17 martie 2011

1

GEOGRAFIE ECONOMICĂ SEMINARUL 3

INDUSTRIA CARBONIFERĂ ŞI INDUSTRIA PETROLULUI

1

INDUSTRIA CARBONIFERĂ

Cărbunii reprezintă o rocă sedimentară caustobiolitică, formată în decursul proceselor geologice prin metamorfismul acumulărilor de materiale organice, preponderent vegetale.

Extracţia şi utilizarea cărbunilor este cunoscută încă din Antichitate, perioadă în care erau folosiţi în prelucrarea fierului şi cuprului, în confecţionarea porţelanului şi ceramicii etc. Industria carboniferă s-a extins de-a lungul timpului, constituind baza revoluţiei industriale din Marea Britanie, Belgia, SUA etc. Secolul al XX-lea, supranumit şi “secolul cărbunelui” s-a caracterizat prin creşterea ponderii energetice a industriei carbonifere şi expansiunea carbochimiei. În acea perioadă, importanţa cărbunilor era determinantă pentru energetica mondială, aceştia asigurând aproximativ 90% din consumul energetic mondial. Treptat, importanţa cărbunilor în producţia mondială de energie scade, odată cu creşterea importanţei petrolului. Totuşi, cărbunii se numără printre combustibilii viitorului, asigurând, datorită potenţialului considerabil al zăcămintelor, necesităţile omenirii pentru o perioadă foarte mare de timp. În prezent, ponderea cărbunilor în energetica mondială este de 29.4%

Cărbunii se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii: geneză, proprietăţi fizico-chimice, petrografie, vârstă etc. Cea mai utilizată clasificare este cea bazată pe criteriul genetic, elaborată de paleobotanistul H. Potonie (1906), care separă 3 grupe de cărbuni: humici, liptobioliţi şi sapropeliţi.

Cea mai importantă grupă este cea a cărbunilor humici, cei mai răspândiţi în natură, care au luat naştere din substanţele humice rezultate prin transformarea anaerobă, în anumite condiţii de temperatură şi presiune, a vegetaţiei bogate în lignină şi celuloză, acumulate în bazinele sedimentare. Grosimea straturilor de cărbuni humici variază de la câţiva centimetri la zeci de metri. Grupa cărbunilor humici cuprinde varietăţi de mare interes economic – turba, lignitul, cărbunele brun, huila şi antracitul – diferenţiate în raport de stadiul de carbonificare a materiei vegetale. Turba, lignitul şi cărbunele brun formează cărbunii inferiori, iar huila şi antracitul, cărbunii superiori.

1. Rezervele mondiale de cărbuni Ponderea rezervelor de cărbuni a evoluat concomitent cu intensificarea şi extinderea

activităţilor de prospecţiune şi exploatare, în scopul descoperiri de noi zăcăminte. Rezervele mondiale de cărbuni cuprind rezervele identificate (rezerve care, pe baza datelor geologice existente în prezent ar pute fi exploatate în viitor din depozite, în condiţiile economice şi

17 martie 2011

2

tehnologice actuale) (Fig. 1), care în prezent se ridică la 826 mld. tone şi rezervele potenţiale, care se estimează că depăşesc rezervele sigure.

Fig. 1. Repartiţia mondială a rezervelor sigure (identificate) de cărbuni Sursa: BP Statistical Review of World Energy, 2010

2. Producţia mondială de cărbuni Producţia mondială de cărbuni (Fig. 2) s-a caracterizat, la nivel mondial, printr-un sens

ascendent, cu unele scăderi de ritm, cum ar fi cele legate de criza economică a anilor ’30, sau de la începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea. Prima revoluţie industrială a determinat dezvoltarea exploatărilor carbonifere, deosebit de intensă în sec. al XIX-lea şi la începutul sec. al XX-lea. Producţia mondială de cărbuni a înregistrat o creştere pronunţată până la primul război mondial: 40 mil. tone în anul 1830, 500 mil. tone în anul 1890, 1.3 mld. tone în anul 1913.

Criza economică din anii ’30 provoacă diminuarea producţiei până în pragul celui de-al doilea război mondial, dar, după război, aceasta creşte din nou, deşi este puternic concurată de petrol: 1.8 mld. tone în anul 1950, 2.8 mld. tone în anul 1968, 3.1 mld. tone în anul 1974. Ulterior, producţia devine fluctuantă, cu tendinţe de diminuare. În anul 2010, producţia mondială de cărbuni a fost de 3.4 mld. tone, în creştere cu 2.4% faţă de anul 2009.

Cele mai mari 10 state producătoare de cărbuni (Fig. 3), la nivelul anului 2009, au fost: China (1.55 mld. tone), SUA (539.9 mil. tone), Australia (228 mil. tone), India (211 mil. tone),

1.4 15.0 32.0 246.1 259.3 272.2

Orientul Mijlociu

America Centrală şi de Sud

Africa

America de Nord

Asia Pacific

Europa şi Eurasia

Miliarde de tone

17 martie 2011

3

1550

539.9

228

211

155.3

140.9

140.7

56.4

51.8

46.9

0 200 400 600 800 1000 1200 1400 1600 1800

China

SUA

Australia

India

Indonezia

Africa de Sud

Rusia

Polonia

Kazakhstan

Columbia

Indonezia (155.3 mil. tone), Africa de Sud (140.9 mil. tone), Rusia (140.7 mil. tone), Polonia (56.4 mil. tone), Kazakhstan (51.8 mil. tone) şi Columbia (46.9 mil. tone).

