Universitatea de vest Vasile GoldişFacultatea de Ştiinţe ale NaturiiSecţia biologie

Geobotanică

ANUL II SEMESTRUL II

2010

FITOCECENOLOGIA

Geobotanica Cuprinde trei ramuri 1.- Ecologia plantelor

2.- Fitogeografia

3.- Fitocenologia

Ecologia plantelor Factorii abiotici care influenţează dezvoltarea plantelor 1.- solul 2.- Factorii climatici

Temperatură Umiditate Lumină Ph- ul Umiditatea atmosferică Curenţii atmosferici

Exemple tipuri de sol Cernoziom Grup de soluri foarte fertile, de culoare închisă (neagră, castanie

etc.), formate sub o vegetație ierboasă, în condițiile unei clime continentale. - Din rus. cernoziom

Podzolic Care conține nisip și lut, care este sărac în calciu; de podzol. - Din fr. podzolique.

Brun-roşcat de pădure Luto-nisipos

I.- Din punct de vedere al necesităţilor pentru umiditate plantele se împart în

a.- PLANTE MEZOFILE –Au nevoie moderată de umiditate Grupul mezofitelor cuprinde plantele cu pretenţii

moderate faţa de umiditate. Sistemul radicular al plantelor mezofite are o buna dezvoltare. Frunzele diferă foarte mult de la specie la specie, în funcţie de locul în care trăiesc. Frunzele pot fi, la plantele mezofite întregi sau incizate, glabre ori păroase, sesile sau peţiolate, şi cu forme variate. Au epiderma bine dezvoltată în comparaţie cu cea a plantelor hidrofile, cu rol în apărare. Frunzele mezofitelor au celule stomatice şi ţesut palisadic şi lacunos. Celulele ţesutului palisadic sunt dispuse perpendicular pe epiderma superioara permiţând cloroplastelor sa se grupeze în funcţie de intensitatea luminii. Ţesutul lacunos prezintă multe spatii lacunare aflate în strânsă legătură cu stomatele şi camera substomatica. Acest ţesut permite circulaţia cu uşurinţă a gazelor. Mezofitele sunt cele mai numeroase plante de pe pământ după numărul speciilor.

b.- SPECII XEROFILE

Xerofitele sunt plantele adaptate la uscăciune la mediu sezonier de apa sau cu deficit continuu de apa. Aceste plante sunt caracteristice deserturilor si stepelor. În tara noastră se găsesc la câmpie. Sistemul radicular este puternic dezvoltat la aceste plante care sa absoarba apa de la adâncimi mari. Ţesutul conducător si cel mecanic precum şi epiderma acestor plante

2

este foarte bine dezvoltata, aceasta din urma fiind foarte îngroşată pentru a nu permite plantelor să transpire, sau poate sa fie acoperita cu un strat de ceară sau cu perişori. O alta adaptare a plantelor Xerofite este de a acumula apa în ţesuturi numite acvifere în deosebi la cactuşi.

c.- PLANTE HIGROFILE

Plante de mlaştină care iubesc umiditatea .

Higrofilele sunt plantele care trăiesc în mlaştini, pe marginea apelor şi pe pajiştile umede fiind plantele care fac tranzacţia de la plantele acvatice la cele terestre. Higrofilele au caractere intermediare între plantele hidrofile şi cele mezofile.

d.- PLANTE HIDROFILE

Trăiesc în apă (nufăr)

Hidrofilele cuprind plantele care trăiesc in apa, mai precis cele acvatice. Câteva exemple de plante hidrofile ar fii: nuferii, peştişoara, cocosul bălţilor etc.

Plantele hidrofile au un sistem radicular slab dezvoltat, rădăcina lipsind complet, tulpina fiindu-le verde, asimilatoare cu ţesuturi specializate în susţinere şi cu vase conducătoare libero-lemnoase slab dezvoltate. Apa şi substanţele nutritive sunt absorbite pe toata suprafaţa plantei, epiderma plantelor hidrofile lipseşte sau este foarte subţire. Plantele hidrofile au 2 tipuri de frunze, natante, care plutesc pe suprafaţa apei îi submerse adică acvatice. Plantele hidrofile au mai multe celule cu clorofila deci realizează fotosinteza cu un număr mai mare de celule. Diversitatea plantelor hidrofile nu este aşa mare ca la cele terestre, mediul acvatic fiind unul uniform.

