Geneza 1:1 1. La început. Aceste cuvinte ne amintesc faptul că orice lucru omenesc are un început. Numai Acela care stă pe scaunului de domnie, suveranul Domn al timpului este fără început şi fără sfârşit. Cuvintele de la începutul Scripturii scot astfel la iveală un izbitor contrast între tot ce este omenesc, temporar şi limitat şi ce este divin, veşnic şi infinit. Amintindu-ne de limitările noastre omeneşti, aceste cuvinte ne îndreaptă spre Acela care este acelaşi şi ai cărui ani nu au sfârşit (Evrei 1,10–12; Psalmi 90,2.10). Minţile noastre limitate nu pot cugeta asupra „începutului” fără să se gândească la Dumnezeu, pentru că El „este începutul” (Coloseni 1,18; compară cu Ioan 1,1–3). Înţelepciunea şi toate celelalte lucruri bune îşi au originea în El (Psalmi 111,10;Iacov 1,17). Şi dacă urmează ca noi să fim iarăşi asemenea Făcătorului nostru, viaţa şi toate planurile noastre trebuie să aibă un nou început în El (Geneza 1,26.27; compară cu Ioan 3,5; 1 Ioan 3,1–3). Este privilegiul nostru să ne bucurăm de asigurarea plină de încredere că „Acela care a început în noi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1,6). El este „Căpetenia (Începătorul) şi Desăvârşirea credinţei noastre” (Evrei 12,2). Să nu uităm niciodată sublimul fapt cuprins în aceste cuvinte, „la început Dumnezeu.”

Acest prim verset al Sfintei Scripturi aduce în centrul atenţiei una dintre vechile controverse dintre creştinii care cred în Biblie, pe de o parte, şi scepticii, ateii şi diferite nuanţe de materialişti, pe de altă parte. Aceştia din urmă, care caută să explice în diferite feluri şi în diferite măsuri universul fără Dumnezeu, susţin că materia este veşnică. Dacă lucrul acesta este adevărat şi dacă materia are putere să evolueze, mai întâi în cele mai simple forme de viaţă şi apoi în altele mai complexe, până se ajunge la om, Dumnezeu, într-adevăr, nu mai este necesar.

Geneza 1,1 afirmă că Dumnezeu este înainte de orice altceva şi că El este singura cauză a orice altceva. Acest verset este temelia oricărei gândiri corecte cu privire la lumea materială. El stabileşte impresionantul adevăr că „la formarea lumii noastre Dumnezeu n-a depins de materia pre-existentă” (8T 258).

Panteismul, vechea erezie care Îl deposedează pe Dumnezeu de personalitate, răspândindu-L prin tot universul, şi, astfel, Îl face sinonim cu totalitatea creaţiunii, este de asemenea demascat şi respins de Geneza 1,1. Nu există nici un temei pentru doctrina panteismului, în virtutea căreia cineva crede că Dumnezeu a trăit în seninătate şi supremaţie înainte de a fi fost orice creaţiune şi că se află deasupra şi separat de tot ce a creat.

Nici o declaraţie nu putea fi mai potrivita ca introducere la Sfânta Scriptură. La început, cititorul este adus în faţa unei fiinţe Atotputernice, cu personalitate, voinţă şi scop, existând înainte de orice altceva şi nedepinzând de nimic altceva, care Şi-a exercitat voinţa şi „a făcut cerurile şi pământul”.

Nici o dezbatere a unor probleme secundare cu privire la taina creaţiunii divine, fie în ce priveşte timpul sau metoda, nu ar trebui să fie îngăduită pentru a anula faptul că adevărata linie despărţitoare între o credinţă adevărată şi una falsă cu privire la subiectul despre Dumnezeu şi originea pământului nostru constă înacceptarea sau respingerea adevărului prezentat în acest verset.

Chiar aici trebuie să fie spus un cuvânt de avertizare. Timp de secole îndelungate, teologii au făcut speculaţii asupra cuvântului „început”, sperând să descopere mai mult din căile misterioase ale lui Dumnezeu, decât a considerat înţelepciunea cea fără de margini că este potrivit să descopere. Vezi, de exemplu, discuţia despre falsa teorie a ruinei şi a refacerii creaţiunii din Nota Suplimentară de la sfârşitul acestui capitol. Orice speculaţie este zadarnică. Noi nu cunoaştem nimic cu privire la metoda folosită la creaţiune, în afară de declaraţia mozaică concisă: „Dumnezeu a zis”, „şi aşa a fost”, care este misterioasa şi maiestuoasa notă dominantă a imnului creaţiunii. A pune ca bază a raţionamentului nostru idee că Dumnezeu a procedat în vreun fel anume la creaţiunea lumii, deoarece altfel ar fi fost încălcate legile naturii, înseamnă a întuneca sfatulSăi prin cuvinte şi a încuraja scepticismul, care a susţinut dintotdeauna că întregul raport mozaic este de necrezut, pentru că în mod evident încalcă legile naturii. De ce să încercăm să fim mai înţelepţi decât ce este scris?

În mod specific, nimic nu s-a câştigat speculând asupra timpului când a fost adusă la existenţă materiadin care este alcătuită planeta noastră. Cu privire la aspectul timpului creaţiunii pământului şi a tuturor celor de pe el, Geneza face două afirmaţii: (1) „La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul (v.1). (2) În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse” (cap. 2,2). Pasajele de legătură nu adaugă nimic la

ce este prezentat în aceste două texte cu privire la timpul în care a avut loc creaţiunea. La întrebarea: „Când acreat Dumnezeu cerurile şi pământul?” putem răspunde doar atât: „În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea” (cap. 2,2), „căci în şase zile a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul, marea, şi tot ce este în ele, iar înziua a şaptea S-a odihnit.” (Exod 20,11).

Aceste observaţii cu privire la raportul creaţiunii nu reprezintă o încercare de a deschide discuţia, ci mai degrabă o mărturie că nu suntem pregătiţi să vorbim cu certitudine despre ceva ce depăşeşte ce este descoperit în mod clar. Însuşi faptul că atât de multe lucruri se sprijină pe raportul creaţiunii – chiar însuşi întregul edificiu al Scripturii – îl determină pe cercetătorul cucernic şi prudent al Bibliei să-şi potrivească declaraţiile la cuvintele explicite ale Sfintei Scripturi. Într-adevăr, când vastele domenii ale speculaţiei îl ademenesc să rătăcească plutind departe pe ţinuturile necartografiate ale timpului şi spaţiului, el nu poate faceceva mai bun decât să întâmpine ispita cu riposta simplă: „Stă scris”. Întotdeauna există siguranţă înăuntrul hotarelor semnelor de citare biblice.

Dumnezeu a făcut. Verbul „a crea” este de la ebraicul bara’, care în forma folosită aici descrie o lucrare a lui Dumnezeu, niciodată a oamenilor. Dumnezeu creează „vântul” (Amos 4,13), „o inimă curată” (Psalmi 51,10), şi „ceruri noi şi un pământ nou” (Isaia 65,17). Cuvintele ebraice pe care le traducem în mod frecvent (dar nu exclusiv) „a face”, ’asah „a forma”, yaşar, şi altele folosite în legătură cu activitatea omului implică materie pre-existentă. Toate cele trei cuvinte sunt folosite la descrierea creării omului. Chiar cele trei cuvinte ale Bibliei îndreaptă atenţia la faptul că întreaga creaţiune poartă amprentele activităţii personale a lui Dumnezeu. Pagina de început a Sfintei Scripturi îl face pe cititor să cunoască un Dumnezeu căruia toate cele însufleţite şi neînsufleţite Îi datorează existenţa (vezi Evrei 11,3). „Pământul” menţionat aici în mod evident nu este uscatul, care nu a fost despărţit de ape decât în ziua a treia, ci întreaga noastră planetă.

Geneza 1:2 2. Fără formă şi gol. Mai exact, „pustiu şi gol” – tohu wabohu. Această expresie înseamnă o stare de pustietate şi goliciune, însă fără a lăsa să se înţeleagă că pământul fusese cândva desăvârşit şi apoi a fost pustiit şi golit.

Când cuvintele tohu wabohu apar împreună în alte pasaje, de exemplu în Isaia 34,11; Ieremia 4,23, elepar să fi fost împrumutate din acest text, dar tohu singur este folosit adesea ca sinonim cu neexistenţă, sau a finimic (Isaia 40,17.23; 49,4). Iov 26,7 demonstrează înţelesul corect al cuvântului. A doua parte a acestui textdeclară că Dumnezeu „spânzură pământul pe nimic”, iar prima jumătate are paralela „El întinde miază-noaptea asupra tohu (golului)”. Acest text din Iov arată clar că pământul era fără formă şi fără viaţă. Elementele lui erau amestecate, deplin neorganizate şi neînsufleţite.

Peste faţa adâncului de ape era întuneric. „Adâncul”, de la o rădăcină „a mugi”, „a urla”, este adesea aplicat la apele care mugesc, la apele care urlă, sau la potop, şi de aici adâncimile mării (Psalmi 42,7; Exod 15,5; Deuteronom 8,7; Iov 28,14; 38,16). „Adâncul” este un cuvânt vechi şi aici este folosit ca nume propriu.Babilonienii, care au păstrat timp de mai mult secole o vagă amintire a adevăratei istorii a creaţiunii, de fapt, au personificat acest cuvânt, tehom, şi l-au aplicat în mitologia lor la o zeitate, Tiamat din corpul mort al căreia, credeau ei, că a fost creat pământul. Raportul biblic arată că la început nu era lumină pe pământ şi că suprafaţa materiei era într-o stare fluidă, deoarece „faţa adâncului” este în paralel cu „faţa apelor” din versetulacesta.

Duhul lui Dumnezeu se mişca. „Duh”, ruach. În armonie cu crezul biblic, Duhul lui Dumnezeu este Duhul Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii. Începând din locul acesta, în toată Scriptura, Duhul lui Dumnezeu are rolul de agent divin în toate actele creatoare, fie a pământului, a naturii, a bisericii, a vieţii noi sau a omului nou. Vezi la v.26, un comentariu asupra legăturii lui Hristos cu lucrarea de creaţiune.

Cuvântul redat aici „a mişca” este marachepheth, care nu poate fi tradus bine prin „plutea”, cu toate că are înţelesul acesta în siriacă, un dialect aramaic post-biblic. Cuvântul se întâlneşte numai de două ori în altă parte a Vechiului Testament. El apare în Ieremia 23,9 unde are înţelesul de „a tremura”, „a clătina”, în timp ce în Deuteronom 32,11 este folosit spre a descrie fâlfâirea aripilor unui vultur deasupra puilor săi. Vulturul nu oboseşte deasupra puilor vii, ci pluteşte veghetor şi ocrotitor deasupra lor.

Lucrarea Duhului lui Dumnezeu trebuie să aibă o legătură cu activitatea care trebuia să fie iniţiată, o activitate care scotea ordine din haos. Duhul lui Dumnezeu era deja prezent, gata să acţioneze îndată ce avea să se dea ordinul. Duhul lui Dumnezeu a făcut întotdeauna exact lucrarea aceasta. Acest Agent divin a fost prezent mereu pentru a ajuta în lucrarea de creaţiune şi de mântuire, pentru a mustra şi întări suflete rătăcite, pentru a-i mângâia pe cei întristaţi şi pentru a înfăţişa într-o formă acceptabilă înaintea lui Dumnezeu rugăciunile credincioşilor.

Geneza 1:3 3. Dumnezeu a zis. Raportul fiecăreia dintre cele şase zile ale creaţiunii începe cu anunţul aceasta. „Elzice şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” (Psalmi 33,9), declară psalmistul, iar apostolul spune: „prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu” (Evrei 11,3). Expresia „Dumnezeu a zis” i-a ofensat pe unii care spuneau că Îl face pe Dumnezeu să fie prea mult asemenea unei fiinţe omeneşti. Dar cum ar fi putut scriitorul să aducă la cunoştinţa inteligenţelor mărginite actul creaţiunii îndeplinit de Dumnezeul infinit, decât folosind termeni pe care omul muritor îi poate înţelege? Faptul că rostirile lui Dumnezeu sunt de repetate ori legate cu activităţi săvârşite de Dumnezeu (versetele 7.16.21.27) arată în mod convingător că o descoperire a puterii creatoare a lui Dumnezeu este exprimată în grai omenesc.

Să fie lumină. Fără lumină nu putea fi viaţă, iar când Creatorul a început lucrarea de a face ordine din haos şi de a introduce diferite forme de plante şi de animale de pământ, era de cea mai mare însemnătate să fielumină. Lumina este o formă vizibilă a energiei, care prin acţiunea ei asupra plantelor transformă elemente şi compuşi anorganici în hrană atât pentru om, cât şi pentru animale şi conduce multe alte procese naturale necesare pentru viaţă.

Lumina a fost întotdeauna simbolul prezenţei divine. După cum lumina fizică este esenţială pentru viaţa fizică, la fel lumina divină este necesară, dacă fiinţele raţionale doresc să aibă viaţă morală şi spirituală. „Dumnezeu este lumină” (1 Ioan 1,5), iar la aceia în a căror inimă lucrarea de creare din nou a asemănării divine înaintează repede, El vine din nou astăzi, poruncind umbrelor păcatului, incertitudinii şi descurajării să fugă, zicând: „Să fie lumină”.

Geneza 1:4 4. Dumnezeu a văzut. Expresia aceasta, repetată de şase ori (versetele 10.12.18.21.25.31), exprimă înlimbaj omenesc o lucrare a lui Dumnezeu – aprecierea fiecărui act individual de creaţie ca răspunzând pe deplin planului şi voinţei Făcătorului ei. După cum noi, privind şi examinând roadele eforturilor noastre suntem gata să declarăm că ele întrunesc planurile şi scopul nostru, tot astfel Dumnezeu declară, după fiecare act creator, că rezultatele corespund pe deplin cu planul Său.

Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric. La început a existat numai întuneric pe acest pământ fără formă. O dată cu intrarea luminii a avut loc o schimbare. Acum întunericul şi lumina existau alături, dar separate una de alta.

Geneza 1:5 5. A numit lumina zi. Luminii şi întunericului le sunt date nume. Punerea unui nume a fost întotdeaunaun act important în antichitate. Numele aveau înţelesul lor şi erau alese cu grijă. Ulterior, Dumnezeu l-a însărcinat pe Adam să dea nume animalelor. Uneori, El a schimbat numele servilor Săi pentru a le face să corespundă cu experienţa vieţii lor, sau cu caracterul lor. El le-a dat instrucţiuni părinţilor pământeşti ai FiuluiSău cu privire la numele pe care urma să-l dea Mântuitorului. În cursul săptămânii creaţiunii, Îl găsim pe Dumnezeu dând nume chiar şi produselor fără de viaţă ale puterii Sale creatoare.

A fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă, aceasta a fost ziua întâi. Literal, „seară a fost, dimineaţă a fost, ziua întâi”. În felul acesta se încheie descrierea criptică a însemnării zilei întâi a săptămânii creaţiunii lui Dumnezeu. Explicaţii numeroase şi diverse au fost date acestei afirmaţii. Ea arată clar durata fiecăreia dintre cele şapte părţi ale săptămânii creaţiunii şi este repetată de încă cinci ori în capitolul acesta (versetele 8.13.19.23.31). Unii au gândit că fiecare act creator a durat o noapte, de seara până dimineaţa, iar alţii că fiecare zi a început cu dimineaţa, cu toate că raportul inspirat declară clar că seara a precedat dimineaţa.

Mulţi cercetători au luat expresia aceasta ca însemnând o perioadă lungă şi nedefinită, crezând că

unele dintre activităţile zilelor următoare, de exemplu, crearea plantelor şi animalelor, nu ar fi putut fi îndeplinite în cuprinsul unei zile literale. Ei cred că află o justificare a acestei interpretări în cuvintele lui Petru:„Pentru Domnul o zi este ca o mie de ani” (2 Petru 3,8). Faptul că textul acesta nu poate fi folosit pentru a determina lungimea zilelor creaţiunii este evident când se citeşte restul versetului, „şi o mie de ani sunt ca o zi”. Contextul cuvintelor lui Petru lămureşte că el doreşte să sublinieze faptul că Dumnezeu poate să lucreze fără a fi legat de timp. Creatorul poate să facă într-o zi lucrarea unei mii de ani, iar o perioadă de o mie de ani,un timp îndelungat pentru aceia care aşteaptă să se împlinească judecăţile lui Dumnezeu, poate fi considerată de El ca numai o singură zi. Psalmul 90,4 conţine aceeaşi idee.

Afirmaţia literală: „seară a fost (cu orele următoare ale nopţii), dimineaţă a fost (cu ceasurile care au urmat ale zilei), ziua întâi” este în mod clar o descriere a unei zile astronomice, adică, o zi cu durata de 24 de ore. Ea este echivalentul compusului ebraic de mai târziu „seară-dimineaţă” din Daniel 8,14, pe care KJV a tradus-o „zile”, aici însemnând zile profetice, şi a cuvântului grecesc al lui Pavel, nuchthemeron, tradus „o noapte şi o zi” (2 Corinteni 11,25). De aceea, evreii care nu au pus niciodată la îndoială înţelesul acestei expresii, începeau ziua la apus şi o sfârşeau la începutul apusului următor (Levitic 23,32; Deuteronom 16,6). În plus, limbajul poruncii a patra nu lasă nici o umbră de îndoială că seara şi dimineaţa raportului creaţiunii sunt părţi componente ale unei zile terestre. Porunca aceasta, referindu-se în cuvinte clare la săptămâna creaţiunii, declară: „Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziuaa şaptea S-a odihnit” (Exod 20,11).

Tenacitatea cu care atât de mulţi comentatori se agaţă de ideea că zilele creaţiunii au fost lungi perioade de timp, chiar mii de ani în cea mai mare parte, îşi găseşte explicaţia în faptul că ei încearcă să facă raportul inspirat al creaţiunii să fie în acord cu teoria evoluţiei. Geologii şi biologii i-au învăţat pe oameni să creadă că această istorie timpurie a pământului cuprinde milioane de ani, în care formaţiunile geologice se formau, iar speciile de vieţuitoare evoluau într-un ritm lent. Pretutindeni pe paginile sale sfinte, Biblia combate această teorie a evoluţiei. Credinţa într-o creaţiune divină şi instantanee, ca rezultat al cuvintelor rostite de Dumnezeu, stă în deplină opoziţie faţă de teoria susţinută de majoritatea oamenilor de ştiinţă şi de mulţi teologi de astăzi, că lumea şi tot ce este în ea a ajuns la fiinţă prin procesul lent al evoluţiei care a durat ere nenumărate.

Un alt motiv pentru care mulţi comentatori declară că zilele creaţiunii au fost lungi perioade de timp este că ei leapădă Sabatul zilei a şaptea. Un comentator vestit exprimă gândul acesta astfel: „Durata zilei a şaptea în mod necesar determină lungimea celorlalte şase.... Odihna sabatică a lui Dumnezeu este înţeleasă de cei mai buni interpreţi ai Scripturii ca dăinuind de la sfârşitul creaţiunii până în ceasul de faţă, aşa încât consecvenţa cere ca şi cele şase zile anterioare să fie considerate nu de scurtă durată, ci de durată nedefinită” (Pulpit). Acest fel de raţionament se mişcă într-un cerc. Din cauză că Sabatul zilei a şaptea, atât de clar definitîn Scriptură ca o zi de odihnă care vine săptămânal este respins în felul acesta, despre ziua a şaptea a săptămânii se declară că a durat până în timpul de faţă. Pe temeiul acestei explicaţii nebiblice, durata celorlaltezile ale creaţiunii este şi ea extinsă. Interpretarea sănătoasă nu are nici o simpatie faţă de acest fel de raţionament şi insistă în a da un înţeles literal textului, urmând exemplul divinului Interpret al Cuvântului care a respins fiecare atac al vrăşmaşului declarând: „Stă scris” (Matei 4,4.7.10).

Scripturile vorbesc clar despre şapte zile ale creaţiunii (Exod 20,11) şi nu de perioade de durate nedefinite. Suntem, aşadar, obligaţi să declarăm sus şi tare că ziua întâi a creaţiunii, indicată de expresia în ebraică: „seară a fost, dimineaţă a fost, ziua întâi”, a fost o zi de 24 de ore.

Geneza 1:6 6. O întindere. [un firmament, KJV]. Lucrarea celei de-a doua zile a creaţiunii a constat din formarea firmamentului. Marea masă a „apelor” primare a fost despărţită în două corpuri distincte. „Apele care sunt deasupra întinderii” (v.7) sunt în general considerate de comentatori ca fiind vaporii de apă. Stările climaterice ale pământului, desăvârşit la origine, se deosebeau de cele existente astăzi.

Explorările făcute în nordul îndepărtat au dovedit că pădurile tropicale luxuriante acopereau cândva acele locuri care acum sunt îngropate sub gheaţă şi zăpadă eternă. Se admite, în general, că stările climaterice plăcute au dominat în cursul acestei istorii primare a pământului. Erau necunoscute extremele de frig şi căldură care pot face viaţa neplăcută în cele mai multe regiuni ale lumii şi, de fapt, imposibilă în unele.

Geneza 1:8 8. Dumnezeu a numit întinderea cer. Produsul puterii creatoare a lui Dumnezeu în a doua zi a săptămânii creaţiunii a primit un nume, aşa cum primise nume şi lumina zilei întâi. În ebraică – la fel ca în traducerile moderne cuvântul „cer” este numele dat atât locuinţei lui Dumnezeu, cât şi firmamentului. În versetul acesta, „cer” se referă la cerurile atmosferice care apar pentru ochiul omenesc ca o boltă sau cupolă, întinzându-se pe deasupra pământului nostru şi, în general, numit cer.

Nici un fel de viaţă nu este cu putinţă fără de aer. Atât plantele cât şi animalele au nevoie de el. Fără atmosferă, pământul nostru ar fi lipsit de viaţă ca luna, grozav de fierbinte în partea expusă la soare şi extrem de rece în alte părţi. Nici un mugure de viaţă vegetală nu ar putea fi găsit niciunde şi nici o fiinţă nu ar putea exista pentru nici o durată de timp. Suntem noi recunoscători pentru această atmosferă dată de Dumnezeu?

Geneza 1:9 9. Să se strângă la un loc apele. Al treilea act creator săvârşit în timpul celei dintâi părţi a zilei a treia, a fost separarea apei de uscat. Pana inspirată a psalmistului descrie acest eveniment în următoarele cuvinte pitoreşti şi poetice: „Apele stăteau pe munţi, dar la ameninţarea ta au fugit, la glasul tunetului tău au luat-o la fugă, suindu-se pe munţi şi pogorându-se în văi până la locul pe care li-l hotărâseşi tu. Le-ai pus o margine pecare nu trebuie să o treacă” (Psalmi 104,6-9). [RSV zice „Munţii s-au înălţat, văile s-au coborât până la locul pe care li-l hotărâseşi Tu.”] Adunarea apelor într-un singur loc nu cuprinde în sine nimic mai mult decât că, dela data aceea, ele urmau să fie strânse „la un loc” şi să fie închise în hotare într-un loc aparte, aşa încât să îngăduie ieşirea la iveală a solului. Trebuie să fi fost un aspect radios pentru oricare observator ceresc, să vadă dealurile cum se ridică din apa care acoperise atât de deplin faţa pământului. Acolo unde fusese numai apa cât putea ochiul să vadă, deodată, s-au ridicat mari suprafeţe de uscat şi au dat pământului acestuia o înfăţişare cu totul nouă.

Geneza 1:10 10. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Privirea lui Dumnezeu s-a odihnit acum, cu plăcere şi satisfacţie, văzând produsul finit al celei de-a treia zile a creaţiunii. „Era bun”. Acel uscat de la început nouă nu prea ne-ar fi părut bun. Era o lume de văi, dealuri şi câmpii lipsite de verdeaţă, ridicată din adâncul apei. Niciunde nu era nici măcar un fir de iarbă sau un lichen alipit. Cu toate acestea, el a părut bun Creatorului lui, care îl putea vedea în raport cu întrebuinţările pentru care îl făcuse şi ca un pas pregătitor, corespunzător pentru noile minuni pe care era gata să le prezinte.

Geneza 1:11 11. Să dea pământul. După despărţirea uscatului de apă, un alt ordin divin a fost dat în această a treia zi: vegetaţia a fost chemată la existenţă. Unii au considerat cel dintâi dintre cei trei termeni folosiţi în porunca divină ca fiind un termen general pentru plante, cuprinzându-le pe al doilea şi pe al treilea. Totuşi, este de preferat a le lua drept categorii distincte.

Verdeaţă. [iarbă, KJV]. În ebraică deshe’, „a fi verde”, „a se înverzi”, „a lăstări”. Acest cuvânt înseamnă lăstari verzi şi ierburi delicate – diferitele feluri de plante care sunt hrana animalelor. „Iarbă” este probabil folosit aici ca un sinonim al cuvântului „verdeaţă”, ’eseb, când aceasta din urmă apare fără expresia atributivă „care face sămânţă” (vezi v.30; Psalmi 23,2).

Iarbă cu sămânţă. „Iarbă”, ’eseb este verdeaţa mai coaptă, în care sămânţa este caracteristica cea mai izbitoare, oferind unul din cele două feluri de alimente rânduite de Dumnezeu să fie consumate de fiinţele omeneşti (v.29).

Pomi roditori. Trei caracteristici ale pomilor roditori sunt notate aici: (1) producerea de roade, (2) includerea de sămânţă în fruct şi (3) aducerea acestor roade „pe” sau deasupra pământului. Aceşti pomi trebuiau să ofere omului o altă sursă de alimente (v.29).

Geneza 1:12 12. Pământul a dat. Vegetaţia zilei a treia a apărut din sol. Aceasta nu vrea să spună că puterea de a produce plante având viaţă era în sol. Ideea generării spontane este tot atât de străină de Scriptură pe cum

este de ştiinţă.

După soiul lor. Expresia aceasta extrem de importantă, dată de trei ori în v.11 şi 12, însemnând că un măr, de exemplu, nu urma să dea sămânţă din care să răsară portocali, arată în cuvinte simple că diferitele soiuri de plante erau deja fixate prin actul creaţiunii. Ideea evoluţioniştilor că diferitele soiuri de plante sunt rezultatul unui proces lent de dezvoltare de la o formă inferioară de viaţă la una superioară este nebiblică şi nedemonstrabilă. Variaţii în cuprinsul unor anumite limite sunt posibile, dar limitele acelea nu pot crea noi soiuri distincte de plante.

Geneza 1:13 13. Vezi la v.5.

Geneza 1:14 14. Să fie nişte luminători. „Luminători”, me’oroth, nu este acelaşi lucru cu „lumină”, ’or din versetele 3 şi 4. Ele înseamnă surse de lumină, candelabre, luminători. Expresia că ei sunt puşi pe firmament, sau în întinderea cerului, este aleasă deoarece acolo îi vede locuitorul terestru.

Ca să despartă ziua de noapte. Ca să regleze şi să continue de atunci înainte deosebirea dintre lumină şi întuneric, o deosebire care a existat mereu de când Dumnezeu a decretat lumina în ziua întâi.

Nişte semne. Aceste corpuri cereşti au marcat anumite acte ale bunăvoinţei sau nemulţumirii lui Dumnezeu ca pe timpul lui Iosua (Iosua 10,12.13) şi a lui Ezechia (2 Regi 20,11), şi în ziua răstignirii (Matei 27,45). Stelele, de asemenea, au servit ca unul dintre semnele celei de-a doua veniri a lui Hristos (Matei 24,29).

Unii au crezut în mod eronat că aceste corpurile cereşti aveau, de asemenea, scopul de a determina destinele individuale ale oamenilor. Astrologii au apelat la versetul 14 pentru a justifica practica lor. Totuşi, Biblia se opune atât de viguros oricărei forme de divinaţie şi de ghicire, încât trebuie să fie respins cu hotărâregândul că Dumnezeu a rânduit soarele, luna şi stelele pentru a le servi astrologilor drept călăuze în prezicerea despre treburile şi destinele omeneşti. Ieremia îi avertizează pe evrei să nu se înspăimânte de semnele cerului înaintea cărora păgânii tremură de spaimă fără rost (Ieremia 10,2), iar Isaia vorbeşte cu ironie batjocoritoare contra astrologilor, celor care pândesc cerurile şi a prezicătorilor pe al căror sfat este o nebunie şi o nelegiuireca cineva să se sprijine (Isaia 47,13.14). Cu toate că superstiţia citirii destinului omului în stele nu a prins rădăcini printre vechii izraeliţi, ei nu au avut suficientă tărie morală pentru a rezista în general cultului stelelor al vecinilor lor păgâni (Ieremia 19,13; Ezechiel 8,16; Ţefania 1,5).

Să arate vremurile. [pentru anotimpuri, KJV]. Perioadele de sărbători, precum şi alte timpuri precise care reveneau anual trebuia să fie reglate prin mişcarea corpurilor cereşti (Psalmi 104,19; Zaharia 8,19). Aceste corpuri au, în plus, o influenţă periodică definită asupra agriculturii, navigaţiei şi altor ocupaţii omeneşti, ca şi asupra cursului vieţii animale şi vegetale, de exemplu, timpul când animalele fac pui şi timpul migraţiei păsărilor (Ieremia 8,7).

Zilele şi anii. Zilele şi anii sunt fixate prin mişcarea soarelui, care în conjuncţie cu aceea a lunii, le-au oferit oamenilor din toate veacurilor o bază pentru calendare – lunar, solar, sau o combinaţie a celor două.

Geneza 1:15 15. Luminători. Nu pentru a introduce lumină pentru prima oară în lumea aceasta, deoarece Dumnezeu decretase lumină în ziua întâi, ci spre a servi ca un a aranjament permanent pentru distribuirea luminii în lumea aceasta.

Geneza 1:16 16. A făcut şi stelele. Cuvintele „a făcut” au fost adăugate. În ce priveşte originea stelelor, au fost prezentate două concepţii principale: (1) Stelele au fost aduse la existenţă în cursul săptămânii creaţiunii împreună cu soarele şi luna, (2) Stelele, deşi create mai înainte, sunt menţionate aici, în trecere, de Moise, întrucât el se ocupă de luminătorii cerurilor. Prima concepţie face necesară concluzia că înainte de săptămâna creaţiunii vastul univers era un gol pustiu. Concluzia aceasta pare a fi fără suficiente garanţii.

Totuşi, asupra acesteia ca şi asupra multor altor declaraţii criptice ale Scripturii cu privire la actele misterioase ale lui Dumnezeu, ar trebui să nu fim dogmatici. Ar trebui să nu uităm că adevărul principal pe care Moise a căutat să-l prezinte cu privire la originea soarelui, lunii şi stelelor este că ele sunt rezultatul puterii creatoare a lui Dumnezeu. Aici este o nouă respingere a vechii, dar mereu repetate erezii a eternităţii materiei.

Geneza 1:18 18. Era bun. Spre deosebire de pământul nostru actual, care s-a schimbat mult ca rezultat al introducerii păcatului, corpurile cereşti încă se bucură de aceeaşi stare desăvârşită, pe care o aveau atunci când au ieşit din mâna Făcătorului lor. Este un fapt universal cunoscut că legile universului sunt credincios ascultate de toate corpurile cereşti. Astronomii şi navigatorii sunt siguri că nici o deviaţie de la regulile stabilite nu are loc în lumea astronomică. Ei ştiu că aceste corpuri cereşti nu-i vor dezamăgi, că se poate puneîncredere în ele din cauza continuei lor ascultări de legile prescrise lor.

Geneza 1:20 20. Să mişune apele. Avem aici popularea apei şi aerului prin crearea fiinţelor marine şi înaripate. Originalul poate fi tradus „Apele să producă din abundenţă făpturi vii care se mişcă”, făcând mai clară expresia ebraică a Genezei, care, literal, înseamnă, „Apele să mişune de roiuri”. Verbul tradus aici „să mişune” este, de asemenea, folosit cu înţelesul „să se înmulţească din belşug”. Termenul se aplică nu doar la peşti, ci şi la toate animalele marine, de la cele mai mari la cele mai mici, precum şi la reptile.

Vieţuitoarele. [făpturi care au viaţă, KJV]. Originalul acestei expresii, nephesh chayyah lămureşte o clară deosebire între animale şi vegetaţia creată cu două zile mai devreme. E adevărat că plantele au viaţă, aşacum au şi animalele, şi posedă anumite funcţiuni care seamănă cu acelea ale animalelor, dar există o diferenţă însemnată între lumea plantelor şi lumea animalelor. Animalele au organe care le îngăduie să ia hotărâri, să se deplaseze în căutarea hranei şi să simtă durere, bucurie sau întristare într-o măsură mai mare sau mai mică.

De aceea ele pot fi numite vieţuitoare, un cuvânt care nu poate fi aplicat la plante. Acesta trebuie să fie înţelesul mult discutatului cuvânt ebraic nephesh, bine tradus „vieţuitoare” în versetul acesta, un termen care îi atribuie animalului o formă de viaţă superioară faţă de cea a plantei care nu este o nephesh. Traducătorii mai timpurii au înţeles corect că termenul nu poate să însemne „suflet” în acest pasaj, şi l-au redat într-un fel care transmite corect intenţia autorului inspirat.

Să zboare păsări. [Păsări care pot zbura, KJV]. Apele urmau să producă animale de apă, dar nu păsări, aşa cum pare că arată KJV. Capitolul 2,19 afirmă că „toate păsările cerului” au fost făcute de Dumnezeu „din pământ”. Redarea aceasta a textului ebraic de la capitolul 1,20, „şi să zboare păsări pe deasupra pământului” rezolvă această aparentă dificultate. Cuvântul „păsări”, literal „fiinţe înaripate”, trebuie să fie considerat în înţelesul general. Sunt cuprinse aici atât cele domestice, cât şi cele sălbatice.

Geneza 1:21 21. Dumnezeu a făcut peştii cei mari. Pentru a doua oară cuvântul „creat”, bara’, este folosit în capitolul acesta pentru a arăta introducerea a ceva cu totul nou, crearea făpturilor vii. În executarea cuvântului său, Dumnezeu a creat marile animale marine, tanninim. Traducerea „peştii cei mari”, este prea limitată în cuprins. Cuvântul are diferite înţelesuri, ca „şarpe” (Exod 7,9, 10, 12) şi „balaur” (Isaia 51,9; Ezechiel 29,3), dar trebuie să însemne „monstru marin” în pasajul acesta şi în Psalmi 148,7.

Se mişcă. Verbul „a se mişca”, ramas, descrie îndeosebi animale târâtoare (Geneza 9,2), fie pe pământ(Geneza 7,14), fie din apă (Psalmi 69,34), deşi aici înseamnă în mod clar fiinţe acvatice.

După soiul lor. Ca în cazul plantelor create în ziua a treia, se face declaraţia că atât peştii cât şi păsările au fost create „după soiul lor”, arătând în mod clar că felurile distincte de animale pe care le vedem au fost stabilite la creaţiune, şi nu printr-un proces de dezvoltare aşa cum susţin evoluţioniştii (vezi la v.12).

De ce au fost create păsările şi peştii în aceeaşi zi nu este de explicat printr-o presupusă asemănare între aer şi apă, aşa cum credeau Luther, Calvin şi alţii. De asemenea, nu se spune că o singură pereche a fost

creată din fiecare specie, dimpotrivă, cuvintele „să mişune apele de vieţuitoare” pare să arate că animalele au fost create nu numai într-o bogată varietate de feluri, dar şi în mare număr de indivizi. Faptul că numai o singură fiinţă omenească a fost creată la început, nu garantează concluzia că şi animalele au fost create ca indivizi singuri.

Dumnezeu a văzut că erau bune. Pământul trebuie să fi apărut cât se poate de plăcut Creatorului cândl-a privit la sfârşitul acestei a cincia zi. Nu numai dealurile înverzite, pâraiele sclipitoare şi lacurile albastre, darşi vieţuitoarele, mişcându-se, înotând şi zburând, dădeau lumii acesteia pentru prima dată calitatea de viaţă pe care nu o avusese mai înainte. Erau acolo şi făpturi care puteau chiar şi să cânte laude Creatorului, care dădeau pe faţă o oarecare măsură de pricepere, găsind felul corespunzător de hrană (Matei 6,26), construindu-şi cuiburi ca adăposturi (Matei 8,20) şi cunoscându-şi timpul de migrare (Ieremia 8,7).

Marile lucrări ale lui Dumnezeu săvârşite în zilele anterioare erau cu adevărat minunate, dar natura a primit o podoabă în ziua a cincia. Fără vegetaţia creată în ziua a treia, lumea ar fi prezentat o înfăţişare extremde neatrăgătoare. Cu atât mai mult ar fi fost lipsită de atracţie şi de veselie dacă miriadele de fiinţe vii cu care este populată ar fi fost absente. Fiecare dintre aceste făpturi mici sau mari ar fi trebuit să ne dea o învăţătură cu privire la minunata operă a marelui Dumnezeu, căruia, ca Autor şi Întreţinător al vieţii, Îi datorăm adorare.Făpturile acestea ar trebui să ne dea un respect vrednic pentru viaţă pe care noi nu o putem da, dar ar trebui să o ocrotim cu grijă şi să nu o distrugem.

Geneza 1:22 22. Dumnezeu le-a binecuvântat. Lucrarea zilei a cincia nu numai că a fost declarată de Creator că este bună, dar a primit şi o binecuvântare care nu a fost dată nici produselor neînsufleţite ale creaţiunii lui Dumnezeu şi nici plantelor. Binecuvântarea aceasta care se referă la propagarea şi sporirea lor, „creşteţi, înmulţiţi-vă”, a devenit o formulă standard de binecuvântare (cap. 35,11; 48,4).

Geneza 1:24 24. Vieţuitoare. Ca şi ziua a treia, ziua a şasea se distinge printr-un dublu act de creaţiune, producereadin pământ a animalelor şi crearea omului. După ce marea şi aerul au fost umplute cu vieţuitoare, nephesh chayyah, (vezi v.20), cuvântul lui Dumnezeu s-a adresat pământului pentru a produce vieţuitoare după soiul lor. Acestea sunt împărţite în trei clase:

Vite. De la behemah, derivat de la rădăcina baham, „a fi mut”, însemnând „animal mut”. Cuvântul, în general, indică patrupedele domestice mai mari (vezi Geneza 47,18; Exod 13,12; etc.), dar ocazional animalele mai mari de uscat în totalitate (Proverbe 30,30; Eclesiastul 3,19; etc.).

Târâtoare. De la remes, indică animalele mai mici care se mişcă fie fără picioare, fie cu picioare care abia sunt perceptibile, de exemplu, viermi, insecte şi reptile. Aici se înţelege remes de uscat, remes de mare, fiind create în ziua anterioară.

Fiare pământeşti. De la chayetho’ereţ. Acest termen ebraic vechi şi neobişnuit indică animalele sălbatice care umblă în libertate.

Geneza 1:25 25. Fiarele pământului. Ordinea creării vieţuitoarelor dată aici diferă de aceea dată în versetul 24, ultima grupă a versetului anterior fiind cea dintâi enumerată aici. Acesta este un aranjament binecunoscut în vorbirea ebraică numit „paralelism inversat” (vezi Geneza 10,1, 2, 6, 21; Proverbe 14,16, 17).

După soiul lor. Afirmaţia se referă la toate cele trei grupe de vieţuitoare dintre care fiecare are soiurilesale distincte. Aceste cuvinte inspirate combat teoria evoluţiei care declară că formele superioare de viaţă s-audezvoltat din forme inferioare şi care sugerează că încă ar fi posibil să se producă materie vie din pământ neînsufleţit. Cu toate că studiul ştiinţific confirmă declaraţia biblică, precum că toate organismele însufleţite sunt făcute din pământ, neconţinând nimic altceva ca elemente decât ce deţine pământul, oamenii de ştiinţă nuau fost în stare să producă din materie neînsufleţită o singură celulă care să fi fost capabilă să reproducă soiul ei.

Dumnezeu a văzut că erau bune. Cu obişnuitul cuvânt de aprobare, scurtul raport al creaţiunii tuturor animalelor de uscat se încheie, iar autorul se grăbeşte să ajungă la raportul creării omului, în care culminează lucrarea de creaţiune.

Geneza 1:26 26. Să facem om. Raportul sacru proclamă chiar de la început superioritatea omului faţă de celelalte vieţuitoare ale pământului. Pluralul „să facem” era privit de teologii bisericii primare aproape în unanimitate ca indicând cele trei Persoane ale Divinităţii. Pluralul acesta cere prezenţa a cel puţin două persoane care se consfătuiesc. Afirmaţia că omul urma să fie făcut după chipul „Nostru” şi a fost făcut după chipul „lui Dumnezeu” duce la concluzia că aceia care se consfătuiau trebuie să fi fost Persoane ale aceleiaşi Dumnezeiri.Lucrul acesta, lăsat a se înţelege în Vechiul Testament în diferite pasaje ca acela tratat aici, şi Geneza 3,22; 11,7; Daniel 7,9.10.13.14; etc., este pe deplin şi clar descoperit în Noul Testament, unde ni se spune în termeni fără greş că Hristos, a doua Persoană a Dumnezeirii, numit Dumnezeu de către Tatăl Însuşi (Evrei 1,8), era asociat cu Tatăl Său la lucrarea de creaţiune. Texte ca Ioan 1,1-3.14; 1 Corinteni 8,6; Coloseni 1,16.17; Evrei 1,2 ne învaţă nu numai că Dumnezeu Tatăl a creat totul prin Fiul Său, dar şi că viaţa este păstrată prin Hristos.

Chiar dacă este adevărat că această lumină deplină a adevărului nu a strălucit asupra acestor texte din Vechiul Testament înainte de revelaţiile cuprinse în Noul Testament şi că înţelegerea distinctă a diferitelor Persoane ale Dumnezeirii nu era atât de uşor de discernut numai din pasajele Vechiului Testament, dovada iniţială a existenţei lui Hristos pe timpul creaţiunii, în calitate de colaborator cu Tatăl Său, este prezentă pe prima pagină a Bibliei. Textele acestea nu prezintă dificultăţi pentru aceia care cred în inspiraţia Vechiului Testament ca şi a Noului Testament, având în vedere faptul că o parte o explică pe cealaltă şi că amândouă seîmbină în chip desăvârşit, ca pietrele unui foarte frumos mozaic. Nu numai că versetele 26 şi 27 cuprind indicaţii cu privire la activitatea lui Hristos ca a doua Persoană a Dumnezeirii în această lucrare de creaţiune, dar versetul 2 menţionează Duhul Sfânt ca împreună lucrător la aceeaşi lucrare. Suntem, de aceea, îndreptăţiţisă declarăm că prima dovadă cu privire la sublimul mister al Dumnezeirii se află pe prima pagină a Bibliei, o taină care este pusă în mai puternică lumină, când pana inspiraţiei diferiţilor autori ai cărţilor Bibliei a fost „mânată” să descopere adevărul acesta mai amplu.

Cuvântul „om” este ’adam în ebraică, exact numele pe care Dumnezeu l-a folosit pentru a-l numi pe părintele neamului omenesc (cap. 5,2). Semnificaţia acestui cuvânt a fost explicată în diferite feluri. El descriefie culoarea lui, de la ’adam, „a fi roşu”, fie înfăţişarea lui, de la o rădăcină arabă care înseamnă „a luci”, făcând astfel pe Adam „cel strălucitor”, fie natura lui de chip al lui Dumnezeu, de la dam, „asemănare”; fie, şi cel mai probabil, originea lui, „pământul”, de la ’adamah, „cel din pământ”.

După chipul Nostru. „Omul trebuia să poarte chipul lui Dumnezeu atât în asemănarea exterioară, cât şi în caracter” (PP 45). Chipul acesta era cel mei evident în termenii naturii sale spirituale. El a devenit „un suflet viu”, sau mai degrabă o fiinţă vie, înzestrată cu o voinţă liberă, o personalitate conştientă de sine.

Natura aceasta a reflectat sfinţenia divină a Făcătorului ei până când păcatul a nimicit asemănarea divină. Numai prin Hristos, strălucirea slavei lui Dumnezeu şi „întipărirea Fiinţei Lui” (Evrei 1,3), natura noastră este transformată din nou după chipul lui Dumnezeu (Coloseni 3,10; Efeseni 4,24).

Să stăpânească. Raportul omului cu restul creaţiunii urma să fie un raport de domnie. Folosirea pluralului (KJV) „ei” arată că Dumnezeu a intenţionat chiar de la început să creeze mai mult de un singur individ. Prin transferarea asupra lui Adam a puterii de guvernare „peste tot pământul”, Dumnezeu a plănuit să-l facă pe om reprezentantul sau vice-regele Său peste această planetă. Faptul că fiarele câmpului nu sunt menţionate aici a fost luat de unii comentatori ca o indicaţie că animalele care acum sunt sălbatice nu i-au fostsupuse lui Adam. Opinia aceasta nu este temeinică. Plantele, de asemenea, lipsesc din enumerarea lucrurilor create care i-au fost supuse lui Adam, deşi nimeni nu va tăgădui că omul a avut dreptul să guverneze peste vegetaţie până în prezent şi că plantele trebuie să fi fost cuprinse în expresia „tot pământul”. Expresia aceasta,de fapt, cuprinde totul ce se află pe pământ, şi ce nu este amintit pe nume, inclusiv „fiarele câmpului” (Psalmi 8,6-8). Totuşi, Dumnezeu a mărginit la acest pământ supremaţia omului, netransferând asupra lui Adam guvernarea peste corpurile cereşti.

Geneza 1:27 27. Dumnezeu a făcut pe om. Raportul realizării planului divin este exprimat într-o formă de poezie ebraică, obişnuită în toate cărţile poetice ale Bibliei ebraice, în care gândul exprimat în prima parte a versetului este repetat cu uşoare variaţii în cuvinte, dar nu în înţeles, în a doua, sau chiar şi în a treia parte, ca în versetul nostru:

„Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său,

l-a făcut după chipul lui Dumnezeu;

parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”.

Moise, care ne-a dat alte exemple cu privire la iscusinţa lui poetică (vezi Exod 15; Deuteronom 32,33;Psalmi 90), a fost cel dintâi dintre toţi scriitorii inspiraţi care a povestit în cuvinte poetice miraculoasele lucrări ale lui Dumnezeu. Când a ajuns la momentul în care povestea despre creaţiunea omului, coroana lucrării lui Dumnezeu pe acest pământ, a părăsit stilul său obişnuit de naraţiune şi a folosit poezia.

După chipul Său. Demn de observat este folosirea singularului „Său”. Pluralul din versetul 26 descoperă că divinitatea deţine pluralitate în unitate, în timp ce versetul 27 scoate în evidenţă faptul că pluralitatea lui Dumnezeu nu neagă unitatea lui Dumnezeu.

Parte bărbătească şi parte femeiască. Un nou element este introdus în informaţia dată cu privire la crearea omului prin menţionarea deosebirii de sex a celor doi. Binecuvântarea rodniciei rostită asupra animalelor (v.22) cuprinde în sine ideea că şi ele trebuie să fi fost create cu deosebiri sexuale, dar faptul acestanu este menţionat. Probabil că există un motiv aparte pentru menţionarea acestui fapt în legătură cu crearea omului. Motivul acesta poate să apară din faptul că numai la om deosebirea de sex îşi găseşte exprimarea în instituţia sfintei căsătorii. Versetul acesta ne pregăteşte pentru descoperirea cu privire la planul lui Dumnezeu pentru crearea familiei, care este prezentat în capitolul 2.

Geneza 1:28 28. Dumnezeu i-a binecuvântat. Binecuvântările lui Dumnezeu, rostite asupra vieţuitoarelor în ziua precedentă, au fost repetate la sfârşitul zilei a şasea cu adăugări speciale corespunzătoare pentru om. Dumnezeu „i-a” binecuvântat, nu „l-a” binecuvântat, indicând că actul de creare a Evei trebuie să fi avut loc înainte ca ziua a şasea să fi trecut şi că binecuvântările şi răspunderile care le-au fost acordate urmau să fie partea lor comună şi să se bucure de ele în acelaşi fel.

Dumnezeu le-a zis. Există o deosebire între introducerea binecuvântărilor versetelor 22 şi 28, care este vrednică de a fi notată. Binecuvântarea pentru animale a fost rostită cu privire la ele: „Dumnezeu le-a binecuvântat şi a zis”, în timp ce binecuvântarea pentru neamul omenesc a fost exprimată către ei, „le-a zis”. Ca fiinţe inteligente, ei erau în stare să-L asculte pe Dumnezeu şi să primească înştiinţări. Versetul acesta cuprinde cea dintâi descoperire a lui Dumnezeu către om.

Creşteţi. Binecuvântarea Creatorului avea legătură, în primul rând cu dezvoltarea şi perpetuarea speciei, o binecuvântare care nu a fost niciodată retrasă şi care este izvorul sutelor de milioane de fiinţe omeneşti care umplu acum continentele acestei lumi. Însărcinarea divină a fost înţeleasă de diferiţi comentatori ca indicând faptul că reproducerea fiinţelor omeneşti nu urma să continue la nesfârşit, ci că avea să înceteze când pământul avea să fie plin de fiinţe omeneşti şi de supuşii lor din lumea animală.

Cuvântul tradus „umpleţi” [umpleţi deplin, KJV] nu susţine doctrina falsă că odată, într-un timp depărtat în trecut, lumea aceasta a fost depopulată şi că Geneza 1 este raportul refacerii ei. „Reumpleţi pământul” poate fi tradus în mod exact „umpleţi pământul” (RSV). Vezi nota de la sfârşitul capitolului.

Supuneţi-l. Descoperirea aceasta cuprinde de asemenea instrucţiuni cu privire la datoria şi destinul omului de a guverna peste lucrările creaţiunii pământeşti, o însărcinare exprimată aproape în aceleaşi cuvinte ca şi acelea ale consiliului divin, raportate în versetul 26. Unica deosebire este expresia adiţională „supuneţi-l”, acordându-i omului dreptul să utilizeze, pentru necesităţile sale, vastele resurse ale pământului,

prin lucrări agricole şi miniere, prin cercetări geografice, descoperiri ştiinţifice şi invenţii mecanice.

Geneza 1:29 29. Orice iarbă. Apoi se iau măsuri pentru întreţinerea domnitorului de curând numit şi a supuşilor lui.Aflăm din raportul divin, că omul urma să mănânce din produsele câmpului şi ale pomilor, cu alte cuvinte, dincereale, nuci şi fructe, animalele să mănânce din „iarba verde”, zarzavaturi, verdeţuri şi iarbă.

Redarea în cuvinte a acestei reglementări descoperă că nu era voia lui Dumnezeu ca omul să măcelărească animalele pentru hrană, sau ca animalele să se sfâşie unele pe altele, prin urmare, violenţa şi adesea chinuitoarea distrugere a vieţii de către om şi animale este rezultatul intrării păcatului în lume. Abia după potop, Dumnezeu i-a dat omului permisiunea să mănânce carne de animale (vezi cap.9,3). Chiar şi vechilegende păgâne vorbesc despre o eră de aur a inocenţei, când omul se abţinea de la omorârea animalului (Ovidiu Met. I. 103-106). Faptul că nici un animal de nici un fel nu mânca la început carne poate fi dedus din înştiinţările profetice din Isaia 11,6-9; 65,25, cu privire la starea noului pământ, unde încetarea păcatului şi completa transformare a lumii în Împărăţia lui Dumnezeu sunt însoţite de încetarea uciderii oricăreia dintre creaturile lui Dumnezeu.

Învăţătura Scripturii că moartea a intrat în lume prin păcat arată cu claritate că, iniţial, Dumnezeu nu aintenţionat ca omul sau animalele să ucidă pentru a-şi procura hrană. Toate argumentele bazate pe premisa că este necesar a omorî animalele pentru a ţine în frâu înmulţirea lor excesivă sunt de valoare îndoielnică. Este zadarnic să se speculeze asupra a ce s-ar fi întâmplat în această lume, dacă animalele şi fiinţele omeneşti s-ar fiînmulţit continuu şi nestingherit. Dumnezeu, cu siguranţă, ar fi făcut ca planurile Sale să facă faţă la situaţiile schimbate, când acestea ar fi apărut. Planurile acestea nu ne-au fost descoperite nouă, deoarece păcatul a intrat în lume, înainte să apară nevoia de a opri o reproducere excesivă (vezi v.28).

Geneza 1:31 31. Iată că erau foarte bune. Crearea omului şi instalarea lui ca domn pe pământ a dus la încheiere crearea tuturor celor pământeşti. Conform raportului, Dumnezeu a revizuit de mai multe ori lucrarea Sa şi a declarat-o ca fiind bună (v.4.10.12.18.21.25). Inspecţia săvârşită la sfârşitul zilei a şasea îmbrăţişează toate lucrările îndeplinite în cursul zilelor anterioare, „şi iată că erau foarte bune”. Fiecare lucru era desăvârşit în felul lui, fiecare vieţuitoare corespundea scopului hotărât de Creator şi era înzestrată pentru îndeplinirea scopului pentru care fusese creată. Aplicarea termenului „bune” la toate câte Dumnezeu le făcuse şi repetarea cuvântului cu accentuarea „foarte” la încheierea creaţiunii, cu omul ca o coroană şi slavă a ei, dovedeşte că nimic nedesăvârşit nu ieşea din mâna lui Dumnezeu. Această expresie de admiraţie exclude cu totul posibilitatea că vreo imperfecţiune era răspunzătoare pentru slăbiciunea dovedită de Adam şi de Eva în timpulceasului încercării.

Note suplimentare pentru capitolul 1

De-a lungul erei creştine, textul introductiv din Geneza 1 a fost subiectul multor discuţii în cercurile teologice. Unii au susţinut că versetul se referă la o creaţiune a lumii fizice şi a întregii vieţi de pe ea la o dată cu mult timp înainte de cele şapte zile ale săptămânii creaţiunii.

Această concepţie este cunoscută ca fiind teoria ruinării şi restaurării. Ea a fost susţinută timp de secole de teologii speculativi, care au citit în expresia ebraică tohu wabohu, „fără formă şi gol” (v.2), ideea căun interval de timp – un interval de mare durată, de fapt – separă versetul 1 de versetul 2. Tohu wabohu a fost făcut să zică, „pământul a fost făcut să fie fără formă şi gol”. Pe această exprimare a textului, ei susţin concepţia că lumea a fost creată desăvârşită, cândva în trecutul îndepărtat (v.1), dar că un cataclism îngrozitor a şters orice urmă de viaţă de pe ea şi a redus suprafaţa pământului la o stare care poate fi descrisă ca „fără formă şi gol”. Mulţi dintre cei care susţin această concepţie cred că au avut loc creaţiuni repetate, fiecare urmată de un cataclism universal. În cele din urmă, după nenumăraţi eoni, Dumnezeu a început încă o dată o punere în ordine a haosului şi a umplut pământul cu viaţă, aşa cum este raportat în versetele 2-31.

Acum un veac şi mai bine, diferiţi teologi protestanţi au aderat ferm la această concepţie, crezând că au aflat în ea un mijloc de a armoniza raportul mozaic al creaţiunii cu ideea prezentată pe atunci de anumiţi oameni de ştiinţă, că pământul a trecut prin lungi ere de schimbări geologice. Această concepţie este populară

printre anumiţi fundamentalişti. Conform acestei concepţii, straturile sedimentare de roci care alcătuiesc o mare parte din suprafaţa pământului, au fost depuse în timpul evenimentului presupusului cataclism şi fosilele îngropate în ele se presupun a fi rămăşiţele vieţii care a existat pe acest pământ înainte de acest timp.

Alţii găsesc în această teorie un argument spre a sprijini ideea că atunci când Dumnezeu a făcut lucrarea de creaţiune raportată în versetele 2-31, El a fost legat de o materie pre-existentă. În felul acesta, ei vor să limiteze la minimum puterea Lui, dacă nu chiar să nege faptul că El a adus materia la existenţă şi „că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evrei 11,3). Diferite aspecte ale acestei teorii au fost reflectate într-o serie de traduceri moderne ale Bibliei.

Concepţia „restaurării” trebuie să fie respinsă în totalitatea ei, pentru că: (1) expresia tohu wabohu nu conţine ideea de a fi făcut pustiu, ci mai degrabă descrie o stare neorganizată şi lipsită de viaţă a materiei. Interpretarea dată acestor cuvinte este, din cauza aceasta, cu totul neîndreptăţită. (2) Scripturile învaţă în modclar că lucrarea de creaţiune a lui Dumnezeu „fusese isprăvită încă de la întemeierea lumii” (Evrei 4,3). (3) Părerea aceasta conţine doctrina blasfematoare că încercările lui Dumnezeu la creaţiune, îndeosebi chiar a omului, au fost nedesăvârşite şi nereuşite, din cauza acţiunii forţelor asupra cărora El nu avea decât un control limitat. (4) Urmărită în toată concluzia ei logică, această concepţie neagă de fapt inspiraţia şi autoritatea Scripturilor ca un tot, limitându-L pe Creator la folosirea materiei pre-existente în lucrarea din săptămâna creaţiunii şi supunându-l legilor naturii. (5) Ideea de creaţiuni şi catastrofe succesive înainte de evenimentele din săptămâna creaţiunii nu are în sprijinul ei nici un fel de dovezi valide, nici din partea ştiinţei şi nici din partea cuvântului inspirat. Aceasta este pură speculaţie. (6) În mod incidental, se poate adăuga faptul că originea şi dezvoltarea acestei păreri este întinată de speculaţiile filozofice păgâne ale diferitelor secte eretice şi impregnată de concepţiile raţionaliste ale naturalismului şi evoluţiei.