Fig. 2. Producţia şi consumul mondial de cărbuni. Comparaţie între anii 1999 şi 2000 Sursa: BP Statistical Review of World Energy, 2010

Fig. 3. Cele mai mari 10 state producătoare de cărbuni ale lumii (milioane tone/an)

Sursa: BP Statistical Review of World Energy, 2010

PRODUCŢIA (milioane tone) CONSUMUL (milioane tone)

Am. Centrală şi de Sud

Am. Centrală şi de Sud

Am. de Nord

Europa şi Eurasia

Africa şi Or. Mijlociu

Asia Pacific Am. de Nord

Europa şi Asia

Africa şi Or. Mijlociu

Asia Pacific

17 martie 2011

4

3. Repartiţia geografică a zăcămintelor şi producţiei de cărbuni1 3.1. ASIA La nivelul continentului asiatic ies în evidenţă din punct de vedere al ponderii

zăcămintelor de cărbuni următoarele state: China, India, Indonezia, Coreea de Nord. China – ocupă locul al treilea la nivel mondial din punct de vedere al rezervelor certe de

cărbuni (superiori şi inferiori) – 114,5 miliarde de tone (circa 13,9% din rezervele certe ale lumii), dar este prima producătoare (şi consumatoare) a lumii, cu o producţie la nivelul anului 2009 de 1,55 miliarde de tone. Rezervele estimate de cărbuni ale Chinei sunt de aproximativ 988 de miliarde de tone.

Zăcămintele de cărbuni din China se caracterizează prin predominarea stratelor groase aflate la adâncimi mici, de 300-500 m. Industria carboniferă cuprinde aproximativ 2 000 de mine de stat şi alte 24 000 de mine mici (în trecut numărul lor a fost mai mare, de peste 60 000, dar multe dintre ele au fost şi vor fi închise în continuare datorită faptului că nu sunt rentabile şi datorită numărului mare de decese înregistrate în aceste tip de exploatări). Cele mai mari rezerve de cărbuni sunt în partea de nord şi nord-est a Chinei, în provinciile Shanxi, Shaanxi, şi Manciuria (dar şi în alte provincii), dar şi în partea de nord-vest – provincia Xinjiang. Provincia Shanxi deţine aproximativ 30% din rezervele certe ale ţării şi a produs, la nivelul anului 2008, aproximativ 300 de milioane de tone. Cea mai mare exploatare din provincia Shanxi este la Datong (cu o producţie de peste 45 de milioane de tone), dar există şi alte bazine carbonifere importante, ale căror producţii depăşesc 10 milioane de tone pe an fiecare: Taiyuan, Xishan, Yangquan, Pingshuo, Jincheng etc. Provincia Xinjiang, situată în partea de nord-vest a Chinei, beneficiază de rezerve importante de cărbuni (după unele estimări aici ar exista cele mai însemnate rezerve din China). Se remarcă exploatările din apropierea oraşului Urumchi. Se remarcă de asemenea exploatările din provinciile Shandong (la Zibo), Jiangsu (la Yangzhou), Kailuan, Beijing etc. O reţea densă de căi ferate leagă bazinele carbonifere de porturile maritime, pe fluxul principal de transport dintre bazinul Datong şi marele terminal Qinhuangdao (provincia Hebei) de la golful Bohai.

În provincia Manciuria se extrage huilă, în mare parte din carierele bazinelor Fushun şi Fuxin.

Bazine carbonifere se găsesc şi în partea de sud a ţării, însă producţia lor este mai redusă decât a celor din nordul şi nord-estul ţării. De asemenea, zăcăminte de cărbuni sunt exploatate şi în bazinul fluviului Changjiang (Yangtze) în provinciile Sichuan, Yunnan, Guizhou, Jiangxi.

Cea mai mare parte a producţiei naţionale de cărbuni este destinată consumului intern.

1 Toate cifrele referitoare la rezervele şi producţia de cărbuni ale unor ţări sunt preluate din statisticile World Coal Institute şi BP Statistical Review of World Energy, 2010.

17 martie 2011

5

India – ocupă locul al cincilea la nivel mondial din punct de vedere al rezervelor certe de cărbuni – 58,6 miliarde de tone, dar se clasează pe locul al patrulea din punct de vedere al producţiei, după China, SUA şi Australia, cu o producţie de 211 milioane de tone la nivelul anului 2009. Rezervele de cărbuni de importanţă economică majoră (Fig. 4) sunt situate în nord-estul podişului Deccan, în statele Bengalul Occidental (exploatarea de la Raniganj), Bihar (exploatările de la Jharia, East Bokaro şi West Bokaro), Orissa (exploatarea de la Talcher), dar şi în statul Madhya Pradesh (exploatările de la Singrauli, Pench-Kanan, Tawa Valley şi

Fig. 4. Zăcămintele şi exploatările de cărbuni ale Indiei

Zăcăminte de cărbuni

17 martie 2011

6

Godabari Valley). De asemenea, exploatări mai puţin însemnate există şi în statele Maharashtra (la Chanda-Wardha), Assam, Meghalaya etc.

Indonezia – se situează pe locul 15 din punct de vedere al rezervelor certe de cărbuni (4,96 miliarde tone), dar este a cincea producătoare mondială, cu o producţie de 155,3 milioane tone la nivelul anului 2009, fiind totodată şi a doua exportatoare mondială de cărbuni, după Australia (a exportat 203 milioane de tone în anul 2008). Cele mai însemnate rezerve de cărbuni din Indonezia sunt situate în provinciile Sumatra de Sud (39%), Kalimantan-ul de Est (34%) şi Kalimantan-ul de Sud (16%), restul fiind localizate pe cuprinsul insulelor Java de Vest şi Sulawesi.

Coreea de nord – are rezerve de aproximativ 600 de milioane de tone, situându-se din acest punct de vedere pe locul al patrulea la nivelul continentului asiatic. Cele mai importante bazine, de huilă, sunt în provincia Phenianul de Sud (la Phenian, Anju, Tokchon). Exploatări de lignit există în bazinele costiere nord-estice, din jurul localităţilor Chongjin şi Najin.

Alte ţări asiatice cu rezerve şi exploatări carbonifere sunt Coreea de Sud (la Samchok şi lângă Kwangju), Japonia (în insula Kyushu – la Yubari), Vietnam (cărbune cocsificabil la Thai Nguyen şi antracit la Hong Gai şi Cam Pha), Pakistan, Thailanda.

