Prietenul meu Gheorghe Hibovski din Piatra Neamţ este poet şi, ca toţi poeţii

autentici, se luptă puţin şi ineficient pentru scoaterea în lume a poeziei lui.

Înţelegînd acestea, soţia lui, Ica, a făcut ea ceea ce nu reuşea el: a luat sub

braţ volumul lui în manuscris şi s-a dus la Nichita Stănescu. Povestea acestei

vizite am ascultat-o într-o după-amiază de duminică şi am încercat s-o pun

întocmai pe hîrtie. Cred că merită să fie cunoscută şi de alţii:

Era în 18 noiembrie 1983. Dădusem anterior telefon şi Dora îmi spusese că pot merge la

poet. Ajunsă în Bucureşti, am telefonat iar de la Universitate; mi-a răspuns Nichita şi m-a

întrebat dacă ştiu exact unde locuieşte. Eu, de emoţie am zis că da, dar în realitate nu

ştiam. Mi-a spus să bat la uşă, căci la el prietenii bat, nu sună.

Am luat un buchet de garoafe. Am alergat cât am putut şi am ajuns, gîfîind, în piaţa

Amzei. Am urcat, am bătut şi mi-a  deschis Traian T. Coşovei. Nichita stătea la o masă

rotundă, în mijlocul casei, cu spatele spre intrare. S-a întors spre mine, zbîrlit, şi a zis :

„Poftiţi.”

Eu am întins florile :

„Bună ziua. V-am adus nişte boboci de garoafe să înflorească la dumneavoastră.”

El s-a răţoit deodată :

„Ia-le de aici ! Pentru mine florile sunt un sex ratat!”

Le-am dus pe hol şi, m-am întors, tremurînd. De cum am reintrat, m-a luat la înjurat :

„Nenorociţilor, toată ziua mă deranjaţi ! Cum vreţi să creez dacă nu mă lăsaţi în pace? ”

Şi a continuat mai mult timp aşa. L-am lăsat să termine, apoi am spus:

„Oricum, eu sunt fericită că m-a înjurat cel mai mare poet al nostru. ” Şi am dat să plec.

„Stai. Ia loc şi spune ce ai de spus, îţi dau zece minute, atît.“

Eu am început să vorbesc repede, gîfîind, pentru că eram emoţionată şi voiam să-i spun

totul dintr-o dată. El m-a întrerupt:

„Îţi dau douăzeci de minute, dar spune mai rar. ”

M-am aşezat şi am început:

           „Să vedeţi, soţul meu, care este instructor artistic de amatori, a făcut un spectacol de

teatru poetic pe versurile dumneavoastră şi… ”

„Nu mă interesează versurile mele.  Altceva, dacă vrei să-mi spui altceva, cu dragă inimă

te ascult.”

„Bine, am şi altceva.”

Am scos volumul şi am început să-i spun cum m-am căsătorit în 1978 cu un băiat care

scria poezii şi de atunci el se ocupă mai mult de casă şi de copii şi nu se mai zbate

pentru poezia lui, considerând că s-a realizat prin copii; cum eu, fiind convinsă că are

talent, m-am hotărât să iau volumul şi să vin pe ascuns la Bucureşti. Asta l-a emoţionat,

i-au dat lacrimile, văzând că Ghiţă a pus mai presus copiii decît poezia, dar 1-a

impresionat şi efortul meu de a face dreptate poeziei.

După ce am terminat de povestit, l-a trimis pe Coşovei să cumpere vin Malaga. Cînd am

rămas singuri, m-a întrebat :

„Bei un gît de marasquino?“ (Un sortiment de Havana Club).

Eu am încercat să refuz.