Comentariile lui Ellen G. White

1-31 PP 44-51, 111-116; SR 20-23

1 Ed 134; ML 107; 8T 258

2 CT 530; Ed 134; GC 658

2,3 COL 415; PK 717

3 GC 211; ML 138

5 Ed 129

11,12 COL 80; Ed 109; PP 44; TM 243

26 AH 25; CH 19; CS 17; EW 145; MM 221; SR 20; Te 41

26, 27 CH 108; PP 44; Te 11

27 CD 45; CT 11, 32, 61, 67, 434, 438; Ed 15, 17, 20, 130; GC 467; MH 163, 415; ML 126; PK 186; PP 45, 595; Te 91, 276; 2T 347; 3T 50, 139, 568; 4T 91, 247, 327, 416, 438, 456, 522; 5T 311; 6T 127; 8T 263, 327

28 AH 26; PK 682; PP 50

29 CD 81, 92, 310, 322, 373, 380, 395, 396, 401; CH 115, 450; MH 296; ML 132; MM 8, 267, 277; Te 160; 3T 50, 63

31 DA 281; Ed 215; FE 326, 513; MB 99; PP 47; 4T 562; 6T 349; 7T 87

Geneza 2:1

1. Au fost sfârşite. Primele trei versete din capitolul al doilea şi jumătate din versetul 4, sunt, de fapt, o continuare neîntreruptă a creaţiunii descrise în capitolul întâi. Versetul 1, în solemnă privire retrospectivă, uneşte lucrarea celor şase zile precedente cu odihna de Sabat care a urmat. Când Dumnezeu „Şi-a sfârşit lucrarea”, El nu a lăsat lucrul neterminat (vezi Evrei 4,3). Cuvântul „oştire”, saba’, înseamnă toate cele create.

Geneza 2:2 2. În ziua a şaptea. Au fost făcute diferite încercări spre a rezolva dificultatea aparentă dintre versetul 1 şi versetul 2, unul declarând că lucrarea lui Dumnezeu a fost sfârşită în ziua a şasea, iar celălalt în ziua a şaptea. LXX, versiunea samariteană şi cea siriacă au ales calea cea mai uşoară spre a rezolva problema, înlocuind cuvântul „a şaptea” din textul ebraic, unde acesta este folosit de prima dată, prin cuvântul „a şasea”.Unii comentatori sunt de acord cu această schimbare socotind că cuvântul „a şaptea” din textul ebraic se datorează erorii unui copist. Totuşi, procedând astfel ei calcă una din propriile reguli de bază ale criticii textuale, şi anume că cea mai dificilă din două exprimări posibile este, de obicei, cea originală. „A sfârşit”, yekal. Unii cercetători, începând cu Calvin, au tradus yekal prin „sfârşise”, traducere posibilă din punct de vedere gramatical. O altă interpretare consideră că lucrarea creaţiunii a fost sfârşită numai după instituirea zilei Sabatului. Completarea a constat în mod negativ din încetarea lucrării de creaţiune şi în mod pozitiv din binecuvântarea şi sfinţirea zilei a şaptea. Însăşi încetarea a format o parte a completării lucrării.

S-a odihnit. Verbul „S-a odihnit”, shabath, înseamnă literal „a înceta” lucrul sau activitatea (vezi Geneza 8,22; Iov 32,1; etc.). După cum un meşter încheie lucrarea sa, atunci când a adus-o la nivelul idealul său şi, în felul acesta, încetează să lucreze la ea, tot aşa într-un sens infinit superior Dumnezeu a încheiat creaţiunea lumii prin încetarea de a mai produce ceva nou, şi apoi S-a „odihnit”. Dumnezeu nu S-a odihnit pentru că avea nevoie de odihnă (vezi Isaia 40,28). Prin urmare, odihna lui Dumnezeu nu este nici rezultatul epuizării, nici al oboselii, ci încetarea ocupaţiei anterioare.

Din cauză că, aşa cum ar fi fost de aşteptat, expresia „a fost seară, a fost dimineaţă, ziua a şaptea” nu apare în Cartea sfântă, unii comentatori biblici au susţinut că perioada de odihnă nu a continuat numai 24 de ore, asemenea fiecăreia dintre cele şase zile premergătoare, ci a început la încheierea celei de-a şasea zile a creaţiunii şi se continuă încă. Dar acest verset combate o astfel de părere. Acesta nu este singurul text din Scriptură care îl convinge pe cititorul imparţial de faptul că odihna lui Dumnezeu a avut loc numai în timpul zilei a şaptea, pentru că însuşi Decalogul declară în mod clar că Dumnezeu, lucrând şase zile, S-a odihnit a şaptea zi din săptămâna creaţiunii (Exod 20,11).

Conform cuvintelor textului, cele şase zile ale creaţiunii au fost zile terestre de durată obişnuită. În lipsa unei lumini contrare clare, trebuie să o înţelegem pe cea de-a şaptea la fel, cu atât mai mult cu cât în fiecare pasaj în care este menţionată ca motivare a Sabatului terestru, ea este privită ca o zi obişnuită (Exod 20,11; 31,17).

Geneza 2:3 3. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea. O explicaţie a înţelesului şi importanţei acestei zile este adăugată. Aici raportul sacru leagă strâns Sabatul săptămânal de lucrarea de creaţiune a lui Dumnezeu şi de odihna Lui în ziua a şaptea, exact aşa cum face porunca a patra. Binecuvântarea aşezată asupra zilei a şaptea lasă să se înţeleagă că, prin aceasta, ea a fost declarată ca fiind un subiect deosebit al favorii divine şi o zi ce urma să aducă binecuvântare făpturilor Sale.

Şi a sfinţit-o. Actul sfinţirii a constat dintr-o declaraţie că ziua era sfântă, sau pusă deoparte pentru scopuri sfinte. Aşa cum, mai târziu, a fost sfinţit Muntele Sinai (Exod 19,23), adică, pentru timpul acela a fostînvestit cu sfinţenie ca reşedinţă a lui Dumnezeu, aşa cum Aaron şi fiii lui au fost sfinţiţi sau consacraţi în slujba preoţească (Exod 29,44) şi aşa cum anul jubiliar era sfinţit sau închinat unui scop religios (Levitic 25,10), tot aşa şi aici ziua a şaptea a fost sfinţită şi, ca atare, proclamată să fie o zi sfântă. Acest act de binecuvântare a zilei a şaptea şi de declarare a ei ca sfântă a fost făcut în interesul neamului omenesc pentru folosul căruia a fost instituită ziua a şaptea. Sabatul săptămânal al zilei a şaptea a fost adesea considerat o instituţie a dispensaţiunii iudaice, însă raportul inspirat declară că el a fost instituit cu mai mult de două mileniiînainte ca primul israelit (un descendent al lui Iacov, Israel) să se fi născut. Mai avem, în plus, şi cuvântul lui Isus care declară: „Sabatul a fost făcut pentru om” (Marcu 2,27), care arată în mod clar că această instituţie

nu a fost lăsată numai pentru iudei, ci şi pentru întreg neamul omenesc.

Pentru că în ziua aceasta S-a odihnit. Dumnezeu nu a putut avea un motiv mai înalt pentru a-i prescrieomului odihna în ziua a şaptea, decât că, odihnindu-se în felul acesta, omul să se poată bucura de prilejul de a reflecta la iubirea şi bunătatea Creatorului său şi astfel să devină ca El. După cum Dumnezeu a lucrat timp de şase zile şi S-a odihnit în ziua a şaptea, tot aşa şi omul urma să muncească timp de şase zile şi să se odihnească în cea de-a şaptea. Acest Sabat săptămânal este o instituţie divină dată omului de Dumnezeu, Creatorul, iar respectarea ei este cerută de Dumnezeu, dătătorul Legii. Prin urmare, a reţine pentru om o parte din el, sau tot timpul acesta sfânt, înseamnă a fi vinovat de neascultare şi de furt faţă de Dumnezeu ca stăpânul iniţial al puterii omului şi al timpului său. Ca o instituţie întemeiată de Dumnezeu, Sabatul merită cinstea şi stima noastră. Neglijarea de a face acest lucru este considerată de Dumnezeu un păcat.

Sabatul cere abţinerea de la muncă fizică obişnuită şi consacrarea minţii şi a inimii pentru lucruri sfinte. Izraeliţii au fost sfătuiţi să-l folosească pentru adunări sfinte (Levitic 23,3). Evangheliile mărturisesc că aşa a fost folosit de Isus Hristos şi de apostoli (Luca 4,16; Fapte 17,2; 18,4; etc.), şi că el trebuia să continue a fi sfinţit de creştini după îndeplinirea lucrării de pe pământ a lui Isus Hristos (Matei 24,20).

Faptul că Sabatul va fi sărbătorit şi pe noul pământ ca o zi de închinare (Isaia 66,23) este un indiciu clar că Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să transfere respectarea lui asupra unei alte zile. Sabatul săptămânal este momentul comemorativ al creaţiunii, aducându-i omului aminte în fiecare săptămână de puterea creatoare a lui Dumnezeu şi cât de mult Îi datorează el unui Creator şi susţinător plin de îndurare. O abandonare a Sabatului înseamnă o abandonare a Creatorului şi deschide larg uşa pentru tot felul de teorii false. „El este o constantă mărturie a existenţei Lui şi o aducere aminte a măreţiei Lui, a înţelepciunii şi a iubirii Lui. Dacă Sabatul ar fi fost întotdeauna păzit cu sfinţenie, niciodată nu ar fi existat vreun ateu sau vreun idolatru” (PP 336).

Geneza 2:4 4. Iată istoria. [Acestea sunt generaţiile, KJV]. Cuvântul „generaţii”, toledoth, este folosit de obicei cu referire la istoria familiei unui om, adică la naşterea fiilor lui (vezi cap. 5,1; 6,9; 11,10; etc.). Aici este singurul loc unde cuvântul acesta este folosit cu privire la altceva decât la legăturile omeneşti, adică, la „cerurişi pământ”, o expresie care aduce aminte de cap. 1,1 şi 2,1. Un comentator prezintă sugestia că „generaţii” se referă de fapt la „istoria creării lor”. Enciclopedia iudaică spune cu referire la acest cuvânt: „Procesul de creare a cerului şi a pământului este avut în vedere în capitolul 2,4 ca o istorie genealogică” (art. „Generaţie”). „Fiecare zi a fost numită o generaţie, din cauza lucrurilor pe care Dumnezeu le-a produs în ea, o parte nouă a lucrării Sale” (PP 112).

Când au fost făcute. Astfel se încheie istorisirea creaţiunii începută cu Geneza 1,1. Aceste cuvinte au fost interpretate în diferite feluri. Ele sunt o traducere a lui behibare’am, care ar trebui să fie tradus: „după ce ele au fost create”, aşa cum s-a făcut uneori. Însemnând, literal, „la crearea lor”, întreaga propoziţie, „acestea sunt generaţiile”, etc., este cel mai bine redată prin, „Aceasta este originea cerurilor şi pământului când au fost create.”

În ziua. Aceste cuvinte introduc raportul din Geneza 2. Mulţi comentatori au înclinat să considere pasajul de la capitolul 2,4 la capitolul 3,24 ca fiind o a doua istorie diferită a creaţiunii, aparţinându-i unui alt scriitor de mai târziu, diferit de cel al pasajului de 1,1 la 2,4. Cu privire la teoria aceasta care nu stă, vezi introducerea la Geneza. Un studiu asupra conţinutului arată cu claritate că pasajul din capitolul 2 nu poate fi considerat în nici un sens o altă versiune a istorisirii creaţiunii din capitolul anterior. Scopul lui este acela de a-l aşeza pe Adam şi pe Eva în căminul din grădina Edenului, iar aceasta se face prin adăugarea de informaţii suplimentare din care, cea mai mare parte, de fapt, nu au legătură cu istoria creaţiunii ca atare. Aceasta este descrierea căminului edenic după ce fusese creat. Fără aceste informaţii, nu numai că raportul nostru despre pământ în starea lui edenică ar fi fost trist de incomplet, dar şi evenimentele din Geneza capitolul 3 – căderea omului în păcat – ar fi fost greu de înţeles. Acest capitol (Geneza 2) conţine amănunte suplimentare despre creaţiunea omului, o descriere a căminului lui edenic, punerea la probă a ascultării lui de Dumnezeu, sau dreptul moral asupra căminului lui, punerea la încercare a inteligenţei lui, sau a calificărilor mintale de a stăpâni peste lucrurile create de Dumnezeu şi mediul în care a fost întemeiat cel dintâi cămin.

Geneza 2:5 5. Nici un copăcel. [Orice plantă, KJV]. Versetele 4-6 anticipează crearea omului din versetul 7, prin descrierea pe scurt a înfăţişării feţei pământului şi îndeosebi a vegetaţiei chiar înainte de timpul când el a fost adus la fiinţă, în a şasea zi a săptămânii creaţiunii. Iată paradisul, desăvârşit, dar lipsit de prezenţa cuiva „ca sălucreze pământul”. Întreaga natură, vibrând de nerăbdare, aştepta apariţia domnului ei, la fel cum membrii unei orchestre simfonice cu toate instrumentele acordate aşteaptă venirea dirijorului ei.

Geneza 2:6 6. Un abur. Cuvântul ebraic tradus „abur”, ’ed, are un înţeles oarecum neclar, deoarece în afară de textul acesta mai apare numai în Iov 36,27. Cercetătorii l-au comparat cu asirianul edu, „potop” şi au aplicat acest înţeles celor două texte biblice în care este întâlnit. Cuvântul „potop” nu se potriveşte în contextul nici unuia dintre aceste două texte, în timp ce cuvântul „abur” sau „vapori” are un înţeles bun în amândouă locurile. Traducerile vechi au redat cuvântul acesta prin „primăvară”, interpretare ce dă la iveală faptul că ei nu l-au înţeles.

Imposibilitatea ca o primăvară să poată uda pământul arată că „primăvara” nu poate fi traducerea corectă a lui ’ed. „Abur” se pare că este cea mai bună traducere şi în acest caz ne putem gândi la „abur” ca sinonim cu „rouă” (PP 96).

Faptul că oamenii din timpul lui Noe şi-au bătut joc de ideea că ploaia din cer poate să aducă nimicirea acestui pământ (2 Petru 3,3-6) şi că Noe este lăudat pentru că credea în „lucruri care încă nu se vedeau” (Evrei 11,7) arată că ploaia le era încă necunoscută celor dinainte de potop (vezi PP 96-07). Numai ochiul credinţei lui Noe putea să-şi imagineze apă căzând din cer şi înecând toate fiinţele vii care nu au vrut să-şi caute refugiul în corabia construită de el. Faptul că curcubeul a fost instituit după potop (Geneza 9,13-16), şi se pare că nu existase mai înainte, sporeşte importanţa observaţiei că ploaia fusese ceva necunoscut înainte de acest eveniment.

Geneza 2:7 7. Dumnezeu a făcut pe om. Sunt date importante amănunte suplimentare despre crearea lui Adam. Ne este îngăduit să privim în atelierul lui Dumnezeu, aşa cum era el, şi să urmărim mâna lui Dumnezeu, aducând la îndeplinire actul tainic al creaţiunii. Cuvântul „a forma”, yasar, implică un act de modelare şi finisare într-o formă corespunzătoare cu modelul şi chipul planului divin. Cuvântul acesta este folosit la descrierea lucrării olarului (Isaia 29,16; 49,5; etc.), a giuvaergiului care face idoli (Isaia 44,9; Habacuc 2,18), şi a lui Dumnezeu care întocmeşte diferite lucruri, printre altele, lumina (Isaia 45,7), ochiul omului (Psalmi 49,9), inima (Psalmi 33,15) şi anotimpurile (Psalmi 74,17).

Din ţărâna pământului. Faptul că omul este alcătuit din materiale luate din sol, elemente ale pământului, este confirmat de ştiinţă. Descompunerea după moarte a corpului omenesc aduce mărturie cu privire la acelaşi fapt. Elementele mai însemnate care alcătuiesc corpul omenesc sunt: oxigenul, carbonul, hidrogenul şi azotul. Mai există încă multe altele în proporţii mai mici. Cât de adevărat este că omul a fost făcut „din ţărâna pământului” şi că trebuie să „se întoarcă în pământul” din care a fost luat (Eclesiastul 12,7).

Suflare de viaţă. „Suflare”, neshamah. Din izvorul oricărei vieţi, principiul dătător de viaţă a intrat în corpul fără viaţă a lui Adam. Agentul prin care a fost transmisă corpului său scânteia de viaţă se spune că este„suflarea” lui Dumnezeu. Aceeaşi idee apare şi în Iov 33,4: „Suflarea celui Atotputernic mi-a dat viaţă.” Împărtăşită omului, suflarea este echivalentă cu viaţa lui; aceasta este viaţa însăşi (Isaia 2,22). La moarte „n-a mai rămas suflare în el” (neshamah, viaţă) (1 Regi 17,17). Această „suflare de viaţă” din om nu se deosebeşte cu nimic de „suflarea de viaţă” din animale, pentru că toate îşi primesc viaţa de la Dumnezeu (Geneza 7,21, 22; Eclesiastul 3,19). Prin urmare, aceasta nu poate fi inteligenţa.

Un suflet viu. Când în forma lipsită de viaţă a omului a fost insuflată această „suflare” divină, neshamah, de viaţă, omul a devenit un „suflet” viu, nephesh. Termenul nephesh are o serie de înţelesuri: (1) suflare (Iov 41,21), (2) viaţă (1 Regi 17,21; 2 Samuel 18,13; etc.), (3) inimă ca sediu al sentimentelor (Geneza 34,3; Cânt. 1,7; etc.), (4) fiinţă vie (Geneza 12,5; 36,6; Levitic 4,2; etc.), şi (5) pentru a scoate în evidenţă pronumele personale (Psalmi 3,2; 1 Samuel 18,1; etc.). Observaţi că nephesh este făcut de Dumnezeu (Ieremia 38,16) şi că poate să moară (Judecători 16,30), poate fi ucis (Numeri 31,19), mâncat

(metaforic, Ezechiel 22,25), salvat (Psalmi 34,22), şi reînviat (Psalmi 19,7). Nici unul dintre aceste cuvinte nuse aplică la spirit, ruach, ceea ce arată marea deosebire dintre aceşti doi termeni. Prin examinarea celor de maisus, reiese clar că traducerea „suflet” dată de KJV lui nephesh nu este potrivită dacă prin aceasta se înţelege obişnuita expresie de „suflet nemuritor”. Deşi populară, această concepţie este străină de Biblie. Acest pasaj poate fi tradus în mod corect astfel: „Omul a devenit o fiinţă vie” (RSV). Dacă sufletul este considerat a fi sinonim cu „fiinţă”, am obţinut semnificaţia biblică a lui nephesh din acest text.

Geneza 2:8 8. Dumnezeu a sădit o grădină. Aşezarea Edenului este necunoscută. Potopul a schimbat atât de mult trăsăturile fizice ale pământului, încât face imposibilă prezenta identificare a lucrurilor de pe vremuri. De obicei, ne referim la această grădină numind-o „Paradis”, un cuvânt de origine persană care înseamnă „parc”. Cuvântul ebraic corespunzător lui paradis, pardes, se întâlneşte de puţine ori în Vechiul Testament (Neemia 2,8; Eclesiastul 2,5; Cant. 4,13), dar mai degrabă cu referire la pomi decât ca un nume pentru grădina Edenului. Traducătorii LXX au aplicat la început cuvântul paradis, greceşte paradeisos, la căminul primilor părinţi.

Geneza 2:9 9. Tot felul de pomi. În pregătirea minunatei locuinţe a omului s-a dat atenţie atât împodobirii, cât şi utilităţii. Au fost prevăzute tot felul de plante care puteau servi atât pentru plăcerea, cât şi pentru nevoile lui. Flori, pomi şi arbuşti mângâiau simţurile lui cu parfumul lor, încântau ochii lui cu minunata lor înfăţişare şi culoare şi delectau gustul lui cu roadele lor plăcute. Pentru toate timpurile, Edenul a devenit cea mai înaltă concepţie a omului despre cea mai bună calitate de viaţă pe pământ.

Şi pomul vieţii. Ordinea în care apar aceste cuvinte, ca şi când ar fi un gând ulterior, ne apare străină într-o limbă modernă. Acest fapt i-a condus pe unii cercetători să pretindă că ultima jumătate a versetului 9 este fie un adaos de mai târziu, fie o deteriorare a originalului. Dar această ordine, care pare neobişnuită când este tradusă, este întâlnită în ebraică. Ea nu oferă nici o scuză pentru a pune la îndoială puritatea textului aşa cum îl avem. De exemplu, în capitolul 12,17 se citeşte literal: „Domnul a lovit pe Faraon cu plăgi mari şi casa sa”. Alt exemplu de structuri asemănătoare ale propoziţiei pot fi găsite în Geneza 28,14; Numeri 13,23; Deuteronom 7,14, cu toate că în traducere nu se poate recunoaşte acest lucru.

Mâncând din pomul vieţii, Adam şi Eva aveau ocazia să îşi exprime credinţa lor în Dumnezeu ca susţinător al vieţii, la fel cum prin păzirea Sabatului dovedeau credinţa şi supunerea lor faţă de Creatorul lor. În scopul acesta, Dumnezeu a înzestrat omul cu însuşiri supranaturale, fructele lui fiind un antidot contra morţii şi frunzele lui fiind pentru întreţinerea vieţii şi a nemuririi, oamenii ar fi continuat să trăiască atât de mult cât ar fi mâncat din el (8T 288; PP 60).

Unul dintre pomi a fost numit pomul „vieţii”, literal „viaţă” hachayyim. Faptul că acest cuvânt are forma de plural este explicat prin recunoaşterea lui ca o formă de plural de abstracţie, articolul hotărât arătândcă acest pom avea ceva de-a face cu viaţa ca atare, adică viaţa putea să fie obţinută sau păstrată prin folosireafructelor sale. Cu toate acestea, ceilalţi pomi ai grădinii, fiind „buni la mâncare”, erau de asemenea destinaţi săîntreţină viaţa. Dacă un pom este deosebit de ceilalţi prin extraordinarul nume de „pom al vieţii”, fructele lui trebuie să fi avut scopul de a întreţine viaţa într-un fel deosebit, depăşind în valoare ceilalţi pomi. Declaraţia că mâncarea din fructul acestui pom îl putea face pe om să „trăiască veşnic” (cap. 3,22) arată că valoarea acestui pom era cu totul diferită de aceea a multor alţi pomi folositori ai grădinii.

Numele celui de-al doilea pom poate fi tradus mai exact „pomul cunoştinţei binelui şi răului”. Articolul „l” înaintea cuvântului „cunoştinţă” înseamnă că pomul nu putea oferi orice fel de cunoştinţă, ci numai o tristă cunoştinţă a „răului”, în contrast cu „binele”.

Numele acestor pomi sunt importante. În ambele cazuri cuvântul „pom” este legat cu termeni abstracţi, viaţă şi cunoştinţă. Aceasta nu reprezintă un motiv de a declara că aceşti doi pomi nu au existat, ci mai degrabă le atribuie influenţe spirituale. Cu toate că „chivotul legământului” era un obiect real din templu, a primit şi el un nume care avea semnificaţie religioasă. Sângele de ispăşire vărsat de Mântuitorul pentru noi era şi el o substanţă cu totul reală. Cei doi pomi trebuie să fie consideraţi tot în felul acesta, ca pomi reali careaveau de îndeplinit scopuri pline de însemnătate, aceste scopuri fizice şi morale fiind arătate de numele lor.

Geneza 2:10 10. Un râu. Multe strădanii ştiinţifice au fost depuse cu scopul de a lămuri versetele 10-14, dar o explicaţie satisfăcătoare probabil că nu va fi găsită niciodată, din cauză că faţa pământului după potop nu mai seamănă cu ceea ce era mai înainte. O catastrofă de proporţii atât de mari încât să ridice înalte şiruri de munţi şi să formeze întinsele suprafeţe de ocean cu greu ar fi putut lăsa neatinse suprafeţe de acestea mai mici cum sunt râurile. Din cauza aceasta nu putem spera să identificăm denumirile geografice de dinainte de potop cu caracteristicile suprafeţei de astăzi a pământului, afară numai dacă Inspiraţia poate face aşa ceva pentru noi. (PP 105-108).

Geneza 2:11 11. Pison. Numele primului râu, Pison, nu este cunoscut de nici un izvor nebiblic, şi chiar în Biblie acest râu nu mai este amintit niciunde. Încercările cercetătorilor de a identifica râul acesta cu Indusul sau Gangele din India, Nilul din Egipt, sau cu râuri din Anatolia, nu au nici o valoare.

Havila, unde se găseşte aur. În alte texte unde apare acelaşi nume propriu, aceasta se referă la timpuri de după potop. Aceste texte nu sunt în felul acesta de nici un ajutor în determinarea locului „Havilei” din cap. 2,11.

Geneza 2:12 12. Acolo se găseşte şi bedelion. În conformitate cu Pliniu, bedelionul era răşina transparentă şi mirositoare a unui copac care creşte în Arabia, India, Persia şi Babilonia. Nu ştim dacă acesta era şi bedelionul zilelor dinainte de potop.

Piatră de onix. Aceasta trebuie să fie una dintre pietrele preţioase sau semi-preţioase, probabil de culoare roşie. Vechile versiuni variază în traducerile lor între onix, sardonix, sardiu şi beril, deci, nu este sigur că traducerea „onix” este corectă.

Geneza 2:13 13. Gihon. Vezi cele comentate la v.10 în legătură aceasta şi v.14.

Geneza 2:15 15. S-o lucreze şi s-o păzească. Dumnezeu a pregătit un cămin pentru omul pe care îl crease şi l-a aşezat în această grădină-cămin cu însărcinarea precisă: „s-o lucreze şi s-o păzească.” Această poruncă ne învaţă că desăvârşirea în care toate lucrurile care au ieşit din mâna lui Dumnezeu nu exclude nevoia de cultivare, adică de muncă omenească. Omul urma să folosească facultăţile sale fizice şi mintale spre a păstra grădina în aceeaşi stare perfectă în care o primise. Faptul că munca fizică va fi o plăcută caracteristică a vieţii pe noul pământ (Isaia 65,21-23) arată că nu s-a intenţionat ca munca să fie un blestem.

Însărcinarea dată lui Adam „de a păzi” grădina poate fi o vagă aluzie la pericolele care ameninţau să i-o răpească, dacă nu veghea. Verbul „a păzi”, shamar, înseamnă „a păstra”, „a păzi”, „a veghea”, „a feri de”, şi „a ţine strâns”. Este nerezonabil să gândim că lui Adam i s-a cerut să păzească grădina contra atacurilor fiarelor sălbatice, aşa cum unii comentatori au interpretat acest text. Înainte de cădere nu a existat pe pământ nici o vrăjmăşie, nici între animale, nici între om şi animale. Frica şi vrăjmăşia sunt rezultatele păcatului. Dar un alt pericol, şi încă foarte real, ameninţa să smulgă de la om stăpânirea asupra pământului şi posesiunea asupra grădinii. Pe de altă parte, „a păzi” grădina poate fi pur şi simplu sinonim cu „a o aranja”. Noi avem asigurarea că Dumnezeu nu face nimic care să-l influenţeze pe om, fără ca mai întâi să-i descopere intenţiile Sale (Amos 3,7). Dacă Dumnezeu care face numai ce este folositor pentru om consideră că este necesar să neînştiinţeze şi pe noi despre scopurile Sale, este sigur că El trebuie să-l fi ţinut mereu informat pe Adam cu privire la primejdia care ameninţa acest pământ (PP 36, 52-53).

Geneza 2:16 16. Din orice pom din grădină. Porunca redată în aceste versete presupune că omul a înţeles limba vorbită de Dumnezeu şi deosebirea dintre „să” şi „să nu”. Porunca începe în mod pozitiv, acordând îngăduinţade a mânca după plăcere din toţi pomii din grădină – cu excepţia unuia singur. Dreptul de a se bucura după plăcere din toţi ceilalţi pomi este subliniat prin puternicul idiom „mâncând să mănânci” ’akol to’kel; într-o

interdicţie divină există şi un aspect pozitiv.

Geneza 2:17 17. Pomul cunoştinţei binelui şi răului. Limitarea acestei libertăţi este mai precisă. Omul urma să nu mănânce dintr-un singur pom care purta numele de „pomul cunoştinţei binelui şi răului” (vezi la v.9). Este inutil să se facă speculaţii cu privire la ce fel de fructe a putut face acesta, întrucât acest lucru nu a fost descoperit. Chiar prezenţa acestui pom în grădină a descoperit că omul era o persoană morală liberă. Slujirea omului nu era din constrângere, el putea să asculte, sau să nu asculte. Hotărârea îi aparţinea.

Fructul în sine era nevătămător (Ed. 25). Numai porunca explicită a lui Dumnezeu de a se abţine să mănânce din el a aşezat acest pom ca motiv de punere la probă a credincioşiei şi ascultării omului. Ca o fiinţă morală, omul avea Legea lui Dumnezeu scrisă în conştiinţa sa. Dar pentru a lămuri principiile acestei legi prin aplicarea ei la o situaţie specifică şi, în felul acesta, spre a da o frumoasă mărturie despre ascultarea omului deFăcătorul său, a fost pusă o interdicţie cu privire la el. Dumnezeu era proprietarul adevărat al tuturor lucrurilor, chiar şi al acelora încredinţate lui Adam, iar acest fapt îi dădea dreptul de a păstra pentru Sine o parte a creaţiunii. Ar fi fost rezonabil să păstreze pentru Sine o mare parte din acest pământ şi să-i îngăduie lui Adam să folosească doar o mică parte din el. Dar nu a făcut aşa. Omul putea să se folosească liber de tot ce era în grădină – cu excepţia unui singur pom. Este evident că singurul scop urmărit prin interdicţia de a mânca fructul acestui pom era un examen clar în ce priveşte ascultarea faţă de Dumnezeu.

În ziua în care vei mânca din el. Interdicţia era însoţită de o pedeapsă severă pentru păcat, şi anume moartea. Unii au crezut că declaraţia despre pedeapsă cerea executarea ei chiar în ziua în care fusese călcată. Ei văd o serioasă contradicţie între anunţarea şi împlinirea ei. Cu toate acestea, declaraţia divină: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri”, literal, „murind tu vei muri” înseamnă că în ziua păcătuirii sentinţa urma să fie pronunţată. Omul avea să treacă de la starea de nemurire condiţionată la cea de moarte necondiţionată. La fel cum, înainte de căderea sa, Adam putea fi sigur de nemurire, garantată prin pomul vieţii, tot aşa acum, după acea catastrofă, moartea lui era tot atât de sigură. Acesta este conţinutul declaraţiei, mai mult decât moartea fizică imediată. Dumnezeu a cerut să facă o alegere de principii. El urma să accepte voia lui Dumnezeu şi să se supună ei, încrezător că drept rezultat îi va merge bine, sau urma ca să se despartă de legătura cu Dumnezeu prin propria alegere şi să devină, după câte s-ar putea presupune, independent de El. Însă despărţirea de izvorul vieţii, inevitabil, putea să aducă numai moartea. Aceleaşi principii mai sunt încă valabile. Pedeapsa şi moartea sunt rezultatele sigure ale liberei alegeri a omului de a-şi îngădui să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu.

Geneza 2:18 18. Un ajutor potrivit pentru el. Adică, potrivit nevoilor lui, spre a-l completa. Animalele au fost create în cirezi, în grupuri, însă omul a fost creat ca o persoană singură. Totuşi, nu era intenţia lui Dumnezeu ca el să fie singur timp îndelungat. Singurătatea ar fi fost în paguba binelui omului şi de aceea Dumnezeu urma să-i facă un tovarăş de viaţă.

Geneza 2:19 19. Toate fiarele pământului. Ideea exprimată de unii comentatori că Dumnezeu a făcut mai multe încercări nereuşite de a-i oferi omului un tovarăş, creând diferite animale, este o greşită înţelegere a intenţiei acestei părţi narative. Moise nu vorbeşte despre timp, ci pur şi simplu despre faptul creării animalelor. Forma verbului ebraic redată în KJV prin „a făcut” poate fi tradusă corect prin „făcuse”, referindu-se în felul acesta la actele creatoare ale celor cinci zile şi ale primei părţi a zilei a şasea. Prima parte a acestui verset este dată cu scopul de a oferi o prefaţă la cele ce aveau să urmeze imediat după aceea.

Le-a adus la om. Adam urma să studieze aceste animale şi să se angajeze în importanta lucrare de a le da nume corespunzătoare, sarcină care ar fi cerut din partea lui o înţelegere a lor şi a obiceiurilor lor. Acest fapt urma să îl califice sau, poate să-l dovedească a fi capabil de a domni peste ele. În acelaşi timp, Adam urma să înţeleagă viaţa de familie de care se bucurau ele şi, astfel, faptul că el era lipsit de tovărăşie. Recunoscând astfel că Dumnezeu îl crease cu mult superior faţă de animale, el urma să înţeleagă că nu-şi putea alege un tovarăş dintre ele. Dacă facerea femeii urma să împlinească pe deplin intenţia Creatorului, Adam trebuia să ajungă să simtă propria lipsă şi nevoia de tovărăşie, că „nu era bine”, cu alte cuvinte, ca el să rămână singur.

Geneza 2:20 20. Omul a pus nume tuturor vitelor. Este evident că omul a fost creat cu darul vorbirii. Această capacitate a fost folosită acum de Adam pentru a exprima observaţiile făcute în studiile sale despre animale. Astfel, el a fost introdus în ştiinţele naturale, iar prin numirea animalelor, domnia lui asupra lor a început. Mai întâi sunt amintite vitele, pentru că ele urmau să stea mai aproape de om decât alte animale în relaţiile lor viitoare. Păsările pe care omul le iubeşte aşa de mult şi dintre care unele specii urmau să devină de cel mai mare ajutor pentru el au primit locul al doilea în enumerare. Este imposibil să se descopere care au fost acestenume, deoarece nu se ştie ce limbă a vorbit Adam şi lumea dinainte de potop.

Nu s-a găsit nici un ajutor potrivit. Studiul lui Adam asupra creaţiunii animale i-a oferit multă ştiinţă, dar nu i-a satisfăcut nevoia lui de întovărăşire cu o altă fiinţă egală cu el. Acest fapt arată egala asociere cu bărbatul de care urma să se bucure femeia. Nici un tovarăş adevărat nu putea fi găsit pentru Adam printre vieţuitoarele create mai prejos de el.

Geneza 2:21 21. Un somn adânc. Plănuind să-i creeze lui Adam o tovarăşă din corpul omului, Dumnezeu l-a făcut să cadă într-un somn adânc, care poate fi comparat cu starea de inconştienţă sub anestezie. Într-adevăr, operaţia chirurgicală pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Adam în timpul somnului a fost că a retras una din coastele acestuia şi a umplut locul ei cu carne. Cuvântul ebraic şela’ înseamnă în alte părţi în Biblie „parte”, „canat de uşă”, „aripă” (a unei clădiri), „tăblie”, are aici înţelesul de „coastă”. Această traducere tradiţională, transpusă în Bibliile moderne din LXX şi Vulgata, a fost mai recent dovedită ca fiind corectă prin rapoartele cuneiforme. În limba asiriană, care era strâns înrudită cu ebraica, cuvântul pentru coastă era selu.

Geneza 2:22 22. A făcut o femeie. Moise stăpânea bine limba ebraică şi ştia cum s-o folosească spre a fi convingător pentru cititorii săi. Spre a descrie activitatea creatoare a lui Dumnezeu, el a folosit în istorisirea din capitolul 1, verbele „a crea” (cap. 1,27), „a face” (cap. 1,26), şi „a forma” (cap. 2,7). Acum adaugă la aceşti termeni mai mult sau mai puţin sinonimi verbul „a construi”. Fiecare dintre acestea are nuanţa proprie de înţeles. Coasta lui Adam a format materialul de bază din care a fost „construită” tovarăşa lui. Femeia a fostfăcută pentru o unitate de nedespărţit şi pentru tovărăşie de viaţă cu bărbatul, iar modul creării ei a fost pentru a pune adevărata temelie instituţiei morale a căsătoriei. Ea urma „să stea alături de el ca egală, să fie iubită şi ocrotită de el” (PP 46). Căsătoria este un simbol al legăturilor de iubire şi de viaţă care există între Domnul şi biserica Sa (Efeseni 5,32).

A adus-o la om. Însuşi Dumnezeu a celebrat prima căsătorie. După ce a făcut-o pe femeie, El a adus-o la Adam, care în acest timp trebuie să se fi trezit din somnul său adânc. După cum Adam era „fiul lui Dumnezeu” (Luca 3,38), tot aşa Eva putea fi pe drept cuvânt numită fiica lui Dumnezeu şi, în calitate de Tatăal ei, Dumnezeu a adus-o la Adam şi a prezentat-o. De aceea, legământul căsătoriei este numit corespunzător legământul lui Dumnezeu (Proverbe 2,17), un nume care conţine autoritatea Sa asupra acestei sfinte instituţii.

Geneza 2:23 23. Aceea care este os din oasele mele. Adam, recunoscând în ea tovarăşa dorită, plin de bucurie, o întâmpină cu bun venit ca mireasă a sa şi îşi exprimă bucuria printr-o exclamare poetică. Cuvintele „iată în sfârşit” reflectă plăcută lui surpriză, când a văzut în femeie împlinirea dorinţei inimii lui. Repetarea de trei ori a cuvântului „aceasta” (aşa cum este în ebraică) o arată în mod viu pe cea pe care, plin de bucurie şi uimire, o privea cu intensul fior al primei iubiri. În mod instinctiv, sau datorită instruirii divine, el a recunoscut în ea parte din propria lui fiinţă. De aici înainte, urma să o iubească ca pe propriul trup, pentru că iubind-o pe ea, el se iubea pe sine. Apostolul Pavel accentuează acest adevăr (Efeseni 5,28).

Ea se va numi femeie. Numele pe care Adam l-a dat tovarăşei lui de curând creată reflectă modul creării ei. Cuvântul ebraic ’ishshah, „femeie”, este format de la cuvântul ’ish, „om” cu terminaţie feminină. Cuvântul englezesc „woman” (anglo-saxon, wife-man) este în mod similar înrudit cu cuvântul „man” (woman – „femeie”, wife – „soţie”, man – „bărbat”). Acelaşi lucru este adevărat şi în diverse alte limbi. [în româneşte: bărbată (Işa) că din bărbat (Iş) este luată, Trad. Iaşi, 1874; la fel trad. Niţulescu].

Geneza 2:24 24. Va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa. Cuvintele acestui verset nu pot fi privite ca o declaraţie profetică a lui Adam, ci mai degrabă ca nişte cuvinte ale lui Dumnezeu Însuşi. Ele fac parte din declaraţia făcută de Dumnezeu la ceremonialul căsătoriei (vezi Matei 19,4.5; MB 99). Aceste cuvinte exprimă cea mai adâncă unire fizică şi spirituală dintre un bărbat şi o femeie şi susţin înaintea lumii monogamia ca formă de căsătorie întocmită de Dumnezeu. Aceste cuvinte nu recomandă o renunţare la datoria şi respectul filial faţă de tată şi mamă, ci în primul rând se referă la faptul că afecţiunile bărbatului urmează să fie mai întâi faţă de soţia sa şi că prima lui datorie este faţă de ea. Iubirea lui pentru ea urma să crească, totuşi, cu siguranţă nu trebuia să anuleze o iubire cât se poate de îndreptăţită pentru părinţii lui.

Şi se vor face un singur trup. Unirea bărbatului şi femeii este exprimată în cuvinte clare, existând ca atare într-o unire de corpuri, într-o comuniune de interese şi o reciprocitate de afecţiuni. Este semnificativ faptul că Isus Hristos foloseşte chiar acest pasaj în condamnarea vehementă a divorţului (Matei 19,5).

Geneza 2:25 25. Erau amândoi goi. Adam şi Eva nu aveau nevoie de îmbrăcăminte materială, pentru că asupra lor Creatorul pusese un veşmânt de lumină, un veşmânt simbolic al propriului Său caracter drept, care se reflecta în mod desăvârşit în ei. Când chipul moral al Făcătorului lor va fi reoglindit în fiii şi fiicele sale pământeşti, El Se va întoarce să-i pretindă ca proprietate a Sa (Apocalipsa 7,9; 19,8; COL 69, 310). Această haină albă a nevinovăţiei este veşmântul cu care vor fi îmbrăcaţi cei mântuiţi de pe pământ când vor intra pe porţi în Paradis.

Comentariile lui Ellen G. White

1-25 PP 45-51

1 DA 769

1-3 GC 455; PK 180; PP 47, 336; 9T 212

2 GC 453; ML 140

2,3 EW 217; GC 52; MM 215; PP 111; SR 145; 8T 197

3 DA 281; MB 99; 4T 147, 247

4 PP 112

6 PP 96; SR 66

7 MH 415; PP 56; 2T 300; 8T 264

8 AH 27; ML 136; PP 46; SR 58; 3T 77, 153

8,9 Ed 20

8-17 MYP 364

9 AH 27; Ed 23; PP 47, 48, 84; 6T 368; 8T 288

15 AH 27; CD 396; CT 147; Ed 21; FE 314, 327, 419, 512; LS 355;MH 261; ML 112; PP 47, 50; SR 24; 1T 568; 3T 77, 153; 4T 410

16 3T 50

16, 17 CH 108; Ed 23; 3T 72; 4T 11

17 CS 65; CT 12; EW 125, 147; GC 532; MH 449; PP 48, 53, 60; SR 24; 2T 561; 5T 365; 6T 386

18 AH 25; PP 56

18-20 PP 46

19, 20 PP 51

21-23 PP 56

22 AH 99; 3T 484

23 MB 99

23-25 COL 310; FE 141

24 AH 25, 341; MB 99; PP 46

25 PP 445; SR 38

Geneza 3:1 1. Şarpele. O dată cu şarpele apare un personaj nou în naraţiune, care a exercitat o teribilă influenţă asupra istoriei ulterioare a lumii. De la descrierea lui cu privire la situaţia desăvârşită din paradis, Moise se întoarce la istoria căderii prin care acest pământ a fost transformat dintr-o lume a fericirii, iubirii şi desăvârşiriiîntr-una de durere, ură şi răutate. Moise nu menţionează perioada fericită din Eden, timp petrecut într-o fericire deplină, în studiul istoriei naturale, în păzirea grădinii după cum poruncise Dumnezeu şi în comuniunea zilnică cu Creatorul în răcoarea orelor de seară.

Mai şiret decât toate fiarele câmpului. Şarpele este prezentat ca o creatură mai şireată decât alte animale. Cuvântul „şiret”, ’arum, este folosit în Biblie de câteva ori pentru a arăta o tendinţă de caracter nepotrivită (Iov 5,12; 15,5), cu conotaţia de a fi „deştept” sau „isteţ”, dar de obicei cu sensul favorabil de a fi înţelept (vezi Proverbe 12,16.23; 13,16; 14,8.15.18; 22,3; 27,12). Se pare că aici ar fi de preferat ultimul sensfavorabil, deoarece şarpele era una dintre fiinţele create, despre care Dumnezeu a declarat că sunt „bune”, ba chiar „foarte bune” (Geneza 1,25.31). Firea rea a şerpilor de astăzi este un rezultat al căderii şi o urmare a blestemului, nu o caracteristică a acelui animal când el a fost creat.

Obiecţia că şarpele nu a fost un animal real, ci o fiinţă supranaturală nu are nevoie de o combatere serioasă, având în vedere declaraţia clară că el era, într-adevăr, un animal. Cu toate acestea, întreaga Scriptură lămureşte pe deplin că şarpele însuşi nu era răspunzător de căderea omului, ci mai degrabă Satana (vezi Ioan 8,44; 2 Corinteni 11,3.14; Romani 16,20). Totuşi, Satana este numit ocazional în sens figurat, un şarpe, pentru că el a folosit şarpele ca medium în încercarea lui de a-l amăgi pe om (vezi Apocalipsa 12,9; 20,2).

Căderea lui Lucifer, care fusese cel mai însemnat dintre îngerii din ceruri (Isaia 14,12, 13; Ezechiel 28,13-15), fără îndoială că a precedat căderea omului (vezi PP 36). Dumnezeu, care vorbea zilnic cu omul în grădină, nu l-a lăsat în necunoştinţă despre evenimentele din cer, ci i-a făcut cunoscut căderea lui Satana şi a celorlalţi îngeri, despre a cărui venire Adam fusese pus în gardă. Adam şi Eva poate că au aşteptat să-l vadă pe Satana apărând ca un înger, şi s-au considerat pregătiţi să-l întâmpine ca atare şi să respingă ispitirile lui. Însă, în loc să procedeze aşa, el i-a vorbit Evei printr-un şarpe şi a luat-o prin surprindere. Totuşi, acest fapt nu o scuză cu nici un chip pe prima noastră mamă, deşi este adevărat că ea a fost înşelată în felul acesta (vezi 1 Timotei 2,14; 2 Corinteni 11,3).

Experienţa amară a primilor noştri părinţi a fost îngăduită ca o încercare a credincioşiei şi iubirii lor. Această încercare a fost esenţială pentru dezvoltarea lor spirituală şi pentru formarea caracterului lor. Dacă arfi ieşit din această încercare nevătămaţi, urmarea pentru ei ar fi fost fericire veşnică. Întrucât nu a dorit ca ei

să fie ispitiţi peste puterea lor de a rezista (1 Corinteni 10,13), Dumnezeu nu i-a îngăduit lui Satana să se apropie de ei în asemănare de Dumnezeu, sau în vreun alt loc decât acest pom (1SP 34). Prin urmare, Satana a venit la ei sub forma unei creaturi, nu doar mult inferioară lui Dumnezeu, dar mult mai prejos decât omul însuşi. Îngăduindu-i lui Satana să-i convingă să calce porunca lui Dumnezeu, prin intermediul unui simplu animal, Adam şi Eva au fost de două ori lipsiţi de scuză.

El a zis femeii. Folosind şarpele ca medium al său, Satana a găsit un timp în care a putut să se adreseze numai femeii. Întotdeauna este mai uşor a convinge pe cineva să facă rău, când este despărţit de împrejmuiri ocrotitoare. Dacă Eva ar fi rămas cu soţul ei, prezenţa lui ar fi fost o protecţie pentru ea, iar istorisirea ar fi avut, fără îndoială, un alt sfârşit.

Oare a zis Dumnezeu cu adevărat. Satana i s-a adresat cu o întrebare care părea nevinovată, dar care era plină de viclenie. S-a discutat dacă întrebarea trebuia să fie tradusă (1) „A zis Dumnezeu cu adevărat să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?” însemnând, „Sunt pomi în grădină din care vouă nu vă este îngăduit sămâncaţi?” sau (2) „Să nu mâncaţi din nici un pom din grădină?”. Ebraica permite ambele traduceri şi are o oarecare ambiguitate. Satana a intenţionat ca aceste cuvinte să fie neclare şi ambigue. Scopul lui era clar. El a dorit să semene îndoială în inima femeii cu privire la frazeologie şi la sensul exact al poruncii divine şi, în mod special, cu privire la justeţea şi dreptatea unei astfel de porunci.

Geneza 3:2 2. Putem să mâncăm din rod. Este evident că Eva a înţeles întrebarea în cel de-al doilea sens discutat mai sus şi, în loc să se îndepărteze şi să fugă la soţul ei, a dat pe faţă semne de şovăială şi îndoială şi o bunăvoinţă de a discuta mai departe subiectul cu şarpele.

Dumnezeu a declarat: „În ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” Eva a schimbat această declaraţie în, „ca să nu muriţi”. În schimbul unei depline siguranţe a pedepsei cu moartea ca urmare a călcării poruncii, femeia a declarat că moartea putea să urmeze unei astfel de fapte. Cuvântul „ca să nu”, pen, implică alarmă lăuntrică la gândul de a te juca cu ceva care se poate dovedi fatal, ascuns sub o presupusă atitudine cinică faţă de ideea că, într-adevăr, un astfel de lucru ar putea vreodată să se întâmple. Îndoiala şi ezitarea în vorbirea Evei, reflectând-o pe aceea a şarpelui, fac ca mobilul ascultării să fie, în general, frica de moarte mai degrabă decât iubirea lăuntrică faţă de binefăcătorul ei Creator. Un alt simptom de trezire a îndoielii în dreptatea absolută a poruncii lui Dumnezeu este faptul că Eva nu a menţionat numele pomului pe care ea cu siguranţă îl cunoştea. Vorbind despre locul acestui pom în termeni generali ca, aflându-se „în mijlocul grădinii”, ea l-a aşezat aproape în aceeaşi clasă cu ceilalţi pomi din grădina căminului ei.

Geneza 3:4 4. Hotărât că nu veţi muri. Dacă prima întrebare a lui Satana avea drept scop să trezească îndoiala, ceea ce şi urmărea într-adevăr, afirmaţia cu care a continuat avea înfăţişarea amăgitoare a unei declaraţii autoritare. Aici adevărul era amestecat în modul cel mai iscusit cu falsitatea. Această afirmaţie contrazicea porunca clară a lui Dumnezeu în felul cel mai impresionant de care este capabilă limba ebraică, putând fi redată: „Absolut că nu veţi muri”. Satana a provocat veridicitatea Cuvântului lui Dumnezeu printr-o minciunăpe faţă, motiv pentru care Hristos, pe drept, l-a numit tatăl minciunii (Ioan 8,44).

Geneza 3:5 5. Vi se vor deschide ochii. Satana continuă să prezinte un motiv verosimil pentru interdicţia lui Dumnezeu. El Îl acuză pe Dumnezeu de: (1) Invidierea fericirii creaturilor Sale. De fapt, Satana spunea: „Fi sigură că rodul pomului nu a fost interzis de teamă ca să nu muriţi, ci de teamă ca să nu fiţi rivalii Stăpânului Însuşi”. (2) Falsitatea. Satana Îl acuză pe Dumnezeu că a minţit când a afirmat că mâncarea din fruct va avea ca urmare moartea. Cerinţele lui Dumnezeu au fost puse în cea mai odioasă şi condamnabilă lumină. Amestecând adevărul cu minciuna, Satana a încercat să producă confuzie în mintea Evei, cu scopul de a o face să deosebească greu cuvintele lui Dumnezeu de ale Satanei. Expresia „în ziua în care veţi mânca din el” părea asemănătoare cu aceea enunţată de Dumnezeu (cap. 2,17), ca şi expresia „cunoscând binele şi răul”. Făgăduinţa „vi se vor deschide ochii” cuprindea o limitare reală a vederii care putea fi înlăturată prin ascultarea de sfatul şarpelui.

Veţi fi ca Dumnezeu. Acelaşi cuvânt tradus în KJV „dumnezei”, ’elohim, este redat „Dumnezeu” în

versetele 1,3 şi 5. Traducătorii KJV au urmat aici după LXX şi Vulgata. Traducerea corectă este, „veţi fi ca Dumnezeu”. Acest aspect descoperă foarte precis natura blasfematoare a cuvintelor lui Satana (vezi Isaia 14,12-14) şi toată gravitatea înşelăciunii lui.

Geneza 3:6 6. Femeia a văzut. După ce în mintea femeii au fost stârnite îndoiala şi necredinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, pomul i s-a părut mult prea deosebit. De trei ori se face menţiunea cât de încântător era pomul. Elfăcea apel la gustul ei, la ochii ei şi la dorinţa ei înfocată după înţelepciunea sporită. Privind în felul acesta la pom, cu dorinţa de a se împărtăşi din fructul lui, era o concesie făcută ispitei lui Satana. Eva era deja vinovatăde călcare în inima ei a poruncii lui Dumnezeu, „Să nu pofteşti” (Exod 20,17). Fapta de a lua fructul şi de a-l mânca a fost, astfel, numai rezultatul firesc de intrare pe calea călcării poruncii.

A luat din rodul lui. După ce a poftit la ceva ce nu avea nici un drept, femeia a continuat să calce o poruncă după alta. Eva a furat apoi din proprietatea lui Dumnezeu, călcând porunca a opta (Exod 20,15). Mâncând din fructul oprit şi dându-l şi soţului ei, ea a călcat porunca a şasea (Exod 20,13). Apoi ea a mai călcat şi porunca întâi (Exod 20,3), pentru că l-a pus pe Satana înaintea lui Dumnezeu şi a ascultat de el mai degrabă decât de Creatorul ei.

Şi a dat şi bărbatului ei. Văzând că ea nu a murit imediat, fapt care părea să confirme afirmaţia hotărâtă a înşelătorului, „Hotărât că nu veţi muri”, Eva a experimentat un amăgitor simţ de exaltare. Ea a dorit ca soţul ei să împărtăşească simţământul cu ea. Este pentru prima dată când raportul sacru îl numeşte peAdam „soţul ei”. Dar, în loc să fie un „ajutor potrivit” pentru el, ea deveni un mijloc de nimicire a lui. Declaraţia că „a dat şi bărbatului ei care era lângă ea” nu înseamnă că el fusese tot timpul lângă ea, asistând mut la scena ispitirii. Dimpotrivă, ea i-a dat din fruct după ce l-a reîntâlnit, ca să poată mânca din el „cu ea”, împărtăşindu-se astfel cu presupusele lui binefaceri.

Bărbatul a mâncat şi el. Înainte ca el să mănânce, între Adam şi soţia lui trebuie să fi avut loc o discuţie. Să o urmeze oare pe soţia lui pe calea ei de păcat şi neascultare, sau să renunţe la ea, încrezându-se că Dumnezeu îi va reface cumva fericirea nimicită? Pe Adam nu l-a înşelat faptul că ea nu murise ca rezultat al mâncării fructului şi că nici o pagubă aparentă nu venise asupra ei. „Nu Adam a fost amăgit, ci femeia” (1 Timotei 2,14). Însă puterea de convingere a soţiei sale unită cu propria lui iubire pentru ea l-a înduplecat să împărtăşească urmările căderii ei, oricare ar putea să fie acestea. Fatală hotărâre! În loc să aştepte până ce ar fi avut ocazia să discute întreaga chestiune strategică cu Dumnezeu, el şi-a luat soarta în propriile mâini. Căderea lui Adam este cea mai tragică, pentru că el nu s-a îndoit de Dumnezeu, nici nu a fost amăgit ca Eva, ci a lucrat în aşteptarea sigură că teribila ameninţare a lui Dumnezeu se va adeveri.

Oricât de deplorabilă era păcătuirea Evei şi oricât de plină de potenţială suferinţă pentru familia omenească, alegerea ei nu implica în mod necesar rasa umană în pedeapsa neascultării ei. Alegerea deliberată a lui Adam, în deplină înţelegere a unei porunci explicite a lui Dumnezeu – mai degrabă decât alegerea Evei – a fost ceea ce a făcut ca păcatul şi moartea să fie soarta inevitabilă a neamului omenesc. Eva a fost amăgită, Adam nu a fost amăgit (vezi Romani 5,12.14; 1 Corinteni 15,21; 1 Timotei 2,14; 2 Corinteni 11,3). Dacă Adam ar fi rămas credincios faţă de Dumnezeu în ciuda necredincioşiei Evei, înţelepciunea divină ar fi rezolvat totuşi dilema pentru el şi ar fi înlăturat dezastrul pentru neamul omenesc (PP 56).

Geneza 3:7 7. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi. Ce ironie conţin aceste cuvinte care vorbesc despre împlinirea făgăduinţei cu două înţelesuri a lui Satana! Ochii minţii lor au fost deschişi – ei şi-au dat seama că nu mai erau fără vină. Ochii fizici au fost deschişi – ei au văzut că erau goi.

Şi şi-au făcut şorţuri. Stând ruşinaţi fiecare în faţa celuilalt, ei au căutat să înlăture ruşinea goliciunii lor. Şorţurile lor din frunze de smochin erau un jalnic înlocuitor al strălucitorului veşmânt de nevinovăţie pe care ei o pierduseră. Conştiinţa era la lucru. Faptul că acest simţământ de ruşine nu îşi avea rădăcinile în senzualitate, ci în conştienţa de vinovăţie înaintea lui Dumnezeu rezultă evident din faptul că ei înşişi s-au ascuns de El.

Singura inscripţie veche care prezintă o oarecare asemănare cu istorie căderii omului, aşa cum este

redată în Biblie, este un poem sumero-akkadian în două limbi care spune: „Fata a mâncat din ceea ce era oprit, fata, mama păcatului, a făptuit răul, mama păcatului a avut o experienţă dureroasă”. (A. Jeremias, Das Alte Testament im Lichte des alten Orients [Leipzig, 1930], p. 99).

Geneza 3:8 8. Glasul Domnului. Vizitele periodice ale lui Dumnezeu spre sfârşitul zilei, când liniştitul zefir de seară reîmprospăta grădina, au fost întotdeauna ocazii de desfătare pentru fericita pereche. Dar acum, auzirea apropierii lui Dumnezeu era un izvor de panică. Amândoi simţeau că nu îndrăzneau cu nici un chip să se întâlnească cu Creatorul lor. Motivul fricii lor nu era nici umilinţa, nici modestia, ci un adânc simţământ de vinovăţie.

Geneza 3:9 9. Unde eşti? Adam, care întâmpinase întotdeauna cu bucurie apropierea divină era acum ascuns. Totuşi, el nu putea să se ascundă de faţa lui Dumnezeu, care îl cheamă pe Adam nu ca şi când nu ar cunoaşte locul său de ascunzătoare, ci pentru a-l determina să mărturisească. Adam a încercat să ascundă păcatul în spatele consecinţelor sale, neascultarea lui în spatele simţământului său de ruşine, spunându-I lui Dumnezeu că se ascunsese de ruşinea pentru goliciunea sa. Conştienţa lui despre efectele păcatului era mai pătrunzătoaredecât păcatul însuşi. Aici asistăm pentru prima dată la confuzia dintre păcat şi pedeapsă, care este caracteristică omului în starea lui decăzută. Rezultatele păcatului sunt mai simţite şi mai nesuferite decât păcatul însuşi.