3.2. EUROPA (inclusiv CSI) La nivelul continentului european ies în evidenţă din punct de vedere al ponderii

rezervelor de cărbuni următoarele state: Polonia, Germania, Cehia, Marea Britanie ş.a. Polonia – se situează pe locul 9 din punct de vedere al rezervelor certe de cărbuni (7,05

miliarde de tone), situându-se totodată şi printre primii producători mondiali (locul 8, cu o producţie de 56,4 milioane de tone la nivelul anului 2009) dar şi exportatori mondiali de cărbuni. Principalele bazine huilifere sunt Silezia superioară (din valea superioară a fluviului Oder), Silezia inferioară şi Lublin. Bazinele de lignit se găsesc în partea centrală a ţării, la confluenţa Oderului cu Varta.

Germania – ocupă locul 11 la nivel mondial din punct de vedere al rezervelor certe de cărbuni (6,7 miliarde tone). Principalele centre de extracţie (huilă în principal) se găsesc în vestul ţării în bazinele Ruhr, Saar, Aachen şi Ibbenbüren. Peste 70% din producţia naţională este asigurată din bazinul Ruhr, iar aproximativ 10% din bazinul Saar. Tot în partea de vest a ţării se găsesc şi rezerve importante de lignit, în landul Rhenania de Nord-Westfalia, între oraşele Aachen şi Köln.

În partea de est a ţării se găsesc zăcăminte însemnate de lignit şi cărbune brun, exploatate în cea mai mare parte în carierele din bazinul fluviului Elba, la vest – între Bitterfeld, la nord şi Meuselwitz, la sud şi la est – între râurile Elsterul Negru şi Nesie. Principalele centre de exploatare sunt la Borna, Leipzig, Halle, Lauchhammer.

Cehia – ocupă locul 14 la nivel mondial în ceea ce priveşte rezervele certe de cărbuni (5,5 miliarde de tone). Cel mai important bazin (huilifer) al ţării este Ostrava-Karvina (90% din rezervele naţionale de huilă). Bazine huilifere mai reduse se localizează în Boemia şi Moravia, la Plzen, Kladno, Rosice. În Boemia nordică, la poalele munţilor Metaliferi, se exploatează lignitul şi cărbunele brun din carierele bazinelor Sokolov şi Most.

17 martie 2011

7

Marea britanie – zăcămintele de cărbuni (huilă şi antracit) sunt în Scoţia, comitatele Northumberland şi Lancashire, regiunea Yorkshire şi Ţara Galilor.

Spania – exploatări de huilă în principatul Asturia şi de lignit în Catalonia. Zăcăminte de cărbuni sunt localizate şi în regiunea montană (Sierra Morena, Cordiliera Betică) şi în insulele Baleare.

Alte ţări europene cu rezerve de cărbuni sunt: Franţa (bazinul Lorena), Grecia (cărbune brun la Kymi), Ungaria (cărbune brun şi lignit la Tatabanya, Miskolc şi Varpalota), Bulgaria, Turcia, România.

Statele din CSI (Armenia, Azerbaijan, Belarus, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Moldova, Rusia, Tajikistan, Turkmenistan, Ucraina1, Uzbekistan) (Fig. 5) deţin, dacă sunt luate împreună, cele mai mari rezerve de cărbuni din lume. Pe teritoriul european, una din cele mai vechi exploatări este cea din bazinul Donbass (Doneţk) din Ucraina, situate între fluviul Don şi afluentul său Doneţ.

Un alt bazin important este bazinul Moscovei, care participă cu 10% la producţia ţării. Are o importanţă deosebită, fiind localizat în zona industrială a Moscovei, zonă mare consumatoare de energie.

Fig. 5. Zăcămintele de cărbuni de pe teritoriul CSI 1 Ucraina este participant de facto la CSI. Oficial, nu face parte din CSI.

17 martie 2011

8

Bazinul Peciora este situat în nord-estul părţii europene a CSI, în bazinul fluviului Peciora din zona arctică, fiind cunoscut şi sub numele de “Donbassul Polar”. Alimentează cu cărbune regiunea industrială a Sankt-Petersburg-ului.

În regiunea munţilor Urali există mai multe bazine carbonifere, dintre care mai importante sunt Kizel şi Celiabinsk.

În partea asiatică, unde sunt concentrate 90% din rezervele de cărbuni ale CSI-ului, cel mai mare bazin în exploatare este Kuzneţk (Kuzbas), situat în bazinul fluviului Obi, pe afluentul său Tomi. Bazinul Karaganda (bazin de huilă), situat la nord de lacul Balhaş, în Kazahstan, participă cu 10% din producţia ţării şi conţine atât huilă cocsificabilă cât şi cărbune brun.

Alte bazine carbonifere din partea asiatică a CSI sunt: Ekibastus (Kazahstan – bazin de huilă), Minusinsk (în sudul Siberiei Occidentale), Kansk-Acinsk (în bazinul superior al Eniseiului – cea mai mare carieră de lignit din lume), Ceromhovo (în vestul lacului Baikal – bazin de huilă), Tunguska (în partea central-siberiană – bazin de huilă şi antracit). În nordul extrem se află bazinele din peninsulele Taimîr, Indighirka şi Kolîma (cu zăcăminte care în prezent sunt mai puţin exploatate), iar în Extremul Orient bazinele Bureia, Sucean, Zâreanka şi cele din insula Sahalin.

3.3. AFRICA Africa de sud – se situează pe locul al optulea la nivel mondial în ceea ce priveşte

rezervele certe de cărbuni (30,8 miliarde tone), fiind totodată al şaselea producător mondial (140,9 milioane tone în 2009) şi al şaselea exportator mondial (62 milioane tone la nivelul anului 2008). Principalele bazine sunt Witbank şi Middelburg, din provincia Transvaal şi Newcastle, din provincia Natal. Cea mai mare parte a cărbunelui produs este exportată prin terminalul de la Richards Bay.

Zimbabwe – este al doilea producător african. Cărbunii sunt extraşi cu precădere din provincia Matabeleland de Nord.

Alte ţări africane cu oarecare rezerve de cărbuni sunt: Nigeria (zăcământul Onisha), R.D.Congo (zăcământul Luena), Algeria (zăcământul Kenadsa), Mali, Niger etc.

