piept să le-nchidă cărarea?Nu-i braț de voinic, să-i abată?Și nu e pe lume-o săgeatăCa-n inima gloatei lui ArpadAdânc să străbată?

Și Gelu le judecă toate:Se nalță proptindu-se-n coateȘi-a calului glezn-o cuprinde,Cu grabă el arcul și-l prinde,Și-nvârte săgeata și-o scoateDin rană, și-o-ntinde:

Și vâjâie slaba săgeatăCu gemetul morții deodatăArcașii trec repezi în cale,

Și-i vuiet și-i chiot prin vale:Ce cânt de-ngropare lui GeluȘi-oștirilor sale!

Iar vuietu-n neguri pătrundeȘi-n inima nopții s-ascundeDeparte, și-n valuri de valuriEcoul izbindu-se-n dealuriDe zece ori jalnic răspundePustiilor maluri.

De zece ori, iarăși de zece,Și scade, și piere, și trece,De data din urmă răsunăTăcerea-mprăștiată s-adunăȘi-n neguri alunecă receO bolnavă lună.

Iar calul, vedenie mută,Cu coama de vânturi bătută,Stă-n noaptea cu neguri de pazăLui Gelu; și trist el așeazăPe pieptul stăpânului capulȘi astfel veghează.

Iar apa la maluri se frângeȘi cade pe spate și plânge:Cu fierul potcoavei tu-mi sapăMormântul pe margini de apă,Și-n urmă cu dinții mă prindeȘi-aruncă-mă-n groapă!

Iarna pe uliță~ comentariu literar ~

In prima strofa observam ca autorul a surprins o ninsoare care a durat toata noaptea, iar a doua zi s-a oprit. Observam personificarea: "Norii s-au mai razbunat" de unde reiese ca norii a inceput sa cearna fulgi mari de zapada spre apus. A doua strofa ne prezinta imagini vizuale, auditive.

In al doilea vers se observa epitetul: "pe rau e numai fum". De aici reiese ca fumul vine de la hornurile caselor unde oamenii incearca sa le incalzeasca. De asemenea, se observa personificarea: "vantu-i linistit acum".

Observam imagini vizuale, statice ce ne transmit un sentiment de liniste. Strofa se incheie cu personificarea: "navalnic vuiet vine", de unde reies imagini auditive, dinamice. Ne transmite un sentiment de galagie, zarva si de agitatie.

Din a treia strofa ne dam seama ca zgomotul infernal este provocat de copiii care se jucau veseli in zapada si se bucurau de venirea iernii. Aceasta strofa ne transmite un sentiment de fericire, bucurie si veselie. A patra strofa incepe cu epitetul personificator si comparatia: "gura fac ca roata morii".

De aici reies imagini auditive,statice. Autorul compara copiii care vorbeau mult cu roata morii ce se invarte foarte tare. Cosbuc ii compara, de asemenea, cu vrabiile gurese care se galcevesc.

Strofa se incheie cu inversiunea "norii ploi vestesc". Observam imagini vizuale, statice, de unde reiese ca norii se abateau spre sat pentru a vesti ploi. In a cincea strofa, autorul ne da de inteles ca acei copii erau impartiti in diferite grupuri dupa varsta lor.

Cei mari profitau de faptul ca erau si copii mici si radeau de ei. Observam inversiunea "de foame-adusi" care ne transmite un sentiment de mila, tristete si mahnire. A sasea strofa descrie un baietel strain, aparut din senin pe ulita.

7

Autorul ni-l descrie cu inversiunea: "largi de-un cot sunt pasii lui". A saptea strofa incepe cu inversiunea: "haina-i maturand pamantul" de unde reiese ca haina copilului era prea lunga si o tara de pamant. Observam repetitia "abia,abia" de unde ne dam seama ca isi tara cu greu haina si comparatia "cinci ca el incap in ea".

In cea de-a opta strofa observam ca acel baietel era trimis de mama sa in sat. Copilul era incruntat, dar se credea barbat fiindca putea sa care o haina atat de grea pentru el. Aceasta strofa ne transmite un sentiment de admiratie si remarcare de sine.

A noua strofa ne arata cum inainta baiatul: "cade-n branci si se ridica". Din urmatoarele versuri aflam ca baiatul purta pe cap o caciula din lana de miel si ca era mai mare decat el. Ne transmite un sentiment de amuzament.

A zecea strofa incepe cu enumeratia "tot vine, tot inoata" de unde reiese ca el se chinuia sa mearga cat mai repede. Observam 2 epitete: "ochii vii" si "zgomotoasa gloata" de unde reies imagini vizuale si auditive. Ne transmite un sentiment de amagire.

A unsprezecea strofa prezinta ce a vrut copilul sa faca atunci cand a vazut atatia copii. A vrut sa se intoarca din drum, dar era prea tarziu. Toti ceilalti copii il vazusera deja.

A doisprezecea strofa incepe cu glumele facute de caciula copilului. A treisprezecea strofa incepe cu inversiunea "altii-n gluma parte-i tin". Observam ca toti copiii isi bateau joc de el.

In a paisprezecea strofa este descrisa o baba care este imbracata cu un cojoc rupt. Ea se oprise sa vada de unde vine zgomotul acela mare. A cincisprezecea strofa incepe cun inversiunea "s-otaraste rau batrana".

Observam ca batranei ii pasa de baiat, incercand sa-l scoata dintre copiii care isi bateau joc de el. In a saisprezecea strofa poetul ne da de inteles ca baba nu uitase ameliorarea conflictului dintre baiat si copii luandu-l de acolo. Ne transmite un sentiment de mila.

In a saptesprezecea strofa ne dam seama ca dupa gestul batranei de a lua copilul, nu a durat mult deoarece copiii se tineau dupa ea razand. Recunoastem epitetele si inversiunea "plina-i strimta ulicioara". In a optsprezecea strofa se prezinta acei copii jucandu-se.

Sentimentul este de armonie,veselie. In cea de-a nouasprezecea strofa observam ca batrana se supara pe copii. Ne dam seama dupa enumeratia "bat,-njura...da din maini" de unde observam imagini dinamice.

Ne transmite un sentiment de suparare. In strofa douazeci observam ca batrana se invartea cu batul in mana pentru a-si face loc, dar copiii navalesc din nou asupra batranei. In urmatoarea strofa ni se descrie ca baba statea in mijlocul alaiului ca un capitan si isi facea cruce de ceea ce vedea.

In penultima strofa observam ca din cauza galagiei provocate de copii incepura sa latre cainii din curti, iar oamenii ieseau afara sa vada ce se intampla. In ultima strofa se observa un dialog intre cativa sateni.acestia au asemanat copiii cu o adunatura de tatari.

Sentimentul care predomina este cel de bucurie si uimire pentru sateni fata de zarva de pe ulita satului.

8