„Nu există, la mine în casă cine intră, bea.“

A deschis scrinul cu o cheiţă şi mi-a dat să beau din sticlă, spunînd că nu pune în pahare

ca să nu miroasă Dora şi să-l certe pentru că a băut. (Dora era plecată la piaţă). După ce

am băut marasquino cu el, a venit Coşovei cu vinul şi a pus în pahare. Eu aveam din

întâmplare o sticluţă cu sirop de ananas. Am picurat în vin şi lui i-a plăcut grozav. A

început chiar să zică nişte versuri despre siropul de ananas. Am închinat.Eu amzis:

„Noroc, domnu’ Nichita.“

„Nu sînt domnu’ Nichita. Sînt Nichita. Spune după mine: Noroc, Nichita.“

„Noroc Nichita.”

„Noroc, Ica. Vino să te sărut că mi-eşti dragă.“

M-a sărutat, am băut în trei, curînd a venit Pituţ, care avea o franzelă sub braţ:

 „Bătrîne, ţi-am adus o pîine.“

Nichita i-a spus despre mine:

„Uite, a venit o fată, o moldoveancă proastă, că altfel nu pot să-i zic, umblă cu poeziile

bărbatului în dinţi. Vedem noi acum ce poezii sunt astea.“ Pe urmă către mine:

„Da-mi placi, aşa proastă cum eşti. Vino să te pup.“

A luat volumul în mînă şi m-a trimis după ochelari: „Ia du-te tu, pentru că eşti femeie, şi-

mi caută ochelarii.”

Am umblat prin toată casa, nu i-am găsit.

„N-ai ochi de nevastă”, mi-a zis.

I-a căutat el, apoi, cu ochelarii în mână, m-a întrebat :

„Sînt bune poeziile?”

„Sînt bune, de aceea am venit la dumneavoastră.“

„Eşti sigură că sînt bune ?“

„Chiar dacă sunt proaste, eu tot spun că-s bune, pentru că le-a scris bărbatul meu.“

„Bravo, ştii ce mult îmi placi ? Vino să te mai pup o dată. Şi-acum, ia să vedem ce scrie

derbedeul ăsta al tău.“

Citeşte prima poezie:

„Puţin argheziană.”

O citeşte pe a doua:

„Dar ştii că e talentat derbedeul tău ?“

Iar după a treia:

„Mă predau. Laşi volumul la mine.”

Mi-a cerut adresa, telefonul, le-a scris pe volum şi l-a pus pe un teanc de dosare primite

de la alţi tineri. Pe al lui Ghiţă l-a pus deasupra, spunând că-l citeşte primul:

„Să ştiu bine că mă înfund în datorii pînă-n gît, dar îi scot volum pe banii mei derbedeului

ăstuia al tău, că e talentat. Şi mai fac acum o carte. „Şcoala de la Bucureşti”, cu mai

mulţi tineri poeţi, îl public şi acolo, şi la Supliment…”

Mai târziu s-a uitat iar pe coperta dosarului:

„Dar de ce semnează Gheorghe Sarabu?“

„E un pseudonim… Ceva cu Noica…”

,,Şi el e cu Noica? Nu, Sarabu nu-mi place. Hai să-1 botezăm împreună, vrei ?”

„Da.“

„Hai să-i spunem… Gheorghe de la Piatra-Neamţ. Îţi place ?“

„Îmi place.”

„Îţi place, sincer?”

„Da, îmi place.”

„Bun. Gheorghe de la Piatra Neamţ.”

A luat volumul, a scris pe el numele acesta şi l-a pus la loc. Eu am dat să plec, dar el nu

m-a lăsat. A văzut la gîtul meu o cheiţă cu două inimioare :

„Îmi place, nu mi-o dai mie?“

„Ba da, cum să nu v-o dau ?“

Nu era a mea, era a prietenei mele, Ina, dar cum să-l refuz pe Nichita ?           Am scos

cheiţa de pe lanţ şi i-am dat-o.

„Dar ca să nu-ţi rămână lanţul gol, zice el, îţi dau şi eu să pui ceva pe el.”