3.4. AMERICA DE NORD La nivelul continentului nord-american există zăcăminte importante de cărbuni în toate

cele trei state: Canada, SUA şi Mexic. Canada – se situează pe locul 13 din punct de vedere al rezervelor certe de cărbuni (6,5

miliarde tone). Se exploatează huilă şi antracit în insula Terra Nova şi în provinciile Noua Scoţie şi New Brunswick. De asemenea, se exploatează lignit şi cărbune brun în provinciile Alberta (la Calgary) şi Saskatchewan.

SUA – dispune de aproximativ 27% din rezervele mondiale certe de cărbuni (238 miliarde tone), situându-se pe primul loc la nivel mondial din acest punct de vedere. Totodată, este al doilea mare producător al lumii (539,9 milioane de tone în anul 2009) şi unul dintre principalii exportatori (locul 5, cu 74 milioane de tone exportate în 2009).

17 martie 2011

9

O mare parte din producţia naţională de cărbuni este dată de zăcămintele din vestul munţilor Appalachi. În această regiune, în statele Pennsylvania, Ohio, Virginia de Vest, Tennessee, Kentucky şi Alabama, se găseşte cel mai mare bazin de cărbuni cocsificabili din lume. Depozite mari de cărbuni bituminoşi se desfăşoară între marginea sudică a Marilor Lacuri şi nordul statului Texas. Principalele exploatări sunt în statele Illinois şi Iowa. În a treia regiune – din vestul Câmpiilor Înalte şi al Munţilor Stâncoşi se extrage mai ales lignit şi cărbune brun, în statele Dakota de Nord, Montana şi Wyoming.

Fig. 6. Rezervele de cărbuni ale Africii

17 martie 2011

10

3.5. AMERICA DE SUD Deţine rezerve reduse de cărbuni, acestea fiind răspândite cu precădere în Columbia (în

bazinul râului Magdalena şi în departamentul La Guajira), unde cea mai mare parte a producţiei naţionale este obţinută din bazinul carbonifer El Cerrejon. De asemenea, rezerve de cărbuni sunt şi în Venezuela (în statul Tachira), Brazilia, Chile.

3.6. AUSTRALIA Se situează pe locul patru din punct de vedere al rezervelor certe de cărbuni (76,2 miliarde

de tone), fiind totodată a treia producătoare mondială (228 milioane tone în anul 2009) şi prima exportatoare mondială de cărbuni (252 milioane tone exportate în 2008). Huila este extrasă pe coasta sud-estică a ţării, în statul Noua Galie de Sud, la Newcastle şi Wollongong – Port Kembla. De asemenea, se exploatează zăcămintele din statul Queensland prin carierele din bazinul Bowen. Lignitul se exploatează în statul Victoria, la Yalourn şi Morwell.

***

În România, cărbunele superior de bază este huila, antracitul găsindu-se în cantităţi neînsemnate (la Schela, jud. Gorj). Principalele bazine huilifere se află în Depresiunea Petroşani şi în Munţii Banatului.

Bazinul Petroşani, situat pe cursul superior al Jiului, este cel mai mare bazin huilifer al ţării (de aici se obţine 80% din producţia naţională de huilă). Principalele exploatări huilifere sunt la: Uricani, Lupeni, Paroşeni, Vulcan, Aninoasa, Livezeni, Petrila etc.

În Munţii Banatului se exploatează huilă la Anina, Doman, Secu, Baia Nouă, Bigăr etc. În ceea ce priveşte cărbunii inferiori, lignitul este cel mai reprezentativ pentru ţara noastră.

Cea mai mare parte a rezervelor se concentrează în Podişul şi Subcarpaţii Getici, unde există mai multe bazine:

- Bazinul Motru –Jilţ – Rovinari, 10ituate în Podişul Getic, se întinde de la Valea Jiului (în est) până la Valea Motrului (în vest). Este cel mai mare bazin carbonifer al ţării, asigurând 50% din producţia naţională;

- Bazinul Husnicioarei, situat în Podişul Mehedinţi, cu exploatări la zi la Husnicioara şi Zegujani;

- Bazinul Alunu – Berbeşti, amplasat în Subcarpaţii Gorjului şi Vâlcii. Alte bazine carbonifere: - Bazinele Munteniei Centrale subcarpatice: Schitu – Goleşti şi Ceptura; - Bazinul Barcău – Crasna, localizat în nord-estul Crişanei; - Bazinul Baraolt, cu exploatări la Vârghiş şi Căpeni; - Bazinul Sinersig – Vişag, în Câmpia Lugojului. Cărbunii bruni există în România în cantităţi reduse, principalele bazine fiind: Comăneşti,