Geneza 3:12 12. Femeia pe care mi-ai dat-o. Dumnezeu îi mai pusese o întrebare care descoperea faptul că el cunoştea păcatul lui Adam şi avea drept scop să trezească în el convingerea de păcat. Răspunsul lui Adam a fost o scuză ocolită şi evazivă pentru ruşinea sa, care a culminat cu o acuzaţie adusă lui Dumnezeu. Astfel se transformase caracterul lui Adam în scurtul interval de când intrase pe calea neascultării. Bărbatul care o iubise atât de mult pe soţia sa încât călcase în mod intenţionat porunca lui Dumnezeu cu scopul de a nu putea fi despărţit de ea, vorbeşte acum despre ea cu răceală şi nemiloasă antipatie ca fiind „femeia pe care mi-ai dat-o să fie lângă mine”. Cuvintele lui se aseamănă cu acelea ale fiilor lui Iacov care vorbeau tatălui lor despreIosif numindu-l „fiul tău” (Geneza 37,32; compară Luca 15,30). Unul dintre fructele amare ale păcatului este o înăsprire a inimii „fără dragoste firească” (Romani 1,31). Insinuarea lui Adam că Dumnezeu era vinovat pentru trista lui stare, fiind legat cu o fiinţă atât de slabă şi de coruptă, l-a afundat până în adâncul nerecunoştinţei.

Geneza 3:13 13. Şarpele m-a amăgit. Femeia avea de asemenea un răspuns pregătit, învinuindu-l pe şarpe pentru amăgirea ei. Nici Adam, nici soţia sa nu neagă faptele, ci fiecare caută să scape de vinovăţie învinuindu-se pe un altul. Nici unul nu dă dovadă de căinţă. Totuşi, o deosebire vrednică de luat în seamă există între mărturisirile lor. Femeia protestează că ea fusese amăgită. Adam recunoaşte în mod tacit că fapta sa fusese premeditată, în deplină cunoştinţă de urmările ei.

Geneza 3:14 14. Blestemat eşti. Blestemul păcatului nu rămâne numai asupra şarpelui, ci asupra întregului regn animal, totuşi el trebuia să suporte un blestem mai mare decât semenii lui. Altădată cel mai înţelept şi mai frumos dintre creaturi, şarpele era acum lipsit de aripi şi condamnat să se târască în ţărână.

Nu trebuie să presupunem că animalele neraţionale au constituit în felul acesta obiectul mâniei unui Dumnezeu răzbunător. Acest blestem era spre binele lui Adam, ca unul care avea ca scop să-l convingă despre îndepărtatele urmări ale păcatului. Acest lucru a provocat mari suferinţe inimii lui Dumnezeu când le-avăzut pe aceste fiinţe, al cărui protector se presupunea că este, împărtăşind urmările păcatului său (PP 68). Asupra şarpelui, care devenise pentru totdeauna simbolul răului, blestemul a căzut mult mai greu – nu atât de mult încât el să sufere, cât spre a fi pentru om un simbol al urmărilor păcatului. Nu este de mirare că majoritatea oamenilor simt repulsie şi spaimă în faţa unui şarpe.

Să mănânci ţărână. Faptul că astăzi şerpii nu se hrănesc cu ţărână i-a făcut pe comentatorii critici să declare că cei din vechime s-au înşelat crezând că acest animal târându-se tot timpul pe pântecele lui şi trăind

chiar în pustiuri unde abia se găseşte ceva hrană, se hrănea cu ţărână. Această concepţie greşită l-a influenţat pe autorul Genezei, spun ei, să formuleze blestemul pronunţat asupra şarpelui spre a se armoniza cu această concepţie populară. Cercetătorii conservatori au încercat mai mult sau mai puţin nereuşit să dovedească faptul că şarpele mănâncă şi ţărână, atunci când îşi consumă hrana. Dar nu se poate spune acelaşi lucru despremulte alte animale care culeg hrana lor de pe pământ? Această problemă dispare dacă luăm în considerare expresia „să mănânci ţărână” la modul figurat. La vechile popoare se folosea acest sens, după cum arată literatura şi scrierile lor recent descoperite. Mitul păgân despre coborârea lui Iştar în lumea de jos vorbeşte despre oameni blestemaţi spunând că „ţărână este mâncarea lor şi lut hrana lor”. În blestemele pronunţate asupra vrăşmaşilor, este afirmată iarăşi şi iarăşi dorinţa ca ei să mănânce ţărână. În vechiul imn de luptă din Ţara Galilor, „Marşul bărbaţilor din Harlech”, vrăşmaşilor le este aruncată batjocura, „Ei să muşte pământul”.În lumina aceasta, expresia „să mănânci ţărână toate zilele vieţii tale”, înseamnă simplu „cel mai blestemat să fii dintre toate creaturile”.

Geneza 3:15 15. Vrăjmăşie voi pune. Aici Domnul Se întoarce de la cuvintele adresate şarpelui literal, care-i vorbise către Eva, spre a pronunţa sentinţa asupra şarpelui celui vechi, diavolul. Această sentinţă exprimată înlimbaj profetic a fost întotdeauna înţeleasă de biserica creştină ca o prezicere a venirii Mântuitorului. Cu toatecă această interpretare este, fără îndoială, corectă, ea poate să arate şi faptul că profeţia este adevărată şi literală – există vrăjmăşie de moarte între şarpe şi om, oriunde cei doi se întâlnesc.

Între sămânţa ta şi sămânţa ei. Referinţa este făcută cu privire la lupta de veacuri dintre „sămânţa” sauurmaşii Satanei (Ioan 8,44; Fapte 13,10; 1 Ioan 3,10) şi sămânţa femeii. Domnul Isus Hristos este numit înainte de orice „sămânţa” (Apocalipsa 12,1-5, compară cu Galateni 3,16.19); El a fost Acela care a venit „să nimicească lucrările diavolului” (Evrei 2,14; 1 Ioan 3,8).

Aceasta îţi va zdrobi capul. „Zdrobi”, shuph. Acest cuvânt înseamnă „a strivi” sau „a pândi pe cineva”. Este evident că a zdrobi capul este mult mai serios decât a zdrobi călcâiul. Este important să vedem că, deşi vrăjmăşia prezisă este între sămânţa femeii şi aceea a şarpelui, capul şarpelui şi nu sămânţa lui urmează să fie zdrobit. Ca represalii, şarpele nu va fi în stare să facă mai mult decât să zdrobească călcâiul seminţei femeii.

„Sămânţa” apare la singular, arătând că nu o mulţime de urmaşi ai femeii vor fi angajaţi în zdrobirea capului şarpelui, ci mai degrabă că o singură persoană va împlini acest lucru. Aceste observaţii dovedesc în mod clar că în această pronunţare a sentinţei este concentrată istorisirea marii lupte dintre Hristos şi Satana, oluptă care a început în cer (Apocalipsa 12,7-9), a fost continuată pe pământ, unde Hristos l-a înfrânt din nou (Evrei 2,14), şi care se va termina în cele din urmă cu nimicirea lui Satana la sfârşitul mileniului (Apocalipsa 20,10). Hristos nu va ieşi din această luptă neatins. Semnele cuielor în mâinile şi picioarele Sale şi cicatricea din coasta Sa vor fi veşnice aduceri aminte despre lupta cea cruntă în care Satana a zdrobit călcâiul seminţei femeii (Ioan 20,25; Zaharia 13,6; EW 53).

Această pronunţare a sentinţei trebuie să le fi adus multă mângâiere celor doi vinovaţi descurajaţi carestăteau în faţa lui Dumnezeu, de la ale cărui porunci se abătuseră. Prin transferarea credincioşiei sale de la Dumnezeu către şarpe, Adam, vice-rege al lui Dumnezeu pe pământ atâta timp cât a rămas credincios, cedaseautoritatea sa şarpelui. Faptul că Satana era pe deplin conştient de „drepturile” sale prin uzurpare asupra acestui pământ, câştigate prin supunerea lui Adam, rezultă în mod clar din declaraţia sa către Hristos pe muntele ispitirii (Luca 4,5.6). Adam a început să înţeleagă măsura pierderii sale, şi anume că din stăpân al acestei lumi el a devenit un rob al lui Satana. Totuşi, înainte de a auzi pronunţarea propriei sentinţe, balsamul vindecător al nădejdii a fost aplicat pe sufletul lui zdrobit. El privea acum spre femeia asupra căreia aruncase vina căderii lui cu gândul la salvare – la sămânţa făgăduită, în care va fi puterea pentru a-l nimici pe arhi-vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului.

Cât de binevoitor a fost Dumnezeu! Dreptatea divină cerea ca păcatul să-şi primească pedeapsa, însă harul divin găsise deja o cale de a salva neamul omenesc decăzut – prin jertfa de bunăvoie a Fiului lui Dumnezeu (1 Petru 1,20; Efeseni 3,11; 2 Timotei 1,9; Apocalipsa 13,8). Dumnezeu a instituit ritualul de jertfă, ca să pună astfel la îndemâna omului un ajutor vizual, care să îl poată călăuzi să înţeleagă ceva din preţul care a trebuit să fie plătit pentru a se face ispăşire pentru păcatul său. Mielul nevinovat trebuia să-şi dea

viaţa sa pentru aceea a omului, iar pielea lui să acopere goliciunea păcătosului, pentru ca omului să i se poată aduce aminte mereu despre Fiul lui Dumnezeu, care avea să-Şi dea viaţa spre a face ispăşire pentru călcarea de lege a omului şi a cărui neprihănire, şi numai aceasta, îl va acoperi în mod îndestulător. Nu ştim cât de clară era înţelegerea lui Adam despre Planul de Mântuire, însă putem fi siguri că a fost suficient descoperit pentru ca el să aibă o asigurare că păcatul nu va dura veşnic, că Răscumpărătorul se va naşte din sămânţa femeii, că stăpânirea pierdută va fi recâştigată şi că fericirea din Eden va fi restaurată. De la început până la sfârşit, Evanghelia mântuirii constituie tema centrală a Scripturilor.

Geneza 3:16 16. Voi mări foarte mult suferinţa. Expresia „suferinţa şi însărcinarea ta” este considerată în general ca fiind forma literară în care două expresii asemănătoare exprimă aceeaşi idee. Expresia ar putea fi citită astfel: „suferinţa sarcinii tale”. Chiar la început omului i se dăduse porunca „Creşteţi şi înmulţiţi-vă” (Cap. 1,28). Prin urmare, concepţia fusese intenţionat repetată ca o binecuvântare, nu ca un blestem. Însă intrarea păcatului însemna că de aici înainte sarcina va fi însoţită de durere.

Cu durere. Într-adevăr, durerile naşterii urmau să fie atât de mari, încât în Scriptură ele sunt un simbolal celui mai grozav chin al trupului şi al minţii (vezi Mica 4,9, 10; 1 Tesaloniceni 5,3; Ioan 16,21; Apocalipsa 12,2).

Dorinţele tale se vor ţinea după bărbatul tău. Cuvântul ebraic shuq, „dorinţă”, înseamnă „a fugi după, a avea o râvnă puternică după un lucru”, arătând cea mai puternică dorinţă după el. Deşi oprimată de bărbat şichinuită de durerile naşterii, femeia va simţi încă o mare dorinţă după bărbatul ei. Comentatorii sunt împărţiţi în opiniile lor, în ce priveşte faptul că această declaraţie face parte sau din pedeapsă. Se pare rezonabil să se spună că această „dorinţă” a fost dată pentru a uşura durerile sexului feminin şi pentru a lega inima soţului şi soţiei tot mai strâns.

El va stăpâni peste tine. Femeia a rupt legătura sa cu bărbatul hotărâtă de cer. În loc să fie un ajutor „potrivit” pentru el, ea a devenit seducătoarea lui. Aşadar, poziţia ei de egalitate cu bărbatul a fost pierdută. El urma să stăpânească asupra ei ca domn. Femeia este înfăţişată în Scriptură ca fiind „stăpânită” de domnul ei. Printre cele mai multe popoare ne-creştine, femeia a fost supusă în decursul veacurilor la degradare şi la o adevărată sclavie. Creştinismul, în ce priveşte binecuvântările Evangheliei, a aşezat femeia pe aceeaşi treaptă cu bărbatul (Galateni 3,28). Cu toate că bărbatul este capul familiei, principiile creştine îl vor conduce pe bărbat şi pe soţia lui la o experienţă de adevărată comuniune, în care fiecare este atât de devotat fericirii şi bunăstării celuilalt, încât niciodată nu se va întâmpla ca unul din cei doi să încerce să „stăpânească” peste celălalt (vezi Coloseni 3,18.19).

Geneza 3:17 17. Pentru că ai ascultat. Pentru prima dată substantivul „Adam” este folosit ca nume propriu fără articol, fapt care nu este evident în KJV, unde ha’adam, în capitolele 2,19.23; 3,8.9, este tradus ca un nume propriu, cu toate că articolul indică în fiecare caz că acest cuvânt este folosit cu sensul de „omul”. Înainte de apronunţa sentinţa, Dumnezeu a explicat de ce era necesară şi potrivită. Adam lucrase în acord cu argumenteleconvingătoare ale Evei, punând cuvintele ei mai presus de ale lui Dumnezeu. În felul acesta, el s-a abătut de lasuprema iubire şi credincioşie faţă de Dumnezeu, pierzând binecuvântările vieţii şi chiar viaţa însăşi. Înălţându-şi voinţa sa mai presus de voinţa lui Dumnezeu, Adam trebuia să înveţe că independenţa de Dumnezeu nu înseamnă o sferă de existenţă mai înaltă, ci o separare de Izvorul vieţii. De aceea, moartea îi va arăta nimicnicia propriei naturi.

Blestemat este acum pământul. Trebuie să fie observat iarăşi faptul că Dumnezeu nu l-a blestemat nicipe Adam, nici pe soţia lui. Blestemele au fost pronunţate numai asupra şarpelui şi pământului. Dar „pământul este acum blestemat din pricina ta” a spus Dumnezeu către Adam.

Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el. Acelaşi cuvânt care fusese folosit pentru a exprima suferinţele legate de naşterea de copii este folosit acum pentru a-l informa pe Adam cu privire la greutăţile pe care avea să le întâmpine în agonisirea unei sărăcăcioase hrane din pământul blestemat. Atâta timp cât trăieşte aici, nu va exista nici o speranţă de a ieşi din această stare. Expresia „toate zilele vieţii tale” este prima indicaţie că moartea va urma cu siguranţă, cu toate că evenimentul putea fi amânat pentru câtva timp.

Geneza 3:18 18. Spini şi pălămidă. Înainte de cădere, din pământ creşteau numai plante care erau fie folositoare pentru hrană, fie frumoase la vedere. Acum, el urma să producă şi „spini şi pălămidă” (6T 186). Sporirea muncii necesare pentru cultivarea pământului urma să aibă ca rezultat creşterea nenorocirii existenţei omului. El urma să înveţe printr-o experienţă amară, că viaţa despărţită de Dumnezeu poate fi în cel mai bun caz o viaţă de necaz şi durere.

Să mănânci iarbă. Pedeapsa divină prevedea şi o schimbare parţială în dietă. Putem concluziona în mod evident că atât cantitatea, cât şi calitatea cerealelor, nucilor şi a fructelor care i-au fost date la început omului, au fost, ca urmare a blestemului, reduse într-o aşa măsură, încât omul trebuia să caute în ierburi o parte a hranei sale zilnice. Această schimbare se poate datora în parte şi pierderii de către om a anumitor elemente pe care le avea de la pomul vieţii, de asemenea, unei schimbări a climei şi poate mai mult decât oricecondamnării omului la muncă anevoioasă în procesul de câştigare a existenţei.

Geneza 3:19 19. În sudoarea feţei tale. Munca grea care era de adăugat la împovărătoarea viaţă a omului este acumviu exprimată. Aceasta se referă în mod deosebit la agricultorul care trebuie să trăiască obţinând hrană pentru el şi familia sa dintr-un pământ care i se împotriveşte, dar se adresează în egală măsură şi tuturor celorlalte ocupaţii. De la căderea lui Adam, lucrările omeneşti pot fi îndeplinite numai prin trudă. Cu toate acestea, trebuie să fie recunoscut faptul că această pedeapsă a fost într-adevăr o binecuvântare ascunsă pentru fiinţele păcătoase. Când un om lucrează este, fără îndoială, cu mult mai departe de păcat, decât atunci când îşi petrece zilele în inactivitate. Truda şi munca dezvoltă caracterul şi îl învaţă pe om umilinţa şi conlucrarea cu Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care biserica creştină a găsit, în general, cei mai mulţi aderenţi credincioşi şi sprijinitori ai ei în clasa muncitoare. Munca, chiar atunci când este grea, nu trebuie să fie dispreţuită, „în ea se află o binecuvântare”.

Până te vei întoarce în pământ. Domnul l-a informat pe Adam că destinaţia lui sigură era mormântul. Omul a înţeles astfel că Planul de Mântuire (v.15) nu va împiedica pierderea vieţii sale prezente, ci oferea asigurarea unei vieţi noi. O dată cu schimbarea în natura lui Adam din nemurire condiţionată la starea de muritor a început împlinirea teribilei preziceri: „în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit”. Dacă prin îndurare omului nu i s-ar fi acordat o zi de har, moartea ar fi survenit într-o clipeală de ochi. Dreptatea divină cerea viaţa omului, îndurarea divină îi oferea omului o ocazie de a o recâştiga.

Geneza 3:20 20. Adam a pus nevestei sale numele Eva. Acest verset nu este o interpolare care deranjează în contextul istorisirii căderii şi a urmărilor ei, aşa cum susţin unii comentatori. Ea dovedeşte că Adam a crezut făgăduinţa cu privire la sămânţa femeii şi şi-a manifestat această credinţă prin numele pe care l-a dat soţiei sale.

Eva, chawwah. Chawwah înseamnă „viaţă” şi aici este tradus de LXX, Zoe. Aceasta este o veche formă semită, găsită şi în vechile inscripţii feniciene, dar care nu se mai folosea în limba ebraică pe timpul când a fost scrisă Biblia. S-a sugerată că indică faptul că Adam a vorbit o limbă semită veche. Dacă ar fi folosit un echivalent ebraic contemporan, Moise ar fi scris numele femeii chayyah în loc de chawwah, însă, redând numele într-o formă arhaică neobişnuită, el dovedeşte că ştiinţa lui se întindea până în trecutul îndepărtat. În cap. 4,1 din LXX, chawwah a fost tradus în mod aproximativ Eua, de unde vine şi românescul nostru „Eva”.

Ea a fost mama. Adam a dat numele de „cea vie” soţiei sale prin credinţă, văzând în ea pe „mama tuturor celor vii”, tocmai într-un timp când condamnarea sa abia fusese pronunţată. De asemenea, el a privit dincolo de mormânt şi a văzut în sămânţa făgăduită soţiei sale pe Unul care le va da înapoi lui şi urmaşilor lui nemurirea pe care o pierduseră în acea zi. În loc să o numească în starea lui abătută şi disperată – cum se putea aştepta în asemenea împrejurări – „mama celor condamnaţi”, el şi-a îndreptat ochii în credinţă spre Judecătorul său şi, înainte ca să îl aibă pe primul ei născut, o numeşte plin de speranţă „cea vie”. El avea, într-adevăr, credinţă „în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11,1).

Geneza 3:21 21. Haine de piele. Înainte de a-i da afară din grădină, Dumnezeu le-a oferit o îmbrăcăminte mai trainică, potrivită pentru munca grea care le stătea în faţă şi ca o protecţie împotriva extremelor de căldură şi frig care au urmat după cădere (PP 61). Pieile erau, de asemenea, un mijloc continuu de aducere aminte a nevinovăţiei lor pierdute, a morţii ca plată a păcatului şi a Mielului făgăduit al lui Dumnezeu, care, prin propria moarte înlocuitoare, va îndepărta păcatele lumii. Cel care fusese însărcinat cu protecţia regnului animal, constata acum în mod nefericit că el însuşi le va lua viaţa unora dintre ele. Ele trebuiau să moară pentru ca el să poată trăi.

Serviciul jertfelor a fost instituit în momentul acesta, deşi aici nu s-a menţionat în mod special (PP 68;compară cu HLL 28). Istorisirea despre jertfele lui Cain şi Abel, relatată în capitolul următor, dovedeşte că primii copii ai lui Adam şi ai Evei cunoşteau bine acest ritual. Dacă Dumnezeu nu ar fi lăsat reguli precise cu privire la jertfe, aprobarea jertfei lui Abel şi dezaprobarea jertfei lui Cain ar fi fost arbitrare. Faptul că Cain nu L-a putut învinui pe Dumnezeu de părtinire este o dovadă că atât el, cât şi fratele său, cunoşteau ce se cerea. Universalitatea jertfelor de animale din timpurile străvechi arată către o origine comună a acestor practici.

Geneza 3:22 22. Ca unul din noi. Omul aflase despre pedepsirea sa şi despre Planul de Mântuire şi i se oferise îmbrăcăminte. Prin neascultare, el a aflat deosebirea dintre bine şi rău, în timp ce Dumnezeu intenţionase ca elsă dobândească această cunoştinţă prin conlucrare de bună voie cu voinţa divină. Făgăduinţa lui Satana, că omul va deveni „ca Dumnezeu”, a fost împlinită numai în faptul că omul cunoştea acum ceva din urmările păcatului.

Să-şi întindă mâna. Acum era necesar ca omul să fie împiedicat de a continua să se împărtăşească din fructul pomului vieţii, ca să nu devină un păcătos nemuritor (PP 60). Prin păcat omul căzuse sub puterea morţii. În felul acesta, fructul care producea nemurirea putea să-i facă numai rău. Nemurirea în stare de păcat şi, deci, nenorocirea fără sfârşit, nu era viaţa pentru care Dumnezeu l-a destinat pe om. Refuzul accesului omului la acest pom dătător de viaţă a fost un act al îndurării divine, pe care Adam nu l-a putut aprecia la acea vreme, dar pentru care va fi recunoscător în lumea viitoare. Acolo, el va mânca veşnic din pomul vieţii pierdut de atâta timp (Apocalipsa 22,2.14). Prin părtăşie cu simbolurile jertfei Domnului Isus Hristos, astăzi avem privilegiul să mâncăm prin credinţă din fructul acelui pom şi să privim înainte cu încredere, spre timpul când să putem culege şi să mâncăm fructele lui împreună cu toţi cei răscumpăraţi în paradisul lui Dumnezeu (8T 288).

Geneza 3:24 24. Astfel a izgonit el pe om. Alungându-l pe Adam din Eden spre a-şi câştiga existenţa în sudoarea feţei sale, Dumnezeu a dus la îndeplinire o lucrare care trebuie că fusese atât pentru El, cât şi pentru Adam, o sarcină dureroasă. Chiar după defrişarea pădurilor primare, întotdeauna urma să fie o veşnică luptă împotriva buruienilor, insectelor şi fiarelor sălbatice.

Heruvimi. Originea cuvântului „heruvimi” nu este clară, însă cuvântul cherub este, probabil, înrudit cutermenul asirian karabu, „a binecuvânta” sau „a se ruga”. Biblia reprezintă heruvimul ca aparţinând clasei de fiinţe pe care le numim îngeri, în mod special a celor aflaţi în legătură cu Dumnezeu şi tronul Său (Ezechiel 9,3; 10,4; Psalmi 99,1). Din această cauză, deasupra chivotului şi pe perdelele sanctuarului se aflau figuri de heruvimi (Exod 25,18; 26,1.31), iar după aceea au fost gravaţi pe pereţii şi uşile Templului (1 Regi 6,29.32.35).

O amintire despre fiinţele cereşti care păzeau calea spre pomul vieţii se păstrează poate în vechiul poem epic din Mesopotamia despre Ghilgameş, care a ieşit în căutarea după „iarba vieţii”, sau nemurire. În locul unde fusese găsită „iarba vieţii”, poemul povesteşte că poarta acestuia „este păzită de bărbaţi scorpioni acăror groază este înfricoşătoare, a căror privire este moarte, slava lor înfricoşată dărâmă munţii”. Palatele asiriene erau păzite de mari coloşi înaripaţi numiţi karibu, jumătate taur şi jumătate om, poate o falsificare păgână a raportului despre păzitorii puşi de Dumnezeu la intrarea paradisului. În templele egiptene s-au găsit numeroase reprezentări de heruvimi, creaturi asemenea fiinţelor omeneşti, cu aripile lor ocrotitoare întinse deasupra altarului zeităţii.

O sabie învăpăiată. Lumina a fost întotdeauna un simbol al prezenţei divine. Ca atare, slava Şechinei lui Dumnezeu a apărut între cei doi heruvimi, câte unul de fiecare parte a Tronului milei care acoperea chivotul legământului în Sfânta Sfintelor (vezi Exod 25,22; Isaia 37,16; DA 464; PP 349; GC 24). Expresia: „o sabie învăpăiată” este mai degrabă o traducere inexactă din ebraică, citită literal „o strălucire a săbiei”. N-afost o sabie literală care păzea poarta Paradisului. Era, mai degrabă, ceva ce părea să fie o reflexie strălucitoare de la o sabie de lumină „învârtită în toate părţile” cu mare repeziciune, străfulgerând raze de lumină care radiau dintr-un centru de o puternică strălucire. De altfel, forma verbului ebraic mithhappeketh, redată în KJV, „învârtită în toate părţile”, înseamnă în mod real „învârtindu-se în toate părţile”. Această formăverbală este folosită în mod exclusiv spre a exprima acţiune intens reflexivă şi, în acest caz, trebuie să fie trasăconcluzia că „sabia” apărea ca învârtindu-se ea însăşi. Aceasta lumină vie radiantă nu era altceva decât slava Şechinei, manifestarea prezenţei divine. Înaintea ei, timp de veacuri, cei credincioşi faţă de Dumnezeu se adunau să I se închine (PP 62, 83, 84).

Comentariile lui Ellen G. White

1-24 PP 52-62; SR 32-41

1 DA 118; GC 505, 531; PP 53; SR 32; 5T 384, 504, 698

1-5 CH 108, 109; GC 554; PP 54; 5T 503

1-8 CT 12; MH 427

2-5 GC 532; SR 33

3 Te 283

3-5 Ed 24

4 Ev 598; EW 218; GC 533, 538; PP 96; SL 49; SR 388; 1T 301, 342 344; 3T 72; 4T 146

4,5 COL 108; GC 561; PP 685; SR 398

4-61 T 565; 3T 455; 4T 248

5 CT 361; Ed 25; FE 437; GC 532, 538; PK 178; SR 395; 1T 551; 5T 625, 702, 738

5,6 3T 139

6 CD 145; CH 108, 111, 409; DA 116; Ed 25; Ev 610; EW 125, 147, 218; FE 446, 471; GC 532; GW 260; MB 83; ML 323; MM 93; MYP 69; Te 13, 15, 20, 273; 2T 561; 3T 72, 161, 324, 483, 486, 491, 542, 561; 4T 311, 573; 5T 504; 6T 163; 8T 288, 290

7 COL 311,312; MH 462; ML 311; PP 45, 57

8 SC 19

8-2 PP 57

9-14 SR 39

12,13 SC 45; 5T 638

13-16 PP 58

15 AA 222; DA 31, 52, 103, 115, 578, 663; Ed 27; EW 178; GC 505, 507; PK 681, 685, 701, 702; PP 65, 77, 370; Te 275, 284; 3T 526; 4T 594, 595; 9T 283

16 PP 58; 3T 484

17 SC 9

17,18 COL 289; Ed 101; MH 296; 8T 256

17-19 Ed 26; PP 50, 59; SR 40

18,19 FE 513; 9T 283

19 AH 27; CT 274; FE 314, 326; GC 532, 533; PP 478; 2T 529; 5T 181

21 PP 61; SR 46

22,23 TM 133

23 ML 168; SR 46

23,24 Ed 25; EW 51, 218

24 EW 126, 148; GC 511, 534; PP 60, 62, 83, 84; SR 388; TM 134; 6T 19; 8T 288

Geneza 4:1 1. Am căpătat un om cu ajutorul Domnului. În ebraică scrie literal „am căpătat un om, Domnul”. Când Eva l-a ţinut în braţe pe întâiul ei născut, se pare că şi-a adus aminte de făgăduinţa divină din cap. 3,15 şi, nutrind speranţa că el ura să fie Eliberatorul făgăduit, i-a pus numele Qayin, „căpătat” (DA 31). Zadarnică speranţă! Înfocata ei dorinţă pentru grabnica împlinire a Evangheliei făgăduite era osândită să înfrunte cea maisfâşietoare dezamăgire. Cât de puţin şi-a dat seama că tocmai acest copil va deveni cel dintâi criminal al lumii.

Geneza 4:2 2. Fratele său Abel. Lipsa obişnuitei expresii „ea a rămas însărcinată” şi folosirea frazeologiei speciale „a mai născut”, literal, „a continuat să nască” a dat sugestia unor comentatori că Abel a fost fratele geamăn al lui Cain. Acest lucru poate să fie adevărat, însă textul nu lasă să se înţeleagă în mod necesar că a fost aşa. Numele lui Abel înseamnă „zădărnicie” sau „nimicnicie”. Acesta reflectă faptul că fie speranţele mamei s-au întâlnit deja cu dezamăgirea în fiul ei mai mare, fie că Abel a personificat pentru ea nenorocirile vieţii omeneşti. În acest capitol, Abel este numit de şapte ori fratele lui Cain, ceea ce se pare că scoate în evidenţă enormitatea păcatului lui Cain.

Cioban. Nu există nici un motiv pentru descoperirea în ocupaţiile alese de cei doi bărbaţi a unei insinuări de deosebire în caracterul moral, cu toate că aceste alegeri au fost determinate, probabil, de talenteleşi gusturile lor.

Geneza 4:3 3. După o bucată de vreme. Literal „la sfârşitul zilelor”. Aceasta înseamnă trecerea unei perioade considerabile nedefinite de timp şi poate să indice anotimpul de toamnă. A înţelege că aceasta înseamnă sfârşitul unei săptămâni sau al unui an, după cum s-a susţinut de către unii comentatori, cu greu pare să fie justificat în acest caz, întrucât nu există nici un motiv deosebit pentru care să se fi menţionat aici una sau cealaltă. Cuvântul yamim, „zile” este, totuşi, folosit într-o serie de cazuri unde contextul arată în mod clar că este vorba de un an. În astfel de cazuri acesta a fost tradus „an” (vezi Exod 13,10; Numeri 9,22; 1 Samuel. 2,19; 27,7; 2 Cronici 21,19; etc.).

A adus Domnului o jertfă de mâncare. „Jertfă”, minchah. Minchah este folosit în legile levitice pentru jertfele de mâncare fără sânge, constând din făină şi untdelemn, sau făină preparată cu tămâie (Levitic

2,1.4.14.15). Totuşi, aici cuvântul are un sens mai larg şi cuprinde atât jertfele de mâncare, cât şi sacrificiile de animale, pentru că este folosit spre a denumi nu numai jertfa fără sânge a lui Cain, ci şi sacrificiul lui Abel (vezi v.4). Nu se spune că Abel sau Cain au clădit un altar pentru jertfele lor, însă fără îndoială trebuie să fi făcut acest lucru (PP 71). La următoarea menţionare pe care Biblia o face despre aducerea de jertfă se menţionează şi altarul acesteia (Geneza 8,20). Sistemul aducerilor de jertfe fusese introdus de Dumnezeu în momentul când omul fusese izgonit din grădină (PP 68, 71). Versetele următoare arată clar că Cain a ştiut că a greşit prin aducerea acelui fel de dar pe care l-a oferit lui Dumnezeu. El fusese învăţat că sângele fiului lui Dumnezeu va face ispăşire pentru păcatele lui. Urmând regula instituită de cer în sacrificarea unui miel pentrupăcatele sale, el ar fi arătat credincioşie faţă de Dumnezeu care poruncise sistemul jertfelor şi ar fi dovedit încredere în Planul de Mântuire (Evrei 11,4). Răspândirea universală a jertfelor printre vechile popoare arată, mai degrabă, spre o poruncă de origine divină decât spre o invenţie omenească (DA 28).

Ce anume a făcut ca jertfa lui Cain să nu fie primită de Dumnezeu? El a recunoscut, în parte şi cu strângere de inimă, pretenţiile lui Dumnezeu asupra lui. Însă un spirit de resentiment şi răzvrătire l-a îndemnatsă întâmpine cerinţele lui Dumnezeu mai degrabă pe o cale a propriei alegeri, decât să urmeze cu exactitate planul poruncit de Dumnezeu. În aparenţă, el s-a conformat, însă felul lui de conformare a dat pe faţă un spiritsfidător. Cain şi-a propus să se îndreptăţească prin propriile fapte, să câştige mântuirea prin propriile merite. Refuzând să se recunoască un păcătos care are nevoie de un Mântuitor, el a adus un dar care nu exprima nici o căinţă de păcat – o jertfă fără sânge. „Şi fără vărsare de sânge nu este iertare” pentru că „prin viaţa din el face sângele ispăşire” (Evrei 9,22; Levitic 17,11; PP 71-72).

Cain a recunoscut existenţa lui Dumnezeu şi puterea Sa de a da sau reţine binecuvântările pământeşti. Simţind că este avantajos să trăiască în bune relaţii cu Dumnezeu, Cain a considerat potrivit să potolească şi să îndepărteze mânia divină printr-un dar, chiar dacă acesta este adus cu strângere de inimă. El nu a ajuns să înţeleagă că o conformare parţială şi formală faţă de cerinţele clare ale lui Dumnezeu nu poate câştiga favoarea Sa ca un înlocuitor al adevăratei ascultări şi căinţe a inimii. Şi noi ar trebui să ne cercetăm bine inima, ca nu cumva, întocmai asemenea lui Cain, să fim găsiţi că am jertfit lui Dumnezeu daruri fără valoare, care nu pot fi primite.

Geneza 4:4 4. Întâi născute ale turmei lui. Cuvântul „întâi născut” arată că Abel a adus din întâii născuţi al turmei sale (vezi Exod 13,12). Porunca cu privire la jertfe, aşa cum este enunţată de Moise, cerea stropirea sângelui întâiului născut din animale pe altar şi arderea grăsimii în foc (Numeri 18,17). Jertfa lui Abel a fost o dovadă acredinţei (Evrei 11,4). Dimpotrivă, jertfa lui Cain a fost o încercare de a dobândi mântuirea prin fapte. La Abel, credinţa în Planul de Mântuire şi în jertfa ispăşitoare a lui Hristos s-a dat pe faţă în însăşi ascultarea neîndoielnică.

A privit cu plăcere. Sha’ah, „a lua în considerare cu bunăvoinţă”. Cu toate că aici nu este înfăţişat felul în care Dumnezeu a primit jertfa lui Abel, acesta a constat în apariţia focului ceresc spre a consuma jertfa, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori în vremurile de mai târziu (vezi Levitic 9,24; Judecători 6,21; 1 Regi 18,38; 1 Cronici 21,26; 2 Cronici 7,1; PP 71). Este vrednic de observat că acceptarea jertfei lui Abel a însemnat primirea persoanei sale, de fapt în naraţiune menţiunea de acceptare a lui Abel precede menţiunea deacceptare a jertfei sale. Acesta este un indiciu că Dumnezeu nu era atât de interesat de jertfă, cât de acela carea adus-o.

Geneza 4:5 5. Spre Cain şi spre jertfa lui. Cain a observat lipsa oricărui semn vizibil despre aprecierea şi acceptarea jertfei sale din partea lui Dumnezeu. Rezultatul a fost o adâncă şi mistuitoare mânie. Expresia ebraică folosită aici poate fi tradusă literal astfel, „Cain ardea foarte”. El a simţit o indignare violentă împotriva fratelui său şi împotriva lui Dumnezeu. După câte se pare, nu era nici o întristare din cauza păcatului, nici un spirit de cercetare de sine, nici o rugăciune pentru lumină sau iertare. Purtarea lui Cain este un exemplu tipic de păcătos îndărătnic şi nepocăit, a cărui inimă nu se înmoaie sub lucrarea de îndreptare şi mustrare, ci devine chiar mai dură şi mai răzvrătită. Cain nu a făcut nici o încercare spre a-şi ascunde simţămintele sale de dezamăgire, de nemulţumire şi de mânie. Faţa lui a trădat indignarea lui.

Geneza 4:6

6. Pentru ce te-ai mâniat? Aici, ca şi în versetele 14 şi 16, este evident că Dumnezeu nu a încetat să intre în contact personal cu oamenii după ce i-a izgonit din grădină. Respingerea jertfei lui Cain nu însemna neapărat şi respingerea lui Cain însuşi. În îndurarea şi răbdarea Sa, Dumnezeu era gata să-i dea încă o ocazie. Cu toate neplăcerea manifestată în mod clar prin respingerea jertfei, Dumnezeu s-a arătat păcătosului şi a discutat cu el într-o încercare de a-l convinge despre calea lui greşită şi despre injusteţea mâniei sale. Dumnezeu i-a vorbit lui Cain ca unui copil îndărătnic spre a-i descoperi ce pândea ca o fiară sălbatică în faţa uşii inimii sale. Întrebarea „de ce?” avea drept scop să-l conducă pe Cain să recunoască netemeinicia mâniei lui. Pentru respingerea jertfei sale trebuia să existe un motiv întemeiat, pe care el trebuia să-l descopere şi să-l îndepărteze.

Geneza 4:7 7. Dacă faci bine. Acest text prezintă anumite greutăţi lingvistice, lucru care pe unii comentatori moderni i-a făcut să creadă că greşelile unui copist au schimbat textul ebraic. Faptul că traducătorii Septuagintei au găsit obscur înţelesul lui chiar pe vremea lor este evident din traducerea trunchiată a acestuia. Rabinii au încercat să-l explice în sensul că jertfa lui Cain a fost respinsă ,pentru că el nu a urmat cu exactitateregulile ritualului levitic. Însă contrastul evident între rezultatele lui „făcând bine” şi cele ale lui „nefăcând bine” exclude o astfel de explicaţie. Prima propoziţie se citeşte literal „nu este o ridicare dacă faci bine?” Ce va fi ridicat? Povara vinovăţiei sau faţa? Expresia „a-şi ridica faţa” pentru „a fi vesel sau nevinovat” este obişnuită în ebraică (Iov 11,15; 22,26; 2 Samuel 2,22) şi probabil că aici apare într-o formă prescurtată, ca o adăugare la declaraţia precedentă că faţa lui Cain se posomorâse (v.6). Dumnezeu a dorit să-l înveţe pe Cain că, dacă şi-ar îndrepta căile şi ar trăi în conformitate cu preceptele divine, nu ar mai fi nici un motiv ca Dumnezeu să-Şi arate neplăcerea şi nici un motiv pentru Cain să se prezinte cu o faţă dezamăgită şi posomorâtă. Totuşi, dacă nu se va schimba, ci va continua pe calea răului, păcatul va stăpâni peste Cain. Expresia „păcatul pândeşte la uşă” (ca o fiară sălbatică) probabil că este proverbială.

Păcat. Unii au dat sugestia că termenul ebraic tradus aici „păcat”, chatta’th, trebuie să se refere la „jertfă pentru păcat”, aşa cum este în aproape jumătate din textele în care se întâlneşte în Vechiul Testament (vezi de exemplu Exod 3,10; Levitic 4,32; Numeri 7,16.22; etc.; compară cu Osea 4,8; Evrei 9,28; 2 Cronici 5,21). Atunci, Dumnezeu i-ar fi spus lui Cain: „Dacă ai fi nevinovat, jertfa ta (fără sânge) ar fi primită ca o jertfă de mulţumire, dar când ai păcătuit nu este la îndemână o jertfă pentru păcat?” O dificultate în redarea lui chatta’th prin „jertfă pentru păcat” este următoarea. Chatta’th este feminin, în timp ce participiul robeş, „pândeşte”, este masculin. Pentru a se acorda cu chatta’th, subiectul acestuia ar trebui să fie feminin. Această deosebire sugerează că Moise a personificat „păcatul” ca o fiară sălbatică ghemuită la uşă şi astfel, în mod intenţionat, a vrut să-l facă pe robeş să se acorde cu fiara sălbatică, masculină, din figura lui de vorbire, mai degrabă decât cu subiectul în sensul lui literal ca „păcat” sau „jertfă pentru păcat”.

Dorinţa lui se ţine după tine. Aceasta nu se poate referi la Abel ca „având” o dorinţă faţă de fratele său mai mare, în acelaşi sens ca Eva faţă de soţul ei (vezi cap. 3,16), adică să accepte supremaţia lui. O astfel de explicaţie s-ar părea să fie în dezacord cu contextul şi cu principiile divine. Dacă păcatul este personificat ca o fiară aşteptând pe Cain, ar fi potrivit să se continue comparaţia prin a traduce, aşa cum face RSV, „dorinţa lui este după tine, dar tu trebuie să-l stăpâneşti”.

Geneza 4:8 8. Cain a zis fratelui său Abel. Subiectul conversaţiei lui Cain cu fratele său nu este enunţat. Ţinându-se de traducerea samariteană şi de LXX, RSV a adăugat cuvintele: „Haidem să ieşim la câmp”. Această propoziţie pare să fie adăugarea unui copist, deşi contextul face întru totul posibil ca în original să fieredat în felul acesta. Este puţin probabil ca, în conversaţia lor, Cain să-i fi spus lui Abel tocmai ce îi spusese Dumnezeu, însă este posibil că el a încercat să discute cu fratele său, acuzând pe Dumnezeu ca fiind nedrept în procedurile Sale cu el.

Când erau la câmp. Faptele lui Cain era rele, iar ale fratelui său erau neprihănite (1 Ioan 3,12). Acesta este motivul pentru care Cain l-a ucis pe fratele său. Vrăjmăşia dintre bine şi rău, prezisă de Dumnezeu înaintede alungarea din grădină, s-a văzut acum pentru prima dată în cea mai oribilă formă a ei. Cuvintele „fratele său” sunt adăugate de două ori în acest verset la numele lui Abel pentru a scoate în evidenţă în mod clar grozăvia păcatului lui Cain. În el, sămânţa femeii devenise deja sămânţa şarpelui. Crima lui Cain descoperă adevărata natură a lui Satana ca fiind „de la început ucigaş” (Ioan 8,44). Deja contrastul celor două „seminţe”

distincte a ieşit la iveală în sânul neamului omenesc, un contrast care străbate întreaga istorie a omenirii.

Geneza 4:9 9. Unde este fratele tău Abel? Întocmai ca şi cu Adam şi Eva, Dumnezeu l-a urmărit pe Cain pentru a-i arăta nelegiuirea în adevărata ei lumină, pentru a-i trezi conştiinţa vinovată spre pocăinţă, ca să poată crea în el o inimă nouă. După cum Dumnezeu venise la părinţii lui Cain cu o întrebare, tot aşa vine acum la Cain. Cu toate acestea, rezultatele au fost foarte diferite. Cain neagă cu îndrăzneală vinovăţia sa. Neascultarea îl condusese la ucidere. La această crimă el a mai adăugat acum minciuna şi sfidarea, încercând orbeşte să-şi ascundă păcatul faţă de Dumnezeu.

Geneza 4:10 10. Ce ai făcut? Apropierea indirectă şi cu tact dovedindu-se nefolositoare, Dumnezeu a continuat să îi ceară socoteală lui Cain pentru crima sa. Întrebarea „Ce ai făcut?” cuprinde cunoaşterea perfectă a faptelor.

Glasul sângelui fratelui tău. Criminalul care tremura s-a găsit în faţa unui Dumnezeu atotvăzător şi atotcunoscător, citindu-i în sufletul lui dezgolit. Cel care ia seama la căderea unei vrăbii, care este autorul vieţii, cum putea să fie surd la strigătul tăcut al celui dintâi martir? (vezi Psalmi 116,15). Sângele este viaţă şi, ca atare, este preţios pentru marele dătător al vieţii (Geneza 9,4).

Împotriva tuturor faptelor inumane ale omului faţă de semenii săi de-a lungul veacurilor care au urmat, strigătul lui Abel se ridică la Dumnezeu (Evrei 11,4). Asemenea lui Abel, Hristos a înfruntat moartea din mâna fraţilor Săi.

Geneza 4:11 11. Acum blestemat eşti tu. Un blestem divin se abătuse deja asupra şarpelui şi asupra pământului (cap. 3,14.17); acum, el cade pentru prima dată asupra omului. Expresia ebraică redată în KJV: „blestemat eşti din pământ” poate fi tradusă cu aceeaşi exactitate ca un comparativ: „tu eşti mai blestemat decât pământul”. Unii comentatori au înţeles acest text ca însemnând că după aceea Cain a fost izgonit într-o regiune mai puţin fertilă. Contextul (v.12-14) se pare că favorizează această explicaţie, sau poate ideea că deoarece Cain folosise în mod greşit rodul pământului, Dumnezeu nu-i mai îngăduia să-şi câştige existenţa prin cultivarea acestuia. Un pribeag pe pământ (v.14.16), fie păstor sau nomad, nu poate fi un agricultor cu succes.

Geneza 4:12 12. Să nu-ţi mai dea. Cain a fost sortit unei vieţi de neîncetată pribegie cu scopul de a obţine hrană pentru sine, familia sa şi vitele sale. Fiind constrâns să bea sânge nevinovat, pământul s-a revoltat, ca şi când era împotriva ucigaşului, iar când îl cultiva, acesta nu-şi dădea vigoarea. Cain urma să aibă doar o mică răsplată pentru munca sa. Tot astfel, în timpurile de mai târziu, se spune că ţara Canaanului „a vărsat” pe canaaniţi din pricina urâciunilor lor (Levitic 18,28). Blestemul pe care l-a pronunţat David împotriva vrăşmaşilor săi (Psalmi 59,15; 109,10) s-a întors şi a căzut asupra evreilor, din cauza vărsării sângelui lui Hristos.

Geneza 4:13 13. Prea mare ca s-o pot suferi. Sentinţa divină a schimbat cruzimea lui Cain în disperare. Deşi Cain a meritat pedeapsa cu moartea, Dumnezeul îndurător şi răbdător i-a dat încă o ocazie de căinţă şi convertire, însă în loc de căinţă Cain s-a plâns de pedeapsa lui ca fiind mult mai aspră decât o merita. Nici un cuvânt de mâhnire nu a ieşit de pe buzele sale, nici măcar o recunoaştere de vinovăţie sau de ruşine, nimic altceva decât trista resemnare a unui criminal care îşi dă seama că nu are putere să scape de pedeapsa pe care o merita pe bună dreptate.

Geneza 4:14 14. Tu mă izgoneşti. Cain ştia că era îndepărtat nu numai de la binecuvântările pământului, ci din cauza propriei alegeri şi de la orice legătură cu Dumnezeu.

Oricine mă va găsi. Cain era disperat cu privire la propria viaţă, de teamă că blestemul lui Dumnezeu însemna înlăturarea piedicii din faţa aceluia care putea să încerce să răzbune sângele lui Abel. O conştiinţă

vinovată l-a avertizat că merita să moară şi că de aici înainte propria viaţă era în pericol. Însă pedeapsa cu moartea care i se cuvenea a fost comutată în exilare pe viaţă. În loc să fie întemniţat, el a fost exclus de la orice fericire, de la orice legătură normală cu semenii săi şi, prin propria alegere, de la legătura cu Dumnezeu.Cel care luase viaţa fratelui său vedea în creaturile semenilor săi pe proprii executori prezumtivi.

Geneza 4:15 15. Prin urmare. (Folosit în textul KJV, redat în traducerea românească Cornilescu prin „Nicidecum”). Nu este întru totul clar ce idee precedentă s-a avut în vedere prin acest cuvânt. În conformitatecu versiunile LXX, siriacă şi Vulgata, RSV îl redă: „nu aşa!” Cu alte cuvinte, declaraţiei lui Cain, „oricine mă va găsi, mă va omorî”, Dumnezeu i-a răspuns „Nu aşa!”

De şapte ori. Această expresie conţine cea mai severă pedeapsă asupra oricui l-ar omorî pe Cain (veziLevitic 26,18.21.24.28; Psalmi 79,12; Proverbe 6,31). Lui i-a fost garantată o ocrotire deosebită în armonie cu principiul „răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti”, zice Domnul (Romani 12,19). Neghina trebuie să crească împreună cu grâul, roadele păcatului trebuie să fie lăsate să ajungă la maturitate, pentru ca astfel să sepoate arăta caracterul seminţei acesteia. Viaţa lui Cain şi a urmaşilor lui urma să fie un exemplu al puterii păcatului în fiinţele raţionale (PP 78).

Un semn. Unii comentatori văd în semnul acesta un semn exterior ataşat la persoana lui Cain, în timp ce alţii cred că el a primit un semn de la Dumnezeu, ca o garanţie divină că nimic nu va primejdui viaţa lui. Oricare a fost acesta, el nu a fost un semn al iertării lui Dumnezeu, ci numai al ocrotirii vremelnice.

Geneza 4:16 16. Cain a ieşit. El nu a simţit nici remuşcare, nici căinţă, ci numai greaua povară a neplăcerii lui Dumnezeu. El a părăsit prezenţa divină, probabil ca să nu se mai întoarcă niciodată, şi şi-a început viaţa ca pribeag în ţara Nod, la răsărit de Eden. Această ţară antediluviană, al cărui nume înseamnă „pribegie”, „fugă” sau „exil”, a devenit căminul urmaşilor nelegiuiţi ai lui Cain.

Geneza 4:17 17. Cain s-a împreunat cu nevastă-sa. Menţionarea dintr-o dată a soţiei lui Cain nu dă naştere la nici oproblemă. Cap. 5,4 declară că Adam „a născut fii şi fiice”, în afară de cei trei fii ale căror nume sunt redate. Primii locuitori ai pământului nu aveau altă alegere decât să ia în căsătorie pe fraţii şi surorile lor, în scopul dea împlini porunca divină „creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul” (vezi Fapte 17,26). Faptul că obiceiul s-a practicat timp îndelungat se vede în căsătoria lui Avraam cu sora sa vitregă, Sarai. Astfel de căsătorii au fost mai târziu interzise (vezi Levitic 18,6-17).

Ea a rămas însărcinată şi a născut pe Enoh. Faptul că Dumnezeu nu a împiedicat ca neascultătorul şi ticălosul Cain să aibă urmaşi este o altă dovadă a caracterului Său îndurător (Psalmi 145,9; Matei 5,45). Numele „Enoh” poate însemna „închinare” sau „consacrare”, el mai poate însemna şi „iniţiere”. Se poate că numele pe care Cain l-a dat fiului său a arătat intenţia sa de a începe să trăiască viaţa aşa cum îi plăcea. Luthera crezut că poate că mama a ales numele de Enoh, exprimându-şi prin aceasta speranţa că acel copil poate să fie un semn prevestitor de binecuvântare pentru căminul lor întristat.

Să zidească o cetate. Literal, „el a început să zidească”. Probabil că acesta nu era altceva decât o încercare de a construi o tabără întărită pentru familia sa, ca o locuinţă mai mult sau mai puţin permanentă. Acest fapt sugerează că el nu avusese prea multă încredere în asigurarea de ocrotire a lui Dumnezeu. De asemenea, este posibil ca încercarea sa de a întemeia o cetate să fi fost dictată de dorinţa de a sfida blestemul care îl sortise la o viaţă de pribeag.

Este vrednic de luat în seamă că prima „cetate” din lume a fost întemeiată de primul criminal din lume,un individ pervers şi nepocăit, a cărui viaţă închinată răului în întregime şi fără speranţă a fost petrecută în sfidare faţă de Dumnezeu. Planul lui Dumnezeu ca omul să trăiască în mijlocul naturii şi să vadă în ea puterea Creatorului a fost în felul acesta stricat. Multe rele din zilele noastre sunt rezultatul direct al adunării nefireşti a fiinţelor omeneşti în oraşe mari, unde stăpânesc cele mai rele instincte ale omului şi unde înfloreşte orice fel de viciu.

Numele cetăţii. Numind această cetate după numele fiului său Enoh, „închinare” sau „iniţiere”, Cain, după câte s-ar părea, a consacrat-o realizării ambiţiilor sale păcătoase.

Geneza 4:18 18. Enoh a fost tatăl lui Irad. Despre generaţiile care au urmat au fost menţionate numai nume. Numele se aseamănă cu acelea ale unor urmaşi ai lui Set, ca de exemplu Irad şi Iared, Mehuiael şi Mahalaleel,Metuşael şi Metusala, Cain şi Cainan, iar numele lui Enoh şi Lameh se găsesc în ambele familii. Cercetătorii critici consideră aceasta ca dovadă că cele două liste genealogice sunt simple forme diferite ale unei legende originare. Totuşi, asemănarea de nume nu implică în nici un caz identitatea de persoane. De exemplu, numele Core apare în familia lui Levi (Levitic 6,24) şi Esau (Geneza 36,5) şi Enoh nu este numai numele fiului lui Cain şi al unuia dintre urmaşii evlavioşi ai lui Set, ci şi ai celui mai mare fiu al lui Ruben (cap. 46,9) şi al unui fiu al lui Madian (cap. 25,4). Caracterul lui Enoh, fiul lui Cain, este într-un astfel de contrast cu acela al lui Enoh din linia lui Set, încât împiedică identificarea celor doi ca fiind un singur individ.

Ca şi la alte perechi de nume, asemănarea este numai superficială. Numele în ebraică nu sunt identice nici în ortografie, nici în însemnătate. De exemplu, Irad este tradus ca „orăşean” sau „ornament al unui oraş”, Iared ca „urmaş”. Mehuiael poate însemna fie „lovit de Dumnezeu”, fie „nimicit de Dumnezeu”, Mahalaleel „lăudat de Dumnezeu”. Metuşael are înţelesul de „omul lui Dumnezeu” sau „om al rugăciunii”, Metusala „omal progresului”. Semnificaţia lui Lameh nu este cunoscută.

Geneza 4:19 19. Lameh şi-a luat două neveste. Lameh a fost cel dintâi care a pervertit căsătoria poruncită de Dumnezeu prin plăcerea ochilor şi plăcerea cărnii, fără măcar să aibă pretextul că prima soţie nu a avut copii. Poligamia a fost un nou rău care s-a menţinut timp de multe secole. Numele soţiilor lui Lameh dau sugestia de atracţie sexuală, Ada însemnând „podoabă” şi Ţila fie „umbră”, fie „dangăt”.

Geneza 4:20 20. Ada a născut pe Iabal. Numele celor doi fii ai lui Ada nu se mai întâlnesc niciunde în altă parte a Bibliei. Semnificaţia lor nu este clară. Iabal poate însemna „vlăstar”, „conducător” sau „curent de apă”. Iubal, un „sunet vesel” sau „canal”. Aceste nume pot să indice talentele lor speciale. Primul a fost un tipic cioban nomad. Însemnând literal „posesiune”, cuvântul „vite” are înţelesul de bogăţie a nomazilor, care consta în oi şi în alte animale domestice.

Geneza 4:21 21. Cântă cu alăuta şi cu cavalul. „Alăuta”, kinnor, primul instrument muzical din lume este amintit de42 de ori şi în Vechiul Testament (vezi Psalmi 33,2, etc.). Cuvântul kinnor, întotdeauna este tradus în KJV „harpă”, cu toate că de fapt este o liră. Multe tablouri ale acestui instrument din Egipt, Palestina şi Mesopotamia ne dau o idee clară despre cum era kinnorul. Aceste tablouri reprezintă instrumentul ca fiind alcătuit dintr-o scândură sonoră de-a curmezişul căreia sunt întinse corzi. La cele mai vechi instrumente corzile erau paralele, însă la modelele de mai târziu ele se depărtau una de alta pe măsură ce se întindeau spre în afară.

Originea cuvântului tradus în KJV „orgă” în RV „fluier ciobănesc” şi identificat de ani cu cimpoiul, nueste atât de sigură ca aceea a lirei. Oricare ar putea fi explicaţia corectă a denumirii, toţi cercetătorii moderni sunt de acord că instrumentul a fost un flaut. Ciobanii încă mai cântă la acest instrument în Orientul Apropiat.

Geneza 4:22 22. Tubal-Cain. Cu toate că „Tubal” apare des ca nume propriu în Vechiul Testament (Geneza 10,2; Isaia 66,19; Ezechiel 27,13; etc.), semnificaţia lui este obscură. Cuvântul „Cain” a putut fi adăugat mai târziu,poate ca să-l identifice ca fiind cainit.

Făuritorul tuturor uneltelor. Cuvântul ebraic tradus „făuritor” în KJV înseamnă, literal, „care bate cu ciocanul”, „ascuţitor” sau „făurar” şi se referă la prima lucrare în bronz şi fier care era mai mult un proces de batere cu ciocanului decât de topire. S-a exprimat îndoiala că fierul era cunoscut atât de timpuriu, cum lasă săse înţeleagă Geneza. Totuşi, descoperiri recente făcute în Egipt şi Mesopotamia arată că au fost produse obiecte de fier în cele mai timpurii perioade istorice despre care relatăm. Cele dintâi obiecte din fier au fost

meteorice, procentajul lor ridicat de nichel excluzând originea lor terestră. Obiectele făcute din fier meteoric trebuie că au fost făcute mai degrabă prin batere cu ciocanul decât prin topire, confirmând din nou raportul biblic. Deşi primii oameni nu au avut bronz şi fier în cantităţi mari, nu este nici un motiv să ne îndoim de exactitatea declaraţiei biblice că oamenii dinainte de potop au ştiut cum să folosească aceste metale. Obiecte de aramă, bronz şi fier (ornamentele, uneltele, vesela, etc.) din cele mai timpurii nivele de civilizaţie au fost găsite într-un număr tot mai mare.

Naama. De ce a trebuit menţionat în mod special numele surorii lui Tubal-Cain nu se ştie. Tradiţia ebraică face din ea nevasta lui Noe. Numele ei, însemnând „cea frumoasă” sau „cea plăcută”, reflectă mentalitatea lumească a cainiţilor care căutau la femei ca farmec principal mai degrabă frumuseţea decât caracterul.