Şi mi-a scos o monedă de bronz grecească, explicîndu-mi vechimea şi importanţa ei. Apoi

m-a întrebat cum se numesc copiii mei. I-am spus: George şi Nona. Numele Nona i-a

plăcut foarte mult.

„Uite, îţi dau moneda asta şi vreau ca Nona ta s-o poarte la gât când va fi mireasă. Îmi

promiţi ?“

„Promit.“   ‘

Pe urmă m-a întrebat :

„Vii la nunta mea?”

„Vin, dacă mă invitaţi.”

„Te invit.”

(Voia să o facă acasă la Pituţ, undeva în Ardeal. Atunci m-am gândit să merg şi cu

băiatul, cu George, să-l colinde).

A sunat telefonul de la o redacţie. I se cerea un articol pe care îl promisese. E1 a zis: „Da,

scrieţi.“ Şi a început să dicteze fără nici o hîrtie, cursiv, frumos, un articol splendid. A

dictat vreo douăzeci de minute, a fost magnific. Pituţ şi Coşovei se uitau la el uimiţi, eu,

ce să mai vorbesc. Pituţ i-a zis la urmă: „Bravo, bătrîne.”

Între timp, venise Dora. Cînd a terminat cu telefonul, ea l-a întrebat :

„Nichita, ai băut ?“

“NU, mamă, ăsta-i primul pahar, uite, să spună şi fata asta, că e moldoveancă de-a ta.“

Eu m-am ridicat iar:

„Ar trebui să plec, domnu` Nichita.”

„Nici un domnu’ Nichita, eu sînt Nichita şi tu nu pleci nicăieri; ăsta-i un ordin, stai pe

scaun.”

M-am aşezat iar, dacă era ordin…

S-au făcut două grupuri: eu vorbeam cu Nichita, Dora cu Pituţ şi Coşovei. Mi-a povestit

printre altele că tatăl lui fusese croitor, iar foştii colegi ai bătrînului i-au făcut cadou lui

Nichita o pereche de pantaloni foarte mari, simbolici. Aceşti pantaloni au fost singurii pe

care i-a putut purta când a fost bolnav, în ghips.

Discutând cu el, cîteodată se uita fix la mine şi zicea :

„Tu ştii că eşti frumoasă? Ştii că mi-eşti dragă? Hai să te mai sărut o dată.“

La sfîrşit parcă şi-a amintit deodată de ceva şi m-a întrebat:

„Cum ai putu să treci de Dora şi să ajungi la mine?”

„Probabil că am reuşit s-o cîştig într-un fel, prin telefon.”

„Ea mi-a spus că a telefonat o babă de la Piatra Neamţ. Credeam că vine vreo bătrână

să-i scap băiatul de la puşcărie, ori să-i procur vreo căruţă de lemne, că mai fac şi din

astea când e nevoie…”

Am plecat într-un tîrziu, buimăcită de fericire şi de atîtea impresii. Vizita se întinsese de

la zece minute la aproape două ore şi jumătate.

       Mai târziu, Dora le-a povestit ce mult s-a bucurat Nichita de această vizită.

Aceea a fost ultima zi fericită din viaţa lui, iar cheiţa de la Ica este ultimul

cadou al lui Nichita pentru Dora. Dora o poartă şi acum la gît. Au urmat câteva

convorbiri telefonice menite să pună la punct amănunte ale surprizei pe care

marele Nichita voia să i-o facă poetului de la Piatra Neamţ. Ica Hibovschi a avut

ideea să înregistreze la magnetofon două dintre ele.

       Ultima dată când Ica Hibovschi a sunat la numărul lui Nichita a fost pe 13

decembrie 1983, după-amiază, pentru confirmarea unei năprasnice veşti.

Marele poet plecase dintre noi, lăsând o ţară întreagă de prieteni îndureraţi, şi

o mulţime de tineri care îşi puseseră speranţele în el. Oare marile lui iniţiative

nu vor fi continuate de nimeni?

(articol publicat, în anul 1984, în SLAST)

Geo Moroşanu