Almaşului şi Brad – Ţebea. ***

17 martie 2011

11

2

INDUSTRIA PETROLIERĂ

Petrolul este un amestec complex de hidrocarburi diferite, asociate cu compuşi organici, urme de metale etc. Petrolul este cunoscut cu mult timp înaintea exploatării lui comerciale. Păcura era folosită încă din zorii civilizaţiei, bitumenul natural este semnalat în Orientul Mijlociu din mileniile VI – V î.Hr., iar smoala servea la călăfătuirea corăbiilor şi ca liant în construcţii, pentru sumerieni, asirieni etc. Chinezii săpau puţuri pentru extracţia petrolului din mileniul II î.Hr. Încă din Antichitate se confirmă documentar existenţa zăcămintelor de petrol din Asia Mică, de către geograful grec Strabon şi arhitectul roman Vitruvius şi a celor din Sicilia, de către Plinius cel Bătrân. Însă exploatarea petrolului la scară industrială este legată de o serie de descoperiri şi invenţii din sec. al XIX-lea. Gazul lampant, obţinut prin distilarea ţieiului de către farmacistul Lucaciewicz (Lvov, 1852) inaugurează iluminatul public. În anul 1859 se efectuează primul foraj petrolier în Pennsylvania de către E. Drake, în 1860 se înregistrează prima producţie mondială de petrol (71 000 tone) iar în anul 1861 are loc primul export de petrol, prin portul Philadelphia, dinspre SUA spre Anglia. În anul 1886, în portul Hamburg, este lansat la apă primul tanc petrolier, cu capacitatea de peste 3 000 de tone. Începând cu secolul al XX-lea, de la primele utilizări în scopuri energetic, petrolul şi derivatele lui au fost solicitate din ce în ce mai active (pentru scopuri termoenergetice, la producerea de electricitate, pentru petrochimie etc.), constituind baza dezvoltării industriei moderne, în ritm accelerat. În septembrie 1960 se înfiinţează, la Bagdad, Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol1 (O.P.E.C.) din iniţiativa marilor producători din Orientul Mijlociu, care, în anul 1970, deţineau deja 85% din exporturile mondiale. O.P.E.C. va deţine un rol decisiv pe piaţa petrolului, criza energetică mondială, începută în anii 1970-1974 fiind o reflectare a noilor raporturi economice şi politice dintre ţările producătoare şi cele consumatoare. Primul şoc petrolier se produce la sfârşitul anului 1973, având drept pretext războiul egipteano-israelian, când O.P.E.C. majoraeză preţul petrolului cu 70% în octombrie 1973 şi de peste 2 ori, în luna decembrie aceluiaşi an. Un al doilea şoc petrolier, mai puternic decât primul, provocat de revoluţia islamică din Iran, urmată de războiul irako-iranian, va fi concretizat de opt creşteri succesive ale preţurilor, din decembrie 1978 şi până în ianuarie 1981. Creşterea preţurilor, pentru ţările consumatoare de produse petroliere, a avut drept consecinţă: reorientarea spre extracţia şi valorificarea superioară a cărbunilor, extinderea exploatării resurselor hidroelectrice şi a energiei atomice, consumul economic de hidrocarburi. De asemenea, s-a trecut la intensificarea explorărilor în scopul descoperirii de noi rezerve, la recuperarea petrolului din 1 Din O.P.E.C au făcut parte iniţial Arabia Saudită, Iran, Irak, Kuweit şi Venezuela. Ulterior au aderat şi alte ţări: Qatar în anul 1961, Indonezia în anul 1962 (în anul 2008 şi-a expirmat intenţia de a se retrage; statutul de membru este discutat în prezent), Libia în anul 1964, Emiratele Arabe Unite în anul 1967, Algeria în anul 1969, Nigeria în anul 1971, Ecuador în anul 1973 (s-a retras În 1993; şi-a exprimat intenţia de a reveni în Organizaţie), Gabon în anul 1975 (s-a retras în 1995), Angola în anul 2007.

17 martie 2011

12

zăcămintele greu accesibilie şi la valorificarea depozitelor submarine de hidrocarburi, de la adâncimi de peste 400 m.

1. Rezervele mondiale de cărbuni În evaluarea resurselor mondiale de petrol sun luate în considerare rezervele sigure,

probabile, posibile şi ultime. Rezervele sigure corespund zăcămintelor cunoscute prin estimările geologice şi tehnice, recuperabile în cvasitotalitatea lor. Rezervele probabile definesc zăcăminte apreciate, drept potenţial recuperabile. Rezervele posibile grupează zăcămintele considerate, ca existând din punct de vedere ştiinţific şi care fac obiectul cercetărilor geologice. Rezervele ultime includ atât resursele de hidrocarburi ale zăcămintelor cunoscute, cât şi a celor necunoscute, ce urmează să fie descoperite într-un timp nedeterminat. La nivelul anului 2009, aproximativ 56.6% din rezervele sigure de petrol ale lumii erau deţinute de ţările Orientului Mijlociu, 14,9% de America Centrală şi de Sud, 10,3% de Europa şi Eurasia, 9,6% de Africa, 5,5% de America de Nord şi 3,2% de regiunea Asia Pacific (Fig. 7). În cifre reale, 754,2 miliarde de barikli revin Orientului Mijlociu, 198,9 miliarde de barili Americii de Sud şi Centrale, 136,9 miliarde de barili Europei şi Eurasiei, 127,7 miliarde de barili Africii, 73,3 miliarde de barili Americii de Nord şi 42,2 miliarde de barili regiunii Asia Pacific (Fig. 8). Raportate la producţia şi consumul actuale, rezervele sigure de cărbuni sunt disponibile pentru o perioadă de aproximativ 45,7 ani.

Fig. 7. Distribuţia (în %) a rezervelor sigure de petrol la nivel mondial. Comparaţie între anii 1989, 1999 şi 2009 Sursa: BP Statistical Review of World Energy, 2010

Am. Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa şi Eurasia

Orientul Mijlociu

Africa

Asia Pacific

1989 Total 1006,4

1999 Total 1085,6

2009 Total 1333,1

17 martie 2011

13

Fig. 8. Distribuţia la nivel mondial a rezervelor sigure de petrol în anul 2009 (miliarde de barili)

Sursa: BP Statistical Review of World Energy, 2010

2. Producţia mondială de petrol Producţia mondială de petrol s-a mărit permanent pâmă la primul şoc petrolier.

Dezvoltarea industriei de automobile determină un salt al producţiei de la 20 milioane de tone la 100 milioane de tone între anii 1900 şi 1920. După cel de-al doilea război mondial, creşterea producţiei de petrol a fost deosebit de puternică: 525 mil. t în anul 1950, 2 540 mil. t în anul 1970, 2 793 mil. t în anul 1974 – când se produce primul şoc petrolier. Producţia se reduce la 2 643 mil. t în anul 1975 şi creşte din nou până la 3 190 mil. t în anul 1979 – cel de-al doilea şoc petrolier. După o scădere continuă, care atinge un minim de 2 751 mil. t în anul 1983, evoluţia devine flcutuantă, cu tendinţe de creştere. La nivelul anului 2009, producţia mondială de petrol a atins valoarea de 3 820.5 mil. t, una dintre cele mai mari valori din istoria petrolului. Cele mai mari 10 state producătoare de petrol la nivel mondial sunt (Fig. 9): Rusia (494,2 mil. t), Arabia Saudită (459.5 mil. t), SUA (325.3 mil. t), Iran (202.4 mil. t), China (189 mil. t), Canada (155.7 mil. t), Mexic (147.5 mil. t), Venezuela (124.8 mil. t), Irak (121.8 mil. t) şi Kuweit (121.3 mil. t). Aproximativ 30.3% din producţia mondială de petrol este furnizată de ţările Orientului Mijlociu (12% numai de Arabia Saudită), 22.4% de Europa şi Eurasia (12.9% numai