Geneza 4:23 23. Am omorât un om. Cuvintele lui Lameh, în formă poetică ebraică, sunt potrivit numite „cântarea lui Lameh”. După câte ştim, această cântare constituie cea dintâi compunere poetică din lume. Semnificaţia exactă a acestor cuvinte, întrucâtva criptice, este greu de stabilit. Origen a scris două cărţi cu privire la „cântare” şi apoi a declarat că a depăşit putinţa de a o explica. Cuvintele ebraice folosite permit explicaţia că Lameh omorâse unul sau doi oameni pentru rănile pe care i le-au făcut prin lovituri, cu implicaţia că el va fi gata să mai comită astfel de fapte dacă se va ivi nevoia. Totuşi, ameninţarea lui răzbunătoare este cu două înţelesuri şi lasă loc pentru mai mult decât o singură interpretare. În RSV citim: „Am omorât un om pentru rănirea mea”.

Geneza 4:25 25. Set. După ce s-a raportat despre dezvoltarea familiei nelegiuite a lui Cain, autorul se întoarce la Adam şi Eva şi redă pe scurt istoria acelora care au fost credincioşi faţă de Dumnezeu. La puţină vreme după moartea lui Abel, s-a născut al treilea fiu căruia mama lui i-a pus numele Set, Sheth, „cel hotărât”, „despăgubirea”, sau „înlocuitorul” pentru Abel. Văzând că fiul ei cel credincios a murit şi recunoscând că declaraţiile lui Dumnezeu cu privire la sămânţa făgăduită nu se puteau împlini în Cain cel blestemat, Eva şi-a arătat credinţa că Eliberatorul făgăduit va veni prin Set. Credinţa ei a fost răsplătită pentru că urmaşii lui Set au ascultat de Domnul.

Geneza 4:26 26. Enos. În timpul său a început o închinare mai formală. Fără îndoială că oamenii au chemat numele Domnului şi înainte de naşterea lui Enos, însă pe măsură ce timpul trecea, o deosebire tot mai pronunţată s-a dat pe faţă între aceia care se închinau lui Dumnezeu şi aceia care Îl sfidau. Expresia „chemau numele Domnului” este folosită adesea în Vechiul Testament spre a arăta, aşa cum se face şi aici, serviciul divin public (Psalmi 79,6; 116,17; Ieremia 10,25; Ţefania 3,9).

Comentariile lui Ellen G. White

1-15 PP 71-80; SR 52-56

1-5 PP 71, 364

3 GW 156, 162; 4T 395, 609

3, 4 COL 152; PP 84

3-8 Ev 598; TM 77

4 6T 392

5 PP 73

6, 7 PP 74

8 DA 618; MB 50, 54; PP 77

9 ChS 13; CS 52; FE 50; ML 59; Te 41; WM 220; 1T 113, 149, 368, 480, 535; 2T 33, 228; 4T 69, 648; 5T 459, 531, 569, 611

9-12PP 77; SR 54

10 MH 340; Te 41; 5T 451

15 EW 213; PP 325

16 PP 62

16,17 PP 81

19 SR 76

23,24 PP 81

25 SR 57

25,26 PP 80

Geneza 5:1 1. Iată cartea. Lista generaţiilor prezentate în acest capitol se întinde pe o perioadă de aproape 1500 de ani. Sunt date numai numele patriarhilor principali, vârsta lor la naşterea întâiului născut şi vârsta totală. Într-o schiţare oarecum monotonă, îi vedem cum se nasc, cresc până la maturitate, se căsătoresc, nasc copii şiapoi mor, fără să lase posterităţii altceva decât amintirea numelor lor. Numai doi, Noe şi Enoh, îi depăşesc pe ceilalţi în virtute şi evlavie. Enoh a fost primul păcătos mântuit prin har spre a fi onorat prin înălţarea la cer. Noe a fost singurul cap de familie care a supravieţuit potopului.

Acest capitol conţine un registru de familie întocmai ca altele cuprinse în relatările din diferitele locuri ale Noului Testament. Expresia „cartea neamurilor” cuiva este un termen tehnic pentru o listă genealogică (vezi Matei 1,1). Cuvântul „carte”, sepher, este folosit în Vechiul Testament spre a se referi la un sul complet (Ieremia 36,2.8) sau la o singură foaie a unui sul (Deuteronom 24,1).

Geneza 5:2 2. Le-a dat numele de „om”. Demnitatea fiinţelor create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, deosebirea lor în ce priveşte sexul şi binecuvântarea lor dumnezeiască sunt descrise pe scurt. Unica informaţienouă este numele dat lor de Dumnezeu – „om”, ’adam. Din acest text reiese clar că numele de Adam a fost la început generic, cuprinzând atât bărbatul, cât şi femeia şi fiind echivalent cu cuvântul nostru: omenire.

Geneza 5:3 3. După chipul şi asemănarea lui. Deşi Set nu a fost fiul întâi născut al lui Adam, el a fost acela prin care urma să fie perpetuată linia celor credincioşi. Cariera lui Adam după cădere este rezumată în trei versete scurte, care servesc ca model pentru biografiile următoare.

Geneza 5:5 5. Toate zilele pe care le-a trăit Adam. Longevitatea remarcabilă a neamului omenesc de dinainte de potop este ţinta unei critici ample. Unii declară că datele sunt produsul unei ere legendare sau rezultatul unei greşeli de transmitere a textului. Alţii sugerează că ele nu se referă la persoane, ci la dinastii, sau că nu au fostani, ci perioade mai scurte, poate luni. Toate consideraţiile de felul acesta trebuie să fie respinse ca unele care forţează interpretarea literală a textului şi a originii sale inspirate. Noi trebuie să acceptăm aceste cifre ca fiindistorice şi exacte. Longevitatea neamului omenesc de dinainte de potop poate fi atribuită următoarelor cauze: (1) vitalitatea originală cu care a fost înzestrat omul la creaţiune, (2) evlavie superioară şi inteligenţă, (3) efectul lăsat de fructul pomului vieţii, (4) calitatea superioară a hranei disponibile, (5) harul divin care a

amânat executarea pedepsei pentru păcat. Adam a trăit să vadă opt generaţii succesive ajunse la maturitate. Având în vedere că viaţa lui a cuprins mai mult decât jumătate din timpul până la potop, este evident că mulţi au putut să audă din gura lui istoria creaţiunii, a Edenului, a căderii şi a Planului de Mântuire aşa cum îi fusesedescoperit lui.

Apoi a murit. Scurta biografie a lui Adam se încheie cu aceste cuvinte sumbre. Repetarea monotonă aacestei declaraţii la încheierea fiecărei biografii – cu excepţia aceleia a lui Enoh – confirmă stăpânirea morţii (Romani 5,12). Ea descoperă că sentinţa de moarte nu a fost o ameninţare aparentă. Moartea este un permanent mijloc de aducere aminte despre natura şi rezultatele neascultării.

Biografiile patriarhilor următori sunt după modelul istoriei vieţii lui Adam şi nu reclamă o explicaţie individuală (vezi comentariul pentru cap. 4,17.18 pentru exemplificarea unora dintre nume).

Geneza 5:22 22. Enoh a umblat cu Dumnezeu. Cea mai mare parte a vieţii excepţionale a lui Enoh cere o atenţie cutotul deosebită. Se afirmă de două ori că el „a umblat cu Dumnezeu”. Această expresie este folosită şi cu privire la Noe (cap. 6,9) şi se află în cuvinte asemănătoare în alte texte (vezi Geneza 17,1; Deuteronom 13,4; Psalmi 116,9; Mica 6,8; Efeseni 5,1.2). Ea descrie o viaţă de creştere a evlaviei, nu numai realizarea constantăa prezenţei divine, sau chiar a efortului continuu de sfântă ascultare, ci păstrarea celei mai intime legături cu Dumnezeu. Viaţa lui Enoh a fost în modul cel mai evident în deplină şi frumoasă armonie cu voinţa divină.

După naşterea lui Metusala. Din declaraţia că el „a umblat cu Dumnezeu” după naşterea lui Metusala nu trebuie să se înţeleagă faptul că înainte fusese un nelegiuit şi că numai acum a trecut prin experienţa pocăinţei. El a aparţinut neamului de oameni credincioşi şi fără îndoială că I-a slujit cu credincioşie lui Dumnezeu în primii 65 de ani ai vieţii sale. Dar prin venirea unui fiu care să înfrumuseţeze căminul său, el a înţeles din experienţă adâncimea iubirii unui tată şi încrederea unui copil neputincios. Ca niciodată înainte, el afost atras spre Dumnezeu, propriul său tată ceresc şi, în cele din urmă, calificat pentru a fi mutat de pe pământ. Umblarea lui cu Dumnezeu nu a constat numai în simpla contemplare a lui Dumnezeu, ci şi într-o activă lucrare în favoarea semenilor săi. El a privit înainte spre cea de-a doua venire a lui Hristos, avertizând în mod serios şi solemn pe păcătoşii din jurul lui despre teribila soartă care îi aşteaptă pe cei nelegiuiţi (Iuda 14.15).

Trei sute de ani. Continua credincioşie a lui Enoh dovedită de-a lungul unei perioade de trei sute de ani le inspiră încurajare acelor creştini cărora li se pare că este greu să „umble cu Dumnezeu” chiar şi numai ozi.

Şi a născut fii şi fiice. Conform raportului inspirat, în timpul vieţii sale de excepţională evlavie, Enoh anăscut fii şi fiice. Aici este o incontestabilă dovadă că starea de căsătorie este în acord cu cea mai strictă viaţă de sfinţenie.

Geneza 5:24 24. Nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu. Cel mai important eveniment al epocii dinainte de potop, eveniment care îl umple pe cel credincios cu speranţă şi bucurie, mutarea de pe pământ a lui Enoh, este relatat de Moise în aceste câteva cuvinte simple. Enoh, „a fost mutat de pe pământ ca să nu vadă moartea” (Evrei 11,5). Semnificaţia aceasta este cuprinsă în cuvântul laqach, „El [Dumnezeu] l-a luat”, cuvânt care niciodată nu a fost folosit ca să indice moartea. Obiceiul creştin modern de folosire a expresiei ca eufemism pentru moarte este lipsit de autoritate biblică. Cuvântul este folosit însă în legătură cu înălţarea lui Ilie (2 Regi 2,3.5.9.10). LXX redă această expresie astfel: „pentru că Dumnezeu l-a înălţat”, ea a fost preluatăliteral în Evrei 11,5. Atât cât cunoaştem, Enoh a fost singurul credincios dinainte de potop care nu a cunoscutmoartea. Ca un model de virtute, Enoh, „al şaptelea patriarh de la Adam” se află în contrast evident cu a şaptea generaţie a spiţei cainite, Lameh, care a adăugat crima de omor la viciul poligamiei (Iuda 14; compară cu Geneza 4,16-19).

La plecarea lui Enoh au asistat unii atât dintre credincioşi, cât şi dintre cei răi (PP 88). Mutarea de pe pământ a lui Enoh a fost hotărâtă de Dumnezeu nu numai pentru a răsplăti evlavia unui om, ci pentru a demonstra certitudinea făgăduinţei lui Dumnezeu de eliberare din păcat şi moarte. Amintirea acestui

remarcabil eveniment a supravieţuit în tradiţia iudaică (Eclesiasticul 44,16), în raportul creştin (Evrei 11,5; Iuda 14), şi chiar în legendele păgâne. Apocrifa Cartea lui Enoh îl descrie pe patriarh ca sfătuindu-l pe fiul săuşi pe toţi contemporanii săi şi avertizându-i despre judecata viitoare. Cartea ebraică a jubileului spune că el a fost luat în paradis, unde scrie sentinţa de judecată a tuturor oamenilor. Legendele arabe fac din el inventatorul scrisului şi al aritmeticii. Plecarea sa trebuie să fi produs o impresie teribilă asupra contemporanilor săi, dacă judecăm după extinderea răspândirii istoriei lui Enoh generaţiilor de mai târziu. Viaţa exemplară a lui Enoh cu punctul culminant al gloriei sale face dovadă în zilele noastre despre posibilitatea trăirii într-o lume rea fără să fii „din ea”.

Geneza 5:25 25. Metusala. Scurta viaţă pământească a lui Enoh de numai 365 de ani a fost urmată de cea a fiului său Metusala care a trăit 969 de ani până în anul potopului. Semnificaţia numelui său este nesigură. Comentatorii îl explică în diferite feluri ca „om al armelor militare”, „om de trimis înainte” sau „om al progresului”. Semnificaţia numelui fiului său Lameh este şi mai obscură.

Geneza 5:29 29. Noe. În speranţa că întâiul său născut putea fi sămânţa făgăduită, Mântuitorul a cărui venire este aşteptată cu ardoare de cel credincios, Lameh i-a pus numele Noe, „odihnă”, zicând: „acesta ne va mângâia”. Numele de „Noe”, nuach, „a se odihni”, şi cuvântul „a mângâia”, nacham, indica spre o origine comună, având înţelesul de „a ofta”, „a respira”, „a se odihni”, „a sta culcat”. Lameh a fost un bărbat credincios care a umblat pe urmele exemplare ale bărbatului său Enoh şi ale lui Metusala, tatăl său evlavios care a trăit timp îndelungat.

Truda mâinilor noastre. Se pare că Lameh a simţit povara cultivării pământului pe care Dumnezeu l-a blestemat şi a privit înainte prin credinţă spre timpul când mizeria şi corupţia existentă vor înceta şi când mântuirea din blestem va veni. Speranţa sa că aceasta se putea realiza prin fiul său nu s-a împlinit, cel puţin nuîn felul în care s-a aşteptat el. Totuşi, Noe a fost menit să proclame o avertizare îndrăzneaţă împotriva răului şi să aibă un rol important, devenind strămoşul tuturor acelora care au trăit de la el încoace.

Geneza 5:32 32. Noe, la vârsta de cinci sute de ani. În ebraică această expresie se citeşte literal astfel: „Noe era un fiu a cinci sute de ani”, ceea ce înseamnă că el era în cel de-al cinci sutelea an al său. În acel timp, „fiu al unui an” însemna, strict vorbind, în timpul primului an al vieţii (Exod 12,5). Acest fapt, un punct important în limbajul cronologic ebraic devine şi mai clar din comparaţia versetelor 6 şi 11 ale capitolului 7. Deşi ambele versete vorbesc despre începutul potopului, unul dintre ele declară că Noe avea 600 de ani, iar celălalt spune că evenimentul s-a întâmplat în al şase sutelea an al lui Noe. Ca urmare a versetului precedent, „Noe era un fiu a şase sute de ani” înseamnă că el era în al şase sutelea an, şi nu în al şase sutelea unu an, după cum, în mod firesc, am trage concluzia.

Nici unul dintre patriarhii de mai înainte nu a aşteptat atât de mulţi ani înainte de naşterea urmaşilor săi ca Noe; o jumătate de mileniu a trecut înainte ca propriul cămin să fie binecuvântat de sosirea unui fiu (vezi pag. 183). Această genealogie se opreşte la Noe, menţionând numai naşterea fiilor săi. Menţionarea tuturor celor trei fii prevesteşte importanţa lor în repopularea pământului după potop.

A născut pe Sem, Ham şi Iafet. În legătură cu acesta fapt, trebuie să fie explicat un alt principiu de genealogie ebraică. Din înşiruirea numelor fiilor lui Noe redată aici şi în altă parte, se poate ajunge la impresiacă Sem a fost cel mai în vârstă, iar Iafet cel mai tânăr dintre cei doi fii ai lui Noe. Acest lucru nu corespunde realităţii şi se poate vedea din comparaţia textului cu câteva alte texte. Fiii lui Noe nu erau fii gemeni (vezi cap. 9,24; 10,21). Conform capitolului 9,24, Ham a fost cel mai tânăr dintre fraţi. Capitolul 10,21, de altfel, se referă fie la Sem, fie la Iafet ca „mai în vârstă” din cei doi, deşi ambigua construcţie gramaticală ebraică nu lămureşte care dintre cei doi era mai în vârstă. Din capitolul 11,10 aflăm că Sem era în vârstă de 100 de ani la doi ani după potop, când tatăl său era în vârstă de 602 ani. Prin urmare, vârsta lui Noe la naşterea lui Sem trebuia să fi fost de 502 ani – nu de cinci sute de ani aşa cum se putea trage concluzia din cap. 5,32. Însă unuldintre cei trei, cel mai mare, s-a născut în al cinci sutelea an al lui Noe (cap. 5,32). Aceste texte duc la concluzia că, de fapt, Iafet a fost cel mai mare fiu al lui Noe, fiind născut când tatăl său era în vârstă de 500 de ani, şi că Sem şi Ham au urmat în această ordine. De aceea, traducerea din KJV a capitolului 10,21 este

corectă, mai degrabă decât acea din RSV, din care rezultă că Sem a fost fiul cel mai mare. Ultima parte a capitolului 5,32 ar fi fost redată mai bine astfel: „Şi Noe a început să nască pe Iafet, Sem şi Ham”.

Sem este menţionat ca fiind cel dintâi dintre cei trei fii din cauza importanţei lui ca strămoş al liniei patriarhale de după potop, de unde urma să iasă poporul ales al lui Dumnezeu împreună cu sămânţa făgăduită.Ham este menţionat următorul că strămoş al neamurilor cu care cititorii Vechiului Testament din timpul lui Moise şi mai târziu au avut mai multe legături decât cu urmaşii lui Iafet care locuiau în regiuni mai îndepărtate. Acelaşi principiu este repetat şi în cazul lui Avraam, unde el, care este cel mai mic dintre fiii lui Terah, este menţionat cel dintâi (cap. 11,27) din cauza mai marii lui importanţe faţă de cei pentru care a fost scris raportul.

Prin reducerea vârstelor lui Iared, Metusala şi Lameh la vârsta naşterii fiilor lor întâi născuţi, Pentateucul samaritean îngăduie între creaţiune şi potop numai 1307 ani în loc de 1656 după cum este în textul ebraic şi în traducerile engleze bazate pe el.

Dimpotrivă, LXX prevede o perioadă mult mai lungă înainte de potop. Ea face aceasta prin adăugareaunui secol în plus la vârsta fiecăruia dintre primii cinci patriarhi şi la aceea a lui Enoh la data naşterii fiilor lor întâi născuţi şi prin schimbări mai mici cu privire la alţi doi. Ca urmare, ajunge la un total de 2242 sau 2262 deani (diferite manuscrise arată o deosebire între 167 şi 187 pentru vârsta lui Metusala la naşterea lui Lameh).

Cronologia antediluviană redată de Iosif Flavius este practic aceeaşi cu cea din LXX, presupunându-se că a fost derivată din acea versiune, care circula în zilele lui. Iosif menţionează vârsta lui Metusala ca fiind de 187 ani.

Dacă cifra de 187 pentru Lameh este considerată corectă şi nu cea de 167, atunci calculul este uşor. Mulţi cititori nu sunt conştienţi de deosebirile din genealogiile antice, deoarece KJV şi alte traduceri protestante se bazează pe textul ebraic.

Este interesant de observat că lista din Geneza 5 raportează zece generaţii cu vârste îndelungate, asemenea vechilor tradiţii Mesopotamiene care arată în mod precis zece generaţii înainte de potop şi lungimeavieţii neamului de oameni în timpul acestei perioade. Lista babiloniană începe cu observaţia că „suveranitatea a coborât din ceruri” şi îl prezintă pe Alulim, care însemnă „om” ca strămoş al neamului omenesc (compară cu ebraicul ’adam, „om”). Totuşi, alte asemănări nu există între cele două liste, nici de nume, nici ca perioade de timp.

Vezi tabelul cronologiei cărţii Geneza.

Comentariile lui Ellen G. White

1-32 CH 19; PP 80-89; 3T 139

1,3 PP 80

3-8 SR 57

5 PP 82

5,8 3T 138

18-24 SR 57

21,22 GW 51; PP 84

21-24 8T 305, 329, 331

22 CT 487; Ev 78, 681; ML 8, 14, 98, 255; MM 124, 276; PP 92; SC 103; 2T 121; 3T 543; 4T 616;

5T 113, 535, 596

24 Ed 127; EW 40; GC 299; GW 254; MB 54; ML 341; PK 486; PP 87; SC 103; SR 59; TM 338, 388; 6T 392; 7T 155

Geneza 6:1 1. Când au început. [Şi s-a întâmplat (versiunea engleză)] Expresia aceasta nu înseamnă că situaţia descrisă aici a apărut după evenimentele raportate în capitolele anterioare. Autorul arată pur şi simplu starea societăţii din zilele lui Noe, când zece generaţii de corupţie crescândă au atins culmea.

Oamenii să se înmulţească. Neamul omenesc a crescut repede nu numai în răutate, ci şi în număr. Printre numeroasele pericole pentru evlavioşii setiţi au fost frumoasele fete ale necredincioşilor. Soţiile nu au fost luate pentru virtuţile lor, ci din pricina frumuseţii, cu rezultatul că ateismul şi răutatea au făcut triste incursiuni printre urmaşii lui Set.

Geneza 6:2 2. Fiii lui Dumnezeu. Această expresie a fost interpretată în diferite feluri. Vechii comentatori evrei, primii părinţi ai bisericii şi mulţi comentatori moderni au crezut că aceşti „fii ai lui Dumnezeu” sunt îngeri, comparându-i cu „fiii lui Dumnezeu” din Iov 1,6; 2,1; 38,7. Această părere trebuie să fie respinsă pentru că pedeapsa care în curând urma să fie aplicată era pentru păcatele oamenilor (vezi v.3) şi nu ale îngerilor. În afară de aceasta, îngerii nu se căsătoresc (Matei 22,30). „Fiii lui Dumnezeu” nu erau alţii decât urmaşii lui Set, iar „fetele oamenilor” ale necredincioşilor cainiţi (PP 81). Mai târziu, Dumnezeu a vorbit despre Israel ca„fiul întâi născut” al Său (Exod 4,22), iar Moise numeşte poporul Israel „copiii Domnului Dumnezeului nostru” (Deuteronom 14,1).

Şi-au luat de neveste. Aceste legături nesfinte dintre setiţi şi cainiţi au fost cauza sporirii rapide a răutăţii printre cei dintâi. Dumnezeu a avertizat mereu pe urmaşii Săi să nu se căsătorească cu necredincioşii din cauza marelui pericol la care este expus cel credincios în felul acesta, şi cauza căruia, de obicei, piere (Deuteronom 7,3, 4; Iosua 23,12, 13; Ezra 9,2; Neemia 13,25; 2 Corinteni 6,14, 15). Însă setiţii nu au luat în considerare avertizările pe care cu siguranţă că le-au primit. Conduşi de atracţiile simţurilor, ei nu erau mulţumiţi cu frumoasele fete ale seminţiei celor credincioşi şi adesea preferau soţii cainite. De altfel, se spune că răspândirea excesivă a poligamiei este sugerată de folosirea la plural a expresiei, ei şi-au luat „neveste”.

Geneza 6:3 3. Duhul Meu nu va rămânea pururea. Faptul că această declaraţie urmează imediat după referirea la aceste căsătorii nesfinte ar sugera că neplăcerea lui Dumnezeu a fost în mod deosebit manifestată faţă de această practică rea. Robi ai patimilor lor, ei nu au mai fost obiectul spiritului lui Dumnezeu. Cuvântul „a rămânea” înseamnă în ebraică „a stăpâni” şi „a judeca” ca un corolar al stăpânirii. Aceste cuvinte arată că Spiritul Sfânt mai putea să continue lucrarea doar puţină vreme şi că după aceea va fi retras de la generaţia deoameni nerenăscuţi şi nepocăiţi. Chiar şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu trebuie să aibă un sfârşit. Petru se referă la această lucrare a Spiritului asupra inimilor antediluvienilor, spunând că Spiritul lui Hristos le-a predicat acestor captivi ai lui Satana (1 Petru 3,18-20).

Căci şi omul nu este decât carne. Această expresie poate fi tradusă şi astfel: „în umblarea lui rătăcită omul este carne”, de la shagag, „a rătăci încoace şi încolo”, „a apuca pe un drum greşit”. Prin umblarea după poftele cărnii, spune Dumnezeu, oamenii s-au pierdut pe ei înşişi în satisfacerea acestor dorinţe, în aşa măsurăîncât nu mai erau sensibili faţă de puterea Duhului Sfânt. Indiferenţa faţă de influenţa divină era totală şi, începând de atunci înainte, Spiritul lui Dumnezeu urmează să fie retras. Nu mai este de nici un folos „străduinţa” de a-i constrânge sau a-i îmbunătăţi.

Zilele lui. Această prezicere divină nu poate să însemne că de aici înainte lungimea vieţii omului urma să fie redusă la o sută douăzeci de ani (compară vârstele oamenilor de după potop). Ea prezice mai degrabă că răbdarea lui Dumnezeu va avea un sfârşit şi că punerea la probă se va încheia în cursul perioadei specificateaici. Atâta timp a mai zăbovit îndurarea divină.

Hristos a comparat procedura lui Dumnezeu cu antediluvienii cu lucrarea Sa pentru neamul omenesc

de la sfârşitul timpului (Matei 24,37-39). În împrejurări asemănătoare, se poate aştepta ca Dumnezeu să lucreze în acelaşi fel. Totuşi, încercările de a determina timpul venirii lui Hristos pe acest temei sunt întru totul netemeinice. Noi trăim acum în timpul luat cu împrumut la încheierea timpului, cunoscând că nimicirea lumii va avea loc în curând (vezi 2 Petru 3,3-7). De asemenea, ştim că Spiritul lui Dumnezeu nu va lupta fără încetare cu oamenii care nu au ales să dea ascultare avertismentelor Sale şi să se pregătească pentru acel mareeveniment.

Geneza 6:4 4. Uriaşii erau pe pământ. Aceşti „uriaşi”, nephilim, nu erau urmarea căsătoriilor mixte, după cum au presupus unii. LXX traduce pe nephilim prin gigantes, de unde a derivat englezescul „giant”. În Numeri 13,33, izraeliţii au raportat că ei s-au simţit numai ca nişte lăcuste la vederea nephilim-ilor pe care KJV îl traduce cu „uriaşi”. Există motive de a crede că acest cuvânt ebraic se poate traduce din rădăcina naphal şi că nephilim erau dintre cei „violenţi” sau terorişti, mai degrabă decât „uriaşi” fizici.

Deoarece în acele zile întregul neam omenesc era de statură înaltă, trebuie să se fi intenţionat mai degrabă caracterul decât înălţimea. Antediluvienii, în general, aveau o mare putere fizică şi intelectuală. Aceştioameni renumiţi pentru înţelepciunea şi priceperea lor şi-au devotat persistent puterile intelectuale şi fizice spre satisfacerea propriei mândrii şi pasiuni şi spre oprimarea semenilor (PP 80, 84, 90).

Geneza 6:5 5. Domnul. [în engleză, Dumnezeu] Pentru a fi consecventă, KJV trebuia să înţeleagă „Domnul” în loc de „Dumnezeu”, aşa cum este folosit în ebraică cuvântul Yahweh, Iehova. După câte se pare, traducătorii lui KJV au fost influenţaţi de LXX, care spune: „Domnul Dumnezeu”.

Răutatea omului era mare. Limba omenească cu greu ar putea să prezinte un tablou mai izbitor al decăderii umane. Nu a mai rămas nimic bun în om, „el era putred până în măduva oaselor”. Orice „închipuire”a gândurilor lui era rea. Cuvântul „închipuire”, de la yeser, înseamnă „plan” sau „formaţie” şi este derivat din verbul „a fasona”, „a forma”, yasar. Prin urmare, „închipuire” se referă la gânduri rele ca produs al unei inimi rele. Hristos a zis: „Căci din inimă ies gândurile rele” şi a remarcat că ele produc rând pe rând „uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele” (Matei 15,19). În popor, inima a fost considerată centrul celor mai nobile puteri ale spiritului – conştiinţa şi voinţa. O inimă contaminată, mai devreme sau mai târziu, infectează întreaga viaţă.

În fiecare zi. Literal, „în fiecare zi”, sau „în timpul zilei”. Această expresie aduce la culme descrierea răutăţii antediluviene. Dacă aceasta nu este o corupţie totală, cum putea limba omenească să o exprime? Aici găsim răul aflat mai presus de orice în inimă, în „închipuiri”, sau gânduri şi fapte. Cu foarte puţine excepţii nu era nimic altceva decât un rău nu doar vremelnic, ci un rău continuu, şi nu doar în cazul câtorva inşi, ci în întreaga societate. Această stare a avut loc pentru că oamenii, „înadins se fac că nu ştiu” Cuvântul lui Dumnezeu (2 Petru 3,5).

Geneza 6:6 6. I-a părut rău Domnului. Forţa cuvintelor „i-a părut rău” Domnului se poate înţelege din afirmaţia explicativă „S-a mâhnit” în inima Lui. Aceasta dovedeşte că părerea de rău a lui Dumnezeu nu presupune lipsă de prevedere din partea Lui, sau vreo stare schimbătoare în natura ori scopul Său. În acest sens, Dumnezeu nu Se căieşte niciodată de nimic (1 Samuel 15,29). „Părerea de rău” a lui Dumnezeu este o expresie care se referă la durerea iubirii divine, pricinuită de păcătoşenia omului. Ea prezintă adevărul că Dumnezeu, consecvent cu faptul că este neschimbător, Îşi răspunderea unei poziţii schimbate faţă de un om schimbat. Menţionarea mâhnirii divine în faţa stării corupte a omului este o înduioşătoare indicaţie că Dumnezeu nu-l urăşte pe om. Păcatul omenesc umple inima divină cu adâncă mâhnire şi milă. Ea stârneşte oceanul nelimitat al simpatiei de care este capabilă iubirea nemărginită pentru omul păcătos. Cu toate acestea,ea Îl impresionează spre a acorda o răsplată dreaptă. (vezi Ieremia 18,6-10; PP 630).

Geneza 6:7 7. Am să şterg de pe faţa pământului pe om. Expresia ebraică tradusă aici „voi nimici” [versiunea engleză], înseamnă literal „voi curăţa” sau „şterge” (vezi Exod 32,32.33; Isaia 43,25). Folosirea ei în acest pasaj înseamnă stăpânirea neamului omenesc printr-un potop nimicitor şi este cea mai potrivită.

Geneza 6:8 8. Noe a căpătat milă. În aceste cuvinte se vede mila în mijlocul mâniei. Printre ele, Dumnezeu a făgăduit păstrarea şi restatornicirea omenirii. Cuvântul „milă” se întâlneşte în Scriptură aici pentru prima dată şi are în mod clar aceeaşi semnificaţie ca în referinţele Noului Testament, unde este înfăţişată favoarea îndurătoare şi nemeritată a lui Dumnezeu exercitată faţă de păcătoşi care nu o merită. Cât de mult l-a iubit Dumnezeu pe om, chiar în starea lui decăzută, se poate observa dintr-o serie de factori. El le-a dat o Evanghelie a îndurării în făgăduinţa seminţei femeii, o slujbă a îndurării, ridicând şi menţinând o succesiune debărbaţi evlavioşi ca să predice Evanghelia şi să-i avertizeze împotriva căilor păcatului, un spirit al îndurării spre a se lupta cu ei şi a mijloci pentru ei, o prevedere a îndurării, acordându-le o lungă perioadă de probă, o favoare suplimentară de îndurare, o amânare de o sută douăzeci de ani şi, în cele din urmă, o exemplu de îndurare, salvându-i pe cei credincioşi în timp ce toţi ceilalţi au fost nimiciţi. Acest vechi exemplu de har şi îndurare este un izvor de asigurare şi speranţă pentru credincioşii care trăiesc la sfârşitul timpului, timp pe care Însuşi Hristos l-a comparat cu vremea lui Noe (Matei 24,37-39). Urmaşii credincioşi ai Lui pot avea siguranţa că Dumnezeu îi va primi, aşa cum l-a primit şi pe Noe, îi va păstra în acelaşi fel în mijlocul răutăţii acestor zile şi se va îngriji de mântuirea lor la judecata viitoare.

Geneza 6:9 9. Noe era un om neprihănit. Istoria lui Noe introduce un subtitlu nou şi pe acela al potopului. Autorul prezintă în primul rând motivele pentru care Noe a găsit har în faţa lui Dumnezeu şi pentru care a fostcruţat în timpul nimicirii care a urmat. Nu un capriciu divin a făcut din el beneficiarul favorii divine, ci o viaţă care a fost în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Noe este caracterizat prin trei expresii, fiecare aşezându-l în cea mai favorabilă lumină în contrast cu contemporanii săi. El a fost un „om neprihănit”. Cuvântul „neprihănit” nu înseamnă nevinovăţie imaculată, ci credincioşie, castitate, virtute. Este demn de observat faptul că el este numit nu doar „neprihănit”, ci un „om neprihănit”. Ca să trăieşti în vremea lui Noe o viaţă exemplară era nevoie de un om care putea să stea fără teamă şi cu fermitate împotriva îndemnurilor rele, ispitelor subtile şi batjocurii ticăloase. El nu a fost nici slab, nici lipsit de judecată sau de putere de voinţă. El afost un „om” cu convingere puternică, drept în cugete şi fapte.

Fără pată între cei din vremea lui. Al doilea atribut îl înfăţişează pe Noe ca fiind „ireproşabil în generaţia sa”, RSV. Aceasta nu înseamnă că el a trăit într-o stare de nevinovăţie, ci mai degrabă în integritate morală. Nu se referă numai la viaţa evlavioasă a lui Noe, ci şi la statornicia religiei sale în mijlocul atmosferei de nedreptate în care trăia. Cu siguranţă că el avea o descendenţă curată, fiind şi în această privinţă deosebit de contemporanii săi, dintre care mulţi erau urmaşi ai căsătoriilor mixte dintre credincioşi şi necredincioşi.

Noe umbla cu Dumnezeu. În al treilea rând, viaţa lui Noe semăna cu aceea a strămoşului său evlavios Enoh (vezi cap. 5,22.24), care fusese mutat în slava veşnică numai cu 69 de ani înainte de naşterea lui Noe. Întimpul propriei copilării, când mutarea lui Enoh era încă vie în amintirea generaţiei mai în vârstă, trebuie ca Noe să fi auzit multe despre viaţa evlavioasă a acelui bărbat.

Dar faptul că Noe este descris astfel nu înseamnă că el a ajuns la această stare de îndreptăţire prin propriile eforturi. Ca toţi ceilalţi adevăraţi copii ai lui Dumnezeu, el a fost salvat prin credinţă în Dumnezeu (vezi Evrei 11,7).

Geneza 6:10 10. Noe a născut trei fii. Vezi comentariul pentru capitolul 5,32.

Geneza 6:11 11. Pământul era stricat. Starea păcătoasă a omului antediluvian este reprezentată ca stricăciune a întregului pământ. Termenul „stricăciune” este aplicat în altă parte la idolatrie, păcatul pervertirii şi coruperii adorării lui Dumnezeu (Exod 32,7; Deuteronom 32,5; Judecători 2,19; 2 Cronici 27,2). După cum se înţelege din expresia „înaintea lui Dumnezeu”, ei au practicat răul public şi în mod flagrant.

Geneza 6:12 12. Dumnezeu s-a uitat spre pământ. Starea de pe acest pământ a devenit subiectul cercetării deosebite a lui Dumnezeu. Inspiraţia dă în felul acesta asigurarea că judecata care urma să vină nu a fost un

act necugetat şi arbitrar al divinităţii. Această cercetare descoperă faptul că nu mai exista nici o deosebire între cainiţii sfidători de Dumnezeu şi setiţii temători de Dumnezeu. Cu foarte puţine excepţii, „orice făptură” se stricase.

Geneza 6:13 13. Sfârşitul oricărei făpturi. După ce a concluzionat că păcatul nu putea fi oprit prin nici un alt mijlocdecât prin nimicirea rasei (cu excepţia unei familii), Dumnezeu i-a făcut cunoscut lui Noe planul Său. Înştiinţările precedente despre intenţia divină de a nimici acest pământ (v.3.7) se presupune că sunt raportareacuvintelor pe care Dumnezeu le-a rostit în sfatul ceresc, mai degrabă decât către vreo ureche omenească. Cu toate acestea, aici a fost făcută o comunicare direct către Noe. Probabil că aceasta a avut loc cu o sută douăzeci de ani înainte de potop, după cum s-a sugerat în versetul 3. Dumnezeu a dorit să le ofere oamenilor ocazia de a îndrepta căile lor rele, dacă ei ar fi dorit aşa ceva şi, în consecinţă, l-a însărcinat pe Noe, un „propovăduitor al neprihănirii” (2 Petru 2,5) să vestească această solie de avertizare. Aceasta a constituit în sine o manifestare a îndurării, întemeiată pe principiul divin de a nu acţiona înainte ca oamenii să fi fost avertizaţi despre ce-i aşteaptă în caz că vor continua să păcătuiască (Amos 3,7).

A umplut pământul cu silnicie. Cuvintele preliminare ale lui Dumnezeu trebuie să-l fi zguduit pe Noe, dar urmează şi motivul pentru hotărârea lui decisivă. În loc să umple pământul cu oameni care să caute să trăiască în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu, omul „umpluse pământul cu silnicie”.

Am să-i nimicesc împreună cu pământul. Observaţi că Dumnezeu nu a făcut cunoscută intenţia Sa de a nimici pe om „de pe” pământ, ci „împreună” cu el. Deşi pământul ca atare nu poate suferi nici o nimicire penală, el trebuie să împărtăşească nimicirea omului, pentru că, în calitate de loc de locuit al omului şi loc al faptelor sale criminale, pământul este una cu el. Acest fapt nu înseamnă, desigur, nimicirea planetei noastre, cimai degrabă completa pustiire a suprafeţei sale.

Geneza 6:14 14. Fă-ţi o corabie. Începând de la darea poruncii de a clădi o corabie, trebuiau să fie făcute pregătiri pentru salvarea lui Noe şi a familiei sale. Cuvântul ebraic tradus „corabie” vine de la un termen egiptean care indică mari vase bune de navigat pe mare folosite pentru transportul obeliscurilor şi ambarcaţiuni de procesiune pentru transportul statuilor sfinte pe Nil.

Lemn de gofer. Cuvântul ebraic gopher vine de la vechiul sumerian giparu, un copac încă neidentificatîn mod absolut. Vechii egipteni îşi construiau vasele lor cele mari din cedru şi, de aceea, comentatorii au sugerat că lemnul de gofer poate să fi fost lemn de conifere, cum ar fi cedru sau chiparos. Calitatea lor răşinoasă l-ar face ideale pentru o astfel de întrebuinţare. Ellen G. White afirmă că lemnul folosit de Noe a fost chiparosul (PP 95).

S-o împarţi în cămăruţe. Corabia trebuia să fie împărţită în cămăruţe, literal, „cuiburi”, necesare în mod deosebit pentru mulţimea de animale, şi să fie călăfătuită şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Cuvântul tradus „smoală” este de origine babiloniană şi indică atât smoală, cât şi bitum. Astfel de materiale au fost găsite în Mesopotamia încă din vremurile străvechi şi folosite pentru călăfătuirea corăbiilor (vezi comentariul pentru cap. 2,12).

Geneza 6:15 15. Iată cum să o faci. Corabia trebuia să fie construită întocmai după instrucţiunile divine. Dimensiunile sale, aşa cum i-au fost date lui Noe, dovedesc că vasul era de o mărime extraordinară. Dacă aceste instrucţiuni detaliate nu ar fi fost de la Dumnezeu, Noe, un bărbat fără experienţă anterioară în construirea de corăbii sau navigaţie, nu ar fi putut-o construi niciodată. Cea mai mare corabie din antichitate cunoscută astăzi era un model egiptean, lungă de 130 de coţi şi largă de 40 de coţi. Corabia lui Noe era de aproape 3 ori mai lungă. Dacă este vorba de cotul de 52,32 cm (conform cu Deuteronom 3,11), lungimea corăbiei ar fi fost de 156, 96 m, lăţimea ei de 26,16 m şi înălţimea ei de 15,69 m. S-a presupus, în general, că acea corabie avea forma unei lăzi, sau a unei cutii, mai degrabă decât a unei corăbii, dar textul sacru nu spune niciunde acest lucru. Din cauza lipsei de informaţie precisă cu privire la forma corăbiei, se pare inutil a se calcula conţinutului cubic exact al corăbiei lui Noe. Totuşi, din datele descrierii este clar că ea a fost o corabiede dimensiuni formidabile, cu spaţii mari pentru animalele adunate în ea şi pentru hrană pe timp de un an.

Geneza 6:16 16. O fereastră. Anumite cuvinte ebraice şi construcţia gramaticală folosită în acest verset dau naşterela dificultăţi în stabilirea celor înţelese de Moise. Cuvântul tradus „fereastră”, şohar, poate avea fie înţelesul de „lumină”, „deschidere luminoasă”, sau „acoperiş”. Traducerea „acoperiş”, ca în RSV, pare să se întemeieze pe o evidenţă mai puternică decât traducerea „fereastră”. Faptul că Noe nu a putut să vadă suprafaţa pământului până ce nu a deschis şoharul (vezi cap. 8,6) se pare că favorizează acest punct de vedere. Orice ar putea să însemne, lumina era lăsată să intre prin partea superioară (vezi PP 95).

Sus, lată de un cot. Această propoziţie este greu de interpretat. Dacă termenul şohar înseamnă o „deschidere luminoasă”, propoziţia se poate referi la un fel de lucrare în zăbrele, înaltă de un cot de jur-împrejurul părţii de sus a corăbiei, pentru a îngădui să intre lumină. Dacă şohar înseamnă acoperiş, practic,aceasta poate avea acelaşi înţeles, şi anume că între acoperiş şi marginea de sus a pereţilor era un cot.

Geneza 6:17 17. Eu. [chiar eu, traducere KJV] Repetarea şi accentuarea lui „Eu” este o indicaţie clară că dezastrul care urma să vină a fost o lucrare divină şi nu o întâmplare naturală.

Un potop de ape. Cuvântul „potop”, mabbul este folosit peste tot în Vechiul Testament numai pentru potopul lui Noe, cu excepţia posibilă din Psalmi 29,10. Mabbul poate fi derivat dintr-o rădăcină asiriană care înseamnă „a distruge”. Construcţia ebraică a expresiei „un potop de ape”, ar permite să se citească „o distrugere de ape”. Acest pasaj este prima indicaţie a sensurilor în care să fie folosită distrugerea.

Geneza 6:18 18. Fac un legământ. Cel dintâi acord raportat între Dumnezeu şi Noe (vezi cap. 15,9-17 pentru procedura de urmat la încheierea unui legământ). Prin încheierea unui legământ cu Noe, Dumnezeu a întărit încrederea acelui bărbat credincios în siguranţa purtării de grijă divine. Orice se putea întâmpla, Noe ştia că el şi familia sa vor fi salvaţi.

Şi fiii tăi. Aceste făgăduinţe i-au cuprins chiar şi pe fiii nenăscuţi ai lui Noe şi soţiile lor, pentru că în acea vreme Noe încă nu avea copii, deşi era deja în vârstă de 480 de ani (vezi cap. 5,32). Nici unul dintre strămoşii lui Noe nu a aşteptat timp atât de îndelungat după urmaşi şi poate că el a şi pierdut speranţa de a mai fi binecuvântat cu copii. În multe ocazii, Dumnezeu a pregătit uneltele Sale alese pentru timpul de criză, călăuzindu-le prin lungi perioade de deznădejde, ca să poată învăţa răbdarea şi încrederea în El. Chiar aceeaşi experienţă au avut-o şi părinţii lui Isaac, Samuel şi Ioan Botezătorul. Porunca de a construi corabia cuprindea, în acel timp, asigurarea indirectă că, păstrând viaţa, spiţa familiei lui Noe nu se va stinge. Naşterea fiilor săi va fi atunci pentru Noe un semn de egală certitudine a potopului care urma să vină. Prin credinţă, el amers înainte, crezând „lucruri care încă nu se vedeau” (Evrei 11,7).

Geneza 6:19 19. Din tot ce trăieşte. Viaţa animalelor, cât şi cea a omului, urma să fie păstrată prin credinţa lui Noe.Comentatorii văd o contradicţie între porunca de a lua câte două din fiecare soi şi ordinul dat mai târziu să ia din anumite soiuri câte şapte (cap. 7,2). Prima porunca avea intenţia să-l informeze pe Noe cu privire la măsurile de precauţie care trebuiau să fie luate spre a salva lumea animală de la nimicirea completă, şi o pereche din fiecare urma să fie suficientă pentru reproducere. Aceasta este tot ceea ce a intenţionat Dumnezeu cu acea ocazie.

Geneza 6:21 21. Hrană. Trebuia să fie adunată hrană pentru familia lui Noe şi nutreţ pentru animale, în cantitate suficientă ca să ajungă pentru mai mult decât un an. Aceasta nu numai că trebuia să fie recoltată, ci şi înmagazinată în corabie. Pentru a îndeplini această lucrare în mod eficient era nevoie de talentul unui organizator priceput. Noe urma să devină nu numai un constructor de corabie şi un propovăduitor, ci şi un fermier şi furnizor totodată.

Geneza 6:22 22. Aşa a şi făcut Noe. Raportul despre instrucţiunea dată lui Noe se încheie cu observaţia că el a

făcut tot ce i-a cerut Dumnezeu să facă. În ascultarea de Dumnezeu, el nu a dat dovadă de ezitare. Legătura sa cu rudele care deveniseră, ca şi cainiţii cei blestemaţi, nu l-a influenţat în nici un fel. Educaţia sa, primită dela părinţii şi bunicii săi credincioşi, l-a pregătit pe Noe pentru o credinţă fără ezitare în Dumnezeu şi pentru ascultarea de poruncile Sale.

Acest scurt verset descoperă o sută douăzeci de ani de slujire credincioasă. Unii dintre aceia care au crezut solia lui Noe, ca bunicul său Metusala, au murit înainte să aibă loc înspăimântătorul eveniment. El a trăit solia pe care a predicat-o, iar aceia care l-au cunoscut cel mai bine, propria familie, nu se puteau sustragede la influenţa sa cea sfântă. Fiii săi nu numai că credeau ce predica el, dar au şi participat activ la pregătirile în vederea acelui teribil eveniment prezis înainte de naşterea lor.

Experienţa lui Noe înfăţişează un exemplu nobil pentru creştinii care ştiu că trăiesc în timpul sfârşitului şi se pregătesc ei înşişi pentru strămutare. Cea mai mare lucrare misionară a lor urmează să fie făcută în cămin.

Comentariile lui Ellen G. White

1-22 PP 90-98; SR 62-64

2 PP 81, 338; SR 62; 5T 93

3 FE 504; GC 338; LS 208; PP 92, 102; 4T 308

5 CH 109; CS 205; DA 633; Ev 567; FE 221, 421; GC 543; MYP 456; PP 79, 91; Te 281

5,6 SR 62

5-7 PP 325

5-8 GC 431

7 PK 297; PP 91, 92; SR 58

9 PP 363

11 GC 543; PP 91; Te 25

11-13 CH 109

12,13 PP 363

12-16 PP 92

13 FE 504

13, 14 GC 338

14-16 PP 92

17,18 SR 146

18 PP 363

Geneza 7:1 1. Intră. Timp de 120 de ani, Dumnezeu continuase să fie peste măsură de îndelung răbdător (1 Petru 3,20), iar viaţa şi lucrarea lui Noe „a osândit lumea” (Evrei 11,7). Dar oamenii nepăsători şi indiferenţi s-au

grăbit spre osânda lor. Dumnezeu n-a fost arbitrar când a salvat o familie şi le-a nimicit pe toate celelalte. Numai Noe fusese calificat pentru admitere pe pământul cel nou care trebuia să urmeze curăţării pământului prin apă.

Geneza 7:2 2. Din toate dobitoacele curate. Porunca de a lua cu el în corabie mai multe animale curate decât necurate presupune că Noe a ştiut cum să facă deosebire între cele două clase. Este clar că această deosebire nu-şi avea originea la Moise. Ea se întindea înapoi până la cele mai vechi timpuri, până la poruncile divine cu privire la jertfe – pentru care puteau fi folosite numai animale curate (vezi cap. 8,20).

Din vremurile străvechi numărul animalelor curate care trebuiau să fie luate în corabie a fost subiectul de dispută între traducătorii şi comentatorii Bibliei. Textul ebraic, citit literal „ia cu tine şapte şapte, un mascul cu femela lui”, poate fi înţeles ca însemnând „şapte perechi” sau „şapte din fiecare soi” de animal. LXX, Vulgata şi mulţi cercetători din vechime şi moderni sunt în favoarea traducerii „şapte perechi”, în timp ce anumiţi părinţi ai bisericii, reformatori şi, de fapt, cercetători din toate epocile s-au exprimat în favoarea lui„şapte indivizi”. Oricare ar fi explicaţia exactă, este evident că în corabie a trebuit să-şi găsească loc mai multe animale curate decât necurate. Prevăzând nevoia de hrană, după ce potopul distrusese toată vegetaţia, Dumnezeu ştia că omul va fi nevoit să mănânce, temporar, carne de animale curate. Mai mult decât atât, ele erau necesare pentru scopuri legate de jertfe. Pentru aceste motive evidente, Dumnezeu a luat măsura de prevedere de a păstra destule animale curate, pentru că nu se putea ca ele să dispară. Că în primele Sale porunci către Noe (cap. 6,19), Dumnezeu n-a făcut nici o deosebire între animalele curate şi necurate poate fi explicat prin faptul că, în acel timp, la 120 de ani înainte de potop, astfel de instrucţiuni de amănunt nu au fostnecesare (vezi comentariul pentru v.9).

Geneza 7:5 5. Tot ce-i poruncise Dumnezeu. După cum Noe a îndeplinit toate poruncile lui Dumnezeu în timpul celor 120 de ani anteriori (vezi cap. 6,22), în acelaşi fel a procedat şi în timpul ultimelor ore înainte de a veni potopul. Cât de mult trebuie să fi suferit el când a văzut mulţimea de oameni cu care el trăise timp de şase sute de ani, mergând indiferenţi şi nepăsători înspre osânda lor! Ştiind că peste o săptămână toţi aveau să moară şi văzându-i cum chefuiesc, ca şi cum nimic nu avea să se întâmple (Matei 24,37-39), probabil că Noe şi-a dublat eforturile finale de a-i avertiza şi a-i invita să intre cu el în corabie. Dar totul a fost fără nici un folos.

Geneza 7:6 6. Noe era de şase sute de ani. Vezi explicaţia de la cap. 5,32.

Geneza 7:7 7. Noe a intrat în corabie. Faptul că Noe nu a aşteptat să intre în corabie până în ultima zi dinaintea potopului reiese clar din comparaţia versetului 7 cu 10. Noe şi familia sa n-au pierdut nici un timp în a asculta porunca de a intra în corabia de salvare. Petru ne spune că au fost salvate de potop numai opt persoane (1 Petru 3,20), de unde reiese clar că Noe şi fiii lui aveau fiecare numai o singură nevastă. Poligamia, obişnuită pentru cainiţi, n-a fost practicată de urmaşii adevăratului Dumnezeu.

Geneza 7:9 9. Au intrat: două câte două. Ascultând de un îndemn tainic, animale de toate soiurile intrau în corabie. Doar puterea divină a putut efectua o astfel de intrare supusă şi ordonată în corabia cea mare. Ce avertizare uimitoare trebuie să fi fost aceasta pentru necredincioşii care au fost martori la ea! Erau animale domestice şi fiare sălbatice, animale târâtoare şi zburătoare, toate intrau în corabie, în aparenţă din propria voinţă. Ce contrast – dobitoacele necuvântătoare erau ascultătoare de Creatorul lor, iar fiinţele inteligente refuzau să ia seama la chemarea de avertizare a îndurării Sale! Dacă era ceva care putea să facă o astfel de minune, acest lucru ar fi trebuit să aibă o impresie asupra păcătoşilor, dar ei şi-au împietrit atât de mult timp inimile, încât chiar şi această minune nu i-a impresionat.

Geneza 7:11 11. Anul al şase sutelea. Este prima din multe afirmaţii cronologice exacte din Vechiul Testament. O declaraţie atât de grijulie în ce priveşte ziua exactă, luna şi anul potopului se află în contrast izbitor cu

povestirile legendare ale vechilor popoare păgâne cu privire la activitatea zeilor lor în legătură cu această lume.

Izvoarele adâncului celui mare. Pământul acesta, care mai înainte nu cunoscuse ploaie (vezi comentariul pentru Geneza 2,6) a fost inundat deodată de imense cantităţi de apă. A început o grea şi neîncetată ploaie. În mod simultan, scoarţa pământului s-a deschis cu rezultatul că masele de apă de sub suprafaţa pământului au izbucnit afară spre a efectua distrugerea şi a inunda cu desăvârşire pământul odinioară uscat.

Geneza 7:16 16. Domnul a închis uşa după el. Această afirmaţie scoate în evidenţă natura miraculoasă a evenimentelor din timpul săptămânii care a precedat potopul. Acest act divin a însemnat, de asemenea, că timpul de har pentru acea generaţie decăzută ajunsese la sfârşitul lui. După cum în zilele lui Noe uşa harului a fost închisă cu un scurt timp înainte de pedeapsa lui Dumnezeu, tot aşa în aceste zile din urmă potopul lui Dumnezeu urmează să fie avertizat: „închide uşa după tine; ascunde-te” (Isaia 26,20, 21; Matei 24,37-39; 2 Petru 3,6,7).

Geneza 7:17 17. Apele au crescut. Imensa întindere şi intensitate a potopului este bine exprimată printr-o serie de verbe şi adverbe: apele au „crescut” (v.17), „au ajuns mari” şi „au crescut foarte mult” (v.18), „au ajuns din ce în ce mai mari” (v.19), şi „s-au înălţat” chiar cu 15 coţi (aproximativ 792 cm) deasupra munţilor (vers 20). Descrierea este simplă, maiestuoasă şi vioaie. Un volum de apă de nemăsurat a acoperit pământul întreg. Întinderea universală a potopului cu greu putea fi exprimată în cuvinte mai convingătoare decât acestea.

Această descriere dovedeşte că părerea susţinută de unii că potopul a fost o chestiune locală în valea Mesopotamiei este imposibilă şi întru totul absurdă. Depozitele de aluviuni descoperite de arheologi la Ur din Chaldeea, de exemplu, nu pot fi făcute prin nici un efort al imaginaţiei să corespundă cu raportul Genezei despre potop (PP 107, 108).

Pretutindeni pe faţa pământului găsim resturi de fosile de plante şi animale care au fost depozitate în mod evident de apă. Aceste depozite se întind în anumite locuri până la adâncimi de cel puţin trei mile, însă adâncimea medie este ceva peste o jumătate de milă. Distribuirea universală a acestor resturi şi adâncimea la care sunt îngropate dovedesc dincolo de orice îndoială atât întinderea universală, cât şi teribila violenţă a potopului lui Noe.

Universalitatea acestei catastrofe este atestată de asemenea şi de legendele despre potop păstrate printre oamenii aproape ai fiecărei rase de pe faţa pământului. Cea mai amplă dintre aceste relatări este aceea a vechilor babilonieni, care erau aşezaţi în imediata apropiere a locului unde s-a oprit corabia după potop şi deunde neamul omenesc a început să se răspândească din nou. Poemul epic al lui Ghilgameş aduce multe asemănări concludente cu acelea ale Genezei, şi totuşi diferă de acesta, în aşa fel încât să facă dovada că acesta este o versiune deficientă a aceleiaşi istorisiri. O comparaţie a celor două relatări prezintă dovada impresionantă a inspiraţiei istorisirii Genezei.

Corabia este menţionată de două ori în v.17 şi 18 ca fiind „ridicată”, sau că „plutea”. Faptul că ea „plutea” în siguranţă „pe deasupra apelor” le oferă tuturor generaţiilor următoare asigurarea despre puterea lui Dumnezeu de a-i salva pe aceia care Îl ascultă şi se încred în El. Chiar acele elemente dezlănţuite să-i nimicească pe cei răi au purtat în siguranţă credincioasa familie a lui Noe. Niciodată Dumnezeu nu a dus lipsă de mijloace pentru a salva ce este al Lui. În acelaşi timp este voinţa Lui ca omul să exercite întreaga inteligenţă şi putere pe care i le-a dat Dumnezeu. Dumnezeu a ocrotit corabia în mod miraculos, însă a lăsat ca Noe să o construiască.

Geneza 7:21 21. Şi a pierit orice făptură. Cuvântul „orice” este întrebuinţat de trei ori şi este însoţit de o listă amănunţită a diferitelor forme de viaţă, „păsări”, „vite”, „fiare”, „tot ce se târa” şi „om”. Pentru a scoate şi mai mult în evidenţă acest lucru este amintit şi „orice”.

Geneza 7:24 24. Apele au fost mari. Faptul că 150 de zile cuprind şi pe cele 40 de zile din versetele 4, 12, 17 şi că aşa trebuie să fie calculate de la începutul acelei perioade se vede din versetul 11 şi cap. 8,4, unde se spune despre corabie că s-a oprit pe munţii Ararat în a şaptesprezecea zi a lunii a şaptea, exact la cinci luni după începerea ploii. Calculul este realizat pe baza unor luni de 30 de zile.

Comentariile Ellen G. White

1-24 PP 97-105; SR 65-69

1 DA 634; EW 284; FE 504; PP 98, 117; SR 65, 76, 408

2,3 PP 97

4 SR 65

9,10 PP 98

10 SR 65

11 AA 572; PP 99, 104

11,12 EW 284

11-24 Ed 129

13 FE 504

16 PP 98; SR 65

18,19 CD 49

20 PP 105

23 PP 112

Geneza 8:1 1. Dumnezeu Şi-a adus aminte de Noe. Prin acest verset nu se înţelege că Domnul îl uitase pe Noe pentru un timp. Aceasta este o expresie care arată solicitudinea şi harul divin. O înduioşătoare indicaţie desprepurtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de creaturile Sale se află în declaraţia că Dumnezeu Şi-a adus aminte, pelângă Noe, şi de toate celelalte vieţuitoare. Acela care a declarat că deşi „se vând cinci vrăbii cu doi bani, totuşi nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu.” (Luca 12,6.7 ; compară cu Matei 10,29-31; 6,26), îşi va aminti de copiii Săi credincioşi, care sunt „mai de preţ decât multe vrăbii.”