II .- DUPĂ LUMINOZITATE

Din punct de vedere al necesarului de lumină plantele se împart în

a.- SPECII FOTOFILE

Sunt specii cărora le place lumina, au cerinţe maxime faţa de lumina şi de aceea trăiesc în locuri deschise. Pentru a primi cât mai multa lumina ele îşi orientează tulpinile şi ramurile după sursa de lumină. Astfel au un fototropism pozitiv. Ca şi caracteristica au frunzele relativ groase şi dispuse unui bune dezvoltări a ţesutului palisadic. Celulele epidermice sunt mici şi lipsite de clorofila. Fascicolele conducătoare libero lemnoase sunt bine evidenţiate la fel şi ţesutul mecanic.Ca reprezentanţi avem:păiuşul, garofiţele, colilia, gladiolele sălbatice.

b.- PLANTE AFILE

Sunt plante umbrofile care nu suporta lumina solară directă şi de aceea cresc la umbra, în păduri si frunzisuri.Ca de exemplu:lăcrimioara, măceşul, rodul pământului. Sciafitelor le sunt specifice frunzele subţiri cu ţesut palisadic format din 1-2 rânduri celule fără cuticulă ori cu cuticula puţin dezvoltata. Epiderma este săracă în celule stomatice, dar conţine cloroplaste.

3

!!!Ţesut palisadic= parenchim clorofilian cu celule compacte pe suprafaţa superioară a frunzelor.!!!!

III DUPĂ PH AVEM

A.- PLANTE ACIDOFILE

Trăiesc în zonele mlăştinoase ,plante carnivore, muşchiul de turbă.

B. plante la pH neutru

c.- Plante calcifile la pH de la 7-14 întâlnite în peşterile alcaline

Curenţii de aer (vânturile) în zona subalpină

Precipitaţiile

Ploaie Zăpadă

Îngheţ

Influenţează dezvoltarea plantelor

CÂTEVA APARATE FOLOSITE ÎN ECOLOGIE VEGETALĂ

1.- PH METRU indică valoarea ph neutru ,acid, alcalin

4

2.-PLUVIOMETRU Aparat utilizat pentru determinarea cantităţii de precipitaţii atmosferice căzute într-un anumit interval de timp pe o anumită suprafaţă.

3.- TERMOHIDROGRAF – indică temperatura şi umiditatea atmosferică

Tipuri de termometre

Pentru aer

Pentru sol

5

4- ALTIMETRU – indică altitudinea

II. FITOGEOGRAFIA

Este o ramură a geobotanicii care studiază arealul de răspândire a unei specii

Cum se asociază plantele în funcţie de condiţiile geografice ,se face pe teren

De ex. se face o stratificare a pădurii :

La baltă o stratificare

1. se face lista de specii dintr- o pădure

r 50 K constanta ce predomină

Ranunculus ficaria

1 2 3

5+ 1+ 2+ 50

6

Se notează : muşchi ,licheni.

Se face o listă pentru erbacee

Se face (scăriţe naţionale )

Se face tabel cu speciile

Asociaţia plantelor se încadrează în alianţă ordin şi specie .

Zonele de vegetaţie

1. Zonale

2.Interzonale

1. Vegetaţia zonală

a. zona de câmpie ( 0-300; 2000-2500)b. zona pădurilor de amestec(300-400)

c. zona stejarului

d. zona goroneţilor

e. zona fagului

f. zona molidului

g. zona subalpină

h. zona alpină

Există o vegetaţie intrazonală

– vegetaţie de nisipuri ,continentală sau maritimă

- vegetaţie de sărături

- vegetaţie acvatică

- vegetaţie de mlaştini

Vegetaţia de câmpie este dominată de culturile agricole

7

Se întâlnesc specii care trăiesc de exemplu în lanurile de culturi ; mac , rapiţ, albăstriţă , scaiul, cânepa .

În zonele de câmpie întâlnim zone cu parcele de păduri (păduri cu tei, frasin, alun, arţar , dud, arbuşti .

Plante de câmpie; vioreaua brânduşă ,ghiocel

Etajul stejarului reprezintă un brâu dezvoltat foarte bine dezvoltat în amestec cu gârniţa .

14-05-2010

ARII PROTEJATE ÎN ROMÂNIA

PROTEJAREA FLOREI

Speciile de plante sunt protejate în următoarele tipuri de arii protejate :

A .- Parcuri naturale

1. Munţii Bucegi2. Munţii Apuseni

3. Valea Prutului

4. Valea Mureşului – Lunca Mureşului Inferior

B.- Parcuri naţionale

1. Delta Dunării2. Parcul Naţional Retezat

3. Parcul Naţional Munţii Rodnei

4. Parcul Naţional Munţii Ceahlăului

5. Parcul Naţional Munţii Craiului

6. Parcul Naţional Valea Cernei Domogleţ

7. Parcul Naţional Munţii Coziei

8. Parcul Naţional Buila-Vânturariţa

8

9. Pădurea Comana

10. Delta Dunării

Delta Dunării,Parcul Naţional Retezat,Parcul Naţional Munţii Rodnei au fost declarate de U.N.E.S.C.O. în 1980 rezervaţii ale biosferei