42.2 73.3 127.7 136.9 198.9 754.2

America de Nord

Europa şi Eurasia

Asia Pacific

Orientul Mijlociu

Africa

America de Sud şi Centrală

17 martie 2011

14

494.2

459.5

325.3

202.4

189

155.7

147.5

124.8

121.8

121.3

0 100 200 300 400 500 600

Rusia

Arabia Saudită

SUA

Iran

China

Canada

Mexic

Venezuela

Irak

Kuweit

de Rusia), 16.5% de America de Nord, 12% de Africa, 10% de regiunea Asia Pacific şi 8.9% de America de Sud şi Centrală.

Fig. 9. Cantitatea de petrol (milioane tone) extrasă de primele 10 state producătoare ale lumii în anul 2009 Sursa: BP Statistical Review of World Energy, 2010

3. Repartiţia geografică a rezervelor şi producţiei de petrol1

3.1. ASIA La nivelul continentului asiatic, din punct de vedere al rezervelor şi producţiei de petrol

iese în evidenţă regiunea Orientului Mijlociu. Această regiune deţine 56.6% din rezervele certe de petrol ale lumii.

Arabia Saudită – deţine cele mai mari rezerve sigure de petrol dintre toate ţările lumii (36,3 miliarde de tone), fiind totodată şi a doua producătoare mondială, cu o producţie la nivelul anului 2009 de 459.5 milioane de tone, în scădere cu 10.6% faţă de anul 2008, când s-a situat pe primul loc la nivel mondial.

Zăcămintele şi exploatările Arabiei Saudite sunt situate în vecinătatea şi pe litoralul Golfului Persic. Zăcământul Ghawar, cu o suprafaţă de 216 km² şi situat la circa 50-100 km de ţărmul Golfului Persic, dispune de rezerve de petrol evaluate la peste 10 miliarde de tone (unul dintre cele mai mari zăcăminte ale lumii). Principalele centre de exploatare ale zăcământului sunt la: Ghawar, Aind Dar, Shedgum, Uthmaniah, Haradh, Abqaiq.

Al doilea perimetru saudit cu însemnate rezerve de petrol, atât terestre cât şi submarine, urmăreşte litoralul Golfului Persic, între Dhahran (în sud) şi Safanyah (în nord). Principalele

1 Toate cifrele referitoare la rezervele de petrol, producţia de petrol sau capacitatea de rafinare a petrolului sunt preluate din British Petroleum Statistical Review of World Energy, 2010.

17 martie 2011

15

exploatări terestre ale acestui zăcământ sunt la Kharsanjan, iar dintre exploatările submarine se remarcă cele de la Ras Tanurah, Manifa, Safanyah.

Exportul petrolului extras din cele două mari perimetre este deservit de două mari conducte transarabiene: prima conductă, cu o lungime de 1 730 km şi o capacitate de 25 de milioane tone/an, porneşte de la Akhan (lângă Ras Tanurah) şi ajunge în portul libanez Saida; cea de-a doua conductă, cu o lungime de 1 200 km şi o capacitate de 42 milioane de tone/an, leagă Ghawar de portul Ianbu de la Marea Roşie.

Arabia Saudită beneficiază şi de o capacitate mare de rafinare a petrolului, cele mai importante rafinării fiind la Ras Tanurah, Raggeh, Rabigh.

Iran – deţine rezerve certe de petrol de aproximativ 18,9 miliarde de tone (a doua ţară la nivel mondial din punct de vedere al rezervelor). Este totodată al doilea producător din Orientul Mijlociu şi al patrulea la nivel mondial, după (202,4 milioane de tone de petrol la nivelul anului 2009). Cea mai mare parte a producţiei naţionale se obţine în partea de sud-vest a ţării, între munţii Zagros, golful Persic şi graniţa cu Irak-ul. Principalele centre de extracţie din această regiune sunt Marun, Agha Jari, Ahwaz, Gach Saran. În zona submarină a golfului Persic sunt importante exploatările de la Noruz, Cyrus, Darius.

O reţea vastă de conducte leagă exploatările zonei de porturile Abadan, Bandar Mashur şi Kharg (pe insula cu acelaşi nume).

Irak – deţine rezerve certe de petrol de aproximativ 15,5 miliarde de tone, situându-se pe locul 3 la nivel mondial din acest punct de vedere. Producţia de petrol a Irakului la nivelul anului 2009 a fost de 121,8 milioane tone (locul 9). Zăcămintele de petrol sunt cantonate în două zone: prima este situată în nordul ţării, în perimetrul Mossul – Kirkuk – Ain Zalah; a doua zonă este situată în sud, spre golful Persic, unde zăcămintele şi exploatările sunt continuate şi submarin. Principalele exploatări din această zonă sunt la Rumaila, Al Zoubair şi Buzurgan.

Irak-ul dispune de o reţea importantă de conducte. Astfel, zona nordică este legată printr-un sistem de conducte care, pornind din Kirkuk şi trecând prin Haditna, ajung la porturile mediteraneene: Banias (Siria), Tripoli şi Saida, ambele în Liban. Există, de asemenea, o conductă ce porneşte din zona Kirkuk şi ajunge în portul turcesc Yumurtalik, de la Marea Mediterană. Zona din nord mai este legată, printr-o altă conductă, de portul Fao Khor al-May.

Kuweit – deţine 14 miliarde de tone de petrol (locul 5 la nivel mondial). Producţia la nivelul anului 2008 a fost de 121,3 milioane tone (locul 10 la nivel mondial). Posedă unul dintre cele mai mari şi mai productive zăcăminte petroliere din lume – Burgan. De asemenea, exploatări se fac şi în partea de nord a ţării, la Rawdathian.