Geneza 8:2 2. Ararat. Toţi comentatorii biblici sunt de acord că este vorba despre regiunea muntoasă a Armeniei, deşi nu este sigur ce parte exactă din lanţul munţilor Ararat este indicată. Zvonurile care circulă că au fost găsite rămăşiţele corăbiei lui Noe sunt în realitate fără nici un temei. Tradiţionala aşezare, muntele Ararat modern, are două piscuri, unul de 4954 m, iar celălalt de 3744 m înălţime. Între perşi aceste două piscuri gemene sunt cunoscute ca Kuchi Nuch, „muntele lui Noe”. Aici a fost o poziţie ideală pentru a se opri corabiaîn timp ce apele au scăzut şi de unde supravieţuitorii potopului s-au putut răspândi spre oricare regiune (vezi comentariul pentru cap. 7,24).

Geneza 8:5 5. Apele au mers scăzând. Apele au scăzut treptat timp de două luni şi jumătate după ce corabia s-a oprit pe munţii Ararat.

Geneza 8:7 7. A dat drumul unui corb. La patruzeci de zile după apariţia vârfurilor de munţi, Noe a dorit să cunoască în ce măsură au secat apele şi dacă era neprimejdios pentru el să părăsească corabia. Întrucât apele scăzuseră, corabia îşi găsise deja siguranţă de furtuni într-un loc adăpostit, sus în munţi. Dintr-o astfel de poziţie era greu să-şi dea seama de întinderea la care ajunseseră apele în văile mai joase. De aceea a fost trimisun corb, pentru ca din comportamentul său, Noe să poată afla ceva despre starea pământului. Neputând să afle un loc de odihnă, corbul a zburat de jur împrejur pe deasupra apelor, întorcându-se din când în când la corabie. (PP 105).

Geneza 8:8 8. A dat drumul şi unui porumbel. Deşi nu se spune câtă vreme a aşteptat Noe înainte de a face o nouă încercare, expresia „a mai aşteptat alte şapte zile” (v.10) arată că prima perioadă de aşteptare fusese, de asemenea, de aceeaşi durată. O săptămână mai târziu, porumbelul a rămas plecat toată ziua, dar s-a întors spre seară cu o frunză de măslin, în aparenţă de la un pom care supravieţuise potopului. În ebraică, termenul „ruptă” arată în mod clar că frunza nu fusese găsită plutind pe deasupra apei. Noe a cunoscut frunza de măslin ca o dovadă că pământul trebuie să fie aproape uscat şi că, în curând, putea să părăsească corabia. După o săptămână, porumbelul nu s-a mai întors, dovadă că situaţia era suficient de normală spre a permite rămânerea afară din corabie. Ce simţăminte de bucurie trebuie să fi avut Noe!

Geneza 8:13 13. Învelitoarea corăbiei. Este arătată încă o perioadă de aşteptare, după care Noe a simţit că sosise timpul să facă el însuşi cercetări. Deoarece se putea vedea puţin printre zăbrelele deschizăturilor de sub acoperişul corăbiei, el a dat la o parte o porţiune din acoperiş. Cuvântul „învelitoare”, mikseh, este folosit în Vechiul Testament pentru a indica acoperişul Cortului Întâlnirii (Exod 26,14) şi, de asemenea, învelitoarele pentru mobilierul sanctuarului în timp ce acesta era transportat (Numeri 4,10-12). Deoarece aceste învelitori erau făcute din piele, este posibil că şi învelitoarea corăbiei era făcută la fel (vezi comentariul pentru cap. 6,16).

Geneza 8:14 14. În luna a doua. Lui Noe pământul i s-a părut destul de uscat. Însă Dumnezeu închisese uşa corăbiei şi Noe a aşteptat porunca lui Dumnezeu, spre a-i spune când anume urma să o părăsească. În total, ela aşteptat încă 57 de zile până ce apele au secat şi Dumnezeu a putut să dea îngăduinţa dorită.

Dacă presupunem că luna avea peste tot 30 de zile (vezi comentariul pentru cap. 7,24), jurnalul de bord al corăbiei în timpul potopului ar arăta astfel.

De la începutul potopului până în momentul când corabia s-a oprit pe munţii Ararat (cap. 7,11; 8,4) a trecut o perioadă de exact de cinci luni. Aceasta mai este redată ca 150 de zile (cap. 7,24), arătându-se astfel că cele 5 luni au fiecare câte 30 de zile. Cu toate acestea, este nesigur dacă anul de pe timpul lui Noe a fost lunar sau solar şi dacă începea primăvara sau toamna.

Corabia este dovada bunătăţii lui Dumnezeu şi a credinţei lui Noe cel ascultător. Corabia a constituit un loc de refugiu în vreme de primejdie, un cămin pentru cei fără cămin şi un templu unde se închina credincioasa familia a lui Noe. Ea i-a purtat în siguranţă din lumea veche în cea nouă, din mediul viciului şi al păcatului, pe un pământ curăţit de păcat. Corabia a fost mijlocul de salvare hotărât de Dumnezeu, iar în afară de ea nu era nici o siguranţă. După cum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi când acest veac de acum se va încheia brusc la venirea Fiului Omului (vezi Matei 24,37). Aceia care doresc să fie salvaţi trebuie să se folosească ei înşişi de mijloacele pe care Dumnezeu le-a lăsat pentru mântuirea lor.

Geneza 8:16 16. Ieşi. Noe învăţase să se încreadă în Dumnezeu şi să aştepte cu răbdare în timpul celor 120 de ani de propovăduire şi construcţie a corăbiei. Această lungă perioadă de lucrare activă a fost urmată de mai bine de un an în corabie. În timpul primelor săptămâni şi luni, el avusese experienţa ploii neîncetate, a furtunii turbate şi a groaznicelor mişcări de pământ, care păreau gata să nimicească fragila lui corabie. Mai târziu, când corabia s-a oprit pe munţii Ararat, a început un timp de obositoare aşteptare, care a durat timp de mai

mult de şapte luni. De câte ori a putut Noe să aibă simţământul că Dumnezeu uitase izolata corabie şi pe ocupanţii acesteia pe vârful cel înalt al muntelui. Fericite virtuţi gemene – credinţă şi răbdare! Cu ce mare bucurie trebuie să fi ascultat Noe încă o dată glasul lui Dumnezeu care i-a poruncit să iasă afară.

Geneza 8:17 17. Să mişune. Această declaraţie este considerată de unii comentatori ca însemnând că Dumnezeu restrânsese puterea de reproducere a animalelor în timpul anului pe care îl petrecuseră în strâmtele încăperi ale corăbiei. Acum este repetată binecuvântarea dată la început asupra animalelor să se înmulţească şi să umple pământul (cap. 1,22).

Geneza 8:18 18. Noe a ieşit afară. Când un înger a coborât din cer şi a deschis uşa care fusese închisă cu un an în urmă prin aceleaşi mijloace, Noe şi familia sa au ieşit afară. Animalele au urmat pilda lui Noe, părăsind corabia în mod ordonat, fiecare după soiul lui. Acest instinct de a se asocia cu alţi membri ai speciei lor este înmod general caracteristic lumii animale până în ziua de azi.

Geneza 8:20 20. Noe a zidit un altar. Prima faptă a lui Noe după ce a părăsit corabia a fost un act de închinare. Jertfele aduse de Noe nu au fost numai o expresie de recunoştinţă pentru că a fost păstrat, ci şi o nouă făgăduinţă a credinţei lui în Mântuitorul – simbolizat prin fiecare animal de jertfă. În aducerea de jertfe „din toate dobitoacele curate şi din toate păsările curate”, Noe a dat dovadă atât de recunoştinţă, cât şi de generozitate. Deşi acesta este primul text din Scriptură care aminteşte despre clădirea unui altar, nu trebuie săse creadă că nu se foloseau altare înainte de potop. Cuvântul „arderi de tot”, ’oloth, nu este acelaşi ca şi acelafolosit pentru a descrie jertfa lui Abel. Acesta este derivat dintr-un verb care înseamnă „a se înălţa” şi nu prezintă sugestia ridicării darului pe altar, ci a înălţării fumului jertfei arse spre ceruri (vezi Judecători 13,20; 20,40; Ieremia 48,15; Amos 4,10).

Geneza 8:21 21. Domnul a mirosit un miros plăcut. Mulţumirea lui Dumnezeu faţă de purtarea lui Noe şi acceptarea din partea Sa a darului lui Noe sunt prezentate chiar într-un limbaj omenesc. Răspunsul divin la închinarea devotată a lui Noe a fost o hotărâre că pământul nu va mai fi niciodată nimicit printr-un potop. Această făgăduinţă nu a fost făcută cunoscută lui Noe până ceva mai târziu (vezi cap. 9,8-17). Cuvintele „nu voi mai blestema pământul” nu au înlăturat blestemul din cap. 3,17. Ele se referă pur şi simplu la faptul că o catastrofă universală precum potopul nu va mai ajunge neamul omenesc. Potopuri localizate nu au fost incluse.

Gândurilor din inima omului. Unii comentatori văd o contradicţie între acest verset şi cap. 6,5-7. Dumnezeu adusese potopul din cauză că toate întocmirile gândurilor din inima omului erau „îndreptate în fiecare zi numai spre rău” şi aici, exact pentru acelaşi motiv, El a făgăduit că nu va mai trimite niciodată un altul. Trebuie să fie în sensul că în primul caz „întocmirile” se referă la un anume gând ca tradus în faptă (cap. 6,5) şi că aici se referă la tendinţele înnăscute ale omului. Nota suplimentară din KJV, „cu toate că” în loc de „pentru că” este probabil corectă.

Geneza 8:22 22. Cât va fi pământul. Obişnuitul ciclu sezonier al anului fusese complet şi universal întrerupt de către potop. Acum, Dumnezeu l-a asigurat pe Noe nu numai că niciodată nu va mai fi un potop, ci şi că nici oaltă întrerupere asemănătoare a ciclului sezonier nu va mai avea loc. Anotimpurile fuseseră hotărâte la creaţiune (Geneza 1,14); acestea trebuiau să continue.

Cel mai însemnat raport despre potop în afară de Biblie se întâlneşte în vechiul poem epic babilonian al lui Ghilgameş. Cu toate că acea parte a poemului epic care se ocupă cu potopul dă dovadă de surprinzătoare asemănări cu raportul Genezei, deosebirile dintre cele două istorisiri constituie dovada convingătoare despre inspiraţia şi exactitatea raportului biblic. Politeismul şi alte idei religioase păgâne dau poemului epic al lui Ghilgameş o definitivă nuanţă păgână. Cu toate că povestiri similare despre potop există astăzi printre toate rasele neamului omenesc, este numai firesc ca povestirea babiloniană să se afle mai aproape de exactitate decât altele din cauză că Babilonul este în apropierea munţilor Ararat. Pentru o

cunoaştere mai îndeaproape a poemului epic al lui Ghilgameş, vezi „Arheologia şi descoperirea istoriei antice”, pag. 115-117.

Comentariile lui Ellen G. White

4,6-11,13,15-20 PP 105

21 PP 106

22 COL 65; Ed 105; PP 106

Geneza 9:1 1. Dumnezeu a binecuvântat pe Noe şi pe fiii săi. Noe şi familia sa au primit o binecuvântare care era asemănătoare cu aceea pronunţată asupra lui Adam şi Eva după crearea lor (cap. 1,28). După cum Adam fusese strămoşul tuturor membrilor neamului omenesc, Noe a devenit strămoşul tuturor fiinţelor omeneşti de după potop. Binecuvântarea a constat în ambele cazuri dintr-o poruncă divină „creşteţi” şi umpleţi pământul. Totuşi, o parte din prima binecuvântarea iniţială a lipsit în binecuvântarea cea nouă, şi anume sarcina „supuneţi” pământul. Această omisiune reflectă, fără îndoială, faptul că stăpânirea lumii dată omului la creaţiune fusese pierdută prin păcat. Păcatul a stricat legătura care existase la început între om şi animale, iar cel puţin într-o anumită măsură, ele au fost eliberate de la supunerea faţă de el.

Geneza 9:2 2. S-apuce groaza. Deoarece păcatul cu urmările lui a dezlegat legătura supunerii de bunăvoie din partea animalelor faţă de voinţa omului, de aici înainte omul putea să stăpânească peste ele numai prin forţă, prin acea „frică” pe care a insuflat-o Dumnezeu acum în lumea animală. Natura devenise înstrăinată de om.

Frica pe care aveau să o aibă vieţuitoarele de pe pământ, din aer şi din apă nu urma să excludă revoltaocazională împotriva stăpânirii omului asupra lor. Uneori urmau să se ridice împotriva omului şi să-l nimicească. Într-adevăr, Dumnezeu le-a folosit câteodată pentru a administra dreptatea divină (vezi. Exod 8,6.17.24; 2 Regi 2,24). Totuşi, starea normală a creaturilor inferioare trebuia să devină o stare de groază instinctivă faţă de om, care le face mai degrabă să-l evite, decât să caute prezenţa lui. Este un fapt că oriunde civilizaţia omenească înaintează, animalele se retrag de acolo. Chiar fiarele sălbatice feroce, fără să fie provocate, de obicei îl ocolesc pe om şi fug de el, mai degrabă decât să-l atace.

Vi le-am dat în mâinile voastre. Această sentinţă divină îşi găseşte împlinirea în domesticirea anumitoranimale de al căror ajutor omul are nevoie, în dresarea animalelor sălbatice prin puterea superioară a voinţei omului şi în reducerea cu succes la neputinţă a creaturilor ofensive, prin inventivitatea şi ingeniozitatea sa.

Geneza 9:3 3. Să vă slujească de hrană. Expresia nu spune că atunci a început omul să mănânce pentru prima datăcarne de animal, ci doar că Dumnezeu l-a autorizat, sau mai degrabă i-a îngăduit să facă ceva ce potopul făcuse să fie o necesitate. Antediluvienii nelegiuiţi erau mâncători de carne (CH 109). Însă la început nu a fostvoia lui Dumnezeu ca creaturile Sale să se mănânce una pe alta. El îi dăduse omului ca hrană, plantele (cap. 1,29). Prin nimicirea vremelnică a întregii vieţi vegetale în timpul potopului şi terminarea rezervelor de hrană care fuseseră luate în corabie, s-a ivit o mare nevoie căreia Dumnezeu i-a făcut faţă prin faptul că a dat îngăduinţa să se mănânce carne de animale. De altfel, consumarea cărnii ca hrană urma să scurteze viaţa oamenilor păcătoşi (CD 373).

Această îngăduinţă nu însemna consumul fără reţineri şi nelimitat a oricărui fel de animal. Expresia „tot ce se mişcă şi are viaţă” exclude, în mod clar, mâncarea cadavrelor de animale care muriseră sau fuseserăucise de alte animale, pe care legea mozaică le-a interzis mai târziu în mod deosebit (Exod 22,31; Levitic 22,8). Deşi aici nu se face deosebire între animale curate şi necurate în ce priveşte hrana, nu urmează de aici că acest lucru era necunoscut pentru Noe. Faptul că Noe cunoştea această deosebire se vede clar din porunca de mai înainte de a lua în corabie mai multe animale curate decât necurate (Geneza 7,2) şi din faptul că el a adus ca ardere de tot numai animale curate (cap. 8,20).

Această deosebire trebuie să fi fost atât de bine cunoscută omului în vremea de mai înainte, încât nu a fost nevoie ca Dumnezeu să atragă în mod special atenţia lui Noe asupra ei. Numai atunci când această deosebire s-a pierdut în decursul veacurilor, prin înstrăinarea omului de Dumnezeu, au fost date în scris noi directive cu privire la animalele curate şi necurate (vezi Levitic 11; Deuteronom 14). Caracterul neschimbătoral lui Dumnezeu (Iacov 1,17) exclude posibilitatea de a interpreta acest pasaj ca îngăduinţă de a ucide şi a mânca toate vieţuitoarele. Animalele care au fost necurate pentru un motiv nu puteau fi curate pentru alt scop.

Ca şi iarba verde. Această înseamnă noutatea îngăduinţei de a folosi carnea ca hrană, alături de vegetale şi fructe care la început fuseseră hotărâte să fie hrana omului. Motivul pentru care Dumnezeu i-a îngăduit omului să adauge carnea la dieta lui vegetariană nu a fost numai lipsa vremelnică a vieţii vegetale, ca urmare a potopului, ci şi probabil din cauza faptului că potopul schimbase atât de mult forma exterioară a acestui pământ şi micşorase fertilitatea lui, încât în ţări precum nordul îndepărtat, avea să nu mai producă suficientă hrană vegetariană pentru a susţine viaţa omului.

Geneza 9:4 4. Carne cu viaţa ei. Interdicţia se aplică la mâncarea de carne cu sânge în ea, fie de animale vii, aşa cum era obiceiul barbar al unor triburi păgâne în trecut, fie de animale ucise din care sângele nu se scursese încă pe deplin. Această interdicţie a fost, printre altele, o protecţie împotriva cruzimii şi o aducere aminte despre jertfirea de animale, în care sângele, ca purtător de viaţă, era considerat sfânt. Dumnezeu a prevăzut căomul, căzând cu uşurinţă victimă credinţelor superstiţioase, va socoti că, împărtăşindu-se de lichidul purtător de viaţă al animalelor, propria putere de viaţă va fi întărită sau prelungită. Din cauza aceasta şi, probabil că din alte motive acum neclare pentru noi, mâncarea de carne cu sânge în ea a fost irevocabil oprită. Apostolii au considerat această interdicţie ca fiind obligatorie şi în era creştină. Ei au atras atenţia credincioşilor creştinidintre neamuri în mod deosebit asupra ei, pentru că aceşti credincioşi noi obişnuiseră înainte de convertire să mănânce carne cu sânge în ea (Fapte 15,20.29).

„Viaţă”, nephes (vezi comentariul pentru Geneza 2,7). A-l traduce cu „suflet”, aşa cum au făcut unii, întunecă adevărata semnificaţie (vezi Levitic 17,11). Sângele este esenţial pentru viaţă. Dacă în vreo parte a corpului este oprită circulaţia sângelui, acea parte moare. O pierdere completă a sângelui aduce în mod inevitabil moartea. Acesta fiind adevărul, cuvântul ebraic nephes, stând alături de sânge în acest text, trebuie să fie redat prin „viaţă”, ca în KJV.

Geneza 9:5 5. Sângele vieţilor voastre. (Text englez „sângele vostru al vieţilor voastre). Cele două pronume posesive „vostru” scoate în evidenţă valoarea vieţii omului, nephes, înaintea Cerului. Dumnezeu Însuşi Se va îngriji personal de răzbunarea vărsării de sânge de om, aşa cum se înţelege prin cuvintele „voi cere înapoi”, literal „a căuta după”, în vederea pedepsei.

De la orice dobitoc. Viaţa omului a fost protejată împotriva animalelor ca şi împotriva altor oameni printr-o proclamaţie solemnă cu privire la sfinţenia vieţii omului. Dispoziţia ca o fiară care a ucis un om să fie nimicită a fost mai târziu cuprinsă în codul mozaic (Exod 21,28-32). Această poruncă nu a fost dată cu scopul de a pedepsi fiara criminală, care nu se află sub Legea morală şi deci nu poate păcătui, ci pentru siguranţa oamenilor.

Din mâna oricărui om. Această avertizare este îndreptată împotriva sinuciderii şi omuciderii. Dumnezeu cere ca omul care îşi ia propria viaţă, ca acela care ia viaţa aproapelui său, să dea socoteală de fapta sa. Porunca „să nu ucizi” este atât de întinsă în cuprinsul ei, încât orice fel de scurtare, sau de luare a vieţii este oprită. Omul nu poate să dea viaţă şi, de aceea, nu are nici un drept să o ia, afară de cazul că i s-a cerut printr-o poruncă divină să facă acest lucru. Nici unul care este în posesia facultăţilor sale mintale şi morale şi, deci, răspunzător de faptele sale, nu poate să scape de judecata lui Dumnezeu, nici chiar acela care se sinucide. La înviere, fiecare ins va trebui să apară înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu ca să-şi primească răsplata (Romani 14,10; 2 Corinteni 5,10).

Geneza 9:6 6. Dacă varsă cineva sângele omului. Dumnezeu va răzbuna sau va aplica pedeapsa pentru fiecare

omor, totuşi, nu în mod direct, aşa cum a făcut în cazul lui Cain, ci indirect, punând în mâna omului puterea judecătorească. Cuvântul „varsă” înseamnă omor cu voia şi nu luarea vieţii în mod accidental, omor fără premeditare, pentru care legea a avut alte prevederi decât acelea menţionate aici (Numeri 35,11). Porunca divină înzestrează cârmuirea vremelnică cu putere judecătorească şi pune sabia în mâna ei. Dumnezeu a avut grijă să ridice o barieră contra supremaţiei răului şi, astfel, a pus temelia pentru o dezvoltare civilă a omenirii.

Geneza 9:7 7. Vezi comentariul de la v.1.

Geneza 9:9 9. Eu fac un legământ. Pentru a-i da lui Noe şi fiilor lui o puternică asigurare despre continuarea prosperă a neamului omenesc, Dumnezeu a făcut un legământ cu ei şi urmaşii lor şi l-a întărit cu un semn vizibil. Legământul a cuprins în prevederile sale toată posteritatea care a urmat şi, alături de familia umană, întregul regn animal.

Geneza 9:10 10. Toate cele care au ieşit din corabie. Acest pasaj nu înseamnă, aşa cum l-au explicat unii comentatori, că anumite animale supravieţuiseră potopului fără să fi ieşit din corabie şi că, prin urmare, a avutloc numai o inundaţie parţială a pământului. Deoarece această opinie contrazice de-a dreptul afirmaţii clare cătoate animalele de pe pământ şi din aer care nu au găsit adăpost în corabie fuseseră nimicite (cap. 6,17; 7,4.21-23), trebuie să fie găsită o altă explicaţie. Prepoziţia „cu” din expresia „cu orice... dobitoace” aici este mai potrivită redată „din” sau „cu privire la” (cazi cap. 20,13 „despre mine”). Traducerea RSV, urmând LXX, îl redă astfel: „orice fiară de pe pământ cu voi, atâtea câte au ieşit din corabie”.

Geneza 9:11 11. Nici o făptură nu va mai fi nimicită. Acest „legământ” conţinea numai o singură clauză şi a luat forma unei făgăduinţe divine. Regiuni puteau fi nimicite şi animale şi oameni măturaţi cu sutele sau cu miile, dar niciodată nu va mai fi o nimicire universală printr-un potop. Totuşi, această făgăduinţă nu înseamnă că Dumnezeu s-a legat ca niciodată să nu mai nimicească lumea prin alte mijloace decât apa. Planul Său declarat de a pune capăt oricărei răutăţi la încheierea istoriei acestei lumi printr-un mare foc nimicitor (2 Petru 3,7.10.11; Apocalipsa 20,9; etc.) în nici un caz nu contrazice făgăduinţa.

Geneza 9:12 12. Iată semnul. Dumnezeu a considerat că acest semn este necesar ca să inspire fiinţelor create de El încrederea în făgăduinţele Sale, acesta fiind un exemplu de condescendenţă din partea Sa faţă de slăbiciunea omului. Omul caută semne (Matei 24,3; 1 Corinteni 1,22), iar Dumnezeu, în îndurarea şi bunătatea Sa, le-a oferit într-o anumită măsură, deşi El doreşte ca urmaşii Săi să-şi păstreze credinţa, chiar dacă nu sunt conduşi de nici un semn şi să creadă fără o dovadă vizibilă (Ioan 20,29).

Geneza 9:13 13. Curcubeul Meu pe care l-am aşezat. Aşezarea curcubeului ca un semn al legământului făgăduinţei,că niciodată nu va mai fi un potop, presupune că acesta a apărut atunci pentru prima dată în norii cerului. Aceasta este o dovadă în plus că înainte de potop nu căzuse nici o ploaie. Curcubeul se produce prin refracţia şi reflexia razelor soarelui prin picăturile de ploaie de formă rotundă pe care cad razele.

Geneza 9:15 15. Şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământ. Curcubeul, un fenomen fizic natural, a fost un simbol potrivit despre făgăduinţa lui Dumnezeu de a nu mai nimici niciodată pământul printr-un potop. Deoarece condiţiile climaterice ale pământului aveau să fie cu totul diferite după potop, iar în cele mai multe părţi ale lumii ploile aveau să înlocuiască roua binefăcătoare spre a uda pământul, era necesar ca temerile oamenilor să fie liniştite de ceva de fiecare dată când ploaia începea să cadă. Mintea spirituală poate să vadă în fenomenele naturale descoperirile lui Dumnezeu despre Sine Însuşi (vezi Romani 1,20). Astfel, curcubeul este o dovadă pentru credincios că ploaia va aduce binecuvântare, iar nu nimicire universală.

Ioan a văzut în viziune un curcubeu care înconjura tronul lui Dumnezeu (Apocalipsa 4,3). Omul priveşte spre curcubeu pentru a-şi aduce aminte de făgăduinţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu Însuşi priveşte la

el spre a-şi aminti şi împlini făgăduinţa Sa. În curcubeu, credinţa şi încrederea omului întâlnesc imutabilitatea şi credincioşia lui Dumnezeu.

Razele de lumină sfântă care pornesc de la Soarele Neprihănirii (Maleahi 4,2) cum sunt văzute de ochiul credinţei prin prisma experienţelor vieţii, descoperă frumuseţea caracterului neprihănit al lui Isus Hristos. Legământul cel veşnic între Tată şi Fiu (Zaharia 6,13) asigură pentru fiecare fiică şi fiu credincios şi umil al lui Dumnezeu privilegiul de a privi în Isus pe Singurul plin de farmec şi, privindu-L, să fie schimbat după asemănarea Sa.

Geneza 9:17 17. Acesta este semnul. Acest legământ dintre Dumnezeu şi Noe a dus la o concluzie evenimentele în legătură cu cea mai mare catastrofă de care a avut parte vreodată acest pământ. Pământul, altădată frumos şi desăvârşit, oferea un tablou de pustiire completă, atât cât putea ochiul să vadă. Omul primise o lecţie cu privire la teribilele rezultate ale păcatului. Lumile necăzute văzuseră înspăimântătorul sfârşit la care ajunge omul când ascultă de porunca lui Satana.

Trebuia să fie făcut un nou început. Deoarece numai membrii credincioşi şi ascultători ai familiei omeneşti antediluviene supravieţuiseră potopului, era un motiv de speranţă că viitorul va prezenta un tablou mai fericit decât trecutul. După ce au fost salvaţi prin harul lui Dumnezeu de marele cataclism de neînchipuit, de la urmaşii lui Noe se putea aştepta să aplice pentru toate veacurile viitoare învăţămintele trase din potop.

Geneza 9:18 18. Fiii lui Noe. Cei trei fii ai lui, menţionaţi în mod repetat în pasajele anterioare (capitolele 5,32; 6,10; 7,13), sunt arătaţi din nou ca fiind capii naţiunilor în care s-a dezvoltat familia omenească. Numele lor sunt explicate în legătură cu tabela naţiunilor, cap. 10.

Ham este tatăl lui Canaan. Canaan, fiul lui Ham, este menţionat aici ca aluzie la viitor faţă de cele ce urmează. Pe de altă parte, trebuie să fi fost scopul lui Moise de a îndrepta atenţia evreilor din timpul său spre întâmplarea descrisă în versetele următoare, pentru ca ei să poată înţelege mai bine de ce canaaniţii cu care curând aveau să se întâlnească au fost atât de degradaţi şi de corupţi din punct de vedere moral. Rădăcina depravării lor se găsea în Ham, strămoşul lor din vechime, „tatăl lui Canaan”.

Geneza 9:19 19. Din ei s-au răspândit oameni peste tot pământul. Acest pasaj afirmă în cuvinte concise, dar evidente, că toţi locuitorii de mai târziu ai acestui glob sunt descendenţi ai celor trei fii ai lui Noe. Chiar dacă nu suntem în măsură să urmărim înapoi fiecare naţiune şi trib până la unul din capii de familii enumerate în capitolul următor, acest text afirmă în mod accentuat că pământul întreg a fost populat de urmaşii lui Noe. Părerea că anumite neamuri fuseseră cruţate de potop în regiuni îndepărtate ale acestei lumi şi că nu avuseserălegături cu fiii lui Noe nu este biblică.

Geneza 9:20 20. Noe a început să fie lucrător de pământ. Textul nu lasă să se înţeleagă în mod necesar că Noe, înainte de potop, nu fusese un lucrător de pământ, ci că el a început o nouă eră ca, literal, „om al pământului”.Cu toate că primise îngăduinţa de a ucide animale şi a mânca din carnea lor, totuşi Noe a simţit că era necesarsă cultive pământul de îndată spre a obţine hrană din el.

A sădit o vie. Afirmaţia nu trebuie să fie înţeleasă că Noe nu a sădit nimic altceva în afară de vie. Via este menţionată pentru a explica întâmplările care urmează, şi nu spre a exclude cultivarea pământului şi pentru alte scopuri. Armenia, ţara în care s-a oprit corabia, era cunoscută în vechime ca o ţară a podgoriilor, după cum mărturiseşte mult umblatul istoric grec, Xenophon. Cultivarea viţei de vie era obişnuită în întregul Orient Apropiat şi poate fi urmărită până în cele mai vechi timpuri.

Noe nu a făcut nici un rău, sădind o vie. Viţa de vie este una dintre cele mai nobile plante din creaţiunea lui Dumnezeu. Hristos a folosit-o spre a ilustra legătura Sa cu biserica (Ioan 15) şi a preţuit rodul ei prin aceea că a băut din el în cea din urmă seară a lucrării Sale pământeşti (Matei 26,27-29). Mustul de struguri este foarte binefăcător pentru corpul omenesc, atâta timp cât el este nefermentat.

Geneza 9:21 21. Vin. Ebraicul yayin, zeama de struguri. În cele mai multe cazuri, dacă nu în toate, contextul biblic indică o băutură fermentată – şi, prin urmare, îmbătătoare. Ca rezultat al folosirii a acestei băuturi, Noe „s-a îmbătat”. Deoarece beţia fusese unul dintre păcatele erei antediluviene, trebuie să recunoaştem că lui Noe îi erau cunoscute relele folosirii băuturilor alcoolice. Raportul despre păcatul lui Noe este o dovadă despre nepărtinirea Scripturilor, care raportează atât greşelile marilor oameni, cât şi virtuţile lor.

Nici vârsta, nici biruinţele spirituale mai înalte nu sunt o garanţie împotriva înfrângerii în ceasul încercării. Cine ar fi crezut că un bărbat care a umblat timp de sute de ani cu Dumnezeu şi care se împotrivise ispitirilor mulţimii să cadă singur? O oră de neatenţie poate păta cea mai curată viaţă şi poate anula mult din binele care a fost făcut în decursul anilor.

S-a dezgolit. „Vinul este batjocoritor” (Proverbe 20,1) şi poate înşela pe cel mai înţelept dintre oameni, dacă nu veghează. Beţia deformează şi degradează templul Spiritului Sfânt, care suntem noi, slăbeşte principiul moral şi îl expune pe om la nenumărate rele. El pierde atât controlul facultăţilor fizice, cât şi psihice. Necumpătarea lui Noe a adus ruşine asupra unui om bătrân respectabil şi l-a supus pe cel care a fost înţelept şi bun, la batjocură şi dispreţ.

Geneza 9:22 22. Goliciunea tatălui său. Faptul că Ham este numit din nou tatăl lui Canaan pare să lase a se înţelegecă atât tatăl, cât şi fiul aveau înclinaţii nesfinte asemănătoare, pe care ei înşişi le descoperă, nu numai în incidentul descris aici, ci şi mai târziu în practicile religioase ale unei întregi naţiuni. De altfel, se arată că întâmplarea a avut loc la câtva timp după potop, când Canaan, cel de-al patrulea fiu al lui Ham (cap. 10,6) eradeja născut. Păcatul lui Ham nu a fost un păcat neintenţionat. Poate că el a văzut starea ruşinoasă a tatălui săuîn mod întâmplător, însă, în loc să fie cuprins de întristare pentru nebunia tatălui său, el s-a bucurat de ce văzuse şi a găsit plăcere în a face cunoscut.

Geneza 9:23 23. Sem şi Iafet au luat mantaua. Cei doi fraţi mai mari ai lui Ham nu au împărtăşit simţămintele stricate ale acestuia. Şi Adam avusese doi fii bine crescuţi, Abel şi Set, şi un fiu al păcatului. Cu toate că toţi avuseseră parte de aceeaşi educaţie şi iubire părintească, păcatul s-a manifestat mult mai mult într-unul decât în ceilalţi. Acum, acelaşi spirit de stricăciune izbucneşte într-unul din copiii lui Noe, în timp ce ceilalţi fii, crescuţi în acelaşi cămin şi în acelaşi condiţii ca şi Ham, dau dovadă de un admirabil spirit de decenţă şi de stăpânire de sine. În timp ce tendinţele rele ale criminalului Cain s-au perpetuat în descendenţii săi, natura decăzută a lui Ham s-a dat pe faţă mai departe în urmaşii săi.

Geneza 9:24 24. Noe s-a trezit. După ce şi-a redobândit starea de conştienţă şi raţiunea, Noe a aflat despre ce se întâmplase în timpul somnului său, probabil când a întrebat despre rostul mantalei care îl acoperea. Fiul lui „mai tânăr”, literal, „fiul lui cel mic”, însemnând „fiul cel mai tânăr”, se referă la Ham (vezi comentariul pentru cap. 5,32).

Geneza 9:25 25. Blestemat să fie Canaan. Blestemul fiind rostit asupra lui Canaan, al patrulea fiu al lui Ham, mai degrabă decât asupra făptuitorului crimei, a fost considerat de unii comentatori ca dovadă că Canaan a fost adevăratul vinovat, iar nu Ham, şi că el este acela la care face referire versetul 24 ca fiind cel mai tânăr membru al familiei lui Noe. Origen, părinte al bisericii, menţionează tradiţia că mai întâi Canaan a văzut ruşinea bunicului său şi a vorbit despre aceasta tatălui său. Nu este imposibil ca el să fi luat parte la fapta rea atatălui său.

Blestemul lui Noe nu pare să fi fost rostit din resentiment, ci mai degrabă ca o profeţie. Profeţia nu îl încătuşează pe Canaan în special, sau pe fiii lui Ham în general, în legăturile de fier ale unui destin. Aceasta este numai o prezicere a ceea ce Dumnezeu a văzut mai dinainte şi a anunţat prin Noe. Probabil că deja Canaan umbla în păcatele tatălui său, iar acele păcate au ajuns o trăsătură atât de puternică a caracterului naţional al descendenţilor lui Canaan încât, mai târziu, Dumnezeu a poruncit nimicirea lor.

Robul robilor. Sem l-a subjugat pe Iafet şi Iafet l-a subjugat pe Sem, însă Ham n-a subjugat niciodată pe nimeni.

Geneza 9:26 26. Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem. În contrast cu blestemul, binecuvântările sunt prezentate cu un nou „El a mai zis”. După pronunţarea fiecărei binecuvântări urmează anunţarea sclaviei lui Canaan, ca un refren mai mic. În loc să dorească binele lui Sem, Noe preamăreşte pe Dumnezeul lui Sem, şi anume pe Iehova, după cum a făcut şi Moise în cazul lui Gad (Deuteronom 33,20). Însă, având pe Iehova ca Dumnezeu al său, el urma să fie şi beneficiarul şi moştenitorul tuturor binecuvântărilor mântuirii pe care Iehova le dă credincioşilor Săi.

Geneza 9:27 27. Dumnezeu să lărgească locurile stăpânite de Iafet. Printr-un cânt asupra numelui lui Iafet, Noe concentrează binecuvântarea sa pentru acest fiu în cuvântul „lărgească”, patah. Prin aceasta, Noe a arătat răspândirea remarcabilă şi prosperitatea naţiunilor iafetite.

Iafet să locuiască în corturile lui Sem (în textul englez: „el”). Pronumele personal „el” se referă la Iafet şi nu la Dumnezeu, cu toate că unii comentatori mai vechi şi moderni ai Bibliei l-au înţeles în felul acesta. Semnificaţia cuvântului poate să fi fost dublu, deoarece, de-a lungul vremii, descendenţii lui Iafet au luat multe din ţările semite şi au locuit în ele şi pentru că iafetiţii urmau să se împărtăşească cu binecuvântărilemântuirii semiţilor. Când Evanghelia a fost propovăduită în limba greacă, o limbă iafetită, Israel, urmaşul lui Sem, deşi subjugat de Roma iafetită, a devenit învingătorul spiritual al iafetiţilor, şi astfel, în mod figurat, i-a primit în corturile lui. Toţi care sunt mântuiţi sunt o parte din Israelul spiritual şi intră în sfânta cetate pe porţi care poartă numele celor doisprezece seminţii ale lui Israel (Galateni 3,29; Apocalipsa 21,12).

Profeţii ca aceasta nu hotărăsc soarta indivizilor înăuntrul grupei respective, nici pentru mântuire, nici pentru condamnare. Canaanita Rahav şi iebusitul Aravna au fost primiţi în comunitatea poporului ales al lui Dumnezeu, iar femeia canaanită a fost ajutată de Domnul datorită credinţei sale (Matei 1,5; 2 Samuel 24,18; Matei 15,22-28). Însă asupra fariseilor şi cărturarilor împietriţi pronunţase vaiuri, iar Israel a fost lepădat din cauza necredinţei (Matei 23,13; Romani 11,17-20).

Geneza 9:29 29. Toate zilele lui Noe. Istoria lui Noe se sfârşeşte cu o binecunoscută formulă din capitolul 5, care sugerează ideea că istorisirile cuprinse în cap. 6-9 aparţin istoriei lui Noe. Cu toate că Noe a fost un om neprihănit şi a umblat cu Dumnezeu, el nu a atins nivelul spiritual al lui Enoh, străbunicul său. După ce a fost martor la creşterea şi răspândirea unei noi generaţii şi după ce a văzut cât de repede a urmat ea relele înclinaţiiale inimii ei, el a murit.

Comentariile lui Ellen G. White

1 8T 213

2,3 PP 107

3,4 CD 373

4 CD 393

6 PP 516

11-14 SR 70

11-16PP 106

16 Ed 115; SR 70; TM 157

21-23,25-27 PP 117

Geneza 10:1 1. Iată spiţa neamului. Autenticitatea Genezei 10 a fost contestată de criticii Bibliei, care l-au stigmatizat fie ca un document ulterior întemeiat pe informaţii greşite, fie ca fiind o adevărată invenţie. Totuşi,recentele descoperiri dovedesc validitatea ei. Fără Geneza 10, cunoştinţele noastre despre originea şi legăturile dintre diferitele rase ar fi mult mai puţin complete decât sunt. Acest capitol confirmă cuvintele lui Pavel la Atena, că Dumnezeu „a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur [să locuiască pe toată faţa pământului]” (Fapte 17,26).

Fiilor lui Noe. Expresia „Iată spiţa neamului” apare în mod frecvent în Geneza (vezi Geneza 6,9; 11,10; 25,12.19; etc.), de obicei, ca titlu pentru informare genealogică. Fiii lui Noe nu sunt trecuţi pe listă după vârstă, ci după importanţa lor relativă faţă de evrei (vezi comentariul pentru cap. 5,32). Toţi cei trei fii s-au născut înainte de potop. Sem înseamnă „nume” sau „renume”, Ham „căldură”, iar Iafet, fie „frumuseţe”, fie „expansiune”. Se pare că pentru Iafet este preferabil ultimul înţeles, având în vedere binecuvântarea rostităde tatăl său asupra lui (vezi cap. 9,27). Acest nume reflectă, probabil, simţămintele lui Noe la data naşterii lor.Naşterea lui Sem îl asigură pe Noe de „renume”, există în inima lui o „căldură” deosebită pentru Ham, în Iafet, el a văzut creşterea familiei sale. De asemenea, numele mai sugerează şi viziunea profetică. Sem a fost renumit ca strămoş al lui Avraam şi astfel al lui Mesia, firea lui Ham a fost aprinsă, neînfrântă şi senzuală, urmaşii lui Iafet s-au împrăştiat pe diferite continente. Însă Duhul inspiraţiei nu s-a descoperit numai în numele pe care Noe le-a dat fiilor săi. El se reflectă şi în binecuvântările şi blestemul rostit asupra lor (vezi cap. 9,25-27). Numele de Ham, astăzi apare adesea ca nume ebraic sub forma de Chaim.

Li s-au născut fii. Însemnata binecuvântare a lui Dumnezeu asupra supravieţuitorilor potopului a avut ca rezultat rapida înmulţire a neamului omenesc (vezi cap. 9,1; 10,32). Ordinea în care sunt prezentate numelefiilor lui Noe este în armonie cu un procedeu literar ebraic cunoscut ca „paralelism răsturnat”. După ce dă numele lor în ordinea obişnuită, „Sem, Ham şi Iafet”, Moise enumără mai întâi urmaşii lui Iafet şi la sfârşit pe cei ai lui Sem. Un alt caz al acestui procedeu se întâlneşte în Matei 25,2-4.

Geneza 10:2 2. Fiii lui Iafet au fost: Gomer. Gomer a fost strămoşul unui popor cunoscut din inscripţiile asiriene caGamir sau Gimirrai. Ei sunt cimerienii din vechea literatură greacă şi aparţin familiei de naţiuni indo-europene.După autorul grec Homer, cimerienii au migrat din nordul Europei şi au apărut în provinciile nordice ale Imperiului Asirian pe timpul lui Sargon al doilea, prin secolul al VIII-lea î.Hr. Ei au invadat vechea Armenie, însă au fost împinşi spre vest de asirieni. O veche scrisoare asiriană arată că nici unul dintre traducătorii lor nucunoşteau limba poporului lui Gomer. Cimerienii, la rândul lor, au nimicit regatele Frigian şi Lidian din Asia Mică, însă au fost absorbiţi gradat de popoarele din Anatolia. Poeţii vremii vorbesc despre teroarea inspirată în sufletele oamenilor de cimerieni. Ca mărturie a puterii lor, o mare parte din Anatolia a purtat cândva numele de Gomer. Cei din vechime au vorbit despre „Bosporos Cimerian”, iar armenii mai numesc încă Gamir o parte din ţara lor. Se crede că Crimeea poartă numele lor până în ziua de azi.

Magog. Identificarea acestui nume este dificilă. În Ezechiel 38,39, Gog, un rege al lui Magog, apare ca un crunt vrăşmaş al poporului lui Dumnezeu. O scrisoare din secolul al XV-lea a regelui babilonian către un faraon egiptean menţionează pe Magog ca fiind un trib barbar din nordul îndepărtat. Prin urmare, se presupune că acest trib a trăit undeva prin nordul Mării Negre, probabil în apropiere de urmaşii lui Gomer, unfrate al lui Magog.

Madai. Mezii, sau madaii, apar pentru prima oară în inscripţiile asiriene ale secolului al IX-lea î.Hr. ca un popor care a trăit pe înaltul platou iranian la răsărit de Asiria. După ce au jucat un rol minor în istoria lumiiantice, ei apar deodată în secolul al VII-lea î.Hr. ca o naţiune puternică sub regele Cyaxares, când, în unire cu babilonienii, nimicesc Imperiul Asirian. Când cei doi aliaţi au împărţit imperiul nimicit, mezii au primit provinciile nordice din partea superioară a râului Halys din Asia Mică, stăpânind întinsul lor domeniu din Ecbatana, Ahmeta biblică (vezi Ezra 6,2. Astyages, fiul lui Cyaxares, a fost înfrânt de conducătorul persan Cyrus, care a unit împărăţia Mediei şi Persiei, iar apoi a nimicit Babilonul. În felul acesta, supremaţia a ajuns, pentru prima dată în istoria lumii, în mâinile rasei indo-europene.

Iavan. Grecii, sau Ionienii, au descins din Iavan. Ionienii din primele timpuri sunt menţionaţi pentru prima dată în rapoartele hitite ca locuitori ai regiunilor de coastă apusene din Asia Mică. Aceasta s-a întâmplat pe la mijlocul celui de-al doilea mileniu î.Hr., aproximativ pe vremea când a scris Moise Geneza. În inscripţiile asiriene ei sunt numiţi yamnai.

Tubal. Tiberienii lui Herodot şi Tabalaenii din izvoarele cuneiforme asiriene urmează să fie identificaţi ca urmaşii lui Tubal. Tubal este menţionat în inscripţiile celui de-al doisprezecelea secol î.Hr. ca fiind aliat cu Muski (Meşec) şi Kaski într-o încercare de a cuceri partea de nord-est a Mesopotamiei. Salmanasar al III-lea se referă la Tubal ca ţară pentru primă dată prin secolul al IX-lea î.Hr., în timp ce inscripţiile cu un secol mai târziu îi localizează pe tabalaeni ca fiind colonişti în Munţii Anti-Taurus din sudul Capadociei. Mai târziu, ei au fost împinşi în Armenia, unde autorii greci din perioada clasică au venit în contact cu ei.

Meşec. Probabil strămoş al aşa-numiţilor Moschoi din scriitorii clasici greci, Mushku din inscripţiile asiriene. Aceste inscripţii reprezintă pe Tabal şi pe Mushku ca aliaţi, ca în Ezechiel 38. Mushku apar pentru prima dată, în partea de nord a Mesopotamiei, în timpul domniei lui Tiglat-pilesser I, aproximativ pe la 1100 î.Hr. Ceva mai târziu, ei s-au aşezat în Frigia, iar de acolo, în secolul al VIII-lea, sub regele lor Mita, au pornitcu război asupra lui Sargon al II-lea. În această bătălie împotriva asirienilor, ultimul rege al Carchemiş-ului a încercat în zadar să obţină ajutor de la Mita, regele Meşecului. După ce a stăpânit câtăva vreme asupra părţii de nord a Anatoliei, Mushku au pierdut-o, mai întâi în faţa cimerienilor, iar apoi în faţa Lidienilor.

Tiras. Probabil strămoş al Tursenoi. Acest popor, care îşi trage numele de la Tiras, a trăit pe coasta devest a Asiei Mici, unde erau binecunoscuţi ca piraţi. Înrudiţi, probabil, cu tirsenienii italieni, ei apar mai târziu,prin secolul al XIII-lea î.Hr. în inscripţiile egiptene, sub numele de Turusha. Ei au jucat un rol de conducători printre popoarele migratoare de coastă din perioada pre-elenă.

Geneza 10:3 3. Fiii lui Gomer: Aşchenaz. Aşchenaz, primul fiu al lui Gomer, fiul lui Iafet, a fost strămoşul poporului indo-european Ashkuza, care a trăit pe la sud-est de lacul Urmiah, pe vremea lui Esarhaddn, în secolul al VII-lea î.Hr. Lacul Aşchenian din Frigia îşi trage numele de la el. Esarhaddon a dat pe fiica sa de soţie lui Bartatua, regele aşuzilor, după ce a fost asigurat prin zeul soarelui lui că Bartatua va rămâne credincios faţă de Asiria. De aici înainte îi găsim pe Ashkuza unindu-şi forţele cu ale asirienilor împotriva cimerienilor şi a mezilor. Madies, fiul lui Baratua, a încercat fără succes să îi ajute pe asirieni când mezii şi babilonienii au asediat Ninive. După căderea Asiriei, aşcuzii au fost subjugaţi de mezi. Împreună cu împărăţiile indo-europene ale Araratului, minni şi ale mezilor, ei au fost chemaţi la luptă de Ieremia pentru a nimici Babilonul (Ieremia 51,27).

Rifat. Datorită legăturilor sale cu Gomer, Aşchenaz şi Togarma, probabil că Rifat a fost strămoşul unui alt trib european din Capadocia. Totuşi, numele lui nu a fost găsit încă în vechile inscripţii. Iosif Flavius îiidentifică pe urmaşii lui cu paflagonienii care au locuit la vest de Halys-ul inferior din Asia Mică şi a cărui capitală a fost la Sinope.

Togarma. Strămoş al poporului Tagarma sau Tagarama, menţionat în rapoartele hitite ale secolului al XIV-lea î.Hr. Ei sunt aşa-numiţii tilgarimu din inscripţiile asiriene, care îi aşează în nordul munţilor Taurus. Sancherib, fiul lui Sargon îi menţionează alături de chilakki, care au locuit pe Halys în Asia Mică. Amândoi regii asirieni pretind că au cucerit ţara lor. Ezechiel declară (Ezechiel 27,14) că din ţara lor se aduceau catâri şi cai la târgurile din Fenicia. Togarma apare în Ezechiel 38,6 printre aliaţii lui Magog. Armenii urmăresc genealogia lor înspre înapoi până la Haic, fiul lui Torgomşi, de aceea, se pare că sunt descendenţii lui Togarma.

Geneza 10:4 4. Fiii lui Iavan: Elişa. Deoarece Tirul a importat învelitoarele sale de purpură din „ostroavele Elişei” (Ezechiel 27,7), probabil insulele Sicilia şi Sardinia, s-ar părea că descendenţii lui Elişa, fiul lui Iavan, trebuie să fie căutaţi în acea regiune. Se ştie că Sicilia şi Sardinia au fost colonizate de greci, astfel, locuitorii din Sardinia şi Corsica au fost „fiii” Greciei continentale, exact aşa cum Elişa a fost fiul lui Iavan, din care au descins grecii. Asemănarea numelui Elişa pentru această parte a Greciei, numită Aeolis sau Elis, şi cu numele

„Elada” cu care Grecii au numit ţara lor, pare să facă legătura cu Elişa, de la început, şi cu Grecia de pe continent.

Tarşiş. Acest nume apare des în Biblie. După Isaia 66,19 şi Psalmi 72,10, Tarşiş a fost o ţară „îndepărtată”. Ea avea bune legături comerciale cu Tirul, care importa de acolo argint, fier, cositor şi plumb (Ezechiel 27,12). Iona a avut de gând să fugă la Tars, când Domnul l-a trimis la Ninive (Iona 1,3). Cea mai îndepărtată colonie feniciană fiind acolo, cele mai mari vase oceanice ale Feniciei au fost numite „corăbiile dinTarsis” (Psalmi 48,7). Se presupune că aceasta este regiunea minieră din sud-vestul Spaniei, Tartessus al grecilor şi romanilor. Aşezat la vest de Gibraltar la gura râului Baetis, acum Guadalquivir, Tarsis a fost cel mai important port al Spaniei antice. Mai târziu, numele de Tarsis a fost extins asupra întregii regiuni.

Chitim. Mulţi comentatori au identificat Chitimul cu Cipru, deoarece capitala Ciprului se numea Chition. Aceasta s-ar potrivi cu Isaia 23,1.12 care vorbeşte despre Chitim ca neaflându-se departe de Tir şi Sidon. În Ieremia 2,10 şi Daniel 11,30, prin numele de Chitim se înţelege greci în general. Însă, semnificaţia lui primară, ca în Isaia, poate să fie mult mai circumscrisă. De aceea este certă identificarea Chitimului fie cu Ciprul, fie cu alte insule din apropierea Greciei.

Dodanim. Dacă ortografia aceasta este corectă, trebuie să înţelegem că este grecescul dardanieni, de-a lungul coastei greceşti a Asiei Mici. Totuşi, LXX îl redă rodioi. Lista paralelă din 1 Cronici 1,7 redă în ebraică rodanim, pe care traducătorii KJV l-au schimbat în donanim, ca să se potrivească ortografiei ebraice din cap. 10,4. Literele D şi R din ebraică se aseamănă atât de mult, încât un copist, în acest verset, ar fi putut foarte uşor să confunde pe r cu d. Dacă ortografia numelui, în original, a fost într-adevăr Rodanim, atunci probabil că este vorba de grecii din Insula Rodos.

Geneza 10:5 5. Popoarele din ţările neamurilor. Urmaşii lui Iavan, diferitele triburi greceşti menţionate în versetul precedent – populaţia Greciei şi a insulelor învecinate cu ea, a Siciliei, Sardiniei, Spaniei şi Ciprului – au pornit să colonizeze insulele şi regiunile de coastă ale Mediteranei. Acest verset arată că numele date indică numai grupuri tribale principale. Evident că până pe vremea lui Moise avuseseră loc mai multe ramificaţii. Când a fost scrisă Geneza, populaţiile Mediteranei centrale şi de vest au fost subîmpărţite în multe şi diferite grupe, descinzând probabil toate din Iavan, cel de-al patrulea fiu al lui Iafet.

Geneza 10:6 6. Fiii lui Ham: Cuş. Poporul evreu a fost asociat mult mai îndeaproape cu rasa hamitică decât cu urmaşii lui Iafet. Cuş, sau Kuş este vechea Etiopie. Ea cuprinde Nubia de astăzi şi o parte din Sudan până la Khartoum. Această ţară este numită Cas în inscripţiile egiptene şi Cuşu în textele cuneiforme asiriene. Totuşi, Cuş nu cuprinde numai Nubia africană, ci şi partea de vest a Arabiei mărginindu-se cu Marea Roşie. Se ştie căunii dintre fiii lui Cuş s-au aşezat acolo. Zerah, Etiopianul din 2 Cronici 14,9 şi locuitorii Etiopiei din Isaia 45,14, menţionaţi ca fiind sabeenii ca oameni de statură înaltă, trebuie totuşi să fie arabi apuseni. Aproximativpe timpul lui Ezechia, Iuda a fost în contact cu Cuş, sau Etiopia, care este menţionată în cărţile de mai târziu ale Vechiul Testament (vezi 2 Regi 19,9; Estera 1,1; 8,9; Psalmi 68,31; etc.).

Miţraim. Egiptenii sunt urmaşii celui de-al doilea fiu al lui Ham. Originea numelui ebraic Miţraim este obscură. Cu toate că acest cuvânt este realmente acelaşi în limbile asiriană, babiloniană, arabă şi turcă ca şi în ebraică, niciodată nu a fost găsit nume indigen asemănător în inscripţiile egiptene. Egiptenii au numit ţara lor fie „ţara neagră”, desemnând fâşia fertilă de pământ care mărginea cele două maluri ale râului Nil în contrast cu pustiul, „ţara roşie”, fie că vorbea despre ea ca despre cele „două ţări”, fapt ce ducea cu gândul la o mai veche împărţire istorică a ţării în două regate separate. Dacă cuvântul Miţraim, cu dubla lui terminaţie ebraică,poate fi o reflectare a expresiei „două ţări” este subiectul de discuţie pentru cercetători. Egiptenii moderni folosesc nume de Misr şi adjectivul Misri ca referindu-se la Egipt. Numele de Mizar, dar unei stele din constelaţia Ursa mare, perpetuează de asemenea numele lui Miţraim, fiul lui Ham.

Put. În mod tradiţional, Put a fost identificat ca strămoş al libienilor. Această tradiţie se întinde înapoi până pe timpul LXX-ei, care a tradus pe Put cu „Libia”. Această identificare desigur că este greşită. Vechi inscripţii egiptene menţionează o ţară africană prin numele de Punt, Putu în textele babiloniene, în care din vechi timpuri Egiptul a trimis expediţii pentru a obţine arbori răşinoşi, piei de leopard, abanos, fildeş şi alte

produse exotice. De aceea, probabil că Punt a fost coasta africană a Somaliei şi Eritreii.

Canaan. Inscripţii hieroglife şi cuneiforme din cel de-al doilea mileniu î.Hr. plasează Canaanul ca fiind regiunea care se învecinează la apus cu Mediterana, la nord cu Libanul şi la sud cu Egiptul. Acesta este mai mult un nume colectiv pentru populaţia indigenă a Palestinei, Feniciei şi a oraşelor-state hitite din nordul Siriei. Fenicienii şi coloniştii lor, cartaginezii din Africa de nord, se referă la ei înşişi, pe monedele lor, ca fiind canaaniţi, până în vremurile romane (vezi v.15). Deşi Canaan a fost fiul lui Ham, limba canaanită a fost semitică, aşa cum arată în mod clar scrierea canaaniţilor. Se pare că ei au acceptat limba semitică într-o fază foarte timpurie a istoriei lor. După câte se pare, acest lucru era adevărat şi cu privire la egipteni, pentru că limba lor este puternic semitică. De fapt, vechii egipteni, ale căror legături hamitice nici un învăţat nu le va pune la îndoială, au luat atât de multe elemente semitice în limba lor, încât unii cercetători au clasificat limba egipteană ca fiind semitică. Poate că apropierea geografică a canaaniţilor de naţiunile semitice din Orientul Apropiat este răspunzătoare pentru acceptarea din partea lor a limbii semitice. Cultura, limba şi scrierea babiloniană au fost preluate în mod virtual de aproape toate popoarele care au trăit între Eufrat şi Egipt, dupăcum arată Scrisorile Amarna din secolul al XIV-lea î.Hr.

Faptul că nu întotdeauna o limbă vorbită de un popor este o dovadă clară cu privire la rasa căreia îi aparţine este evident din numeroasele exemple vechi şi moderne. Cucerirea arabă a întregii regiuni mediteraneene a făcut ca araba să fie limba vorbită şi scrisă a populaţiilor semitice şi a celor nesemitice deopotrivă, de la coasta Atlanticului până la Indus.

Geneza 10:7 7. Fiii lui Cuş: Seba. Istoricul evreu Iosif Flavius identifică pe Seba cu regatul nubian Meroë, o ţară africană situară între Nilul Albastru şi râurile Atbara. Această părere trebuia să fie corectă pe vremea lui Iosif,deoarece egiptenii migraseră pe atunci din Arabia sudică spre Africa. Totuşi, Seba a fost un trib, cel puţin la origine, în partea de sud a Arabiei. În Psalmi 72,10, cele mai îndepărtate naţiuni de pe timpul lui Solomon sunt arătate ca aducând daruri lui Solomon – Seba, departe spre sud, Tarsis, spre vest şi Saba spre est. În Isaia 43,3 se referă la Seba ca fiind în imediată vecinătate cu Etiopia (Cuş). Isaia 45,14 accentuează statura înaltă a locuitorilor ei.