Dintre rezervaţiile foloristice şi forestiere care pot fi amintite amintim ,specii de arbori şi arbuşti

1. ZĂUL DE CÂMPIE protejează BUJORUL DE STEPĂ =PEONIA TENUIFOLIA plantă erbacee ,pernă geofită, xeromezofită spre mezofită, moderat termofilă ,slab acid neutrofilă ,spre neutru bazofilă ,întâlnită sporadic pe colinele ierboase însorite din zona de stepă .În pământ are tubeculi radicali mari ,alungiţi de obicei cu interiorul gol . Tulpina dreaptă ,erectă

 MEZOFITĂ, mezofite, (Plantă) care se dezvoltă în regiuni cu climă temperată si în condiţii de umiditate moderată

Xerofitele (speciile xerofile) populează habitate caracterizate printr-o lipsă cronică de apă, suportând o secetă prelungită a aerului şi a solului.

9

2. POIANA DE NARCISE de la DUMBRAVA VADULUI – SIBIU 3. LACUL PETEA lângă BILE 1 MAI protejează exemplarele de

LOTUS TERMAL

4. PĂDUREA COMANA ŞI VLAD ŢEPEŞ de lângă Bucureşti protejează

BUJORUL ROMÂNESC PAEONIA PEREGRINA var. ROMANICA şi

GHIMPELE RUSCUS ACULEATUS

O SERIE DE MLAŞTINI ŞI TINOAVE

1.-Tinovul Mare de la Poiana Stampei

2.- Tinovul Mocuş de ângă Lacul vulcanic Sfânta Ana unde este protejată planta carnivoră ROUA CERULUI = DROSERA ROTUNDIFOLIA , DROSERA ANGLICA , DROSERA OBOVATA

Drosera (Roua cerului) este un gen de plante insectofage, face parte din familia Droseraceae, genul cuprinde ca. 200 de specii. Roua cerului, denumită ştiinţific Drosera rotundifolia , este una din puţinele plante carnivore ce pot fi întâlnite şi în România ; specie ocrotită, ea poate fi admirată în turbăriile muntoase, majoritatea astăzi aflate în rezervaţii naturale. Planta consumă: aproximativ 50 de insecte pe an. Poate fi uşor recunoscută după florile de culoare albă şi îndeosebi după frunze , care au pe suprafaţa lor numeroşi peri glandulari cu rol în digerarea insectelor. Perisorii, numiţi şi tentacule, secretă substanţe lipicioase care se adună sub formă unor picături strălucitoare de rouă, de unde vine şi denumirea plantei.

Rădăcinile droserei sunt destul de slab dezvoltate. Frunzele sunt dispuse sub formă unei rozete bazale. Petiolul lor este lung, iar limbul este acoperit de peri. O insectă care se aşează pe o frunză a acestei plante se lipeşte de sucul lipicios al perilor maciucati. Făcând mişcări de eliberare, ea se lipeşte de mai mulţi peri. Perii se încolăcesc în jurul insectei şi secretă un suc

10

lipicios, abundent , care sufocă insectă. Ea este apoi digerată de anumite enzime proteolitice timp de câteva zile, din insectă rămânând doar scheletul chitinos.

11

O SERIE DE REZERVAŢII DIN M. BUCEGI care ocrotesc o serie de plante rare

PAPUCUL DOAMNEI Cypripedium calceolus) este o specie de orhidee aparţinând genului Cypripedium. Această specie este foarte rară.

12

SÂNGELE VOINICULUI NIGRITELLA RUBRA

13

Tot în M Bucegi avem laricele LARIX DECIDUA

În M CEAHLĂU avem TISA TAXUS BACCATA

Mai avem rezervaţii cunoscute cum sunt codrul secular Slătioara de lângă Rădăuţi , codrii de lângă Ipoteşti ,Botoşani ,specii de stejar şi de mesteacăn .

O serie de ecosisteme în care sunt protejate specii rare

Zonele mlăştinoase acvatice în care sunt protejate

OTRĂŢELUL DE BALTĂ (Ulticularia Vulgaris) este una din cele doua specii de plante carnivore din Delta Dunarii. Aceasta planta nu este fixata de fundul apei, pluteste si doar floarea galbena se ridica deasupra luciului. Tulpina scufundata este deosebit de ramificata si poarta un numar mare de capcane de forma unui saculet mic, plin cu aer, prevazut cu un capac.