Emiratele Arabe Unite – deţin rezerve de 13 miliarde de tone (locul şase la nivel mondial), şi au înregistrat o producţie la nivelul anului 2009 de 120,6 milioane tone (locul 11). Cea mai mare parte a producţiei este obţinută în emiratul Abu Dhabi, unde extracţiile se fac în câmpurile petroliere de la Murban, iar în perimetrul submarin la Zakum şi Umm Shaif. În Abu Dhabi funcţionează şi o rafinărie de mare capacitate la Ruwais.

Oman – deţine 0,8 miliarde de tone de petrol. Producţia la nivelul anului 2009 a fost de 38,5 milioane de tone, obţinută cu precădere din zăcămintele din interiorul ţării – Natih, Ybal, Fahud, Al Huwaisah, dar şi din sudul ţării – Amal, Marmut.

17 martie 2011

16

Qatar – deţine rezerve certe de petrol de aproximativ 2,9 miliarde tone. Producţia la nivelul anului 2009 a fost de 57,9 milioane tone, obţinută din zăcămintele de pe uscat – Dukhan, dar şi submarine – Maydan-Mashan şi Idd as Sharki.

Alte ţări asiatice ce deţin rezerve de petrol şi au o producţie anuală importantă sunt: China (locul 5 la nivel mondial, cu o producţie de 189 mil. t), India, Indonezia, Malaezia, Japonia, Vietnem, Brunei, Pakistan, Thailanda.

3.2. AFRICA La nivelul continentului african ies în evidenţă din punct de vedere al rezervelor şi

producţiei de petrol ţări precum Algeria, Nigeria, Angola, Gabon şi Libia. Libia – deţine rezerve certe de petrol de 5,7 miliarde tone. Producţia la nivelul anului

2009 a fost de 77,1 milioane de tone, obţinută din exploatările din centrul şi nord-estul ţării – Bir, Zelten, Raguba, Waha, dar şi din exploatările de la graniţa cu Algeria. Alte zăcăminte importante sunt la Murzuk (în Sahara) şi Buri (zăcământ submarin în Marea Mediterană).

Algeria – deţine rezerve de 1,5 miliarde tone. Producţia de petrol la nivelul anului 2009 a fost de 77,6 milioane tone. Ies în evidenţă două grupări de exploatări: în nord – Hassi Messaoud, Gassi Touil, şi în sud – Edjeleh.

Angola – deţine rezerve de 1,5 miliarde de tone. Producţia în anul 2009 a fost de 87,4 milioane de tone. Principala regiune de exploatare a petrolului se află situată în provincia Cabinda.

Gabon – deţine rezerve de 0,4 miliarde de tone.Producţia la nivelul anului 2009 a fost de 11,4 milioane tone. Se remarcă zăcămintele şi exploatările de la Cap Lopez, Gamba şi Rabi Kounga.

Nigeria – deţine rezerve de 5,9 miliarde de tone. Producţia de petrol la nivelul anului 2009 a fost de 99,1 milioane tone. Zăcămintele bogate de petrol aparţin statelor nigeriene situate în delta maritimă a fluviului Niger: Bendel, Rivers, Imo, Akwa, Ibom.

3.3. EUROPA (inclusiv CSI) Norvegia – deţine rezerve de 0,9 miliarde de tone. Producţia la nivelul anului 2009 a fost

de 108,3 milioane tone. Norvegia exploatează rezervele de petrol din Marea Nordului, cea mai mare exploatare fiind cea de la Ekofisk (aici se află 14 platforme petroliere, printre care şi cea mai mare din lume – platforma Troll). Tot în Marea Nordului există exploatări norvegiene la Statfjord, Oseberg, Gullfaks.

Marea Britanie – beneficiază de rezerve certe de petrol de aproximativ 0,5 miliarde tone. Producţia de petrol la nivelul anului 2009 a fost de 68 milioane tone. Marea Britanie exploatează rezervele de petrol din Marea Nordului: Magnus, Brae, Ninian, Stafjord (zona norvegiană), Alwyn North, Cormoran, Brent, Piper. De asemenea, exploatează şi rezerve de petrol din sudul Angliei – zăcământul terestru de la Witch Farm.

Alte ţări europene care exploatează petrol sunt: Danemarca (petrol din Marea Nordului la Skjold şi Gorn), Olanda (petrol din Marea Nordului la Kotter), Germania (petrol din câmpia de nord la Celle), Italia (zăcământul Vega din sudul Siciliei) etc.

17 martie 2011

17

În CSI există mari rezerve de petrol. Este o zonă cu tradiţie în exploatarea petrolieră, „zona Baku” (Caucazul de Nord şi regiunile vecine – Baku, Groznîi, Maikop) fiind printre primele regiuni ale lumii cu extracţii petroliere la scară industrială.

Există vaste zăcăminte de potrol şi în bazinul fluviului Volga, supranumite “al doilea Baku” – exploatări la Romaskino, Sugorovo, Tujmazy, Tuimazî, Bavlî, Romaşki.

În partea asiatică, de mare însemnătate este Siberia de Vest, supranumită “al treilea Baku”, cu zăcăminte cantonate în bazinul inferior al fluviului Obi (în regiunea Tiumeni).

Un vast zăcământ de petrol există şi în Kazahstan, în zona lacului Tenghiz. CSI dispune şi de o capacitate foarte mare de rafinare a petrolului. Principalele rafinării

funcţionează lângă Marea Caspică (Baku, Guriev), în nordul caucazului (Groznîi), între fluviul Volga şi munţii Urali (Volgograd, Kuibâşev, Saratov), în porturile de la Marea Neagră (Odessa, Batumi) etc.

CSI dispune de asemenea şi de o reţea extinsă de conducte petroliere (80 000 km). 3.4. AMERICA DE NORD SUA – dispune de rezerve de petrol de aproximativ 3,7 miliarde tone. Producţia la nivelul

anului 2009 a fost de 325,3 milioane tone (locul 3 pe Glob). Prima regiune în care se fac exploatări de petrol este situată de-a lungul Golfului Mexic,

între delta fluviului Mississippi şi graniţa cu Mexic, în statele Texas (Corsicana, East Texas, Taylor) şi Louisiana.