Havila. În afară de Biblie, Havila nu este menţionată. Diferite afirmaţii biblice arată că a fost un trib arab nu departe de Palestina. Geneza 25,18 fixează hotarul de răsărit al Edomului la Havila, care era de asemenea, limită răsăriteană a campaniei lui Saul împotriva amaleciţilor (vezi 1 Samuel 15,7). Pentru Havila antediluviană vezi comentariul pentru Geneza 2,11.

Sabta. Unii comentatori au identificat pe Sabta cu Sabota, oraşul capitală al Hadhramaut-ului, ţară în sudul Arabiei. Alţii consideră că ea era aceeaşi ca şi Safta lui Ptolemeu din Golful Persic. Identificarea hotărâtă este imposibilă.

Raema. Deoarece triburile Arabiei ale lui Şeba şi Dedan au fost la început aşezate în partea sud-vestică a Arabiei, este posibil ca poporul Raema să fi trăit în aceeaşi regiune. Ezechiel menţionează pe Raema şi Şeba ca făcând comerţ cu tămâie, pietre preţioase şi aur la târgurile din Tir. Probabil că acesta este tribul Ramanites, aşezat, după geograful roman Strabo, în sud-vestul Arabiei. La ei se mai face referire şi într-o renumită inscripţie arabă care atribuie laudă zeului local pentru salvarea mineanilor de atacurile lui Şebaşi Haolan, pe drumul de la Ma’in la Raema.

Sabteca. Nu se mai ştie nimic despre acest fiu din urmaşii lui. Unii au căutat să identifice căminul lor cu Samudake din Golful Persic. Acest fapt este foarte nesigur, deoarece toţi arabii cuşiţi se pare că s-au aşezat în partea de vest a Arabiei.

Şeba. Sabeenii, descendenţi ai lui Şeba, sunt binecunoscuţi atât din Biblie, cât şi din alte izvoare. În vremurile Vechiului Testament, Şeba apare ca o naţiune bogată în comerţ. Regina ei a făcut o vizită oficială împăratului Solomon. Mai târziu, Sabeenii ajung cel mai important popor din sudul Arabiei, în vecinătatea Yemen-ului modern. Un mare număr de inscripţii, în majoritate încă nepublicate, aduc mărturie cu privire la religia lor, despre istoria lor şi înaltul nivel al culturii lor. Prin construirea de mari diguri şi a unui întins sistemde irigaţie, sabeenii au mărit mult fertilitatea şi bogăţia ţării lor, în aşa măsură încât în vremurile clasice, ea a

ajuns să fie cunoscută ca Arabia Felix, „Arabia fericită”. Neglijarea sau distrugerea în cele din urmă a acestor diguri, a adus în mod treptat, eclipsa sabeenilor ca naţiune.

Dedan. Acest nepot al lui Cuş a ajuns strămoşul unui trib sud-arab despre care nu se ştie nimic mai mult. Acest trib nu trebuie să fie confundat cu descendenţii unui nepot al lui Avraam, Ketura, care a trăit la graniţa sudică a Edomului, la nord-vestul Arabiei (Geneza 25,3; 1 Cronici 1,32; Isaia 21,13; Ieremia 25,23; 49,8; Ezechiel 25,13; 27,15.20; 38,13).

Geneza 10:8 8. Cuş a născut pe Nimrod. Deşi numele lui Nimrod se află în documentele babiloniene, totuşi arabii fac legătura unor vechi aşezări cu numele lui. De exemplu, Birs-Nimrud, este numele lor pentru ruinele de la Borsipa; şi Nimrud, de la Calah. Aceste nume trebuie să fie o rămăşiţă a unor foarte vechi tradiţii şi nu pot fi atribuite numai influenţei Coranului. Atât cât dovedesc datele istoriei în general, cei mai vechi locuitori ai Mesopotamiei nu erau semiţi, ci sumerieni. Despre originea sumerienilor se cunoaşte puţin. Faptul că Nimrod,un hamit, a întemeiat primele state-cetăţi din Mesopotamia, sugerează că sumerienii au fost hamiţi.

Să fie puternic. Această expresie indică o persoană renumită pentru fapte curajoase şi îndrăzneţe. Ea poate să cuprindă şi semnificaţia de „tiran”.

Geneza 10:9 9. Un viteaz vânător înainte Domnului. Nimrod înseamnă „el se va răscula”, fapt ce arată că descrierea lui ca „un viteaz vânător înaintea Domnului” nu era în sensul cel bun de a lucra în armonie cu voia lui Dumnezeu. LXX reflectă această idee traducând această expresie „înaintea Domnului” ca „împotriva Domnului”. Cu toate că Nimrod a lucrat sfidându-L pe Dumnezeu, faptele lui cele mari i-au făcut faimă printre contemporani, ca şi printre generaţiile care au urmat. Legendele babiloniene despre Ghilgameş, care apar adesea pe basoreliefurile şi peceţile cilindrice babiloniene şi în documentele literare, este posibil să se refere la Nimrod. De obicei, Ghilgameş este arătat ca omorând lei sau alte fiare sălbatice cu mâinile goale. Faptul că Nimrod a fost un hamit poate să fie motivul pentru care babilonienii, urmaşi ai lui Sem, au atribuit faptele lui faimoase unuia dintre proprii vânători şi au uitat într-adins numele lui.

Geneza 10:10 10. El a domnit la început. Această poate să însemne fie prima sa domnie, fie începutul suveranităţii sale. În registrul naţiunilor, Nimrod apare ca autor al imperialismului. Sub el, societatea a trecut de la forma patriarhală la forma monarhică. El este primul om menţionat în Biblie în calitate de conducător al unui regat.

Babel. Primul regat al lui Nimrod a fost Babilonul. Cu ideea că cetatea lor este reoglindirea pământească a cereştilor locuinţe ale zeilor lor, babilonienii i-au dat numele de Bab-ilu, „poarta lui Dumnezeu” (vezi comentariul pentru cap. 11,9). Legende babiloniene pun întemeierea cetăţii o dată cu crearea lumii. Fără îndoială că, având această idee în minte, Sargon I, un vechi rege semit al Mesopotamiei, a luat din Babilon pământ sacru pentru întemeierea unei alte cetăţi după modelul Babilonului. Chiar în perioada de mai târziu a supremaţiei asiriene, Babilonul nu şi-a pierdut însemnătatea de centru al culturii din Mesopotamia. Totuşi, cea mai mare faimă şi glorie a sa a atins-o pe timpul lui Nebucadneţar, care a făcut din el cea dintâi metropolă a lumii. De la distrugerea lui de către regele persan Xerxes, Babilonul zace în ruine (Isaia 13,19).

Erec. Babilonianul Uruk, modernul Warka. Săpăturile recente au dovedit că este una dintre cele mai vechi cetăţi existente. Cele mai vechi documente scrise descoperite vreodată au fost găsite acolo. Uruk a fost cunoscut babilonienilor ca vecinătatea unde au avut loc cele mai mari fapte ale lui Ghilgameş, un fapt care se pare că sprijină sugestia că legendele lui Ghilgameş au fost reminiscenţe ale vechilor fapte ale lui Nimrod.

Acad. În vechime, a fost reşedinţa regilor Sargon I şi Naram-Sin. Ruinele acestei cetăţi încă nu au fostdescoperite, însă ele trebuie să fie prin apropiere de Babilon. Vechea populaţie semită din Mesopotamia inferioară a ajuns să fie numită acadiană, iar limbile babiloniană şi asiriană se referă acum la ea, în mod colectiv, prin acelaşi termen.

Calne. Deşi Calne nu a fost încă identificat cu certitudine, probabil că el a fost acelaşi cu Nippur,

actualul Niffer. Aproape optzeci la sută din toate textele sumeriene cunoscute au fost găsite în această aşezare. Ea a fost numită de sumerieni Enlil-ki, „cetatea lui (zeului) Enlil.” Babilonienii au inversat ordinea celor două componente ale acestui nume şi fac referire la cetate în cele mai vechi inscripţii ale lor ca Ki-enlil, mai târziu Ki-Illina. Aceasta poate că a dat naştere la ebraicul „Calne”. După Babilon, Nippur a fost cea mai sfântă cetate din Mesopotamia inferioară şi se lăuda cu temple importante. Din cele mai vechi timpuri până la ultima perioadă persană, cetatea a constituit un centru de cultură şi de comerţ intens.

Şinear. Cetăţile de mai sus erau aşezate în ţara Şinear, termen folosit în mod generic în Vechiul Testament pentru Babilonia, cuprinzând Sumer în sud şi Acad în nord (vezi Geneza 11,2; 14,1.9; Iosua 7,21; ebr. „o manta de Şinear”; Isaia 11,11; Zaharia 5,11; Daniel 1,2). Numele este încă tot ceva neclar. Pe vremuri s-a crezut că a derivat din cuvântul sumer, vechea Sumeria, care este aşezată în partea cea mai sudică a Mesopotamiei. Totuşi, este mult mai probabil că derivă din Sanhar din anumite texte cuneiforme, o ţară a cărei aşezare nu a fost încă precizată. Unele texte par să indice că Sanhar a fost mai degrabă în Mesopotamia de nord decât în cea de sud. Deşi este sigur că Şinear este Babilonia, originea termenului este încă neclară.

Geneza 10:11 11. Din ţara aceasta a intrat în Asiria. (Engleză: din această ţară a plecat Aşur) Chiar dacă această traducere este posibilă, în ebraică modul de construcţie a frazei o favorizează pe cea dată de RSV, care îl menţine pe Nimrod ca subiect şi redă astfel: „din ţara aceasta el a intrat în Asiria”. În Mica 5,6, Asiria este numită „ţara lui Nimrod”. Plecarea lui Nimrod în Asiria şi reînviorarea activităţii sale de construire acolo a constituit o extensie a imperiului său într-o direcţie nordică. Ceea ce Asiria a pierdut din întinderea ei geografică a recâştigat în putere politică în istoria ei de mai târziu.

Ninive. Timp de secole Ninive a fost vestită fiind capitala Asiriei. Asirienii înşişi au numit-o Ninua, fiind închinat, după cât se pare, zeiţei babiloniene Nina. Aceasta indică Babilonul ca fiind căminul anterior al lui Nimrod şi corespunde cu raportul biblic că el, primul rege al Babilonului, a fost şi întemeietorul Ninivei. Săpăturile au arătat că Ninive a fost una dintre cele mai vechi cetăţi din Mesopotamia superioară. Aşezată fiind la intersecţia drumurilor internaţionale de comerţ intens, Ninive a devenit curând un important centru comercial. În timpul celui de-al doilea mileniu î.Hr., ea a aparţinut în repetate rânduri când babilonienilor, când hitiţilor sau hitanianilor înainte de a fi luată sub control asirian în cel de-al XIV-lea secol î.Hr. Mai târziu, fiind capitala Imperiului Asirian, ea a fost înfrumuseţată cu palate şi temple măreţe şi puternic fortificate. În anul 612 î.Hr., cetatea a fost distrusă de mezi şi babilonieni şi de atunci a rămas un morman de ruine. În faimoasa ei bibliotecă, înfiinţată de Asurbanipal, s-au găsit mii de tăbliţe de lut arse, conţinând documente istorice, religioase şi de afaceri şi scrisori de nepreţuit. Pe deasupra tuturor, această descoperire a îmbogăţit cunoştinţele noastre despre vechea Asirie şi Babilonie.

Rehobot-ir. Literal, „locuri întinse” sau „uliţele cetăţii”. Probabil că aceasta înseamnă Rebit-nina, o suburbie a Ninviei menţionată în anumite texte cuneiforme. Totuşi, aşezarea sa exactă este încă nesigură. Uniicercetători consideră că ea s-a aflat la nord de Ninive; alţii, peste râul Tigru, pe locul modernului Mossul.

Calah. Vechea cetate asiriană Kalhu, care este aşezată la confluenţa râurilor Marelui Zab şi Tigru, aproximativ douăzeci de mile sud de Ninive. Numele ei de astăzi, Nimrud, perpetuează memoria întemeietorului ei. Palate măreţe au fost odată mândria acestei cetăţi care a slujit în mod intermitent drept capitală a Imperiului asirian. În vastele sale ruine au fost păstrate mari pietre de monument şi unele dintre celemai frumoase exemplare ale sculpturii asiriene. Obeliscul Negru al lui Salmanasar al III-lea, pe care apare cea mai veche reprezentare picturală a unui rege israelit şi a altor evrei, a fost găsit într-unul din palatele sale. Inscripţia de pe obelisc aminteşte despre plata tributului de către Iehu, regele lui Israel în 841 î.Hr.

Geneza 10:12 12. Resen. Biblia plasează Resen între Ninive şi Calah, însă locul său exact încă aşteaptă să fie descoperit.

Geneza 10:13 13. Miţraim a născut pe Ludimi. Moise continuă cu urmaşii celui de-al doilea fiu al lui Ham, Miţraim, al cărui nume a fost dat mai târziu Egiptului. Unii comentatori presupun că unor greşeli ale scribilor au determinat o schimbare din Lubimi, libienii, în Ludimi sau lidienii. Însă numele apare în diferite cărţi ale Bibliei

(1 Cronici 1,11; Isaia 66,19; Ieremia 46,9; Ezechiel 27,10; 30,5), de aceea este cu neputinţă a se vedea greşeliîn toate pasajele în care apare Ludimi sau Lud. Într-unele din aceste pasaje, Ludimi şi Lubimi sunt menţionate amândouă ca fiind popoare distincte şi separate. Ba, mai mult, LXX a tradus pe Ludimi cu „lidienii”. Acest fapt ne obligă să recunoaştem pe nume pe lidienii din Asia Mică care trebuie să fi migrat din nordul Africii spre Anatolia într-o perioadă timpurie din istoria lor. Ei au apărut în istoria de la Sardis în partea de apus a Asiei Mici înainte de mijlocul celui de-al doilea mileniu î.Hr. şi s-au răspândit în mod treptat peste jumătate din ţară, până la marele râu Halys. În timpul supremaţiei hitite, Lidia le-a fost supusă, însă au ajuns iarăşi un regat puternic şi independent după căderea Imperiului hitit în al XIII-lea secol î.Hr. În secolul al VI-lea î.Hr., Cir a cucerit Lidia şi a încorporată în Imperiul persan. Fosta sa capitală, Sardis, a rămas totuşi o cetate importantă timp de mai multe secole. Ea era încă o metropolă înfloritoare în perioada primară creştină, când Ioan a scris epistola sa către biserica de acolo (Apocalipsa 3,1-6).

Dacă totuşi ludimii biblici nu sunt lidienii istorici, ei trebuie să fi trăit undeva în nordul Africii, în apropierea celor mai mulţi descendenţi ai lui Miţraim. Dacă lucrurile stau aşa, nu putem identifica ludimii, pentru că în vechile rapoarte nu se menţionează despre un astfel de popor, ci numai în Biblie.

Anamimi. Poate că anamimii au fost locuitorii celei mai mari oaze din Egipt, al cărei nume egiptean este Kenemet. Deoarece sunetul K este des reprezentat în ebraică prin consoana ’ayin, cu care începe numele ’Anamimi, asemănarea celor două nume este mai curând uimitoare. În 1920, Albright, a făcut o identificare diferită: cireni, de la asirianul Anami.

Lehabimi. În inscripţiile egiptene, libienii sunt numiţi Lebu. Pentru ei dau mărturie rapoartele foarte vechi ca reprezentând triburile care în partea nordică se învecinează cu Egiptul. Probabil că ei au ocupat cea mai mare parte a Africii de nord. În Biblie ei apar şi sub numele de libieni (vezi 2 Cronici 12,3; 16,8; Daniel 11,43; Naum 3,9). Identificarea precisă a lui Lehabimi cu libienii este mai degrabă o dovadă în plus împotriva susţinerii unei greşeli discutată mai înainte datorită căreia lubimii a ajuns ludimi.

Naftuhimi. Identificarea acestui popor este nesigură. Poate că cea mai bună sugestie este că acesta se referă la egiptenii din Delta Nilului. În inscripţiile egiptene acest popor a fost numit Na-patuh, care poate fi acelaşi ca Naftuhimi biblic.

Geneza 10:14 14. Patrusimi. Patrusimii au fost probabil locuitori ai Egiptului superior. În Isaia 11,11 Patros enumerată între Egipt şi Etiopia. Numele Patros este ebraic care îl redă pe egipteanul Pa-ta-res, scris în inscripţiile asiriene Paturisi, ceea ce înseamnă „ţara de sud”. Ezechiel 29,14 indică Patrosul ca ţară de baştină „originală” a Egiptenilor. Aceasta concordă cu propria lor tradiţie veche că primul rege Menes, acela care a unit naţiunea, a venit din This, vechea cetate a Egiptului superior.

Casluhimi. Încă neidentificaţi. Dacă ei vor fi fost locuitori ai regiunii de la poalele munţilor Casios, la răsărit de Delta Nilului, este nesigur.

Filisteni. Pentru că Amos 9,7 declară că filistenii au ieşit din Caftor, cei mai mulţi comentatori cred că termenul „Caftorimi” ar trebui să fie pus înaintea expresiei „din care au ieşit filistenii”. De aceea, Casluhim şi Caftorim au fost fii ai aceluiaşi tată, unele dintre triburile filistene pot să aibă aceeaşi origine din Casluhim, altele din fratele său Caftorim. Filistenii care au venit în Palestina din Creta prin Asia Mică şi Siria poate că avuseseră căminul lor de baştină în Africa de nord. Ca locuitori ai regiunii de coastă din Palestina de sud, ei au jucat un rol important în istoria ebraică. Filistenii sunt adesea citaţi nu numai în Biblie, ci şi în rapoartele egiptene, unde sunt numiţi Peleşeth. Multe basoreliefuri egiptene zugrăvesc trăsăturile, îmbrăcămintea şi felul lor de călătorie şi de luptă, completând astfel informaţiile date cu privire la ei de Biblie. Ei sunt de asemenea amintiţi în inscripţiile cuneiforme sub numele de Palastru. Grecii au numit ţara Filista Palaistine şi au aplicat acelaşi nume întregii ţări care chiar de atunci încoace a fost cunoscută ca Palestina (vezi Isaia 14,29, unde Peleşeth este tradus Palestina [versiunea engleză]).

Caftorimi. Acest popor este menţionat şi în Deuteronom 2,23, Ieremia 47,4 şi Amos 9,7. Inscripţii egiptene din cel de-al doilea mileniu î.Hr. acordă definitiv numele cheftui primilor locuitori ai Cretei, precum şi într-un sens mai larg, popoarelor de coastă din Asia Mică şi Grecia. Această folosire a lui cheftui sugerează

Creta şi migraţiile spre regiunile de coastă înconjurătoare, care ar include Siria şi Palestina. Filistenii au fost rămăşiţe ale aşa-numitelor „popoare ale mării”.

Geneza 10:15 15. Canaan. Din anumite motive necunoscute, Moise omite enumerarea urmaşilor lui Put, cel de-al treilea fiu al lui Ham, şi continuă cu Canaan, cel mai tânăr dintre cei patru fraţi. Ţara Canaanului a fost aşezată în mod strategic pe importanta „punte” dintre Asia şi Africa, între cele două mari curente culturale aleantichităţii, Mesopotamia şi Egipt. Regiunile cunoscute astăzi ca Siria, Liban şi Palestina au constituit căminulcanaaniţilor.

Sidon, întâiul lui născut. Sidonienii au ocupat Ciprul şi au întemeiat colonii în Cilicia şi Caria în Asia Mică, pe diferite insule greceşti, pe Creta şi ţărmurile Mării Negre. Sidon, portul lor la mare a fost cunoscut ca „Marele Sidon”, pe timpul cuceririi ebraice (Iosua 11,8). Acest port la mare fenician menţionat atât în hieroglifele egiptene, cât şi în textele cuneiforme mesopotamiene, a fost cel mai puternic stat-cetate fenician din cele mai vechi timpuri. Mulţi fenicieni se numeau pe atunci ei înşişi sidonieni, chiar dacă era de fapt cetăţeni ai cetăţilor învecinate. Conducerea între cetăţile Feniciei a trecut de la Sidon la Tir, sora ei, aproximativ pe la anul 1100 î.Hr. Fenicienii au fost prietenoşi faţă de David şi Solomon şi de asemenea faţă de regatul de nord al lui Israel, însă au exercitat o rea influenţă religioasă asupra acestuia din urmă. Esarhaddon a reuşit să nimicească Sidonul în 678 î.Hr., însă Tirul, regina mării, a rămas necucerit până ce Nebucadneţar l-a subjugat după un asediu care a durat 13 ani. Ca rezultat, Sidonul a jucat încă o dată un rol important în timpul perioadei persane, însă a fost cu desăvârşire distrus de Artaxerxe al III-lea în 351 î.Hr. Aceeaşi soartă a avut-o şi Tirul câţiva ani mai târziu, când l-a ocupat Alexandru în 332 î.Hr., încheind astfel lunga şi glorioasa istorie a statelor-cetăţi feniciene.

Het. Strămoş al hetiţilor, numite Cheta de către egipteni şi Hatti în documentele cuneiforme. Hitiţii, cu capitala lor în nordul Siriei, s-au dezvoltat într-un imperiu puternic în secolul al XVII-lea î.Hr. Ei au câştigat controlul asupra unei mari părţi din Asia Mică, şi în încercarea de a extinde sfera lor de influenţă înspre sud, au ajuns în conflict cu Egiptul. Imperiul Hitit centralizat a fost mai târziu nimicit de „popoarele mării” şi desfăcut în multe cetăţi-state siriene. Asirienii au numit Siria „Ţara Hitiţilor”. Textele hitite scrise în scriere cuneiformă au fost demult descifrate şi ne-au oferit bogate informaţii cu privire la istoria, legile şi cultura acestei naţiuni. Texte scrise într-o scriere hieroglifică hitită specială au început chiar acum să-şi dezvăluie secretele lor ca rezultat al textelor în două limbi de curând descoperite.

Geneza 10:16 16. Iebusiţii. Aceşti locuitori ai Ierusalimul pre-israelitic pare să nu fi fost decât un trib mic şi fără importanţă, deoarece nu sunt niciodată menţionaţi în afară de Biblie şi sunt limitaţi la Ierusalim în rapoartele Vechiului Testament (vezi Geneza 15,21; Numeri 13,29; Judecători 19,10.11; etc.). Solomon a făcut rămăşiţele iebusiţilor servi ai coroanei (1 Regi 9,20).

Amoriţii. Un puternic grup de popoare se aflau de la hotarul Egiptului până în Babilonia în timpul perioadei patriarhale. Ei au fost întemeietorii primei dinastii a Babilonului, dintre care Hammurabi, marele legiuitor babilonian, a fost cel mai vestit rege. Mărturiile care există arată că ei au pătruns în Mesopotamia, Siria şi Palestina în prima parte a celui de-al doilea mileniu î.Hr. şi au înlocuit clasele stăpânitoare existente în acele ţări. Pe vremea când evreii au invadat ţara, ei nu au avut de atacat decât rămăşiţe ale puternicelor populaţii amorite de pe vremuri (Numeri 21,21).

Ghirgasiţii. Menţionat numai în Biblie, acest popor a fost un trib indigen canaanit din vestul Palestinei (Iosua 24,11).

Geneza 10:17 17. Heviţii. Deşi menţionaţi de 25 de ori în diferite texte din Vechiul Testament, heviţii au fost, totuşi,un obscur trib canaanit. Despre ei nu se ştie nimic în afară de faptul că pe timpul cuceririlor lui Iosua, ei au locuit în Gabaon (Iosua 9,7).

Archiţii. Acest popor a locuit portul maritim fenician Irkata, situat aproximativ la 16 mile nord-vest de Tripoli, la poalele muntelui Liban. Faraonul Tutmoses al III-lea a cucerit întreaga regiune în cursul celui

de-al XV-lea secol î.Hr. Ea a rămas în posesia Egiptului timp de cel puţin o sută de ani, după cum arată Scrisorile Amarna din secolul al XIV-lea. Regele Tiglat-pilesser al Asiriei menţionează cetatea ca una care i-a plătit tribut în secolul al VIII-lea.

Siniţii. Această grupă a locuit în şi în jurul cetăţii Siannu, pe care Tiglat-pilesser o aminteşte împreunăcu alţi vasali fenicieni prin secolul al VIII-lea î.Hr. Aşezarea ei exactă este încă necunoscută.

Geneza 10:18 18. Arvadiţii. Arvadiţii au locuit vechea cetate Arvad, clădită pe o insulă din largul coastei nordice a Feniciei. Cetatea apare în repetate rânduri în vechile rapoarte din Babilonia, Palestina şi Egipt. Inscripţii aproximativ de prin anul 1100 î.Hr. spun că Tiglat-pilesser I a navigat pentru o vânătoare de balenă pe corăbiidin Arvad. Menţionarea despre balenă ca aflându-se în Marea Mediterană pe timpul celui de-al doilea mileniu î.Hr. este semnificativă în legătură cu istoria lui Iona şi cu menţiunea despre marii monştri din Psalmi 104,26. Ezechiel 27,8.11 îi aminteşte pe arvadiţi ca bravi marinari şi războinici.

Ţemariţii. De asemenea, un popor fenician. Simirra se întâlneşte în documentele asiriene, palestiniene şi egiptene ca o bogată cetate de negustori. Faraonii egipteni Tutmes al III-lea şi Seti I au cucerit cetatea pentru Egipt prin secolele al XV-lea şi al XIV-lea î.Hr., însă în timpul perioadei de supremaţie asiriană, Simirra, ca şi alte cetăţi feniciene au ajuns tributare faţă de Tiglat-pilesser şi urmaşii săi.

Hamatiţii. Hamat a fost o faimoasă cetate antică aşezată pe principalul râu din Siria, Orontes. Ea este menţionată atât în documentele egiptene, ca şi în cele asiriene. Tiglat-pilesser al III-lea a subjugat-o, iar ea şi-a recâştigat curând independenţa şi s-a unit cu alţi vrăşmaşi ai Asiriei într-o lungă, dar nereuşită luptă împotriva acestui imperiu.

Geneza 10:19 19. Hotarele canaaniţilor. Aici nu sunt date toate hotarele regiunii canaanite. Numai oraşele de la limita sudică a graniţei estice sunt menţionate. (Pentru o discuţie mai amplă a localizării geografice a acestor cetăţi, vezi asupra capitolului 14,3). Deşi graniţele estice şi nordice nu sunt menţionate specific, se poate presupune cu siguranţă că pustiul Arabiei de nord la răsărit şi cetatea siriană Hamat la nord, pe Orontes, au marcat graniţele regiunii canaanite. Canaaniţii erau răspândiţi de-a lungul întregii coaste feniciene şi palestiniene.

Geneza 10:21 21. Fiilor lui Eber. După enumerarea urmaşilor lui Iafet şi Ham, Moise înscrie mai departe pe aceia ai lui Sem. Prima lui afirmaţie îi priveşte pe evrei, care, ca urmaşi ai lui Eber (cap. 11,16-26, erau semiţi). Descoperirile recente sunt o dovadă evidentă că Habiru, menţionaţi în inscripţiile babiloniene, asiriene, hetite, siriene, canaanite şi egiptene, trebuie să se afle printre aceste naţiuni în timpul celui de-al doilea mileniu î.Hr. şi că ele, după câte se pare, aveau legătură cu evreii. Există motiv să se presupună că Habiru erau urmaşii lui Eber, cum erau evreii. De asemenea, izvoare vechi se referă în mod ocazional la evrei ca Habiru. Însă este cert că nu toţi Habiru menţionaţi în documentele nebiblice erau evrei. Răspândirea excepţional de întinsă a Habiri-lor în decursul multor secole ale lumii antice poate că l-a condus pe Moise să facă neobişnuita declaraţie că Sem era „tatăl tuturor fiilor lui Eber”.

Fratele cel mare al lui Iafet. În ebraică această expresie îngăduie o traducere care să facă pe Iafet fratele mai mare al lui Sem, după cum redă aceasta KJV sau Sem „fratele mai mare al lui Iafet”, ca în RSV. Traducerea din KJV este corectă (vezi comentariul pentru cap. 5,32).

Geneza 10:22 22. Fiii lui Sem: Elam. Acest verset îl conduce pe cititor spre căminul semiţilor, Mesopotamia şi restulArabiei. Elam este regiunea care se mărginea la apus cu Tigrul inferior şi la nord-est cu Media. Susa, vechea capitală a Elamului (Daniel 8,2) a devenit mai târziu una dintre capitalele imperiului Persan (vezi, de ex. Estera 1,2). Săpăturile de la Susa au scos la iveală numeroase documente scrise în scriere cuneiformă, care nepermit să reconstituim cea mai veche istorie şi religie a elamiţilor. Astfel, s-a descoperit că cea mai veche populaţie a regiunii elamite a aparţinut de fapt rasei semite şi că a avut legături cu babilonienii. Cele mai vechiinscripţii elamite sunt scrise în limba babiloniană, iar cei mai vechi zei ai lor au fost împrumutaţi din regiunea

Tigrului. Legăturile elamiţilor de mai târziu cu alte naţiuni cunoscute sunt totuşi obscure.

Aşur. Asiria a ocupat partea centrală a văii Tigrului, întinzându-se în nord până la munţii Armeniei şi în est până la platoul Mediei. Numele fiului lui Sem, Aşur, a fost luat pe rând de principalul zeu al asirienilor, de cea mai veche capitală a ţării, acum Calah-Shergat şi de naţiunea însăşi. Asiria apare în rapoartele istorice de la începutul celui de-al doilea mileniu d.Hr. până la nimicirea ei de către mezi şi babilonieni, în ultima parte a secolului al VII-lea. În timpul celei mai mari părţi a perioadei ei puternice, Asiria a fost biciul naţiunilor. Cruzimea ei faţă de vrăşmaşii învinşi nu a fost niciodată întrecută. Regatul lui Israel a fost nimicit de asirieni şiînsuşi regatul de sud al lui Iuda de abia a scăpat.

Arpacşad. Identificat de unii comentatori cu Arrafa, regiunea dintre Media şi Asiria. Aceasta este mai probabil ţara antică a arpachitilor, între lacurile Urmia şi Van, numită după Arpacşad. (Evr. Arpacşad)

Lud. Deosebit de Ludim, menţionat în v.13, Lud poate fi identificat cu ţara lui Lubdi, care apare în vechile rapoarte ca o regiune care se află între partea superioară a râurilor Eufrat şi Tigru.

Aram. Strămoş al arameilor. În al doilea mileniu î.Hr. poporul acesta ocupa partea nordul Siriei între Mesopotamia şi Fenicia, dar mai târziu a fost împins spre sud.

Arameii nu s-au unit ca naţiune niciodată, ci au fost împărţiţi în multe triburi şi mici state-cetăţi. Damascul, cel mai puternic dintre statele aramaice, a fost în cele din urmă cucerit de Tiglat-pilesser al III-lea în anul 732 î.Hr. Acest eveniment marchează sfârşitul istoriei politice a arameilor, însă cu nici un chip sfârşitulinfluenţei lor culturale asupra naţiunilor învecinate. Ei au fost risipiţi în toate părţile printre vechile popoare şi le-au lăsat limba şi scrierea lor. Ca rezultat, limba aramaică a devenit în foarte scurt timp mijlocul universal decomunicaţie de la hotarul Indiei în est până la Marea Egee în vest, de la Caucaz în nord până în Etiopia în sud.Timp de secole aramaica a rămas cea mai răspândită limbă folosită în Orientul Apropiat, şi a fost limba obişnuită a evreilor în timpul lui Isus.

Alt popor de origine aramaică sau strâns înrudit a fost cel al caldeenilor, un trib sud-babilonian care locuia în apropiere de „Ur din Caldeea” şi care a luptat împotriva asirienilor, a deţinut tronul Babilonului de mai multe ori în secolul al VIII-lea î.Hr. şi mai târziu a întemeiat marea dinastie neo-babiloniană a lui Nebucadneţar Isus, cuceritorul Ierusalimului.

Geneza 10:23 23. Fiii lui Aram: Uz. Numele de Uz nu a fost purtat nu mai de fiul cel mare al lui Aram, ci şi de întâiul fiu al lui Nahor (cap. 22,21 „Uţ”) şi de un nepot al lui Seir, strămoşul horiţilor. De aceea, este greu să se limiteze Uz la o regiune bine definită. Din acelaşi motiv nu se poate determina poziţia lui Iov ca locuitor al ţării Uţ (Iov 1,1), nici să se identifice Sasi, prinţul din Uz, menţionat de regele asirian Salmanasar al III-lea. Nu se ştie nimic despre triburile aramaice Hul, Gheter şi Maş.

Geneza 10:24 24. Arpacşad a născut pe Selah. Deoarece linia de la Arpacşad la Avraam este cercetată mai amănunţit în capitolul 11, aici Moise spune puţin despre ea. El o urmăreşte, totuşi, de-a lungul mai multor generaţii spre a arăta descendenţa lui din arabii Ioktan care erau veri cu evreii prin Eber, strămoşul lor comun.

Eber. Cu privire la legătura posibilă a lui Eber cu Habiru din izvoarele nebiblice, vezi comentariul pentru v.21.

Geneza 10:25 25. Peleg. Peleg înseamnă „împărţire”. El a fost întâiul născut al lui Eber şi unul dintre strămoşii lui Avraam. Cu toate că textul vorbeşte despre o împărţire literal a „pământului”, este mai verosimil că termenul „pământ” înseamnă oamenii de pe el, ca în cap. 9,19 şi 11,1. Probabil că Moise anticipează evenimentele descrise în capitolul următor, încurcarea limbilor şi risipirea care a rezultat a popoarelor. Observaţiile sale făcute în cap. 10,5.20.31 despre diversitatea limbilor trebuie să fie înţelese în acelaşi fel. Dacă încurcarea limbilor a avut loc aproximativ pe vremea naşterii lui Peleg, putem înţelege cu uşurinţă de ce a primit el

numele de Peleg, „împărţire”. „Pe vremea lui s-a împărţit pământul.”

Ioctan. Ioctan, fratele lui Peleg a fost strămoşul unui grup important, arabii Ioctan. Descendenţa arabilor din vest, sau cuşiţi, este dată în v.7, în timp ce genealogia descendenţilor arabi este redată în capitolele de mai târziu ale Genezei. A treia grupă de arabi descrisă aici pare că s-a aşezat în părţile de est, centrală şi sud-vest ale Arabiei. Despre ei se cunoaşte mult mai puţin decât despre celelalte două grupuri arabe.

Geneza 10:26 26. Almodad şi Şelef. Numele Almodad încă nu a fost găsit în izvoarele nebiblice, deci în afară de această scurtă informare din acest text nici o identificare nu este posibilă. Şelef poate să fi fost un popor arab, Salapeni, amintiţi de Ptolemeu.

Aţarmavet. Adramautul din inscripţiile arabice din sud, o ţară bogată în tămâie, smirnă şi aloe. Populaţia ei veche se închina la Sin, zeiţa lunii şi la Hal, trimisul acesteia. Nu se cunoaşte nimic despre tribul arab al lui Ierah.

Geneza 10:27 27. Adoram. Adramiţii, triburile arabe sudice. Uzal şi Dikla nu au fost încă identificate.

Geneza 10:28 28. Seba. Aşa cum s-a observat deja în legătură cu explicaţia despre Seba cuşitul din Arabia sudică (vezi v.7), sabeeni ioctaniţi probabil că sunt arabii din nord care sunt numiţi astfel. Ei sunt menţionaţi în inscripţiile lui Tiglat-pilesser al III-lea şi Sargon al II-lea (secolul VIII î.Hr.) ca aliaţi ai lui Aribi. Nu se cunoaşte nimic despre Obal şi Abimael.

Geneza 10:29 29. Ofir. Desemnează atât un popor cât şi o ţară. Cu toate că este des menţionat în Vechiul Testament, aşezarea precisă este încă necunoscută. Deoarece corăbierilor lui Solomon le-au trebuit trei ani spre a încheia o călătorie din Eţion-Gheber, port la Marea Roşie (1 Regi 9,28; 10,11.22, etc.), Ofir trebuie să fi fost o ţară îndepărtată. Cercetătorii au identificat-o cu regiunea sud-estică a Arabiei, cu o fâşie pe coasta deest a Golfului Persic numită Apir de către elamiţi sau cu India. Produsele importante din Ofir, aur, argint, fildeş, maimuţe şi păuni, pot fi în favoarea identificării mai degrabă cu India decât cu Arabia. Dacă Ofirul a fost în India este greu de explicat de ce toţi ceilalţi descendenţi ai lui Ioctan care pot fi identificaţi au migrat către est spre subcontinentul Indiei după ce a fost scrisă Geneza, deoarece Moise îi fixează pe toţi descendenţii lui Ioctan în limite geografice clare (vezi v.30). După o altă explicaţie, Ofir, din tabela naţiunilor,a fost în Arabia, în timp ce aceea a expediţiilor lui Solomon a fost în India. Totuşi, cea mai recentă dovadă acceptabilă întemeiată pe inscripţiile egiptene pare să identifice Ofirul cu Punt, care se înţelege a fi regiunea Somaliei britanice şi franceze.

Havila şi Iobab. Până acum nu este nici unul identificat.

Geneza 10:30 30. Ei au locuit. Locurile amintite nu pot fi identificate cu certitudine. Meşa poate că este Mesene la capătul de nord-vest al Golfului Persic, şi Sefar poate că este cetatea Saprafa din Ptolemeu şi Pliniu, acum Dofar, pe coasta sud-estică a Arabiei. Un munte înalt care stă în imediata apropiere a Dofar-ului şi corespunde cu „muntele răsăritului”, amintit în raportul inspirat, pare să favorizeze această identificare.

Geneza 10:31 31. Fiii lui Sem. Enumerarea urmaşilor lui Sem este concisă, în cuvinte asemenea acelora ai lui Iafet şiHam în v.5 şi 20. Fără îndoială că numele date în acest tabel al naţiunilor se referă în primul rând la triburi şi popoare, şi numai în mod indirect la indivizi.

Geneza 10:32 32. Acestea sunt familiile. Discutarea amănunţită a numelor, identificarea lor şi alte informaţii despre naţiunile menţionate arată tabela biblică a naţiunilor ca fiind un document vechi şi demn de încredere. Multe

din nume apar în izvoare nebiblice ale primei jumătăţi a celui de-al doilea mileniu î.Hr., unele vechi de prin anul 2000 î.Hr., sau poate chiar mai vechi. Rapoartele vechi fiind fragmentare, unele naţiuni apar numai în rapoarte comparativ de dată târzie. Mezii, de exemplu, nu apar în documentele profane mai devreme decât secolul al IX-lea î.Hr. Aceasta nu înseamnă că astfel de naţiuni nu au existat în vremurile mai vechi, ci mai degrabă că nu au fost găsite rapoarte din partea lor sau despre ele. Unii, ca arabii Ioctan, poate că au avut puţine legături cu naţiunile ale căror rapoarte le posedăm. Continua descoperire a materialului de vechi izvoare istorice poate fi de aşteptat să răspândească lumină mai multă asupra Genezei 10.

Tabela proclamă unitatea rasei umane, declarând că toţi am descins dintr-un izvor comun. Diferiţi cum sunt acum în aşezarea lor geografică, înfăţişarea lor fizică sau particularităţile lor naţionale, toţi pot să-şi urmărească înapoi originea lor spre Noe şi cei trei fii ai lui. Această listă condamnă toate teoriile care ar urmări înapoi să identifice spre părinţi originari diferiţi ai omenirii. Lista, constituie mai departe, dovada care sprijină motivul împrăştierii neamurilor, ca fiind cauzată de amestecarea limbilor descrisă în capitolul următor.Moise (Deuteronom 32,8) şi Pavel (Fapte 17,26) afirmă amândoi că atribuirea teritoriului a fost făcută de Dumnezeu.

Comentariile lui Ellen G. White

1 PP 117

10 8T 213

Geneza 11:1 1. O singură limbă. Literal, “o singură buză şi un singur fel de cuvinte”, indicând nu numai o singură limbă înţeleasă de toţi, ci şi lipsa diferitelor dialecte. Pronunţia şi vocabularul printre toţi oamenii au fost aceleaşi. Unitatea limbii merge împreună cu unitatea descendenţei şi o limbă comună promovează mult unitatea de gândire şi acţiune. Cercetările moderne de gramatică comparativă au dovedit, în mod definitiv, că toate limbile cunoscute sunt înrudite şi că derivă dintr-o limbă originară comună. La întrebarea dacă vreo limbă cunoscută se aseamănă cu vorbirea originară nu se poate răspunde. Este posibil, sau chiar probabil, ca una dintre limbile semitice, precum ebraica sau aramaica, să fie asemănătoare cu limba vorbită de oameni înainte de încurcarea limbilor. Numele personale din perioada care precede încurcarea limbilor, în măsura în care ele pot fi explicate, au o semnificaţie numai dacă semitica se consideră a fi de la început. Raportul care conţine aceste nume, cartea Genezei, este scrisă în ebraică, de un autor semit şi pentru cititori semiţi. De aceea este posibil, deşi puţin probabil, că Moise a tradus aceste nume dintr-o limbă originară necunoscută cititorilor săi, în nume ebraice care să fi avut sens pentru ei.

Geneza 11:2 2. Pornind. După cum indică verbul „pornind”, literal „a trage afară”, ca şi ţăruşii unui cort, oamenii de după potop, au trăit pentru un timp o viaţă nomadă. Regiunea muntoasă a Araratului nu era suficient de adaptată scopurilor agricole. În afară de aceasta, aceia care L-au părăsit pe Dumnezeu erau nemulţumiţi de mărturia tăcută a vieţilor sfinte ale acelora care erau credincioşi faţă de El. Drept urmare, a avut loc o separare a celor răi de cei buni, iar cei care L-au sfidat pe Dumnezeu au părăsit munţii (PP 118).

Înspre răsărit. Traducerea KJV „dinspre răsărit” pentru miqqeden, induce în eroare. Aceeaşi expresie ebraică este tradusă „înspre răsărit” în cap. 2,8 şi „răsărit” în cap. 13,11. Pentru a ajunge de la munţii Ararat în ţara Şinear, Babilonia, direcţia călătoriei urmează în mod necesar să fie spre sud-est, nu „dinspre est” într-odirecţie vestică.

Au dat peste o câmpie. Aceasta este o ţară deschisă întinsă. În antichitate, Mesopotamia inferioară sudică, adesea numită Şinear în Biblie (vezi comentariul pentru cap. 10,10), a fost o regiune bine udată şi fertilă. Cea mai veche civilizaţie cunoscută, aceea a sumerienilor, s-a dezvoltat aici. Cazmaua arheologilor descoperă că această ţară a fost dens populată în cele mai vechi vremuri istorice. Acest fapt este în acord cu Geneza ca fiind locul în care s-a încercat prima aşezare permanentă. Săpăturile dovedesc în plus că cea mai veche populaţie a Mesopotamiei inferioare a avut o înaltă cultură. Sumerienii au inventat arta scrisului pe tăbliţe de lut, au zidit case bine construite şi au fost meşteri în producţia de bijuterii, unelte şi ustensile de gospodărie.

Geneza 11:3 3. Haidem să facem cărămizi. Câmpia Babiloniei, de formaţie aluvionară, era lipsită de orice fel de piatră, însă avea bogate rezerve de lut pentru facerea de cărămizi. Prin urmare, Mesopotamia inferioară a fost întotdeauna o ţară a construcţiilor din cărămidă, în contrast cu Asiria, unde se află piatră din abundenţă. Cele mai multe cărămizi, atât în vremurile mai vechi cât şi în cele moderne, erau uscate la soare, însă cărămizile pentru construcţiile publice erau arse în foc pentru a le face mai durabile. Această metodă a fost folosită de cei dintâi colonişti ai Mesopotamiei, după cum dovedeşte atât Biblia, cât şi arheologia.

Cărămida le-a ţinut loc de piatră. Scriind pentru evreii din Egipt, o ţară a măreţelor monumente de piatră şi clădiri publice, Moise explică faptul că în Babilonia era folosită cărămida din lipsă de piatră. Acesta amănunt, ca multe altele, dovedeşte exactitatea istorică şi geografică a istorisirii Genezei.

Smoala le-a ţinut loc de var. Un alt amănunt precis cu privire la metodele de construcţie babiloniene. Cuvântul ebraic tradus aici prin „smoală” înseamnă mai exact asfalt, sau bitum lichid. Mesopotamia este bogată în ulei şi produse înrudite şi, în apropierea Babilonului, cât şi în alte părţi ale ţării, au existat puţuri de asfalt. După ce au descoperit calitatea durabilă a asfaltului, vechii zidari babilonieni l-au folosit pe scară largă în construcţii de clădiri. Asfaltul leagă împreună cărămizile aşa de bine, încât este greu a mai desface vreuna din ele, atunci când este demolată o clădire. De fapt, cărămizile din vechile ruine în a căror construire a fost folosit asfaltul sunt aproape cu neputinţă de dezlipit.

Geneza 11:4 4. Haidem! să ne zidim o cetate. Cain clădise prima cetate (cap. 4,17), poate în încercarea de a evita viaţa nomadă pe care o hotărâse Dumnezeu pentru el. Planul iniţial al lui Dumnezeu prevedea ca oamenii să se răspândească pe toată faţa pământului şi să cultive pământul (vezi cap. 1,28). Clădirea de cetăţi prezenta opoziţie faţă de acest plan. Întotdeauna concentrarea de oameni a încurajat lenevia, imoralitatea şi alte vicii. Oraşele, întotdeauna au fost pepiniere ale crimei, pentru că într-un astfel de mediu Satana întâmpină mai puţină rezistenţă faţă de atacurile lui, decât în comunităţile mai mici unde oamenii trăiesc în strânsă legătură cu natura. Dumnezeu îi spusese lui Noe să umple pământul (cap. 9,1). De teama pericolelor necunoscute sau clarificate, totuşi, oamenii au dorit să clădească o cetate, în speranţa că vor găsi siguranţă prin lucrările mâinilor lor. Ei au preferat să uite că adevărata siguranţă vine numai din încrederea şi ascultarea de Dumnezeu. Înmulţindu-se repede, urmaşii lui Noe trebuie să se fi îndepărtat foarte curând de la închinarea faţă de adevăratul Dumnezeu. De teamă că umblările lor rele vor aduce din nou dezastrul, ei au căutat ocrotire.

Un turn. Acesta avea să dea locuitorilor cetăţii doritul simţământ de siguranţă. Astfel de citadelă avea să-i ocrotească împotriva atacului şi să le dea posibilitatea, credeau ei, să scape de un alt potop – cu privire la care Dumnezeu făgăduise că nu va mai fi niciodată. Potopul a acoperit cei mai înalţi munţi ai lumii antediluviene, dar fără „să atingă cerul”. Dacă, deci, putea fi ridicată o construcţie mai înaltă decât munţii, socoteau oamenii, ei ar fi fost în siguranţă, orice ar face Dumnezeu. Săpăturile arheologice descoperă că primii locuitori ai Mesopotamiei inferioare au construit numeroase temple turn dedicate închinării diferitelor zeităţi-idoli.

Să ne facem un nume. Turnul Babel trebuie să fi fost un monument al înţelepciunii şi priceperii superioare a constructorilor lui. Pentru a statornici un „nume”, sau reputaţie pentru ei înşişi, oamenii au consimţit să îndure suferinţă, pericol şi privaţiune. Dorinţa după renume, după câte se pare, a fost unul din motivele care i-au îndemnat să clădească turnul, şi mândria într-o astfel de construcţie avea să tindă, în schimb, spre menţinerea unităţii în aducerea la îndeplinire a altor planuri nesfinte. Conform cu scopul divin, oamenii urmau să păstreze unitatea prin legătura adevăratei religii. Când idolatria şi politeismul au rupt această legătură spirituală interioară, ei nu au pierdut numai unitatea religiei, ci şi spiritul de frăţietate. Un proiect de felul turnului, care să păstreze prin mijloace externe unitatea internă ce fusese pierdută, nu putea săreuşească niciodată. Este evident că la aceste lucrări au luat parte numai aceia care Îl părăsiseră pe Dumnezeu.

Geneza 11:5 5. Domnul S-a pogorât. Această coborâre nu este ca aceea de la Sinai, unde Domnul Şi-a descoperit

prezenţa printr-un simbol vizibil (vezi Exod 19,20; 34,5; Numeri 11,25; etc.). Aceasta este o descriere simplă în limbaj omenesc a faptului că acţiunile oamenilor nu sunt niciodată ascunse înaintea lui Dumnezeu. Când oamenii clădeau înspre ceruri şi se lăudau pe ei înşişi, Dumnezeu S-a pogorât să cerceteze şi să nimicească planurile lor nelegiuite.

Zideau. Forma la perfect a verbului ebraic tradus aici „zideau” înseamnă că zidirea înaintase în mod rapid spre terminare. Termenul „copiii oamenilor”, literal „fiii oamenilor”, este atât de general în conţinutul său, încât sugerează că toţi, sau cel puţin majoritatea acelora care nu de mult slujiseră lui Dumnezeu, au luat parte la plan.

Geneza 11:6 6. Iacă de ce s-au apucat. Turnul Babel a reprezentat îndoială în Cuvântul lui Dumnezeu şi o sfidare a voinţei Sale. El a fost plănuit ca un monument al apostaziei şi ca o citadelă a răscoalei împotriva Lui. Acesta afost doar primul pas dintr-un principal plan rău de a controla lumea. Se cerea o acţiune promptă şi hotărâtă pentru a-i avertiza pe oameni despre neplăcerea lui Dumnezeu şi pentru a nimici planurile lor rele. Pentru ca oamenii să poată fi asiguraţi că Dumnezeu nu este arbitrar în lucrările Sale şi că nu lucrează din impuls pripit, El este prezentat ca ţinând sfat cu Sine Însuşi. Motivul intervenţiei Sale este enunţat în mod clar.

Dacă puterea constrângătoare a lui Dumnezeu nu s-ar fi exercitat din timp în timp în cursul istoriei, planurile rele ale oamenilor ar fi fost duse mai departe cu succes, iar societatea ar fi devenit întru totul stricată. Ordinea relativă din societatea de astăzi se datorează puterii constrângătoare a lui Dumnezeu. Puterea lui Satana este în mod hotărât limitata (vezi Iov 1,12; 2,6; Apocalipsa 7,1).

Geneza 11:7 7. Haidem! Să ne pogorâm. Folosirea pronumelui „ne” arată participarea a cel puţin două persoane ale Dumnezeirii (vezi Geneza 1,26).

Să le încurcăm acolo limba. Dumnezeu nu a dorit să nimicească din nou pe om. Răutatea încă nu atinsese limitele până la care ea ajunsese înainte de potop, iar Dumnezeu a hotărât să o oprească înainte ca ea să atingă din nou acel punct. Încurcându-le limba şi obligându-i astfel să se despartă, Dumnezeu a intenţionat să anticipeze viitoarea acţiune unită. Oricare din grupe putea încă să continue pe o cale rea, însă împrăştierea societăţii în grupări multe urma să împiedice opoziţia în de comun acord faţă de Dumnezeu. De la împărţirea neamurilor la Babel, oameni ambiţioşi au încercat fără succes să contravină poruncii divine de separare. Conducători ingenioşi reuşesc câteodată să constrângă naţiunile într-o unire artificială. Dar o dată cu stabilirea glorioasei împărăţii a lui Dumnezeu, naţiunile celor mântuiţi vor fi într-adevăr unite şi vor vorbi o singură limbă.

Să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora. Nu că un om nu a putut să înţeleagă pe nici unul dintre semenii lui, o atare situaţie urma să facă imposibilă existenţa societăţii. Trebuie să fi fost diferite grupe tribale,având fiecare dintre ele propria limbă. Astfel îşi are începutul marea varietate de limbi şi dialecte, care acum numără aproape 3000.

Dezbinarea limbilor, deşi un obstacol pentru planurile omeneşti de politică şi cooperare economică, nutrebuie să fie un obstacol pentru triumful cauzei lui Dumnezeu. Darul limbilor în ziua Cincizecimii urma să fie unul din mijloacele prin care să se înfrângă această dificultate (vezi Fapte 2,5-12). Deosebirile naţionale nu împiedică nici unitatea de credinţă şi de acţiune din partea copiilor lui Dumnezeu, nici înaintarea scopului Său etern. Cuvântul lui Dumnezeu a fost făcut de folos naţiunilor în propria limbă, iar fraţii de aceeaşi credinţă, deşi despărţiţi prin deosebiri rasiale şi de limbă, sunt legaţi împreună în iubirea lor pentru Isus şi devoţiunea lor faţă de Dumnezeu. Frăţietatea credinţei îi uneşte mult mai puternic decât ar putea să o facă o limbă comună. În unitatea bisericii, lumea urmează să vadă dovada convingătoare a curăţeniei şi puterii soliei ei (vezi Ioan 17,23).

Geneza 11:8 8. I-a împrăştiat. Ceea ce oamenii nu fuseseră dispuşi să facă de bunăvoie şi în împrejurări favorabile sunt acum obligaţi să facă de nevoie. Neputinţa de a înţelege vorbirea unul altuia a dus la neînţelegere, neîncredere şi dezbinare. Aceia care puteau să se înţeleagă unii cu alţii au format o mică comunitate a lor.

Acest verset arată că ziditorii turnului Babel au fost împrăştiaţi pretutindeni, fapt ce a avut ca rezultat în curând răspândirea familiei omeneşti în multe părţi ale lumii. Dovezi din multe ţări atestă prezenţa fiinţelor omeneşti comparativ la scurt timp după potop. Descoperirile arheologice arată Valea Mesopotamiei drept primul loc unde s-a dezvoltat o civilizaţie deosebită. Civilizaţii asemănătoare au apărut curând după aceea în Egipt, Palestina, Siria, Anatolia, India, China şi în altă parte. Toate dovezile utilizabile susţin spusele tainice ale Sfintei Scripturi, că „Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului”.

Au încetat să zidească. Turnul care urma să se înalţe până la cer nu a fost niciodată terminat. Totuşi, se dovedeşte din Biblie şi din istorie că populaţia locală posterioară a terminat lucrarea de construcţie a cetăţii.

Geneza 11:9 9. Babel. Printr-un joc de cuvinte, evreii au unit numele cetăţii, Babel, cu verbul ebraic balal, „a încurca”. Ar fi fost o procedură ciudată însă, ca babilonienii să derive un nume pentru cetatea lor dintr-un cuvânt ebraic. Vechi texte babiloniene interpretează Bab-ilu sau Bab-ilanu ca având semnificaţia de „port al zeului” sau „poarta zeilor”. Totuşi, este posibil ca această semnificaţie să fi fost secundară şi ca numele să fi avut ca origine verbul babilonian babalu, cu semnificaţia de „a împrăştia” sau „a dispărea”. Se poate ca babilonienii să nu fi fost prea mândri de un nume care le aducea aminte de punctul culminant lipsit de glorie a vechilor planuri ale cetăţii, şi astfel au născocit o explicaţie care a făcut să apară că este o îmbinare de nume bab, „port” şi ilu, „zeu” (vezi comentariul pentru cap. 10,10).

Cei mai mulţi comentatori moderni explică istoria construirii turnului şi încurcarea limbilor care a urmat, fie ca o legendă în toată puterea cuvântului, fie ca o exagerare grosolană a unei tragedii care s-a întâmplat în cursul construcţiei turnului templului Babilonului istoric, numit un ziggurat (un templu-turn babilonian cu un altar în vârf. (n. tr.)). Contrar faptului că multe lucrări populare au fost confirmate de arheologia biblică, arheologii nu au găsit nici o dovadă că Turnul Babel a existat vreodată. Chiar tăbliţa K3657 din Muzeul Britanic, care a fost adesea citată ca referindu-se la istoria construirii Turnului Babel şi a încurcării limbilor, în realitate nu se referă nicidecum la acest eveniment, după cum au arătat studiile ulterioare şi o mai bună înţelegere a acestui text. Acela care crede numai acele istorisiri biblice care sunt confirmate de dovezi din afară, va refuza să creată istorisirea din Geneza 11. Însă, cel care crede că Biblia este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu va primi ca autentică această istorisire, alături de toate celelalte istorisiri biblice. Pasiunea mesopotamienilor pentru clădirea de turnuri semeţe nu a încetat o dată cu prima lor încercare nereuşită de a ridica unul care să „atingă cerul”. În tot timpul antichităţii ei au continuat să clădeascătemple-turn sau zigurate. Numeroase astfel de ruine mai sunt încă în picioare. Cel care s-a păstrat cel mai bineeste la Ur, primul cămin al lui Avraam.

Nu este sigur dacă unul dintre templele-turn din Babilon, sau Borsipa a fost clădit pe locul Turnului Babel. O tradiţie ebraică mergând înapoi până, cel puţin, la începutul erei creştine localizează Turnul Babel la Borsipa, o cetate la 9 mile sud-vest de Babilon. Tot ce a mai rămas dintr-un vechi turn din Borsipa, care altădată era alcătuit din şapte trepte, dominat de un templu, este o ruină impunătoare înaltă de 47,58 m. Inscripţii de la Nebucadneţar, găsite sub temeliile construcţiei, afirmă că el a terminat clădirea acestui turn, a cărei ridicare o începuse un rege anterior. Istoricul evreu Iosif atribuie cetatea lui Nimrod, o tradiţie care a fost perpetuată de populaţia locală în numele lor pentru turn, Birs-Nimrud. Ca toate clădirile babiloniene, acest turn a fost construit din cărămidă şi bitum, iar ruinele prezintă urmele a numeroase trăsnete care le-au lovit în veacurile trecute. Această administrare de căldură a sudat cărămizile şi asfaltul din partea cea mai de sus într-o singură masă solidă. Călători de acum câteva sute de ani au descris efectele focului ceresc asupra turnului, de obicei referindu-se la evenimentele descrie în Geneza 11.

Nu trebuie să fie uitat totuşi, că turnul de la Borsipa nu a fost construit mai devreme de secolul al VII-lea î.Hr., de Asurbanipal şi Nebucadneţar. Chiar dacă ruinele lui Birs-Nimrud indică locul primului turn Babel, toate urmele construcţiei originale au dispărut.