Daca un animal mic, insecta in special, se afla in apropierea capacului, capacul se deschide brusc, aerul iese din sac si apa care intra absoarbe si prada. Capacul se inchide rapid si victima va muri de foame dupa cel mult trei zile, apoi este digerata de planta.

Cu ajutorul capcanelor sale otratelul de balta poate sa prinda pana la o mie de astfel de vietuitoare pe zi, fiecare insecta fiind digerata in cca 20 de minute. Saculetii au insa si un alt rol. Dupa ce planta si-a format fructul, capacelele capcanelor intepenesc lasand apa sa patrunda in interior. Planta devine mai grea, se scufunda si astfel semintele vor ajunge la fundul apei unde vor putea sa reziste in cursul iernii.

Cala de apă = cala palustris

S- a luat hotărârea ca fiecare tară să elaboreze o listă a plantelor rare la noi în ţară sunt un număr de 345 de specii de plante rare listă ce a fost elaborată de Gh. Dihorul şi V Negrea

Printre speciile cele mai rare

A.-Dintre arbori

1.- Zâmbrul ( pinus cembra) este un arbore conifer, specific zonele montane. Acest arbore poate atinge o înălţime de pana la 20 - 25 m şi un diametru de 2 m, inradacinare pivotanta cu o buna rezistenta la doboraturile de vant. Scoarta este verde cenusie, neteda. Zâmbrul are acele subţiri, în trei muchii, rigide şi grupate câte 5 pe un brahiblast, cu o lungime de până la 10 cm, de culoare verde-intunecat, lucitoare; Conurile, ovoidale şi erecte, conţin seminţe mari, nearipate, cu miezul comestibil, apreciate în unele părţi ca alunele la noi, de 10 cm lungime, şi seminţe de 5 mm. Lemnul său este maro-închis, foarte rezistent, folosit la fabricarea mobilei şi sculptură. Este răspândit în Europa, prin Alpi şi Carpaţi, in zona subalpina si alpina, rezistent la climatul de mare altitudine, cu geruri si variatii termice extreme. Este pretentios

14

fata de lumina. Produce lemn valoros şi foarte trainic.La noi este întâlnit în zonele subalpine din M. Retezat şi M Piatra Craiului .

Zada sau Laricele= larix decidua este o specie exclusiv europeană, cu un areal fragmentat şi concentrat numai pe teritorii montane, cu centrul cel mai important în Alpi: în Alpii Occidentali ai Franţei şi Elveţiei ajunge la 2200 m (în amestec cu Pinus cembra şi Pinus uncinata), iar la altitudini mici în Alpii Centrali şi Orientali coboară la 400 m (subspecia decidua).La noi în ţară este relativ puţin răspîndit în mod natural, ca pâlcuri mici sau exemplare izolate prin munţii Ceahlău, Ciucaş, Bucegi, Lotru, Apuseni (Trascău- Vidolm); maximul răspândirii sale îl înregistrează în bazinul Latoriţei (Lotru), pe munţii Târnovul Mare şi Târnovul Mic.

Altitudinile minime se înregistrează în Apuseni (650 m), iar cele maxime sunt de circa 1820 m în Ceahlău şi de 2050 m în Bucegi.Formează arborete pure numai în Ceahlău la Poliţa cu Crini sau în amestec cu molidul, zâmbrul, fagul mesteacănul etc.

În Cehia şi Slovacia formează arborete de amestec cu fagul (300-800 m), iar în Polonia, de-a lungul Vistulei, ajunge la 150-600 m, devenind arbore de câmpie.

Laricele din România aparţine subspeciei carpatica. Larix decidua var. carpatica este o specie care aparţine familiei Pinaceae.Laricele creşte până la 50 m înălţime, are tulpina dreaptă, bine legată, cu coroană aerisită, conică, rară, luminoasă, restrânsă numai spre vârful fusului, formată din numeroase verticele crescute pe crengile inserate orizontal şi uşor arcuit pe tulpină, uneori cu fenomene de însăbiere (geotropism accentuat) sau înfurcită (creşterile terminale incipiente sunt rupte cu uşurinţă de vânt sau zăpadă). Coroana are ramuri în verticile neregulate cu vârful arcuit în sus.

Arborele are frunzele crescute pe verticile, moi, de culoare verde-deschis, prinse mai multe în faşcicule în forma unei pensule. Acele sunt caduce, moi, 1-3 cm, pe macroblaste aşezate spiralat, solitare, iar pe microblaste câte 30-40 grupate în fascicule; toamna se colorează galben intens foarte decorativ. Zada este singura răşinoasă de la noi, cu frunzele căzătoare.