Zăcăminte de mari proporţii există şi în regiunea sudului interior, în statele Arkansas, Oklahoma şi Kansas.

O altă regiune petroliferă importantă se găseşte în regiunea montană, în partea de est a Munţilor Stâncoşi, din statul Montana până în statul New Mexico, cu producţii semnificative obţinute în statul Wyoming.

În California se obţin producţii importante de petrol din valorificarea zăcământului de la Point Arguello.

În Alaska iese în evidenţă zăcământul de la Prudhoe Bay, pe litoralul Mării Beaufort, de unde petrolul extras este transportat, printr-o conductă de 1 280 km, la portul Valdez din golful Alaska. De asemenea, se exploatează şi zăcământul de la Sag River.

Canada – are rezerve de 4,4 miliarde tone. Producţia la nivelul anului 2009 a fost de 155,7 milioane tone (locul 6). O mare parte din producţia naţională se realizează în provincia Alberta (Pembina, Readwater, Judy Creek), apoi în provinciile vecine Saskatchewan şi Columbia Britanică.

Canada beneficiază de o reţea vastă de conducte petroliere, dintre care două de evidenţiază prin lungimea lor: “Interprovincial”, cu o lungime de peste 3 000 km, dintre Edmonton şi Montreal (trecând prin Chicago –SUA) şi “Transmountain”, cu o lungime de 1 500 km, dintre Edmonton şi Vancouver.

Mexic – are rezerve de 1,6 miliarde tone. Prodcuţia la nivelul anului 2008 a fost de 147,5 milioane tone. Există zăcăminte terestre în statele Chiapas şi Tabasco, dar şi submarine, de pe coasta golfului Campeche – zăcământul Cantarell.

17 martie 2011

18

3.5. AMERICA DE SUD Venezuela – are rezerve de 14,3 miliarde de tone. Producţia la nivelul anului 2009 a fost

de 124,8 milioane tone. Exploatări de petrol se fac pe ţărmul estic al lacului Maracaibo – la Cabimas, Mene Grande, Lagunillas. O altă zonă cu exploatări intense de petrol este Oriente, cu exploatări la Oficina, Jusepin, El Temblador.

În Venezuela funcţionează, din anul 1983, cea mai mare rafinărie din lume, cu o capacitate de peste 32 milioane tone/an – rafinăria de la Amuay Bay. Alte rafinării sunt la Puerto la Cruz, Punta Cardon, Las Piedras.

Brazilia – are rezerve de 1,7 miliarde tone. Producţia la nivelul anului 2009 a fost de 100,4 milioane tone. Se exploatează zăcămintele Campos, Reconcavo de Bahia, Urucu.

Argentina – are rezerve de 0,4 miliarde tone. Producţia la nivelul anului 2009 a fost de 33,8 milioane tone. Prezintă trei zone principale de exploatare a petrolului: sudul ţării cu extracţii în Podişul Patagoniei şi în Insula Focului – zăcământul Hydra, nordul ţării – cu perimetrul Salto şi centrul ţării – cu perimetrul Mendoza-Neuquen.

Alte ţări cu rezerve importante de petrol sunt Columbia, Peru, Ecuador, Trinidad&Tobago.

3.6. AUSTRALIA Australia are rezerve de 0,5 miliarde de tone de petrol. Producţia la nivelul anului 2009 a

fost de 23,6 milioane tone. Se extrage o mare cantitate de petrol din regiunea strâmtorii Baas. De asemenea, sunt exploatate rezerve de petrol şi în centrul ţării – în bazinul Cooper, în statul Queensland şi în largul coastelor de nord-vest, în Marea Timor, la North Rankin.

4. Transportul şi stocajul petrolului

Petrolul face obiectul unei activităţi intense de transport impusă de distanţele mari care separă principalele regiuni producătoare de marile ţări consumatoare.

Transportul maritime este prioritar datorită supleţei deosebite a navelor construite pentru transportul petrolului (tancuri). Aproape jumătate din tonajul mărfurilor transportate pe mare aparţine produselor petroliere.

Ponderea principală la transportul petrolului pe suprafaţa uscatului aparţine conductelor (“pipeline”-uri). Prima conductă petrolieră dinspre zona de extracţie a fost pusă în funcţiune în anul 1865, în SUA. Sistemul de transport prin conducte s-a extins în Europa şi ulterior pe toată suprafaţa Globului. În prezent, lungimea reţelei mondiale de conducte este de peste 1 milion de km.

Şocurile petroliere au pus problema stocajului hidrocarburilor în cantităţi mari, pentru satisfacerea cerinţelor energetice, mai ales în ţările industrializate. În scopul unei aprovizionări ritmice cu petrol, stocajul se realizează în apropierea câmpurilor de extracţie, a rafinăriilor şi a centrelor consumatoare sau la terminalele de alimentare a tancurilor petroliere, în raport de imperativele traficului naval. După cel de-al doilea război mondial s-a dezvoltat sistemul de

17 martie 2011

19

stocaj în rezervoare subterane (cavităţile salinelor şi a masivelor granitice, minele părăsite etanşe etc.).

5. Capacitatea mondială de rafinare a petrolului

Industria de rafinare a petrolului face parte din ramurile principale ale industriei grele. În procesul de rafinare, petrolul brut este transformat în carburanţi şi combustibili (în “rafinăriile energetice”) sau în materii prime necesare industriei chimice (în „rafinăriile petrochimice”)

Majoritatea rafinăriilor specializate în transformare petrolului în carburanţi şi combustibili, sunt amplasate în porturile maritime, de unde sunt dirijate principalele fluxuri ale comerţului mondial cu petrol. Rafinăriile specializate în produse petrochimice sunt legate de puternicele grupări ale industriei chimice.

La nivel mondial, 29,6% din capacitatea de rafinare a petrolului revine regiunii Asia Pacific, 27,5% Europei şi Eurasiei, 23,3% Americii de Nord, 8,7% Orientului Mijlociu, 7,4% Americii de Sud şi Centrale şi 3,6% Africii.