Este mai probabil că vechiul turn Babel a fost pe locul templului-turn din cetatea Babilon, care pe vremuri se găsea pe terenul templului Marduk, pe malul estic al Eufratului. Tradiţii babiloniene pretindeau că temeliile lui au fost puse pe vremuri foarte străvechi. Mai mulţi regi au restaurat turnul de-a lungul istoriei sale, Nebucadneţar fiind ultimul care a făcut acest lucru. Acest turn este descris în detaliu de istoricul grec

Herodot, precum şi de un text cuneiform babilonian, ca având şapte trepte şi o înălţime totală de 76,25 m. Regele persan Xerxes l-a distrus în întregime, în 478 î.Hr., împreună cu cetatea Babilon. Alexandru cel Mare, plănuind să reclădească turnul, îndepărtase rămăşiţele, însă el a murit înainte ca planul său să poată fi adus la îndeplinire. Din cel mai înalt şi mai renumit templu-turn al Mesopotamiei antice nu a mai rămas nimic, afară de pietrele de temelie şi cele mai de jos trepte ale scării de pe vremuri. Faptul că de pe vremea lui Xerxes încoace nu se putea vedea nici un turn, în timp ce acela din apropiere, din Borsipa, a rămas în picioare, poate să constituie motivul pentru care evreii, la fel ca şi creştinii, au legat istorisirea din Geneza 11 de ruinele de la Borsipa.

Geneza 11:10 10. Spiţa neamului lui Sem. Titlul obişnuit pentru o genealogie (vezi cap. 5,1; 6,9; 10,1; etc.). Acum, Moise se întoarce la genealogia lui Sem, la discuţia care a fost întreruptă prin relatarea despre încurcarea limbilor. Însă versetele 10-26 nu constituie o continuare a tabelei naţiunilor din cap.10. Ele prezintă genealogia liniei patriarhale de la Sem la Avraam. Capitolul 10 expune legăturile de neam ale diferitelor triburişi naţiuni şi descendenţa lor comună din Noe, în timp ce capitolul 11,10-26 prezintă obârşia exactă a poporului ales al lui Dumnezeu printre multele generaţii intermediare. Aceasta este o continuare a listei generaţiilor de la Adam până la Noe aşa cum este redată în cap. 5. Primii patru urmaşi ai lui Sem, enumeraţi deja în partea semită a tabelei naţiunilor, sunt repetaţi aici spre a arăta directa obârşie a terahiţilor prin Peleg.

La vârsta de o sută de ani, Sem. Această declaraţie arată că Sem era cu doi ani mai tânăr decât Iafet (vezi comentariul pentru cap. 5,32).

Numele prezentate sunt fără îndoială personale, şi nu nume tribale, după cum este indicat prin vârsta exactă, care este dată pentru fiecare bărbat la naşterea fiului său întâi născut, şi după aceea lungimea vieţii sale. Observaţia că unele nume, precum Arpacşad sau Eber se întâlnesc şi ca nume tribale în cap. 10,21-22, nucontrazice faptul că bărbaţii numiţi aici erau indivizi adevăraţi.

Geneza 11:11 11. După naşterea lui Arpacşad, Sem a trăit. Având în vedere că formula folosită de Moise în versetele 10 şi 11 este un model pentru schiţele biografice scurte care urmează, nu este necesar că să se comenteze în mod amănunţit asupra versetelor 12-26. O diferenţă vrednică de remarcat între formula folosită aici şi cea din cap. 5 este omisiunea vârstei totale a fiecărei persoane înscrise în cap. 11. Totuşi, prin aceasta nu s-a pierdut nimic, deoarece în fiecare caz, vârsta totală poate fi uşor calculată prin adăugarea anilor vieţii sale. Motivul pentru care Moise a făcut această deosebire de stil între cele două liste nu este cunoscut.

Geneza 11:12 12. Arpacşad. Vezi comentariul pentru cap. 10,22. Înainte de potop vârsta medie a paternităţii a fost de 117 ani (cea mai mică 65, cea mai mare 187 de ani), însă după aceea a scăzut până la 30-35 de ani, atingând vârste neobişnuite numai în cazul lui Terah şi Avraam.

Aceeaşi descreştere se vede la vârstele totale ale bărbaţilor după potop. Deşi Noe însuşi a atins vârsta antediluviană de 950 de ani, vârsta lui Sem a fost numai de 600 de ani, iar aceea a fiului său, Arpacşad, de numai 438 de ani. La generaţiile următoare procesul a continuat, astfel că Nahor, bunicul lui Avraam, a trăit numai până la vârsta de 148 de ani. Această durată mult scurtată a vieţii poate că este atribuită în parte schimbărilor climaterice. Totuşi, mult mai importantă a fost schimbarea dietei din vegetariană în cea care cuprindea carnea de animale (PP 107; CD 391). Cu fiecare generaţie care a urmat, neamul omenesc s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de moştenirea fizică viguroasă a lui Adam şi de fructele înviorătoare ale pomului vieţii.

Geneza 11:13 13. Şelah. „Cel trimis înainte”. Acesta este un nume semitic, folosit şi de coloniştii fenicieni din Cartagina în Africa de Nord.

Geneza 11:14 14. Eber. „Cel care traversează”. Având în vedere că urmaşii lui Eber aveau să treacă peste Eufrat şi să migreze spre Siria şi Palestina, numele acesta poate să indice înţeles profetic (vezi comentariul pentru cap.

10,21).

Geneza 11:16 16. Peleg. „Împărţire” (vezi comentariul pentru cap. 10,25).

Geneza 11:18 18. Reu. „Prieten” sau „prietenie”. Se poate ca acesta să fie şi o prescurtare a lui Reuel, „prietenul lui Dumnezeu”, numele mai multor personaje biblice (Geneza 36,4; Exod 2,18; Numeri 2,14).

Geneza 11:20 20. Serug. Poate să însemne „cel amestecat”, „cel încurcat”, sau „mlădiţă”. Nu este sigur care semnificaţie a fost avută în vedere.

Geneza 11:22 22. Nahor. „Sforăitorul”. Poate că a avut vreo greutate în vorbire.

Geneza 11:24 24. Terah. Fără semnificaţie în ebraică, ci în limba ugarită înrudită, „mire”.

Geneza 11:26 26. Terah, la vârsta de şaptezeci de ani. Acest text pare că lasă a se înţelege că Avram, Nahor şi Haran erau trigemeni, născuţi când Terah, tatăl lor, era în vârstă de 70 de ani. Din următoarele consideraţiuni rezultă că nu a fost aşa. Terah a murit în Haran la vârsta de 205 ani (vezi cap. 11,32). Avram a călătorit spre Canaan la vârsta de 75 de ani (vezi cap. 12,4). Chemarea făcută lui Avram să părăsească Haranul a venit dupămoartea tatălui său, după cum se declară în mod clar în Fapte 7,4. Avram nu poate să fi avut atunci mai mult de 75 de ani, la moartea tatălui său, iar Terah a fost cel puţin de 130 de ani când s-a născut Avram. Deci cap. 11,26 înseamnă că Terah a început să dea naştere la fii, când avea vârsta de 70 de ani. Deşi cel mai tânăr dintre cei trei fii, Avram, este numit primul, din cauza importanţei sale ca strămoş al evreilor. Cu toate că nu este sigur care dintre ceilalţi doi fii ai lui Terah, Nahor sau Haran, a fost mai mare, faptul că Nahor s-a căsătorit cu fiica lui Haran poate să-l arate pe Haran ca fratele mai mare al lui Nahor (compară cu cele despre cap. 5,32).

Avram. „Tatăl înălţimii” sau „tatăl înălţat”, indicând către poziţia lui onorată ca strămoş al poporului lui Dumnezeu. Mai târziu, numele lui a fost schimbat de Dumnezeu în Avraam (cap. 17,5). Numele apare în rapoartele egiptene ca acela al unui suveran amorit dintr-o cetate palestiniană chiar pe timpul lui Avram. El apare de asemenea şi într-un document cuneiform contemporan din Babilonia, ceea ce arată că numele era obişnuit.

Nahor. Acest fiu al lui Terah a fost numit după numele bunicului său.

Haran. Acest nume nu are semnificaţie în ebraică. Cu Haran se aseamănă Charan, cetatea unde se aşezase Terah. Numele cetăţii, înrudit cu rădăcina unui cuvânt sirian care înseamnă „drum principal”, poate indica aşezarea ei de-a curmezişul unei căi comerciale principale între Mesopotamia şi Mediterană.

Ca în cronologia antediluviană, Pentateuhul samaritean şi LXX pun pe seama patriarhilor de la potop până la naşterea lui Avram o viaţă considerabil mai lungă faţă de cum arată textul ebraic şi traducerile englezeîntemeiate pe acesta (vezi comentariul pentru cap. 5,32). În timp ce KJV are 352 de ani între potop şi naşterea lui Avram, versiunea samariteană are 942, iar LXX 1132. Se pare că în ambele traduceri vârstele la naşterea fiilor întâi născuţi au fost mărite în mod intenţionat, într-o încercare de a obţine un timp considerat important pentru răspândirea rasială şi înmulţirea naţiunilor. Comentariile cu privire la cap. 5,32 au arătat dejacalitatea foarte îndoielnică a cronologiei antediluviene samaritene şi a LXX, şi astfel există mai puţine motive spre a li se da aici o consideraţie serioasă.

Totuşi, introducerea din LXX a lui Cainan între Arpacşad şi Şelah poate fi justificată. În această privinţă LXX este confirmată de Luca, care de asemenea îl enumără pe Cainan în acest loc (Luca 3,35,36). În ciuda nepotrivirii aparente între Moise (şi 1 Cronici 1,24) pe deoparte, şi Luca şi LXX pe de altă parte, nu

există nici o dificultate reală. Scripturile conţin numeroase şi remarcabile cazuri de omisiuni de nume din listele genealogice. Ezra, de exemplu, în schiţarea propriilor strămoşi înapoi până la Aron, omite cel puţin şase nume (vezi Ezra 7,1-5; compară cu 1 Cronici 6,13-15).

Secole mai târziu, genealogia lui Matei despre Isus omite patru regi din Iuda şi poate că şi alţi strămoşi ai Domnului (vezi Matei 1,8.17). De aceea, omisiunea posibilă a lui Cainan de către Moise, din lista din Geneza 11,10-26, nu trebuie să fie considerată o inexactitate, ci mai degrabă un exemplu al unei practici obişnuite printre scriitorii Evrei.

Oricare ar fi situaţia, lista aşa cum este redată de Moise trebuie să fie considerată cel puţin destul de completă. Limbajul lui Ellen G. White (PP 125), scoţând în evidenţă o „linie neîntreruptă” de bărbaţi credincioşi de la Adam până la Avram, care a transmis în mod personal de la unul la altul cunoştinţa despre adevăratul Dumnezeu, lasă să se înţeleagă că Avram, care a devenit „moştenitorul acestui adevăr sacru”, trebuie să fi fost instruit de Sem. Având în vedere că Sem a trăit un timp după potop, Avram trebuie să se fi născut cel puţin cu câţiva ani înainte de moartea lui, la aproximativ 500 de ani după potop.

Cei care ajung la această concluzie din pasajul anterior spun că ea susţine versiunea ebraică, eliminândambele cronologii ale perioadei atât samaritene, cât şi a LXX şi face imposibil un număr mare de omisiuni din lista genealogică a lui Moise. Până nu dispunem de informaţii mai precise, cronologia evenimentelor dinainte de naşterea lui Avram urmează a fi considerată ca aproximativă. O dată cu apariţia lui Avram ajungem la o mai solidă temelie cronologică.

<IND=200> Vezi tabelul cronologiei descrise în Geneza 11.

Geneza 11:27 27. Terah. Până aici, Moise a povestit istoria întregii omeniri. De aici înainte raportul inspirat se ocupă aproape în mod exclusiv cu istoria unei singure familii, poporul ales al lui Dumnezeu. Celorlalte naţiuni, în general, Vechiul Testament le acordă atenţie numai când vin în contact cu poporul lui Dumnezeu.

Haran a născut pe Lot. Lot, „cel tăinuit”. Lot este prezentat din cauza rolului pe care l-a avut ca tovarăş al lui Avraam în ţara Canaanului şi ca strămoş al moabiţilor şi amoriţilor.

Geneza 11:28 28. Haran a murit în faţa tatălui său. Literal „în faţa tatălui său”, ceea ce înseamnă „în timp ce tatăl său mai trăia”, sau, „în prezenţa tatălui său”. Acesta este primul caz în care Biblia menţionează că un copil moare înaintea tatălui său.

Ur în Caldeea. După cum arată documentele literare şi săpăturile recente, cetatea de baştină a lui Haran are o istorie lungă şi glorioasă. Ruinele din Ur sunt de mult timp cunoscute sub numele de Tell el-Mugayyar, care se află la jumătatea drumului dintre Bagdad şi Golful Persic. Între 1922 şi 1934, o expediţie comună anglo-americană a fost dusă la bun sfârşit şi s-a dovedit a fi printre cele mai bogate săpăturidin toată Mesopotamia. Morminte regale ale unei vechi dinastii au dat la iveală fabuloasele lor depozite de tezaur. Ruinele bine păstrate de case, temple şi un templu-turn au oferit un valoros material din care putem reconstitui istoria întreruptă a acestei cetăţi care a jucat un rol atât de important din primele începuturi ale istoriei până pe vremea Imperiului Persan. La începutul celui de-al doilea mileniu î.Hr., când Avram locuia aici, cetatea avea o cultură excepţional de avansată. Casele erau bine construite, şi de obicei de înălţimea a două etaje. La parter, de jur împrejurul unei curţi centrale, erau grupate camere şi o scară ce ducea la etajul aldoilea. Cetatea avea un sistem eficace de scurgere, mai bun decât cele cu care unele oraşe din acea ţară se potmândri chiar în zilele de astăzi. În şcolile din Ur se învăţau cititul, scrierea, aritmetica şi geografia, după cum o dovedesc multele exerciţii de şcoală regăsite. În Vechiul Testament, această cetate este numită de obicei „Ur al Caldeii”, o expresie care nu a fost încă găsită în textele cuneiforme din Mesopotamia. În acestea, ea este numită simplu „Ur”. Totuşi, se ştie că regiunea Ur-ului a fost locuită de triburile Caldeene aramaice, cares-ar putea să fi venit ceva mai de timpuriu (vezi comentariul pentru cap. 10,22). Aceste triburi erau îndeaproape înrudite cu familia lui Terah şi amândouă sunt descendenţi din Arpacşad. Amintirea acestei legături a fost păstrată vie prin referirea la căminul original al familiei ca Ur din Caldeea, sau „Ur al Caldeii”.

Nivelul cultural înaintat din Ur din timpul lui Avram reduce la tăcere glasul batjocoritor al acelora care l-ar stigmatiza pe Avram ca pe un nomad ignorant. El şi-a petrecut tinereţea într-o cetate de înaltă cultură şi cu gusturi rafinate, ca fiu al unuia dintre bogaţii ei cetăţeni şi, fără îndoială, a fost un bărbat bine educat.

De asemenea, Avram trebuie să fi cunoscut viaţa religioasă din Ur, care, aşa cum dovedesc săpăturile,era politeistă. Iosua declară că Terah, tatăl lui Avram slujea altor zei în Ur (Iosua 24,2). Suntem în situaţia de a recunoaşte că ceilalţi fii ai lui Terah făceau la fel, pentru că Rahela, soţia lui Iacov, a furat idoli de la tatăl ei,Laban, care era un nepot al lui Nahor, fratele lui Avram (Geneza 31,19). Este o minune că Avram a rămas neatins de influenţele păgâne care îl înconjurau.

Geneza 11:29 29. Avram şi Nahor şi-au luat neveste. Milca, soţia lui Nahor era o fiică a fratelui său Haran, şi prin urmare propria lui nepoată. Sarai, nevasta lui Avram, era sora lui vitregă, o fiică a lui Terah de la o altă soţie decât mama lui Avram (vezi cap. 20,12). Căsătoria cu o soră vitregă şi cu alte rude apropiate a fost după aceea oprită prin codul civil mozaic, cu toate că, după câte se pare, era îngăduită pe timpul lui Avram (vezi Levitic 18,6, 9, 14).

Isca. Nu este clar de ce este amintită aici Isca, o altă fiică a lui Haran. Ţinând seama de o veche tradiţie ebraică, unii comentatori văd în numele acesta un alt nume al Sarei, nevasta lui Avram. Alţii considerăcă ea a fost nevasta lui Lot. Nu există nici un temei real pentru astfel de presupuneri.

Geneza 11:30 30. Sarai era stearpă. Această declaraţie pare să implice contrastul cu Milca, cumnata Sarei (vezi cap. 24,24), şi prefigurează marea importanţă a lipsei de copii a Sarei în încercarea credinţei lui Avram.

Geneza 11:31 31. Au ieşit. Scripturile arată clar că Avram a fost acela căruia i s-a descoperit Dumnezeu în Ur din Caldeea, iar nu lui Terah, după cum s-ar putea trage concluzia din acest text (PP 127). Ştefan le-a spus ascultătorilor săi că Avram a plecat din „Mesopotamia înainte ca să se aşeze în Haran”, ca răspuns la o poruncă lămurită adresată de Dumnezeu lui personal (Fapte 7,2.3). Mai târziu, Dumnezeu îi aminteşte lui Avram că El l-a scos din Ur din Caldeea (Geneza 15,7), nu din Haran (vezi şi Neemia 9,7). Concluzionăm că Avram a fost chemat de două ori. La prima chemare, când locuia în Ur, el a trebuit să părăsească tribul său strămoşesc, iar a doua, la Haran, a trebuit să părăsească rudele apropiate, chiar casa tatălui său (vezi Geneza 12,1). Când i-a fost făcută prima chemare, Avram a ascultat de îndată şi a părăsit regiunea pentru a găsi un nou cămin în ţara în care Dumnezeu îi promisese că Se va îngriji de el. Trebuie ca el să fi avut o influenţă considerabilă asupra tatălui său, Terah, asupra lui Nahor, fratele său şi asupra lui Lot, nepotul său, pentru că ei au ales cu toţii să-l însoţească. Nahor nu este amintit ca unul dintre aceia care au plecat din Ur cu Terah şi Avram, dar dacă nu a plecat la data aceasta, trebuie să-i fi urmat mai târziu (vezi cap. 24,10). Cu toate că Avram a fost cel căruia i-a fost făcută chemarea în Ur, el locuia încă în casa tatălui său, şi aştepta ca tatăl său să ia iniţiativa, dacă va fi binevoitor să facă acest lucru.

Desigur că Terah a consimţit şi, fiind cap de familie s-a mutat. Buna cuviinţă orientală cerea să i se dea lui Terah cinstea de a acţiona în calitate de cap al familiei sale. Ar fi fost mult mai nepotrivit să se spună că Avram a luat pe tatăl său Terah.

Ca să meargă în ţara Canaan. Această afirmaţie arată că destinaţia lor a fost Canaanul chiar de la început. Din Mesopotamia sudică spre Canaan se putea călători pe două căi de comunicaţie. Un drum ducea direct peste marele deşert arab, însă o mare caravană de turme, cirezi şi servitori mulţi nu putea să străbată unastfel de teren. Celălalt drum ducea spre Eufrat, peste pustiul îngust al Siriei de nord şi apoi prin valea Orontes spre sud în Canaan. Fără îndoială că acesta a fost drumul pe care Avram a trebuit să călătorească.

Au venit până la Haran. Haran este aşezat pe râul Balik din Mesopotamia de nord, la jumătatea drumului dintre el şi Canaan. Cauza acestei întreruperi a călătoriei nu se arată, însă ar putea să fi fost pricinuită de frumuseţile atrăgătoare ale regiunii sau, mult mai probabil, de vârsta înaintată şi starea lui Terah. Pentru cea mai mare parte a familiei, Haranul a devenit locul permanent de locuit, ceea ce înseamnă că poate

frumuseţile atrăgătoare ale regiunii ar fi dus la hotărârea de a se opri acolo. Văile Balik şi Habur au păşuni bogate. Se poate ca întreaga regiune să fi fost răzleţ populată şi părea să ofere frumoase posibilităţi pentru creşterea bogăţiei familiei, înainte de a porni la drum spre Canaan. Oricare ar fi fost motivul, Terah şi familia sa au tăbărât într-un loc pe care l-au numit Haran, poate în cinstea fiului şi fratelui lor care murise în Ur. Din cauza diferenţei neînsemnate din ortografia numelui ebraic al fiului lui Terah, Haran, şi acela al cetăţii Charan,legătura dintre aceste două nume este nesigură.

Dovada rădăcinilor puternice pe care le-au prins terahiţii în noul lor cămin se vede limpede din faptul că mai multe nume ale familiei lor au rămas legate de cetăţi ale regiunii, timp de sute de ani şi în unele cazuri timp de milenii. Este posibil ca Haran, o cetate importantă în timpul celui de-al doilea şi întâiului mileniu î.Hr.,a primit numele acesta în cinstea lui Haran, aşa cum s-a sugerat mai sus. Memoria lui Peleg trăieşte în numele cetăţii Paliga de la gura râului Habur. Nahor a dat numele său cetăţii lui Nahor (cap. 24,10), Til-Nahiri de maitârziu, aproape de Haran. Numele de Serug se reflectă în oraşul din apropiere, Sarugi, şi aşezarea Til-şa-turahi de pe râul Balik poate să perpetueze numele lui Terah. Aceste nume de localităţi reprezintă o dovadă clară că familia lui Terah a ocupat în timpurile străvechi aceste regiuni.

Geneza 11:32 32. Terah a murit în Haran. Nu este arătat cât timp a locuit Terah în Haran. Având în vedere promptitudinea proverbială a lui Avraam de a asculta de Dumnezeu, se pare foarte improbabil ca el să fi rămas mulţi ani în Haran, ştiind că Domnul dorea ca el să plece spre Canaan, cu excepţia bolii sau vârstei tatălui său. Se pare mai probabil că Terah s-a oprit pentru o perioadă la râul Balik pentru a-şi restabili puterilepierdute, iar apoi frumuseţile atrăgătoare ale regiunii l-au făcut să uite de ţinta sa. În astfel de împrejurări, pietatea filială urma să-l ţină pe Avram să vegheze cu grijă asupra tatălui său. În felul acesta, toţi trebuiau să rămână în Haran în aşteptarea călătoriei după vindecarea lui Terah. Când el a murit, Avram şi Terah au continuat planul lor original, iar ceilalţi membri ai familiei au fost vrăjiţi de bogăţia regiunii şi nu au vrut să mai plece.

Terah, asemenea lui Moise, câteva secole mai târziu, nu a ajuns să intre în Ţara Făgăduinţei. Ni se aduce aminte cu putere despre starea noastră de peregrini, prin faptul că mulţi dintre copiii credincioşi ai lui Dumnezeu mor pe drumul lor spre Canaanul ceresc. Totuşi, gravitatea morţii lui Terah a fost neînsemnată în comparaţie cu hotărârea lui Nahor de a rămâne în Haran. El şi familia lui s-au despărţit de bunăvoie de făgăduinţele lui Dumnezeu, refuzând să îl însoţească pe Avram în ţara făgăduită. Drept rezultat, ei şi urmaşii lor au dispărut în cele din urmă de pe arena istoriei, în timp ce Avram şi urmaşii lui rămân timp de veacuri depozitarii harului special al lui Dumnezeu şi mijlocul binecuvântării Lui pentru lume.

Comentariile lui Ellen G. White

1-9 PP 117-124; SR 72-75

2,4 PP 118; 8T 213

5 PP 123; 8T 214

5-7 PP 119

8 PP 120

9 8T 215

28 3T 138

31 PP 127

Geneza 12:1 1. Ieşi. De aici înainte, eroul istorisirii Genezei este Avram. Aceasta este prima revelaţie divină raportată făcută lui Avram, cu toate că se ştie din Fapte 7,2, că Dumnezeu i se arătase şi mai înainte cel puţin

o dată. Cuvântul lui Iehova începe cu o poruncă, continuă cu o făgăduinţă şi sfârşeşte cu o binecuvântare. Aceste trei aspecte importante caracterizează fiecare manifestare a lui Dumnezeu faţă de om. Făgăduinţele luiDumnezeu sunt împlinite, iar binecuvântările Sale sunt primite, numai dacă poruncile Sale sunt respectate. De obicei, oamenii sunt doritori să se împărtăşească de binecuvântările lui Dumnezeu şi să se realizeze cu ei şi făgăduinţele Sale, fără să trăiască în conformitate cu poruncilor Sale.

Chemarea Domnului îi cerea lui Avram să o rupă întru totul cu trecutul. Nu numai că trebuia să plece din ţara celor două râuri, Mesopotamia, în care era aşezat atât Ur, cât şi Haran, ci trebuia să renunţe la legăturile de familie şi chiar la casa tatălui său spre a nu se mai întoarce niciodată la aceia care erau din propria seminţie şi din acelaşi sânge. Aceasta era o grea încercare. Haran şi Ur aveau aceeaşi civilizaţie şi nivel de trai. Toate acestea urmau să se schimbe de îndată ce vor părăsi ţara celor două râuri şi vor trece spre Siria şi Palestina. În locul regiunilor cu păşuni bogate, ei urmau să găsească o ţară împădurită şi muntoasă. În loc să locuiască printre triburile semite înrudite, cu civilizaţie superioară, ei urmau să locuiască printre triburi hamite, diferite ca neam, de un nivel cultural mult inferior.

Cu siguranţă că nu a fost uşor pentru Avram să rupă toate legăturile cu patria lui dragă, ţară în care a petrecut toată viaţa şi care a fost sfinţită prin multe asocieri afectuoase. Un tânăr poate părăsi ţara de baştină cu puţin regret, însă pentru un bărbat în vârstă de 75 de ani, o astfel de hotărâre nu este uşoară.

Ţara pe care ţi-o voi arăta. Geneza 11,31 arată că destinaţia de la început a lui Avram a fost Canaanul. Fără îndoială că Dumnezeu trebuie să fi arătat Canaanul ca fiind ţara spre care avea să-şi îndrepte paşii. Cu această ocazie (cap. 12,1), Canaanul nu este amintit, însă este clar că Avram cunoştea Canaanul ca fiind locul unde Dumnezeu dorea ca el să meargă. El a pornit la drum având în vedere Canaanul (v.5). Declaraţia lui Pavel din Evrei 11,8, că Avram „a plecat fără să ştie unde se duce”, se pare că se referea la faptul că de aici înainte nu urma să mai aibă un loc precis de locuit, ci să fie străin şi peregrin (vezi Evrei 11,9;4T 523). De aici înainte, Dumnezeu urma să-l călăuzească zi de zi, iar Avram nu avea să ştie cu mult înainte ce putea să-i aducă viitorul.

Geneza 12:2 2. Voi face din tine un neam mare. Se face cunoscută răsplătirea lui Avram pentru că a părăsit familia şi patria sa. Fără îndoială că Avram se întreba când urma să se împlinească această făgăduinţă, având în vedere faptul că nu avea copii şi că nu mai era tânăr. Nu se poate ca Dumnezeu să fi avut de gând ca servitoriilui Avram, păstorii şi supraveghetorii turmelor sale să constituie naţiunea făgăduită. Cum a înţeles Avram cuvântul „mare”? Însemna el tărie numerică, sau influenţă, sau mărime în lucrurile spirituale? Numai ochiul credinţei, aţintit asupra făgăduinţelor lui Dumnezeu, putea să pătrundă viitorul şi să privească lucruri pe care ochiul natural nu le putea vedea.

Te voi binecuvânta. Făgăduinţa cuprinde atât binecuvântarea trecătoare, cât şi cea spirituală, dar mai ales pe cea din urmă. Pavel include în mod clar îndreptăţirea prin credinţă printre binecuvântările păstrate pentru Avram.

Îţi voi face un nume mare. Adevărata mărime urma să rezulte din ascultarea faţă de poruncile lui Dumnezeu şi din conlucrarea cu scopul Său divin. Constructorii turnului Babel s-au gândit să-şi facă ei înşişi „un nume”, sfidându-L pe Dumnezeu, şi totuşi nici un nume de-al lor nu a supravieţuit. Pe de altă parte, ca să câştige renume Avram urma doar să-L urmeze pe Dumnezeu unde îl va conduce. Numele de Avram este comun ca nume personal chiar şi astăzi şi nenumărate milioane de evrei, musulmani şi creştini l-au aclamat în vremurile trecute, şi încă privesc la el ca la strămoşul lor spiritual.

Geneza 12:3 3. Voi binecuvânta. O astfel de asigurare era cea mai mare garanţie de prietenie şi favoare pe care Dumnezeu putea să i-o acorde lui Avram. Dumnezeu a considerat ca fiindu-i aduse Lui Însuşi toate insultele şi toate relele făcute prietenului Său şi i-a făgăduit să fie alături de el, prietenii lui să fie şi ai Săi, iar pe vrăşmaşii lui să-i trateze ca pe proprii vrăşmaşi. Avram era „prietenul lui Dumnezeu” (Iacov 2,23).

Toate familiile pământului. Cuvântul ebraic tradus aici „pământ”, ’adamah, înseamnă, mai ales, „teren” sau „sol”. Aici sunt cuprinse toate naţiunile şi toate veacurile. Ceea ce fusese blestemat după cădere a

fost „pământul” (Geneza 3,17), acelaşi pământ din care a fost făcut omul la început. Acel blestem venise din cauza neascultării unui singur om (Romani 5,12), iar acum toate familiile „pământului” aveau să primească binecuvântarea prin ascultarea unuia singur ,care a fost găsit credincios. Ca urmaşi spirituali ai lui, creştinii se împărtăşesc astăzi de binecuvântarea dată lui Avram (Galateni 3,8.29). Binecuvântarea acordată lui, în cele din urmă, va uni familiile despărţite de pe pământ şi va schimba teribilul blestem rostit asupra pământului din cauza păcatului, într-o binecuvântare pentru toţi oamenii. Toate făgăduinţele ulterioare, făcute patriarhilor şi lui Israel, nu au făcut decât să lămurească, sau să amplifice făgăduinţa mântuirii oferită întregului neam omenesc în prima făgăduinţă făcută lui Avram.

Geneza 12:4 4. Avram a plecat. Avram a răspuns chemării Domnului, fără să mai discute şi fără să mai pună condiţii. El „a plecat” pur şi simplu.

A plecat şi Lot împreună cu el. Dintre toate rudele lui Avram, numai Lot şi familia sa au consimţit să continue drumul spre ţara făgăduită. Petru se referă la el ca la „neprihănitul Lot” (2 Petru 2,7). Dorinţa lui de a-L asculta pe Dumnezeu, asemenea unchiului său, l-a făcut ca în acest timp să împărtăşească bucuros greutăţile călătoriei şi incertitudinile unui viitor nesigur.

Avram avea şaptezeci şi cinci de ani. Redarea vârstei lui Avram arată că plecarea sa spre Canaan marchează începutul unei noi şi importante ere. El era deja înaintat în vârstă când a fost chemat să-şi adaptezeviaţa într-o ţară nouă, la clima şi la obiceiurile ciudate ale unui popor străin.

Geneza 12:5 5. Toate averile. Averea lui Avram şi a lui Lot se compunea mai ales din mari cirezi de vite şi turme de oi. Avram era un om înstărit (cap. 13,2), însă bogăţia lui nu s-a dovedit a fi în nici un fel o piedică în viaţa lui religioasă. Deşi este adevărat că adesea bogăţia face ca posesorul ei să se califice mult mai greu pentru Împărăţia lui Dumnezeu, nu este în nici un caz o piedică fatală (vezi Matei 19,23-26). Când un om bogat se consideră un ispravnic al lui Dumnezeu şi foloseşte bogăţia încredinţată lui pentru slava lui Dumnezeu şi pentru înaintarea împărăţiei Sale, bogăţia este o binecuvântare şi nu un blestem.

Slugile. Evreieşte nephesh. Traducerea RSV foloseşte aici cuvântul „persoane”. În această grupare erau unii convertiţi la Dumnezeul cel adevărat (PP 127). Aceşti convertiţi s-au ataşat de însăşi familia lui Avram şi au ajuns slujitorii săi. Se arată că atât Avram, cât şi Lot aveau păzitori de vite (Geneza 13,7). Mai târziu Avram a putut salva pe Lot cu ajutorul a 318 oameni înarmaţi şi a adus acasă pe slugi (Geneza 14,14). Acest lucru arată şi mai clar faptul că „slugile” erau membri ai familiei sale (vezi comentariul pentru cap. 14,14).

În ţara Canaan. Ţara Canaan cuprinde nu numai Palestina, ci şi Fenicia şi Siria de sud (vezi cap. 10,19). Inscripţiile egiptene şi nord-siriene din cel de-al doilea mileniu î.Hr. foloseau în acest sens termenul Canaan. Având în vedere că Avram urma să se stabilească în partea sudică a Canaanului – Sichem, Hebron, Gherar – el a făcut din Haran un drum de circa 725 de km. Datorită faptului că datele topografice lasă doar puţine posibilităţi alternative, itinerariul călătoriei poate fi schiţat destul de exact. Părăsind regiunea Haranului, marea caravană trebuie să fi înaintat încet spre sud de-a lungul râului Balik până ce a ajuns la Eufrat, pe cursul căruia au urmat în susul apei vreo 96 de km. Din acest punct, a trebuit să traverseze vreo 129 de km de pustie pentru a ajunge în partea de nord a râului sirian Orontes. Marea oază de la Alep se află lajumătatea drumului dintre Eufrat şi Orontes şi probabil că a fost folosită de Avram pentru odihna şi adăparea animalelor şi a oamenilor. Ajungând la Orontes, probabil că el a mers de-a lungul lui în susul apei spre sud, conducând marea caravană prin câmpia siriană, numită astăzi Beqa, aflată între munţii Liban şi Anti-Liban. Trecând de cotitura de unde Orontes curge spre nord şi Litani spre sud, a mers de-a lungul acestuia din urmă,până când caravana a ajuns în Galilea, cu terenul ei accidentat şi deluros.

Geneza 12:6 6. Avraam a străbătut ţara. În acea vreme Palestina era foarte împădurită. Vechile documente egiptene descriu drumurile ei ca fiind un coşmar pentru călători. Înaintarea caravanei putea să fie foarte înceată, având în vedere marele număr de oameni şi animale care îl însoţeau pe patriarh. Călătoria a fost, probabil, întreruptă de opriri dese pentru odihnă. După ce a traversat Galilea, peregrinii au ajuns în câmpia

Esdraelonului, în care existau deja mai multe cetăţi canaanite puternice, ca Meghido şi Taanah. Apoi ei au traversat creasta Carmelului şi au intrat în regiunea deluroasă, care mai târziu îi va aparţine lui Efraim. Aici aufăcut ei prima oprire îndelungată. Aceasta s-a făcut, probabil, pentru că Domnul i-a spus lui Avram că ajunsese la sfârşitul călătoriei sale, şi acum se afla în ţara pe care i-a făgăduit-o El.

Sihem. În altă parte a Vechiului Testament, acest loc mai este numit Sehem (Geneza 35,4, etc.). Situat pe partea vestică a intrării într-o vale îngustă, flancată de munţii Ebal şi Garizim, el ocupa o importantăpoziţie strategică. Astăzi este un loc pustiu numit Balatah, aproape de Nablus. Săpăturile şi dovezile documentare atestă că Sihemul a fost o cetate înfloritoare şi întărită în cel de-al doilea mileniu î.Hr., când Avram şi-a stabilit tabăra în vecinătatea lui. Una dintre primele expediţii militare egiptene în Palestina, despre care s-a păstrat un raport clar, a fost îndreptată chiar împotriva acestei cetăţi. Stela unui luptător egiptean care a servit sub regele Sen-Usert III (1878-1840 î.Hr.) din a douăsprezecea dinastie descrie o campanie împotriva Sekemem-ului, denumirea egipteană pentru Sehem sau Sihem, şi relatează că anticii băştinaşi au fost învinşi. Pe timpul când Avram a intrat în ţara Canaanului, Egiptul exercita o mare influenţă asupra vecinilor lor canaaniţi. Deşi Egiptul nu a exercitat un adevărat control politic asupra Canaanului, această ultimă ţară era din punct de vedere economic dependentă de Egipt, care avea reprezentanţi regali în principalele cetăţi ale sale. Aceşti împuterniciţi vegheau asupra intereselor economice ale Egiptului şi îndeplineau rolul de consilieri pe lângă guvernatorii canaaniţi locali. Aceasta era situaţia politică pe care a găsit-o Avram în Canaan.

Stejarul lui More. Ebraicul ’elon, literal „un copac mare”. RSV spune „stejar”. Probabil că cuvântul este folosit aici într-un sens generic şi colectiv şi poate că se referă sau nu la un anumit copac. S-a sugerat că este vorba despre o pădurice de stejari. Această părere este susţinută de o referire pe care Moise o face mai târziu la aceeaşi localitate, folosind forma de la plural a lui ’elon, „copaci” (KJV, „câmpii”), fapt ce arată clar că More avea mai mult decât un singur copac de acest fel (Deuteronom 11,30). Păduricea nu a fost identificată, însă trebuie să fi fost în imediata vecinătate a Sihemului, după cum arată acest text şi cel din Deuteronom 11,29, 30.

More înseamnă „învăţător”. Vechii traducători evrei ai LXX l-au redat prin cuvântul grecesc hupselen, „semeţ”. Comentatorii au încercat să explice numele More ca o indicaţie că Avram a înţeles că el avea să fie acolo „învăţat” de Dumnezeu, sau că păduricea aparţinea unui învăţător cu renume.

Canaaniţii. Dacă Avram ar fi acceptat să fie condus într-o ţară nelocuită ale cărei păşuni nu ar fi trebuit să le împartă cu alţii, ar fi greşit. Poate că acesta este motivul pentru care s-a adăugat declaraţia „Canaaniţii erau atunci în ţară”. Aflându-se ca străin în mijlocul unui popor străin, Avram nu putea să privească ţara ca proprietatea lui şi să o ia, într-adevăr, în stăpânire (vezi Evrei 11,9.13). El putea face acest lucru numai prin credinţă.

Geneza 12:7 7. Domnul S-a arătat. Aceasta este a treia descoperire divină făcută lui Avram, prima din Canaan. Scopul ei a fost să-l mângâie şi să-i inspire din nou încredere şi curaj. După călătoria lungă şi grea, Avram a sosit în ţara făgăduită drept cămin pentru el şi urmaşii lui, numai pentru a o găsi ocupată de canaaniţi. O solie care să confirme făgăduinţele făcute în Ur şi Haran urma să aducă asigurarea că luarea în stăpânire a ţării urma să aibă loc la timpul şi în felul prevăzut de Dumnezeu.

Seminţei tale. Întreaga solie constă, în ebraică, din numai cinci cuvinte, opt în KJV. Deşi este una dintre cele mai scurte descoperiri divine, ea a fost de mare însemnătate pentru Avram, acum un străin într-o ţară străină. Scurtimea ei, în nici un caz nu era proporţională cu importanţa şi valoarea ei. Era nevoie de credinţă pentru a accepta că locuitorii canaaniţi vor fi deposedaţi de cetăţile lor puternic întărite şi ţara lor va fi dată unui om lipsit de copii. Imposibilitatea aparentă a realizării unei astfel de făgăduinţe a dat pe faţă o puternică mărturie despre credinţa patriarhului.

Un altar. Pământul sfinţit prin prezenţa lui Dumnezeu, Avram l-a consacrat ca loc de închinare pentru el. Altarul ridicat şi jertfele oferite aduceau mărturie despre Dumnezeul cerului şi protestau tăcut împotriva idolatriei înconjurătoare. În felul acesta, Avram a mărturisit în mod public credinţa sa faţă de adevăratul Dumnezeu. În calitate de conducător al unei mari familii, el a simţit o răspundere faţă de slujitorii săi, ca să le

imprime o mai bună cunoaştere a Dumnezeului căruia el Îi servea (cap. 18,19). Jertfa aducea mărturie despre credinţa lui Avram în moartea Fiului lui Dumnezeu ca ispăşire pentru păcate.

Geneza 12:8 8. Betel. Având nevoie de păşuni proaspete, Avram s-a deplasat din vecinătatea Sihemului, la răsărit de Betel, 32 de km mai departe spre sud. Avram şi-a întins cortul său pe unul dintre vârfurile de deal dintre cetăţile Betel şi Ai. Aici se referă la cetate folosind numele pe care l-a purtat în vremurile de mai târziu. Pe timpul lui Avram, ea se mai numea încă Luz (vezi cap. 28,19). Această cetate canaanită, numită acum Beitin, este aşezată aproximativ la 16 km nord de Ierusalim. Ea a jucat un rol important în viaţa lui Iacov (cap. 28,19; 35,1) şi a fost una din primele cetăţi cucerite de Iosua. În timpul perioadei regatului împărţit, unul dintre cele două locuri idolatre ale lui Israel a fost situat acolo (1 Regi 12,28.29). Cercetătorii au identificat El-Tell-ul de astăzi cu Ai, din cauza asemănării de nume, „Ai” fiind denumirea ebraică pentru „ruină”, în timp ce Tell este denumirea arabă pentru o aşezare dărâmată. Totuşi, această identificare este îndoielnică.

A zidit şi acolo un altar. Oriunde îşi întindea cortul, Avram înălţa şi un altar (vezi Geneza 12,7; 13,18)şi ţinea servicii divine publice pentru membrii familiei sale şi pentru păgânii care locuiau pe aproape. Deşi serviciul era, probabil, simplu, constând mai ales din rugăciuni, aducerea unui animal de jertfă, şi fără îndoială un apel evanghelistic, marele număr de slugi pe care Avram le condusese la cunoaşterea de Dumnezeu trebuiesă fi făcut impresionante aceste ocazii (vezi cap. 14,14; 18,19). Mulţi tăinuiesc credinţa lor, fiindu-le teamă săo mărturisească, Avram însă nu. Oriunde mergea, el mărturisea pe Acela în care credea şi-L asculta. Altarele sale presărate în ţara Palestinei au devenit monumente de aducere aminte despre singurul Dumnezeu adevărat.Canaaniţii, a căror nelegiuire nu-şi atinsese încă punctul culminant (cap. 15,16), au făcut cunoştinţă în felul acesta cu Creatorul universului şi, prin învăţătura şi exemplul lui Avraam, au fost îndemnaţi să renunţa la idolii lor şi să se închine lui Dumnezeu. Cel dintâi misionar străin din lume, Avram, a călătorit neobosit prin Palestina şi L-a predicat pe Dumnezeu oriunde îşi întindea cortul. Isaac şi Iacov au fost, de asemenea, chemaţide Dumnezeu să petreacă viaţa lor în această ţară. Deşi aceşti bărbaţi nu au luminat întotdeauna ca exemple ale adevărului, canaaniţii nu au putut decât să vadă deosebirea dintre propriul fel de viaţă şi acela al evreilor. Când va veni vremea judecăţii lor, ei nu vor putea afirma că Dumnezeu nu le-a oferit toate ocaziile pentru a învăţa despre el.

Geneza 12:9 9. Spre miazăzi. Betel nu avea să fie căminul permanent al lui Avram. El a continuat drumul spre „miazăzi”, Negeb, care îşi păstrează numele până în ziua de azi. Negeb a fost şi mai este încă o regiune semi-aridă, aflându-se spre sud şi sud-vest de munţi, care în timpurile de mai târziu au aparţinut lui Iuda. Încă din vremurile cele vechi, Beer-Şeba, aşezată la răscrucea mai multor drumuri de caravană, este principala ei cetate. Poate că Avram şi-a dat seama că părţile muntoase ale Canaanului, care erau deja ocupate de canaaniţi, nu puteau să ofere păşune suficientă pentru turmele sale şi acelea ale lui Lot. Cu populaţia ei rară şi întinsele şi liberele sale păşuni, Negeb i s-a părut lui mai potrivit.

Geneza 12:10 10. A venit o foamete. Avram abia a ajuns în ţara făgăduită când o foamete cumplită îl obligă să o părăsească. Canaanul, deşi fertil de la natură, era supus încercărilor de secetă, mai ales în acei ani când, în noiembrie şi decembrie, ploile de care ţara era dependentă fie că lipseau, fie că nu erau suficiente (vezi Geneza 26,1; 41,56; 1 Regi 17,1; Hagai 1,10.11). Întâmplarea că această foamete a avut loc tocmai în timpul intrării lui Avram în ţară a fost încă o încercare a credinţei lui. Ea avea să-l înveţe despre credinţă, supunere şirăbdare. El trebuia să înţeleagă că şi în ţara făgăduită hrana şi binecuvântările vin numai de la Dumnezeu.

Avram S-a pogorât în Egipt. Fiind în sudul Canaanului, Avram a considerat că este firesc să se îndrepte spre Egipt, ţara unde se găsea hrană îndestulătoare. Deşi câteodată chiar Egiptul suferea de foamete din cauză că Nilul nu se revărsa, el era cunoscut în ţările învecinate ca un adăpost, un refugiu, în vremuri de nevoie. Vechi popoare egiptene menţionează de mai multe ori şi faptul că asiaticii au intrat în ţară pentru a-şi hrăni turmele lor înfometate. Uneori, aceşti vizitatori voiau să rămână în ţară şi deveneau o ameninţare pentrubăştinaşi. Amenemhet I (1991-1962 î.Hr.), primul rege al celei de-a douăsprezecea dinastii a întărit cu ziduri de apărare partea de răsărit a frontierei, cu scopul mărturisit: „ca să nu dea voie asiaticilor să coboare în Egipt, ca după obiceiul lor să poată cere apă spre a adăpa vitele lor”. Un document de mai târziu, raportul unui funcţionar de pe graniţa din perioada judecătorilor evrei, aminteşte că beduinilor din Edom li se

îngăduise să intre în Egipt spre a rămâne în viaţă ei şi vitele lor.

Cel mai celebru raport despre vizita asiaticilor în Egipt pe vremea lui Avram este un mormânt pictat pentru un nobil sub regele Sen-Usert II (1897-1879 î.Hr.). El zugrăveşte păşirea a treizeci şi şapte de beduini semiţi, care veniseră să facă comerţ cu cosmetice cu egiptenii, şi arată trăsăturile feţei lor, îmbrăcămintea colorată, armele şi instrumentele muzicale. Acest document neobişnuit este o contribuţie de seamă pentru ca noi să înţelegem timpul lui Avram. Nici un artist modern care pictează tablouri despre epoca patriarhală nu-şi poate îngădui să neglijeze această pictură contemporană timpului lui Avram. Această dovadă documentară despre asiaticii care intrau în Egipt cu scopuri comerciale, sau pentru a face rost de hrană în vremuri de lipsă ne ajută să ni-l imaginăm cu uşurinţă pe Avram coborând în valea Nilului pentru a-şi păstra în viaţă cirezile şi turmele sale.

Geneza 12:12 12. Aceasta este nevasta lui. Avram trebuia să descopere în Egipt că şiretenia omenească este fără valoare şi că scăparea de teamă şi încurcătură vine numai de la Domnul (Psalmi 105,14.15). Apropiindu-se deEgipt, Avram s-a temut că îşi va pierde viaţa din cauza frumuseţii Sarei, nevasta sa. Deoarece ea era sora lui vitregă, el s-a simţit îndreptăţit să-i ceară să se dea drept sora lui (vezi Geneza 20,12). Comportamentul canaaniţilor, după cum s-a văzut mai târziu în cazul bărbaţilor din Sodoma (cap. 19,4-11), este o dovadă că elavusese motiv pentru neliniştea sa. Experienţa sa din Egipt arată mult mai clar că, din punct de vedere omenesc, temerile sale au fost întemeiate. Dar măsura de prevedere pe care el a luat-o nu izvora din credinţă. Cum se putea aştepta el s-o păstreze ca nevastă, când ea însăşi negase starea ei de căsătorie? Cum se putea el gândi să o ocrotească mult mai eficace în calitate de soră a lui, decât ca soţie? Planul său înţelept a adus asupra lui tocmai lucrul de care s-a temut şi pe care a sperat să-l înlăture, chiar dacă, în calitate de aşa-zis frate al ei, a fost bine primit de Faraon, care i-a dat vite şi robi ca semn al bucuriei şi prieteniei regale (vezi comentariul pentru cap. 20,13-16). Adesea se întâmplă astfel şi cu „înţeleptele” noastre planuri.

Geneza 12:14 14. Era foarte frumoasă. Cum putea Sarai, la vârsta de 65 de ani, să fi fost atât de atrăgătoare, după cum arată această întâmplare? Trebuie să fie amintit faptul că pe timpul lui Avram durata vieţii era încă o datăpe cât este astăzi, iar Sarai, care a murit în vârstă de 127 de ani (cap. 23,1), era la jumătatea vârstei. Faraonii erau cunoscuţi ca fiind atraşi de cele mai frumoase figuri de femei străine şi ca unii care au adunat pentru haremul regal fete libaneze, hetite, mesopotamiene şi palestiniene.

Geneza 12:15 15. Casa lui Faraon. Cuvântul „faraon”, termen egiptean, care literal înseamnă „casă mare”, la origine nu a fost un titlu regal, ci numai un termen care indica palatul. În timpul dinastiei a optsprezecea, sub ai cărei regi a scris Moise cartea Genezei, el a devenit un termen de respect, indicându-l pe rege. Tot aşa, sultanul a fost numit Sublima Poartă. În mod asemănător, la preşedintele Statelor Unite se face referire uneori în mod impersonal şi indirect ca fiind „Casa Albă”. În vremurile de mai târziu, numele propriu al regelui a fost adăugat la titlul său, exemplul cel mai vechi al folosirii acestuia în Biblie se întâlneşte prin secolul al X-lea î.Hr. (vezi 2 Regi 23,29; „Faraon-Neco”).

Geneza 12:16 16. A căpătat oi. Dintre animalele domestice amintite aici numai cămila era încă necunoscută pe vremea aceea. Totuşi, nu era cu totul necunoscută, după cum dovedesc o serie de figurine de cămile încărcategăsite în mormintele celui de-al treilea şi al doilea mileniu î.Hr. Calul nu fusese încă introdus în Egipt şi nu este amintit. Arheologia îl indică pe asiaticul hicsos, care a stăpânit în Egipt mai bine de un secol, ca fiind cel care a introdus calul şi carul de război. Menţiunea lui Moise despre cai pe vremea lui Iosif, şi nu pe vremea luiAvram, este o dovadă cu privire la exactitatea cunoştinţelor sale despre Egipt.

Geneza 12:17 17. Domnul a lovit cu mari urgii pe faraon. Strâmtorarea omului este ocazia lui Dumnezeu. Deşi Avram nu a corespuns aşteptării lui Dumnezeu, Dumnezeu a intervenit în favoarea sa. Care a fost natura acestei plăgi nu se poate preciza, însă ele au fost în mod evident de aşa natură încât să o ocrotească pe Sarai de necinstire şi să-l convingă pe faraon că trebuie să o înapoieze lui Avram. Se poate că însăşi Sarai să fi făcutcunoscută adevărata ei stare de căsătorie, sau poate că Dumnezeu i-a vorbit direct lui Faraon, aşa cum i-a

vorbit mai târziu lui Abimelec (vezi cap. 20,3).

Această experienţă ar fi trebuit să-l înveţe pe Avram să se încreadă mai degrabă în Dumnezeu decât înpropriile planuri iscusite. Se pare ciudat totuşi să-l găsim ceva mai târziu, făcând aceeaşi greşeală, şi încă şi mai ciudat să găsim pe fiul său Isaac încercând aceeaşi înşelăciune (vezi cap. 20,2; 26,7). Faptul că Dumnezeuîi salvează pe servii Săi din împrejurările pricinuite de ei înşişi este o dovadă a îndurării şi iubirii Sale. Aceia care îşi mărturisesc credinţa în El pot să procedeze în mod nevrednic faţă de chemarea lor, totuşi Dumnezeu îiface pe adversarii lor să-i respecte. Domnul rămâne credincios faţă de copiii Săi, chiar şi în ceasul necredincioşiei lor (vezi 2 Timotei 2,13). Dar, a proceda în mod deliberat, aşteptând ca Dumnezeu să ne salveze de urmările ingrate, este o îndrăzneală. La o ispitire de felul acesta, Isus a răspuns: „Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău” (Matei 4,7).

Geneza 12:18 18. Faraon a chemat pe Avram. Cuvintele de reproş ale lui Faraon înseamnă că el nu ar fi luat pe Saraidacă ar fi ştiut că este nevasta altui bărbat. Intenţiile sale au fost fără reproş, aranjamentele făcute de el pentruca ea să fie nevasta lui erau întru totul legitime. Sarai fusese luată la curte pentru pregătirea de nuntă, însă încă nu se împreunase cu regele. Cât despre Avram, el acceptase obişnuita zestre şi alte daruri ca semn al favorii regelui.

Geneza 12:19 19. Ia-o şi pleacă. Recunoscând că plăgile veniseră asupra lui din cauza neplăcerii lui Dumnezeu, monarhul nu a îndrăznit să-l trateze pe Avram cu asprime, ci a căutat mai degrabă să atenueze mânia lui Dumnezeu, îngrijindu-se ca el să fie condus în siguranţă din ţară. Amabilitatea lui Faraon şi îndurarea lui Dumnezeu l-au umilit, şi el a recunoscut în tăcere vinovăţia sa. Ce dezonoare este adusă asupra cauzei lui Dumnezeu, când reprezentanţii Săi, ca rezultat al faptei imprudente şi a umblării dezonorante, aduc asupra lorînşişi bine-meritatul reproş al oamenilor din lume!

Comentariile lui Ellen G. White

1-20 PP 125-131

1 COL 36; FE 286, 505; GW 112; PP 126; 4T 523

1,2 PP 368

2 COL 286; MB 69; MH 405; PK 15, 703; PP 129

2,3 DA 27; PK 368; PP 125

3 PK 683

4-6 PP 127

6,7 PP 128

7,8 ML 33, 35; 5T 320

10 PP 129

11-17 PP 130

13 PP 147

18,19 PP 130

Geneza 13:1

1. Avram s-a suit din Egipt. Datorită îndurării lui Dumnezeu, Avram s-a întors cu bine din Egipt împreună cu soţia sa, cu familia şi tot ce avea. Menţiunea despre Lot ca întorcându-se cu Avram îl pregăteşte pe cititor pentru raportul care urmează despre legăturile dintre Lot şi unchiul său. Destinaţia lor imediată a fost Negeb, regiunea de sud a Palestinei, care se întinde de la Cadeş-Barnea în sud până la Hebron în nord, cuBeer-Şeba la mijloc (vezi comentariul pentru cap. 12,9).

Geneza 13:2 2. Avraam era foarte bogat. Cuvântul tradus aici „bogat” înseamnă literal „greu”, folosit în sensul de afi „încărcat” cu avuţii. Deşi era bogat înainte de a merge în Egipt, Avram s-a întors înapoi cu averile mult sporite, datorită generozităţii lui Faraon. Biblia aminteşte pentru prima dată aurul şi argintul ca metale preţioase şi faptul că de a le poseda îl îmbogăţeşte pe om. Avram poate că avusese argint când a părăsit Mesopotamia, ţară bogată în acest metal, însă aurul probabil că a ajuns la el din Egipt, ţara cea mai bogată în mine de aur din antichitate. Aproximativ pe la jumătatea mileniului al doilea î.Hr,. guvernatorii asiatici cereau aur aproape în fiecare scrisoare pe care o scriau către Faraon. În general, se credea că „aurul era tot atât de abundent în Egipt ca pietrele”. Mormintele unor conducători fenicieni din Byblos, descoperite recent, conţineau multe daruri preţioase de la egipteni din secolul al XIX-lea şi al XVIII-lea î.Hr. Vase frumoase, cutii, ornamente şi alte obiecte de lux s-ar putea să fi fost incluse în darul pe care l-a primit Avram de la Faraon.

Geneza 13:3 3. Până la Betel. Traversând partea sudică a ţării, Avram a revenit prin împrejurimile Betel-ului, unde el tăbărâse mai înainte. Cuvântul tradus aici „a mers” înseamnă „opriri” sau locuri unde şi-a întins cortul. Aceasta indică nu o călătorie directă, continuă, din Egipt prin ţara sudică până la Betel, ci o călătorie făcută înetape, de la o regiune cu păşuni la alta, în direcţia generală a Betel-ului (vezi cap. 12,8).

Geneza 13:4 4. În locul unde era altarul. Moise scoate în evidenţă întoarcerea lui Avram la un loc în care mai înainte condusese un serviciu divin public. Betel-ul era scump inimii lui din cauza sfintei amintiri a comuniunii de care s-a bucurat acolo cu Domnul. Poate că, de asemenea, el s-a aşteptat să găsească urechi gata să asculteşi inimi binevoitoare printre oamenii de primprejur, care aveau să-şi amintească de şederea lui acolo mai înainte. Aşezarea fiecărei tabere a lui Avram a fost marcată de un altar de la care canaaniţii care cutreierau ţara au învăţat despre adevăratul Dumnezeu şi unde, după ce Avram pleca mai departe, ei se întorceau pentru a I se închina Lui (PP 128). Un punct principal de luat în seamă la alegerea unui cămin era „locul unde era altarul.”

Geneza 13:6 6. Averile lor erau aşa de mari. Prosperitatea unchiului s-a revărsat asupra nepotului. Lot, singurul membru din familia lui Terah care ascultase de porunca lui Dumnezeu de a pleca în Canaan, s-a împărtăşit de binecuvântarea făgăduită lui Avram. Deoarece ţara era deja ocupată de canaaniţi şi munţii Canaanului erau abundent împăduriţi, aşa cum arată vechile rapoarte, existau doar puţine părţi din ţară cu păşuni permanente pentru marile turme şi cirezi ale noilor veniţi.

Geneza 13:7 7. Ceartă. Lipsa de păşuni accesibile şi câteodată şi lipsa de apă a dat naştere la ceartă între păzitorii vitelor lui Avram şi aceia ai lui Lot. Natural că fiecare ceată dorea să vadă averile stăpânului său prosperând.