15

Flori unisexuat monoice, împrăştiate în întreaga coroană: cele mascule sunt grupate în amenţi galbeni, pedicelaţi, iar cele femele sunt conuleţe ovoid sferice, erecte, roşii-purpurii, violacei sau verzui.

Conurile se formează eşalonat, maturizându-se la 3-5ani. Conurile sunt ovoide (aproape sferice cele femele), mici, erecte, brune, cu dimensiuni de cca 4 cm, scurte şi recurbate, pedicelate, cu solzi pieloşi şi persistenţi, rotunjiţi, cu bractee scurte ce se observă numai după desfacerea conurilor; după diseminare mai rămân pe ramuri 2-4 ani.

Maturaţia este anuală prin octombrie-noiembrie, iar diseminaţia are loc în primăvara următoare.

Scoarţa în tinereţe netedă cenuşie, formează timpuriu un ritidom gros (deseori gros de peste 10 cm) crăpat în plăci neregulate; fundul crăpăturilor şi stratele interne ale scoarţei sunt roşii-violacei.

Lemnul are duramenul brun deschis, de calitate excepţională, cu multiple utilizări (construcţii civile şi navale, mobile fine etc.); conţine multă răşină din care se extrage “terebentina veneţiană”.

Înrădăcinarea este pivotantă la început, iar mai târziu se dezvoltă rădăcini laterale profunde ce ancorează foarte bine arborele în sol.

Creşte spontan, insular în munţi şi a fost întrodus în culturi forestiere atât în zonele de deal cât şi la munte. Laricele este un arbore ce creşte sălbatic izolat sau în mici pâlcuri, însoţind molidul sau bradul, în zonele subalpine şi în cele alpine. Fiind o specie cu un port deosebit, apare frecvent ca arbore decorativ prin parcuri. Se plantează mult ca specie forestieră, pentru lemnul cu calităţi excelente, bun pentru mobilă fină.

16

Scoarţa laricelui conţine mult tanin, celuloză, hemiceluloză, lignină, răşini.Pulberea din scorţă se utilizează în mixturi atât în combaterea diareei (datorită taninului), cât şi a constipaţiei (prin prezenţa fibrelor vegetale). Praful obţinut prin măcinarea fină a scorţei, mai are proprietăţi imunitare, iar tinctura din scoarţa prospătă este antibronşitică.

B .- În mlaştini

Mesteacăn pitic Betula nana Descriere : Arbust de origine arctică, la noi relict din perioada glaciară. Creste scund, numai 1/2 m înălţime, cu frunzele mici, rotunde, prin turbării la Sâncrăieni (Harghita) şi Lucina (Suceava). Monument al naturii.

Tisa = taxus baccata în Ceahlău

Liliacul transilvănean Syringa josikaea) aparţine familiei Oleaceae

Liliacul transilvănean este un arbust asemănător, la prima vedere, liliacului (Syringa vulgaris), de care se deosebeşte prin câteva caractere, dintre care cele mai distincte sunt:  - frunzele eliptice mai lungi decât late (la liliacul comun limbul este ovat-cordat, evident lăţit la bază) ,  - inflorescenţa unică, pornită din mugurul terminal (la liliacul comun se formează inflorescenţe din mugurii laterali)   - floarea tubuloasă mai lungă   Prin aceste caractere botanice, liliacul carpatin reprezintă o specie  unică, deosebindu-se de majoritatea rudelor sale aparţinătoare genului Syringa, asemănându-se doar cu liliacul himalayan (Syringa emodi).

Garofiţa Pietrii Craiului (dianthus callizonus

Sângele voinicului NIGRITELLA RUBRA în M Bucegi şi M Făgăraş

NARCISA = NARCISUS POETICUS , NARCISUS STELARIS

FLOAREA DE COLŢ = Leontopodium alpinum Este o planta perena, cu o tulpina dreapta, ce poate ajunge pana la 50 - 80 cm, fara ramificatii. In pamant un rizom cilindric, acoperit cu resturi de frunze negre-brune, iar la suprafata pamantului formeaza o rozeta de frunze, din mijlocul carora se ridica o tulpina scurta de 5 - 20 cm, uneori de 30 cm, ce poarta o inflorescenta numita calatidiu, de forma unui disc, in care sunt grupate, in mod normal, florile. Floarea de colt - Leontopodium alpinum creste pe stanci calcaroase in regiuni alpine si foarte rar in regiunile subalpine. La noi este întâlnită în munţii CIUCAŞ, BUCEGI, RETEZAT ,RODNEI

17

ZMÂRDARUL Rhododendron myrtifolium

18