Canaaniţii şi Fereziţii. În alte pasaje, fereziţii sunt menţionaţi împreună cu canaaniţii (vezi Geneza 34,30; Judecători 1,4, 5) şi sunt adesea enumeraţi împreună cu alte triburi care au ocupat Canaanul în timpurile patriarhale (Geneza 15,19-21; Exod 3,8, 17; 23,23; etc.). Mulţi comentatori au crezut că fereziţii erau locuitori ai satelor (ebraicul perazi „locuitori ai pământului deschis”, Estera 9,19), în contrast cu canaaniţii care locuiau în cetăţile întărite. Legătura fereziţilor cu alte naţiuni din Palestina este incertă, deoarece ei nu apar nici în tabela naţiunilor din cap. 10, nici în izvoarele extrabiblice.

Geneza 13:8 8. Să nu fie ceartă. Probabil că certurile păzitorilor de vite s-au reflectat în atitudinea şi purtarea lui Lot. Dorind să îndepărteze neînţelegerea şi duşmănia dintre el şi nepotul său, Avram a propus despărţirea

turmelor şi cirezilor lor ca o soluţie a dificultăţii. Ţinând seama de faptul că Lot era mai tânăr şi că întreaga ţară îi fusese făgăduită lui Avram, felul cum s-a purtat el cu Lot dă pe faţă un adevărat spirit generos. Nobleţea de suflet descoperită cu această ocazie se află într-un puternic contrast cu slăbiciunea de caracter decare dăduse dovadă, cu puţin timp înainte, în Egipt. Avram s-a dovedit a fi un om al păcii.

Suntem fraţi. Avram şi-a dat seama de influenţa nefastă pe care ura şi cearta dintre el şi Lot avea să o aibă asupra naţiunilor din jur. Nimic nu avea să zădărnicească cu mai mult efect planul lui Dumnezeu de a evangheliza naţiunile din Canaan, decât continua neînţelegere dintre cele două familii. Deşi, dintre cei doi, Avram era cel mai în vârstă, el nu a profitat de prioritatea de vârstă şi de poziţia lui pentru a face revendicări preferenţiale. Referirea la sine şi la Lot ca „fraţi” avea ca scop să-i asigure nepotului său egalitate de poziţie şitratament. El a căutat să îndepărteze orice îndoială pe care putea să o aibă Lot cu privire la sinceritatea intenţiilor unchiului său.

Geneza 13:9 9. Nu-i oare toată ţara înaintea ta? Deşi a fost hotărât ca moştenitor al întregii ţări, Avram a dat pe faţă adevărată umilinţă, subordonând propriile interese acelora ale lui Lot şi îngăduindu-i, astfel, să ia din ţară atât de mult cât dorea. Avram a renunţat la propriile drepturi de dragul păcii, dar, procedând în felul acesta, a câştigat cel mai mare respect al nostru. El a dat dovadă de generozitate, bunătate sufletească, un caracter vrednic de urmat. A proceda altfel decât cum a făcut, ar fi trebuit să urmeze după principiile egoiste care îi stăpânesc de obicei pe oameni în relaţiile cu alţii. Însă un om spiritual trăieşte în conformitate cu principii mai înalte şi priveşte dincolo de foloasele vremelnice ale acestei lumi spre câştiguri veşnice. Aşa a făcut Avram, zădărnicind scopul lui Satana de a naşte neînţelegere şi ceartă între el şi nepotul său.

Geneza 13:10 10. Toată Câmpia Iordanului. Mai puţin nobil decât unchiul său, Lot a căutat de îndată să profite de ofertă. În mintea lui, el a privit ţara atât de departe cât putea să o facă. El a observat Câmpia Iordanului, numită kikkar în vremurile cele vechi, astăzi el-Ghor, şi a văzut că era bine udată. Lot, un cetăţean al Mesopotamiei, unde râurile şi canalele dădeau o mare fertilitate pământului, nu ar fi putut să greşească în a compara fosta patrie cu ţara muntoasă şi, în aparenţă, mai puţin fertilă, în care venise. Avram îl convinsese să vină în Canaan, cugeta el, şi prin urmare, trebuia să se asigure că va fi instalat după plac.

Palestina de apus nu are râuri vrednice de a fi numite. Singurul râu mai de seamă este Iordanul, iar ceimai mulţi dintre afluenţii lui curg dinspre răsărit. Cu izvorul său în munţii Anti-Libanului, Iordanul îşi varsă mai întâi apele sale în lacule Hule din Galilea superioară, aproximativ la 2 m şi ceva peste nivelul mării. Pierzând apoi repede din altitudine, intră în Marea Galileii, la 16 km sud de lacul Hule, 20,5 m sub nivelul mării. Părăsind Marea Galileii, Iordanul merge vreo 105 km, în zbor de pasăre până la Marea Moartă. Însă pe distanţa aceasta, el şerpuieşte vreo 320 de km., intrând în Marea Moartă la o altitudine de 383 m sub nivelul mării. Cu albia adâncă, aşezată între munţii de vest ai Palestinei şi platoul înalt al Transiordaniei, toată valea Iordanului are o climă tropicală tot anul, cu o fertilitate corespunzătoare.

Sodoma şi Gomora. Cele două cetăţi păcătoase, Sodoma şi Gomora, sunt puse pentru prima dată în legătură cu averile lui Lot. Aceste cetăţi se pare că au fost aşezate în partea de sud a Mării Moarte, care pe timpul lui Avram era mult mai mică decât acum (vezi comentariul pentru cap. 14,3 şi 19,24.25). Deci valea în care se aflau aceste cetăţi probabil că este inclusă de Moise în expresia „câmpia Iordanului” numită în versetul12 simplu „câmpia”.

Ca o grădină a Domnului. Valea cea roditoare a Iordanului, cu vegetaţia ei tropicală, se părea favorabilă, comparată cu ceea ce Moise auzise despre paradisul de mult pierdut, şi cu fertila deltă a Nilului pe care, nu de mult, Lot şi Avram o părăsiseră.

Geneza 13:11 11. Lot şi-a ales. Ademenit de frumuseţea şi fertilitatea ei şi neţinând cont de alte lucruri, Lot a ales valea Iordanului ca viitor domiciliu al său. Împins de egoism şi călăuzit numai de propriile înclinaţii şi de vederea unui avantaj vremelnic, Lot a luat hotărârea fatală a vieţii sale. Această hotărâre l-a dus printr-o serie de experienţei nefericite, care au pus în pericol viaţa sa, sufletul său şi familia sa. Lăsându-l pe Avram la Betel, Lot şi familia sa au plecat spre răsărit.

Geneza 13:12 12. Şi-a întins corturile până la Sodoma. Doritor să se aşeze în imediata apropiere a cetăţilor din valeaIordanului, de a căror bogăţie el spera să aibă parte, Lot se află în evident contrast cu unchiul său, care a rămas toată viaţa un peregrin (vezi Evrei 11,9). Experienţa lui Lot este o lecţie pentru creştinul care este ispitit să aleagă asociaţii pământeşti în schimbul fericirii eterne. Mai întâi el „a văzut” şi apoi „a ales” ceva ce aplăcut ochilor săi. Întinzându-şi corturile până la Sodoma, în cele din urmă a intrat în ea şi s-a aşezat acolo (vezi Geneza 14,12; 19,1). Deşi el însuşi era credincios, alegerea lui fatală a însemnat pierderea aproape a fiecărui lucru drag lui (PP 168).

Geneza 13:13 13. Oamenii din Sodoma. Este clar că oamenii pe care Lot i-a ales de vecini erau deja păcătoşi când Lot şi-a aşezat căminul său între ei. Stricăciunea cea mai mare se află adesea printre oamenii aşezaţi în cele mai fertile regiuni, care se bucură de foloasele unei civilizaţii înaintate. Aşa este ingratitudinea naturii omeneşti, încât tocmai acolo unde darurile lui Dumnezeu sunt revărsate în modul cel mai abundent, oamenii Îluită mai întâi (vezi Osea 4,7; 10,1). Unul dintre pericolele morale ale progresului este că oamenii devin atât demulţumiţi de lucrurile acestei lumi prezente încât nu simt nevoia de Dumnezeu.

Geneza 13:14 14. Ridică-ţi ochii. Aceasta este a patra ocazie în care Dumnezeu S-a adresat direct patriarhului. Fiecare dintre aceste ocazii a însemnat o criză în viaţa lui. Desigur că, aprobând despărţirea lui Lot de Avram,Dumnezeu l-a invitat din nou pe Avram să privească asupra ţării care urma să-i aparţină în mod definitiv lui şi urmaşilor lui. Porunca divină: „Ridică-ţi ochii” trebuie să-i fi amintit lui Avram de Lot, care nu de mult „şi-a ridicat ochii” şi a văzut toată câmpia Iordanului” (v.10). Deşi Lot îşi alesese acea porţiune care se arăta a fi cea mai bună parte a ţării, lui Avram i s-a spus că cu timpul aceasta va aparţine în întregime urmaşilor săi.

Geneza 13:15 15. În veac. Făgăduinţa lui Dumnezeu este de neschimbat. După cum sămânţa lui Avram avea să existe pentru veşnicie înaintea lui Dumnezeu, tot astfel Canaanul urma să fie patria lor pentru totdeauna. Această făgăduinţă, făcută la început cu privire la descendenţii trupeşti ai lui Avram, este în schimb acordată cu bunăvoinţă adevăraţilor descendenţi spirituali ai săi, familiei celor credincioşi (vezi Galateni 3,29). Prin urmare, această făgăduinţă nu a exclus expulzarea seminţei necredincioase din ţara Canaanului.

Geneza 13:16 16. Ca pulberea pământului. Aceasta este o repetare a făgăduinţei de mai înainte, că Avram avea să fie tatăl unui „neam mare” (cap. 12,2). Făgăduinţa este exprimată în închipuirea mult mai colorată a Orientului, comparând acum sămânţa lui Avram cu pulberea pământului care nu se poate număra, după cum mai târziu o compară cu stelele cerului (cap. 15,5).

Geneza 13:18 18. Stejarii lui Mamre. Ascultând de instrucţiunile lui Dumnezeu, Avram a pornit din nou la drum. Dacă el a crezut literal cuvântul lui Dumnezeu, această călătorie l-a purtat, treptat, de-a lungul şi de-a latul ţării. În cele din urmă, Avram şi-a întins cortul lângă un crâng aproape de Hebron. Cuvântul ebraic ’elone, tradus „câmpie” în KJV, trebuia să fie redat prin „stejari” (vezi comentariul pentru cap. 12,6). Aici este folositpluralul şi se arată în mod clar prin prezenţa unui număr de copaci mari. Această pădurice aparţinea unui conducător de trib amorit, Mamre, care mai târziu a devenit prietenul şi aliatul lui Avram (cap. 14,13.24).

Care sunt lângă Hebron. Cetatea Hebron este aşezată la peste 35 de km sud de Ierusalim pe drumul spre Beer-Şeba. Aceasta este o cetate foarte veche, fiind zidită cu şapte ani înainte de Ţoan (Tanis) din Egipt (Numeri 13,22). Deoarece data întemeierii Tanisului egiptean nu este cunoscută, această afirmaţie cronologică din cartea Numerilor este, din nefericire, lipsită de însemnătate pentru noi. Numele de Hebron a fost folosit într-o perioadă mai târzie. Pe vremea patriarhilor ea a fost cunoscută ca Chiriat-Arba sau cetatea din Arba (vezi Geneza 23,2; Iosua 14,15). Acesta este unul din multele cazuri în care scriitorii Bibliei favorizează nume contemporane ca să facă istoria mai pe înţelesul cititorilor lor.

Un altar Domnului. Ca şi mai înainte la Sihem (Geneza 12,7) şi la Betel (cap. 12,8) Avram a ridicat

din nou un altar. Fiecare memorial pentru adevăratul Dumnezeu exprima recunoştinţa pentru îndurările Sale şicredincioşia faţă de principiile Sale. Faptul că vecinii amoriţi şi hetiţi ai lui Avram au ajuns prietenii săi (cap. 14,13.24; 23,7-17) poate că se datora influenţei sale sănătoase asupra lor. Se poate, de asemenea, ca ei să fi apreciat, până la un anumit punct, cel puţin faptul că binecuvântarea lui Dumnezeu era asupra lui, şi au simţit că ei s-ar putea împărtăşi de ea împreună cu el (vezi cap. 12,3). Trebuie că în inimile lor s-a stârnit convingerea că Dumnezeul căruia I se închina şi ÎI slujea Avram era într-adevăr adevăratul Dumnezeu, Creator al cerului şi al pământului. Mărturia lui Avram prin învăţătură şi exemplu în mod sigur că nu a fost fără rezultate (PP 128).

Comentariile lui Ellen G. White

1-18 PP 132-134

8-11 ML 192

10 PK 229; PP 156, 174

10,11 4T 110

10-13 PP 133

12 Ev 78; MYP 419; PK 229

14-16 SR 76

Geneza 14:1 1. Pe vremea lui... s-a întâmplat. Atitudinea lumii savanţilor faţă de acest capitol este împărţită. Unii l-au acceptat ca pe un document vechi demn de încredere, întemeiat pe fapte istorice. Alţii l-au considerat ca pe o istorisire plăsmuită de un scriitor evreu de mai târziu, în scopul de a-l preamări pe patriarhul Avram. Descoperiri recente au dovedit că împrejurările, limba şi numele proprii se potrivesc exact cu timpuriul mileniu al doilea î.Hr., întărind astfel în mod esenţial poziţia acelora care cred în istoricitatea capitolului. Totuşi, încă este imposibil să identificăm vreun rege înregistrat printre persoanele menţionate în izvoare extra-biblice, deoarece se cunoaşte foarte puţin despre istoria politică a acelei perioade.

Amrafel, împăratul Şinearului. Acest rege a fost identificat, de obicei, cu Hammurabi al şaselea, cel mai mare din prima dinastie, rege al Babilonului. Oriunde în raportul Vechiului Testament este amintit Şinear,acesta este folosit ca o desemnare pentru Babilonia (vezi comentariul pentru cap. 10,10), un fapt care s-ar părea că dă sugestia că Amrafel a fost un rege al Babilonului. Totuşi, este posibil să se vadă că acest Şinear, Sanhar-ul din izvoarele cuneiforme, care se afla în Mesopotamia nord-vestică. Se pare, chiar, că din punct de vedere cronologic este imposibil să identificăm pe Hammurabi cu Amrafel. Cu toate că unii cercetători ţin la vechea dată a domniei lui Hammurabi, cea mai recentă părere este că el a domnit fie în secolul al XVIII-lea, fie în al XVII-lea î.Hr., fapt ce l-ar plasa cu mai bine de o sută de ani mai târziu decât Avram. Identificarea lingvistică a lui Amrafel cu Hammurabi întâmpină de asemenea dificultăţi. În ultimii ani, au mai fost aduşi la lumină încă trei regi de pe vremea lui Hammurabi, toţi purtând acelaşi nume, Hammurabi: unul din Ugarit, unul din Aleppo şi altul dintr-o cetate neidentificată. Este evident totuşi, că încă nu poate fi făcută o identificare precisă.

Arioc, împăratul Elasarului. Numele Ariuuk (Arioc) este atestat în textele cuneiforme, cum ar fi acela al unui fiu al regelui Zimrilim din cetatea mesopotamiană Mari, în al XVIII-lea secol î.Hr. Deşi acesta nu este acelaşi individ ca regele Elasarului, apariţia numelui Arioc în rapoartele despre perioada de după Avram arată că istorisirea se armonizează în mod adecvat în acea epocă. Acest fapt ne ispiteşte să identificăm Elasar cu cetatea Larsa din Mesopotamia inferioară. În trecut, acest lucru s-a încercat adesea, dovezile precise însă lipsesc.

Chedorlaomer, împăratul Elamului. Un bun nume elamit care înseamnă „slujitor al (zeiţei) Lagamar”. Numele mai multor regi elamiţi încep cu cuvântul kudur, „slujitor”, precum Kudur-Mabuk, Kudur-Nachunte

şi Kudur-Ellil. A doua parte din Chedorlaomer este transliterarea ebraică a numelui zeiţei elamite Lagamar. Totuşi, nici un rege elamit cu numele de Kudur-Lagamar nu este cunoscut până acum din izvoarele nebiblice.

Tideal, împăratul Goiimului. Acest nume a fost purtat de mai mulţi împăraţi hetiţi, sub forma de Tudhalia, însă este incert dacă acest rege special apare în vreun raport în afară de al Bibliei.

Deşi este imposibil de a se identifica cu certitudine cei patru regi, apariţia numelor lor în epoca în carea trăit Avram dovedeşte în mod clar că raportul din cap. 14 este istoric, nu legendar.

Geneza 14:2 2. Bera, împăratul Sodomei. Există mai puţine motive pentru a te aştepta să afli numele regilor cetăţilor din valea Iordanului în alte documente nebiblice, decât ale acelora ale marilor naţiuni ale vremii. Totuşi, cele patru nume date sunt palestiniene şi, ca atare, pot fi explicate. În arabă, Bera ar însemna „învingător”, Birşa „bărbat lung”, Şineab, „[zeul-lună] Sin este tată”, şi Şemeeber, „de mare faimă”.

Geneza 14:3 3. Valea Sidim. După acest text, valea Sidim trebuie să fie identificată cu toată zona, sau numai cu o parte din cea cunoscută în vremurile de mai târziu ca fiind Marea Sărată sau Marea Moartă. Partea celor douătreimi nordice ale Mării Moarte de astăzi este foarte adâncă (150-340 m), şi trebuie să fi existat deja pe timpullui Avram. Partea sudică este puţin adâncă, niciunde adâncimea ei netrecând de 4,5 m. Pomi scufundaţi dovedesc că această parte a Mării Moarte a fost în vremuri relativ recente pământ uscat. De aceea, este logic a fixa „Valea Sidim” în partea sudică a Mării Moarte, care a fost inundată de apă în decursul vremii, când apele mării s-au ridicat. Faptul că nivelul Mării Moarte creşte încă gradat se cunoaşte din măsurătorile precisefăcute în ultimii peste 50 de ani. Având în vedere că o serie de râuri pătrund în partea sudică a Mării Moarte dintr-o regiune care mai este încă foarte fertilă, este logic să presupunem că întreaga vale care formează acumpartea cea mai sudică a Mării Moarte a fost cândva acea excepţional de fertilă câmpie pe care Biblia o compară cu paradisul şi Valea Nilului (cap. 13,10). Deci, probabil că în această regiune se găseau cetăţile Sodoma, Gomora, Adma, Ţeboim şi Ţoar.

Geneza 14:4 4. Doisprezece ani fuseseră supuşi lui Chedorlaomer. Chedorlaomer era căpetenia coaliţiei împăraţilor. Este atestat că Elamul a fost o mare putere mesopotamiană pe vremea lui Avram. În alianţa cu alţi conducători asiatici, poate că Elamul a întreprins această campanie apuseană în scopul de a redeschide drumul caravanelor spre Marea Roşie. Având în vedere că Palestina de apus era sub influenţă egipteană, nu era decât firesc pentru puterile asiatice să caute a stăpâni drumurile ei de comerţ. Faptul că mai multe naţiuni fuseseră tributare faţă de Chedorlaomer, şi nu doar cele cinci cetăţi-state din Sidim, este clar din versetele care urmează. Se poate că birurile au fost grele, iar când diferitele popoare s-au mai vindecat puţin după campania precedentă, s-au răsculat şi au încetat să mai trimită tributul anual Mesopotamiei.

Geneza 14:5 5. În anul al paisprezecelea. Revolta a atras după sine o expediţie de pedepsire prin care se spera că arputea fi restabilită situaţia anterioară. Nu este necesar să presupunem că toţi conducătorii numiţi în v.1 au fostpersonal prezenţi în cadrul campaniei. Vechii conducători orientali vorbesc întotdeauna ca şi când ei ar fi condus şi câştigat fiecare bătălie personal.

Refaimi. Prima bătălie a avut loc în Basan, la cetatea Aşteroth Carnaim, Şeikh Sa’ed-ul modern, aproximativ la 35 km est de Marea Galileii. Refaimii sunt adesea amintiţi în primele cărţi ale Bibliei ca unul dintre vechile popoare locuind mai ales în Transiordania (compară cu Deutronom 2,11; 3,11.13; etc.).

Zuzimi. Nici poporul acesta, nici localitatea nu este amintită în nici un alt loc din Biblie şi, de aceea, nu poate fi identificat. Ei trebuie să fi fost fie în Ghilead, fie în Ammon, după cum arată istorisirea în continuare.

Emimi. Poporul care i-a precedat pe moabiţi la răsărit de Marea Moartă şi a fost înlocuit de ei se numea emimi (Deuteronom 2,10.11). Shaveh Kiriathaim înseamnă platoul înalt al Kiriathaimului, cuvântul dinurmă fiind numele cetăţii care era aşezată în tributara regiune nordică a râului Arnon şi care mai târziu a fost

atribuită seminţiei lui Ruben (Iosua 13,19).

Geneza 14:6 6. Horiţii. Forţele victorioase continuând spre sud i-au bătut pe horiţi sau huriţi, care locuiau în regiunea muntoasă din sudul Mării Moarte luată mai târziu de edomiţi (Deuteronom 2,22). Ei au urmărit popoarele învinse până departe în deşertul Paran, în partea de nord a Peninsulei Sinai.

Geneza 14:7 7. En-mişpat sau Cadeş. Acest pasaj aminteşte de prima dată o oază din pustiu destinată să joace un rol important în istoria israeliţilor în timpul peregrinărilor lor de 40 de ani. Numele ei întreg era Cadeş-Barnea(vezi Numeri 32,8). Vechiul nume de En-Mişpat înseamnă „izvorul judecăţii”.

Amaleciţi, ca şi pe amoriţi. Amaleciţii, triburi ale deşertului care rătăceau prin regiunile din sud ale Palestinei, au fost obiectivul următor al forţelor victorioase, cum au fost şi amoriţii locuind la vest de Marea Moartă. Haţaţon-Tamar este identificat în 2 Cronici 20,2 cu En-gedi.

Geneza 14:8 8. Împăratul Sodomei. Următoarea întâlnire a avut loc la sud-est de En-gedi, în valea care acum este acoperită de partea sudică a Mării Moarte (vezi comentariul asupra v.3). Cele cinci oraşe-state şi-au unit forţele şi au luptat împotriva armatelor celor patru împăraţi nord-estici.

Geneza 14:10 10. Fântâni de smoală. Acest câmp de luptă fusese ales, după câte se pare, de cei cinci împăraţi locali, ca să profite de cunoştinţele lor cu privire la particularităţile geografice ale regiunii. Fântânile de asfalt deschise sunt caracteristice pentru Mesopotamia, însă astăzi nu se mai găsesc niciunde în Mesopotamia sau Transiordania. În partea sudică a Mării Moarte, totuşi, cantităţi considerabile de asfalt încă se ridică la suprafaţă şi plutesc pe apă, încă o dovadă că „Valea Sidim” este acum acoperită de apele Mării Moarte. Asfaltul care ţâşnea, deja un fenomen care avea loc în vremurile clasice, după cum mărturisesc Iosif Flavius, Strabo, Diodor şi Tacit, i-a dat Mării Moarte denumirea de Lacul Asfaltic.

Împăraţii Sodomei şi ai Gomorei au luat-o la fugă. Ultimele lor încercări de a rezista victorioaselor forţe ale marilor puteri a eşuat, ca şi celelalte de mai înainte, şi împăraţii „au luat-o la fugă şi au căzut în ele”. Această ultimă expresie nu poate să însemne că toţi împăraţii au fost ucişi, pentru că v.17 arată că cel puţin împăratul Sodomei a supravieţuit bătăliei. Ea arată pur şi simplu completa lor înfrângere.

Geneza 14:12 12. Au luat şi pe Lot. Cetăţile învinse au fost prădate, iar locuitorii supravieţuitori au fost luaţi în captivitate. Printre ei era şi Lot cu familia şi toate averile sale (vezi v.16). Acest pasaj scoate din nou la iveală nefericitele rezultate ale proastei alegeri a lui Lot (cap. 13,12.13).

Geneza 14:13 13. A dat de ştire lui Avram, evreul. Un fugar, probabil unul dintre slujitorii lui Lot, a sosit la locuinţa lui Avram de lângă Hebron cu un raport despre cele întâmplate. Aici, Avram este numit pentru prima dată „Evreul”, arătându-l ca fiind un urmaş al lui Eber. Urmaşii lui Eber se găseau peste tot în vechiul Orient în cel de-al doilea mileniu î.Hr. şi erau numiţi Habiru în inscripţiile cuneiforme şi ‘apiru în textele egiptene. Ca urmaş al lui Eber, Avram putea să fi fost cunoscut amoriţilor şi canaaniţilor din Palestina ca „Evreul”.

Legătura de pace cu Avram. Cei trei fraţi amoriţi amintiţi în acest text ca fiind coalizaţi cu Avram, probabil că au fost şefi de trib. Avram a încheiat cu ei un tratat de alianţă mutuală, aşa cum se vede din denumirea pe care o primesc aici, literal, de „oameni ai alianţei lui Avram” şi din faptul că ei l-au ajutat pe Avram în atacul său pentru a-l scăpa pe Lot.

Geneza 14:14 14. Slujitori ai lui. Avram este singurul patriarh care apare în rolul de conducător militar. El nu a pierdut timpul cu pregătirile pentru a-l scăpa pe nepotul său, ci a pornit de îndată în urmărire cu slujitorii săi şiaceia ai prietenilor lui amoriţi (v.24). Cuvântul ebraic tradus aici „slujitori instruiţi” (engleză) nu se mai

întâlneşte niciunde în Biblie, ci este identificat într-o scrisoare din Taanah din secolul al XV-lea î.Hr. ca fiind un cuvânt canaanit şi înseamnă „slujitori”. Pentru că erau născuţi în casa lui, Avram putea să aibă încredere în cei 318 de „slujitori” ai săi. Aceasta sugerează că Avram avea mai mult de 318 bărbaţi slujitori, dacă nu sunt cuprinşi cei pe care i-a obţinut în timpul recentei lui rămâneri în Egipt (vezi PP 141). Câţi urmăritori şi slujitori ai celor trei prieteni ai lui Avram l-au însoţit în această misiune de salvare nu se ştie, însă probabil că au alcătuit un adaos substanţial la oastea sa. Ideea că forţele lui Avram ar putea să înfrângă un vrăşmaş atât de puternic a fost, adesea, ţinta criticii. Totuşi, istoria raportează multe exemple de armate mari învinse de puteri mai mici. Mai mult, vechile oştiri erau foarte mici faţă de unităţile moderne. În bătălia de la Meghido din secolul al XV-lea î.Hr., Tutmoses al III-lea a omorât 83 de vrăşmaşi şi a luat 340 de prizonieri, iar aceastaa fost considerată o mare victorie. Scrisorile de la Tell el’Amarna din Palestina secolului al XIV-lea vorbesc de forţe armate de 40 până la 50, uneori de numai 10 la 20 de oameni, cu care regii cetăţilor palestiniene au apărat cu succes cetăţile lor. Aceste documente au adăugat mult la cunoştinţele noastre despre Palestina secolului al XIV-lea.

I-a urmărit... până la Daniel. Acest ultim nume este substituit aici, cum s-a observat în cazuri asemănătoare, în locul vechiului nume Leşen (vezi Iosua 19,47; şi cele despre Geneza 47,11). Cetatea Laiş era aşezată la picioarele Muntelui Hermon, aproximativ la 16 km nord de lacul Huleh şi, în timpurile de mai târziu, a alcătuit hotarul cel mai de nord al lui Israel. Expresia „de la Dan până la Beer-Şeba” arată hotarele Canaanului (vezi 2 Samuel 17,11; etc.). Armata victorioasă a împăraţilor Mesopotamiei, fiind în marşul ei spre casă, era deja destul de departe şi Avram a trebuit să străbată toată Palestina înainte de a-i lua prin surprindere.

Geneza 14:15 15. I-a bătut. Într-un fals simţământ de siguranţă, neînvinsa armată mesopotamiană a scăzut vigilenţa. Avram a împărţit forţele sale în mai multe grupe şi i-a surprins printr-un atac de noapte. Când luptătorii lui Avram au căzut asupra taberei vrăşmaşe din direcţii diferite, s-a făcut o învălmăşeală atât de mare, încât puternica armată mesopotamiană a fugit lăsând în urmă toată prada şi pe toţi captivii.

I-a urmărit până la Hoba. Hoba nu a fost definitiv identificată, însă Damascul este aşezat la vreo 64 km nord-est de Daniel. Avram a urmărit inamicul fugar până destul de departe pentru a-l împiedica să-şi regrupeze forţele şi să se întoarcă să-l atace. Victoria lui a fost completă.

Geneza 14:16 16. A adus înapoi toate. Deşi Avram în aparenţă avea geniu militar, desigur că nu a pornit în urmărirea armatelor de profesie ale împăraţilor cuceritori, fără ca mai întâi să se pună sub ocrotirea şi conducerea lui Dumnezeu. Credinţa lui neînfricată şi spiritul său neegoist au fost în mod bogat răsplătite. Nu este sigur dacă Pavel îl include şi pe Avram, când vorbeşte despre eroi ai credinţei care „au fost viteji în războaie” (Evrei 11,34).

Geneza 14:17 17. Împăratul Sodomei. Bera, care scăpase din bătălia din Valea Sidim, a auzit despre victoria lui Avram şi a ieşit să-l întâmpine la întoarcerea sa. Întâlnirea a avut loc într-o vale, cunoscută fiind în vechime sub numele de Şave, iar mai târziu „Valea Împăratului”. Se pare că aceasta este „Valea Împăratului” din 2 Samuel 18,18, iar dacă este aşa, atunci probabil că trebuie să fie identificată cu valea Chedron (PP 703), numită mai târziu Valea lui Iosafat. Această vale se află la poalele muntelui Sion, unde mai târziu a fost clădit palatul lui David.

Geneza 14:18 18. Melhisedec. Împăratul-preot al Salemului se alătură împăratului Sodomei în salutul de bun venit pentru Avram. Pe vremea lui Avram Ierusalimul era cunoscut ca Salem, sau Salima, „pace” sau „siguranţă” (vezi Psalmi 76,2). Cetatea Ierusalimului este evidenţiată pentru prima oară în rapoartele egiptene ale secolului al XIX-lea î.Hr. şi atunci era stăpânită de regi amoriţi. Ierusalimul înseamnă „cetatea păcii”, iar Melhisedec „împăratul meu este neprihănit” sau „împărat al neprihănirii”, după cum este interpretat numele în Evrei 7,2. În timp ce împăratul Sodomei a venit să-l primească pe Avram cu scopul de a obţine eliberarea supuşilor săi (Geneza 14,21), Melhisedec a venit să binecuvânteze pe comandantul biruitor.

Pâine şi vin. Acestea erau produsele principale ale Canaanului. Scopul pentru care Melhisedec l-a întâmpinat pe Avram cu pâine şi vin este subiectul marilor speculaţii. Unii consideră că acestea au fost prezentate lui Avram şi soldaţilor lui ca aperitive, alţii le consideră simbolul transferului pământului Canaanului către patriarh. Foarte probabil că ele au fost un simplu semn de recunoştinţă pentru redobândirea păcii, libertăţii şi a prosperităţii în ţară.

El era preot. Întâlnirea termenului „preot” folosit aici pentru prima dată presupune existenţa unei forme regulat constituită de serviciu divin ceremonial.

Dumnezeului celui Prea Înalt. Ebraicul El-Elion, acest nume pentru Dumnezeu se întâlneşte numai aicişi în v.22. Prima parte a acestui cuvânt, El’, din aceeaşi rădăcină ca ’Elohim înseamnă „Cel puternic”. Rareori este aplicat la Dumnezeu fără vreun atribut calificativ, ca în El-Shaddai, „Dumnezeul atotputernic” sau ’Eloe-Yisra’el, „Dumnezeul lui Israel”. Al doilea termen, Elion, întâlnindu-se adesea în Vechiul Testament (Numeri 24,16; Deuteronom 32,8; 2 Samuel 22,14; etc.) descrie pe Dumnezeu ca fiind „Cel Prea Înalt”, „Cel înălţat”, „Cel suprem”. Este surprinzător, într-adevăr, să se găsească printre canaaniţii şi amoriţii nelegiuiţi dinvremea lui Avram, un conducător local care nu numai că a fost credincios faţă de adevăratul Dumnezeu, dar aşi oficiat în calitate de preot (compară cu Exod 2,16). Aceasta dovedeşte că Dumnezeu mai avea credincioşi ai Săi risipiţi ici şi colo. Deşi în minoritate, adevăraţii servi ai lui Dumnezeu nu pieriseră cu nici un chip de pe faţa pământului. Niciodată Dumnezeu nu a fost fără martori credincioşi, oricât de întunecată era epoca sau oricât de nelegiuiţi oamenii.

Comentatorii biblici au comentat mult asupra persoanei lui Melhisedec, un preot-împărat care apare pe neaşteptate în istoria biblică numai pentru a dispărea iarăşi în nepătrunsa obscuritate a istoriei antice. Astfelde speculaţie este aproape în întregime fără valoare. „Melhisedec nu a fost Hristos” (EGW, RH, 18 feb. 1890), ci lucrarea lui o preînchipuie pe cea a lui Hristos (Psalmi 110,4; Evrei 6,20 la 7,21; DA 578). Neaşteptata lui apariţie face din el, într-un anumit sens, un personaj fără sfârşit şi din preoţia sa un tip al preoţiei lui Isus Hristos.

Geneza 14:19 19. Melhisedec a binecuvântat pe Avram. Pronunţând binecuvântarea „Dumnezeului Celui prea înalt” asupra lui Avram, Melhisedec acţionează în rolul adevăratului preot (vezi v.22). Binecuvântarea însăşi este îmbrăcată în limbaj poetic şi constă din două paralelisme.

Geneza 14:20 20. Zeciuială din toate. Faptul că Avram, nu Melhisedec, a fost cel care a dat zeciuială este afirmat în mod clar în Evrei 7,4. Darea zecimii din prada luată de la inamic era o recunoaştere a preoţiei divine a lui Melhisedec şi dovedeşte că Avram cunoştea bine sacra instituţie a plătirii zecimii.

Aceasta este prima menţiune despre zecime de repetate ori recunoscută atât în cuprinsul Vechiului, cât şi al Noului Testament ca o poruncă divină (vezi Geneza 28,22; Levitic 27,30–33; Numeri 18,21–28; Neemia 13,12; Matei 23,23; Evrei 7,8). Faptul că Avram a plătit zecime dovedeşte în mod clar că această întocmire nu a fost un mijloc ulterior pentru a se purta de grijă serviciului jertfelor, ci a fost o practică divină instituită din cele mai vechi timpuri. Dând lui Dumnezeu o zecime din venitul său, credinciosul recunoaşte proprietatea lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor sale. Avram, despre care Dumnezeu a mărturisit că el păzise toate poruncile, ordinele şi legile sale (Geneza 26,5), a împlinit în mod conştiincios toate obligaţiile salereligioase. Una dintre ele era să-I dea înapoi Domnului a zecea parte din venitul său. În această faptă, părintele credincioşilor a dat un bun exemplu pentru toţi aceia care doresc să-I servească lui Dumnezeu şi să se împărtăşească de binecuvântarea divină. Ca în zilele din vechime, făgăduinţele lui Dumnezeu pentru aducerea cu credincioşie a zecimii sunt încă valabile (vezi Maleahi 3,10). Dumnezeu este încă gata să împlinească făgăduinţele Sale şi să-i binecuvânteze din belşug pe aceia care, asemenea lui Avraam, îi aduc înapoi o zecime credincioasă a câştigului lor.

Geneza 14:21 21. Împăratul Sodomei. Deşi a sosit primul (vezi v.17), rezultă că împăratul Sodomei l-a respectat pe marele împărat Melhisedec şi că a fost martor la întrevederea dintre el şi Avram. Acum, el a înaintat cerea de a-i elibera pe supuşii săi, care, conform cu regulile de război din vechime, deveniseră proprietatea lui Avram

şi a aliaţilor săi.

Geneza 14:22 22. Ridic mâna. Avram a făcut declaraţia sa cu mâna ridicată, semnul jurământului, o formă obişnuită de jurământ (vezi Deuteronom 32,40; Ezechiel 20,5.6; Daniel 12,7; Apocalipsa 10,5.6). Făcând astfel, el a chemat pe Acelaşi „Dumnezeu cel Prea înalt” în al cărui nume îl binecuvântase Melhisedec, arătând astfel că Dumnezeul lui Melhisedec, stăpânul cerului şi al pământului, era şi Dumnezeul lui (vezi v.19).

Geneza 14:23 23. Nu voi lua nimic. Avram, purtându-se atât de generos cu nepotul său (cap. 13,8.9) dă pe faţă acelaşi spirit de generozitate faţă de împăratul cetăţii nelegiuite. El i-a dat înapoi nu numai pe toţi bărbaţii şi femeile, ci şi toată prada de război care era în mâna lui. Deşi nu era împotrivă să accepte daruri de la monarhiipăgâni (cap. 12,16), patriarhul, în contrast clar cu Lot, nu putea să se împărtăşească de bogăţia sodomiţilor şi neevlavioşilor. Singurul lucru pe care Avram nu putea să-l dea înapoi era acea parte din pradă, pe care slujitorii săi au folosit-o ca hrană şi ceea ce aparţinea aliaţilor săi.

Când Avram a refuzat pentru sine prăzile oferite de împăratul Sodomei, el a dovedit o speranţă mai aleasă decât acea care îi motivează pe fiii acestei lumi. El era gata să renunţe la propriile drepturi, fără să-i împiedice pe alţii în realizarea drepturilor lor. El le-a îngăduit slujitorilor lui să ia cele necesare pentru întreţinere, iar aliaţilor lui partea lor. Ei urmau să primească numai ce le era datorat. Însă în ce-l priveşte pe el,Avram nu a dat atenţie la astfel de lucruri. El stătea pe o treaptă mai înaltă, privind după „o patrie mai bună, adică o patrie cerească.” (Evrei 11,16), şi îşi putea permite să socotească de o mai mică însemnătate orice darpământesc. Deşi trăia în lume, speranţele şi dorinţele sale nu erau din lume. Fiii credinţei se dovedesc printr-o anumită măreţie de cugetare şi scop, care îi face în stare să trăiască mai presus de lume.

Comentariile lui Ellen G. White

1-24 PP 134-136

13-17 PP 135

17-24 PP 136

18 DA 578

18-20 PP 136, 703; 3T 393

19 3T 57

19,20 MM 216; PP 157

20 CS 66; PP 525

21 PP 135

22,23 PP 136

Geneza 15:1 1. Cuvântul Domnului. Această nouă descoperire a Domnului se deosebeşte de cele de mai înainte atât în formă, cât şi în conţinut şi constituie un alt punct de cotitură în viaţa lui Avram. Remarcabila expresie „Cuvântul Domnului [Yahweh, Iehova]”, mai târziu foarte obişnuită în Scriptură (Exod 9,20; Numeri 3,16; Deuteronom 34,5; 1 Samuel 3,1; Ieremia 1,4, 11; etc.) este folosită aici pentru prima dată. Această expresie, legată în mod inseparabil de lucrarea profeţilor, este cea mai potrivită pentru această descoperire divină către Avram (vezi Geneza 15,4.5.13-16.18-21), cu atât mai mult de când Dumnezeu Însuşi Se referă la Avram ca laun profet (cap. 20,7).

Într-o vedenie. Deşi aceasta nu este prima vedenie raportată în Biblie, cuvântul „vedenie” aici este folosit pentru prima oară. Descoperirile lui Dumnezeu au avut loc în diferite feluri, fie către patriarhi, profeţi, evanghelişti, fie către apostoli: (1) prin manifestarea personală a celei de-a doua Persoane a Dumnezeirii, după aceea întrupată pentru mântuirea neamului omenesc, de exemplu, Deuteronom 34,10. (2) printr-un glas care se putea auzi, uneori însoţit de apariţia unor simboluri, ca la botezul Domnului, în Matei 3,16.17. (3) prinlucrarea îngerilor care apar ca fiinţe omeneşti şi fac minuni pentru a da o asigurare cu privire la misiunea lor, aşa cum a fost cazul mamei lui Samson, în Judecători 13,3-7. (4) prin mijlocirea puternică a Duhului lui Dumnezeu asupra minţii, împărtăşind o concepţie clară şi o convingere puternică a adevărului despre lucrurilepercepute, aşa cum a fost în situaţia lui Pavel, în Fapte 20,23. (5) prin vise, ca în experienţa lui Iacov, în Geneza 28,11-15. (6) prin viziuni care aveau loc fie ziua, fie noaptea, ca în cazul discutat aici, sau acela al lui Balaam, în Numeri 24,4.16. Ultimele două au fost formele mai obişnuite pe care Dumnezeu le-a folosit spre a comunica voia Sa oamenilor. Acest fapt corespunde cu declaraţia divină „Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis” (Numeri 12,6).

Nu te teme. Aceste cuvinte de reasigurare aveau drept scop să liniştească starea sufletească a lui Avram. Împăraţii Mesopotamiei se puteau întoarce pentru a răzbuna înfrângerea suferită, sau canaaniţii păgâni, deja geloşi pe puterea sa crescândă, puteau să atace. Însă Dumnezeu i-a făgăduit să fie „scutul” lui, simbolul ocrotirii în războaiele din vechime (vezi Psalmi 3,3) şi „răsplata” sa. Avram le experimentase pe amândouă în cursul expediţiei militare precedente, pentru că Dumnezeu îl ocrotise în luptă şi îl răsplătise cu victorie. El trebuia să creadă că Dumnezeu va continua să facă pentru el ce făcuse în trecut.

Geneza 15:2 2. Mor fără copii. Teama lui Avram nu se datora atât de mult represaliilor militare posibile, cât faptului că el era încă fără moştenitor. De la problemele mai apropiate, gândul său a revenit la făgăduinţa divină care l-a adus în Canaan. Cum putea să se adeverească făgăduinţa lui Dumnezeu că el, fără copii cum era, avea să devină strămoşul unei mari naţiuni? Combinaţia „Doamne, Dumnezeule”, ’Adonai Yahweh, se întâlneşte aici pentru prima dată. Recunoscând în Dumnezeu pe Domnul, Stăpânitorul şi Monarhul său, Avram I se adresează ’Adonai, „Domnul meu” şi adaugă la aceasta numele personal divin Iehova.

Moştenitorul casei mele. Rapoartele mesopotamiene, mai ales cele din cetatea Nuzi din vremurile patriarhale, au adus o lumină binevenită asupra acestui pasaj, până acum obscur. Aceste rapoarte arată că soţibogaţi, dar fără copii, puteau să adopte unul dintre sclavii lor pentru a deveni moştenitorul întregii lor averi şi,astfel, să se îngrijească de ei la bătrâneţe. Drepturile şi obligaţiile în legătură cu adoptarea erau scrise, sigilate şi apoi semnate de mai mulţi martori, ca şi de cele două părţi care au căzut de acord. Avram s-a temut că nici o altă cale nu a mai rămas pentru el, decât să urmeze practica obişnuită a timpului său şi să-l adopte pe cel mai de încredere serv al său, Eliezer din Damasc, ca fiu legal şi moştenitor. Acest gând este exprimat în primul rând în expresia pe care KJV a tradus-o „administrator al casei mele”, literal, „fiu al posesiunii casei mele”, însemnând „acela care va moşteni casa mea”. Aceeaşi idee este repetată în mod clar în cuvintele „Iată... slujitorul născut în casa mea va fi moştenitorul meu” (v.3). Toate dorinţele puternice, suferinţele şi dezamăgirile anilor de căsnicie ai lui Avram sunt exprimate în această tânguire, că nu unul născut din el, ci doar unul născut în casa sa va fi moştenitorul său. Eliezer, născut în casa lui Avram şi crescut aşa cum au fost toţi servii lui Avram, în frica de Domnul, nu a fost numai un rob de încredere, ci şi un vrednic urmaş al credinciosului patriarh. El era „un bărbat evlavios”, cu experienţă şi judecată sănătoasă” (PP 172).

Geneza 15:5 5. Uită-te spre cer. Acest fapt dovedeşte că vedenia i-a fost dată lui Avram în timpul nopţii. Fiind încăîn viziune, patriarhul a fost condus afară, în loc deschis, şi i s-a poruncit să ridice ochii spre cerul înstelat şi să numere – dacă putea să o facă – miliardele de stele scânteietoare, dacă dorea să cunoască numărul seminţei sale.

Geneza 15:6 6. A crezut pe Domnul. Pavel a folosit acest text ca piatra unghiulară pe care a întemeiat doctrina îndreptăţirii prin credinţă (Romani 4,3; Galateni 3,6). Cu toate că posibilitatea ca Avram să mai poată avea copii descrescuse de la prima făgăduinţă a lui Dumnezeu, el nu a ezitat să creadă în Cuvântul lui Dumnezeu. Forma verbală ebraică tradusă „el a crezut”, he’emin, este din aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul amen, cu care accentuăm dorinţa noastră ca Dumnezeu să audă şi să împlinească rugăciunile noastre. Acest verb exprimă

încrederea deplină în puterea şi făgăduinţa lui Dumnezeu. Forma specială a verbului folosit aici exprimă, în plus, că la acea dată aceasta nu era numai experienţa vieţii lui Avram, ci şi o statornică trăsătură de caracter. El a continuat să creadă.

Credinţa şi încrederea ca de copil a lui Avram în Dumnezeu nu l-a făcut „neprihănit”; mai degrabă Domnul „i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire”. Pentru prima dată aceste importante concepte, credinţă şi îndreptăţire sunt puse alături. Este evident că Avram nu a avut „îndreptăţirea”, până ce aceasta nu i-a fost creditată de Dumnezeu, şi dacă Avram nu a avut această îndreptăţire, atunci nici un om nu a avut-o vreodată. Avram a fost un păcătos şi a avut nevoie de mântuire, aşa cum are nevoie oricare altă fiinţă omenească, dar când îndreptăţirea i-a fost atribuită, îndurarea şi harul au fost de asemenea înmulţite, îndeplinind iertarea păcatului lui şi aducând răsplătirile îndreptăţirii. Pentru prima oară a fost adusă la iveală deplina semnificaţie acredinţei. Tot aici este menţionată pentru prima dată îndreptăţirea atribuită. De aici înainte, amândouă noţiunile străbat Sfintele Scripturi pentru a fi tratate în cele din urmă în mod amplu şi înţelept de apostolul Pavel (vezi Romani 4).

Geneza 15:7 7. Eu sunt Domnul. Între versetul 6 şi 7 trebuie să fi fost un interval nedeterminat. Noua revelaţie are loc în timpul zilei, după cât se pare spre sfârşitul zilei (versetele 12 şi 17), în timp ce viziunea precedentă avusese loc în timpul nopţii (v.5). Aceasta a putut să aibă loc în ziua următoare, sau poate mai târziu. Împrejurările iniţiale ale noii revelaţii nu sunt descrise.

Ca să-ţi dau... ţara aceasta. Dumnezeu îl asigură pentru a treia oară pe Avram că el urmează să stăpânească întreaga ţară a Canaanului (vezi cap. 12,7; 13,14.15). Totuşi, situaţia lui nu se schimbase câtuşi de puţin de când intrase prima dată în Canaan. La intervale de timp, Dumnezeu a repetat făgăduinţa, iar Avram a acceptat-o, fără să vadă măcar un semn vizibil al împlinirii ei. El era încă peregrinul fără cămin, aşa cum fusese când a sosit din Mesopotamia, şi încă nu avea copii. Nu este decât firesc că în mintea lui s-au ivit întrebări.

Geneza 15:8 8. Prin ce voi cunoaşte? Cererea unui semn ar putea fi comparată cu cererile lui Ghedeon (Judecători 6,17.36-40) şi a lui Ezechia (2 Regi 20,8). Întrebarea lui Avram nu a fost un simptom al necredinţei sau îndoielii, ci expresia sincerei dorinţe arzătoare de a vedea împlinite făgăduinţele lui Dumnezeu. Mai târziu, Zaharia, în necredinţă, a cerut un semn (Luca 1,18.20), însă Maria i-a pus îngerului o întrebare asemănătoare în credinţă, dorind cu umilinţă o nouă asigurare (Luca 1,34.35). Dumnezeu, care cunoaşte inima şi răspunde în conformitate cu starea ei, a recunoscut dreptul credinciosului Său serv, Avram, de a căuta deplina asigurarea credinţei.

Geneza 15:9 9. Ia o juncană. Dumnezeu a consimţit să facă un legământ solemn cu Avram într-o formă obişnuită printre cei din vechime. Expresia „a încheia” sau „a face” un legământ (v. 18), literal „a croi” un legământ, a derivat din practica descrisă aici. Animalele pe care Avram a fost îndrumat să le folosească au fost în mod precis acelea prescrise mai târziu de Moise ca animale de jertfă (vezi Exod 29,15; Numeri 15,27; 19,2; Deuteronom 21,3: Levitic 1,14). Cerinţa ca patrupedele să fie „de trei ani” precizează că este vorba de animale mature.

Geneza 15:10 10. Le-a despicat în două. Toate cele trei animale au fost ucise şi despicate, iar cele două jumătăţi au fost aşezate una în faţa celeilalte, cu un spaţiu între ele. Păsările au fost omorâte, dar nu au fost despicate. Probabil că una a fost pusă într-o parte, iar cealaltă faţă în faţă cu ea. Aceia care intrau în legământ trebuia să umble printre bucăţile despicate în mod simbolic, jurând perpetuă ascultare faţă de dispoziţiile asupra cărora s-a căzut de acord în mod atât de solemn. Vieţile animalelor garantau vieţile acelora care luau parte la legământ. Această practică a rămas în vigoare timp de mai multe secole, pentru că o găsim şi în timpul lui Ieremia (Ieremia 34,18.19).

Geneza 15:11 11. Păsările... s-au năpustit. Aceasta, desigur că a fost o întâmplare reală şi nu numai o vedenie sau un

vis. Realitatea împlinirii de către Avram a îndrumărilor divine se înţelege din faptul că a trebuit să alunge păsările de pradă care au încercat să se hrănească cu stârvurile. Dacă nu sunt împiedicate, vulturii şi alte păsări din ţările orientale încep să consume animalele căzute, imediat după moartea lor, de obicei, curăţindu-leoasele în numai câteva minute. Avram umbla respectuos printre părţile despicate ale jertfei, conform obiceiului, totuşi nu era nici o dovadă vizibilă că Dumnezeu, primise partea Sa din obligaţiile legământului. Aceasta avea să vină mai târziu (v.17). Dar până atunci, Avram a considerat de datoria lui să apere stârvurile, ca să nu fie sfâşiate în bucăţi şi devorate (PP 137).

Geneza 15:12 12. Un somn adânc. Nu este arătat dacă somnul lui Avram a fost rezultatul firesc al oboselii din cauzamuncii, sau un somn pricinuit de Dumnezeu. Cuvântul ebraic tradus „somn adânc” este folosit şi în cap. 2,21 pentru starea de inconştienţă trimisă de Dumnezeu asupra omului, când El a creat-o pe Eva. În 1 Samuel 26,12, acelaşi „somn adânc” este spus că este „de la Domnul”. Folosirea acestui cuvânt special, împreună şi cu faptul că Dumnezeu i s-a arătat lui Avram în timp ce dormea, pare că sprijină părerea că somnul a fost pricinuit pe cale supranaturală.

O groază. Semnificaţia acestei groaze care l-a apucat pe Avram nu este arătată. S-ar putea să fi fost intenţionată de Dumnezeu pentru a-l impresiona cu durerea pe care aveau să o îndure vrăşmaşii săi.

Geneza 15:13 13. Să ştii hotărât. Acest vis – sau poate că era o vedenie – a lămurit pentru Avram făgăduinţele făcute mai înainte. Informaţii suplimentare descoperite lămuresc acum că o luare în stăpânire imediată a Canaanului nu putea fi aşteptată. Însă siguranţa făgăduinţei este prezentată în limbajul cel mai puternic posibilde care este în stare limba ebraică. Expresia poate fi redată literal „ştiind ce trebuie să şti”. Poate că Avram s-a întrebat de multe ori, cât timp urma să mai rămână un străin în Ţara Făgăduinţei şi cum va realiza el vreodată împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu? Această descoperire nu lasă nici o nesiguranţă în ce priveşte faptul că el va rămâne un peregrin atâta timp cât va trăi, ca şi urmaşii săi nenăscuţi, timp de patru generaţii. Înviziune, ţara şederii lor nu este menţionată, însă împlinirea ei a lămurit că a fost inclus atât Canaanul, cât şi Egiptul. Canaanul fiind dependent de Egipt din punct de vedere economic şi din punct de vedere politic în timpul lui Avram şi Isaac, de asemenea, dependent sub regii hicsoşi de pe vremea lui Iacov şi a lui Iosif, nu este ceva ciudat faptul că amândouă ţările sunt incluse într-o singură ţară.

Va fi robită. Cât de ciudat trebuie să-i fi părut lui Avram că sămânţa lui, cu privire la care au fost făcute făgăduinţe atât de minunate, trebuia să le slujească acelora în mijlocul cărora va locui. Această profeţiea venit la timpul cuvenit. Iacov, nepotul său, a ajuns rob la Laban pentru 20 de ani (cap. 31,41). Iosif, strănepotul său, a fost chiar vândut ca sclav şi mai târziu pus în închisoare (vezi cap. 39,1; 40,4). În cele din urmă, toţi urmaşii lui Israel au fost făcuţi sclavi în Egipt (Exod 1,13.14).

O vor apăsa greu. Şederea lui Israel urma să cuprindă nu numai robia, ci şi apăsarea – persecuţia. Succesiunea declaraţiilor pare mai degrabă ambiguă pentru cititorul englez, însă nu este aşa pentru unul care cunoaşte ebraica. Conform regulii paralelismului răsturnat, în care ultimul membru al unei perechi ajunge primul, când paralelismul apare după pronumele (din textul englez – n. tr.) „ei” din expresia „ei îi vor apăsa” se referă înapoi la „îi” din „îi vor robi” (vezi comentariul pentru Geneza 10,1.2).

Împlinirea aceste profeţii poate fi urmărită în mod practic în fiecare generaţie timp de patru secole. Isaac, fiul lui Avram, a fost persecutat de Ismael (Galateni 4,29, compară cu Geneza 21,9). Iacov, spre a-şi scăpa viaţa, a fugit de Esau (Geneza 27,41-43) şi mai târziu de Laban (cap. 31,2.21.29). Iosif a fost vândut carob de proprii fraţi şi mai târziu aruncat în temniţă pe nedrept (cap. 37,28; 39,20). În cele din urmă, copiii lui Israel au fost crunt „apăsaţi” de egipteni după moartea lui Iosif (Exod 1,8.12).

Patru sute de ani. Întrebările la care urmează să se dea răspuns sunt: (1) Este acesta timpul apăsării, sau timpul şederii sau amândouă? (2) Ce legătură au aceşti 400 de ani cu cei 430 de ani din Exod 12,40 şi Galateni 3,16.17? Prima întrebare depinde de rezolvarea celei de-a doua.

Declaraţia din Exod 12,40 că „şederea copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani” pare că lasă să se înţeleagă că evreii au petrecut 430 de ani acolo, de la intrarea lui Iacov, până la exod.

Faptul că semnificaţia nu poate fi aceasta reiese în mod evident din Galateni 3,16.17, unde se spune căLegea a fost promulgată pe Sinai la 430 de ani după legământul dintre Dumnezeu şi Avram. Dacă Pavel se referă la prima făgăduinţă făcută lui Avram în Haran (Geneza 12,1-3), atunci cei 430 de ani au început când Avram era în vârstă de 75 de ani (cap. 12,4). Cei 400 de ani de apăsare urmau, atunci, să înceapă cu 30 de animai târziu, când Avram era în vârstă de 105 ani, iar fiul său Isaac în vârstă de 5 ani (cap. 21,5). Aceasta urma să fie aproximativ pe timpul când Ismael, care „se născuse în chip firesc prigonea pe (Isaac) cel care se născuse prin Duhul” (Galateni 4,29; Geneza 21,9-11).

Timpul exact de la data chemării lui Avram, până la intrarea lui Iacov în Egipt, a fost de 215 ani (vezi Geneza 21,5; 25,26; 47,9), care ar mai lăsa 215 ani din cei 430 ca timp real petrecut acolo de evrei. Din motivul acesta, cei 430 de ani din Exod 12,40 trebuie să cuprindă şi şederea în Canaan şi pe aceea din Egipt, de la chemarea lui Avraam până la exod. LXX redă Exod 12,40 astfel: „Şi şederea copiilor lui Israel cât timp au rămas în ţara Egiptului şi ţara Canaanului, a fost de patru sute treizeci de ani.” După cum a fost deja arătat, ţara Canaanului a fost atât de dependentă de Egipt în timpul epocii patriarhale, încât regii egipteni îl considerau în realitate al lor şi se refereau la el ca atare. În timpul dinastiei a optsprezecea, ai cărei regi au stăpânit atât Palestina cât şi Siria, Moise putea prea bine să includă Canaanul în termenul Egipt, aşa cum este folosit în Exod 12,40.

Geneza 15:14 14. Neamul. Fără să descopere numele naţiunii la care se referă, profeţia indică spre timpul plăgilor care au venit asupra Egiptului (vezi Exod 6,6).

Va ieşi de acolo cu mari bogăţii. Această făgăduinţă a fost în împlinită mod remarcabil în minunata eliberare din sclavie a evreilor şi în imensa bogăţie pe care au luat-o cu ei (Exod 12,36).

Geneza 15:15 15. Vei merge... la părinţii tăi. Cei mai mulţi comentatori explică textul acesta ca lăsând să se înţeleagă prin el nemurirea sufletului şi existenţa lui fără trup, în vreun adăpost al sufletelor care au plecat. Totuşi, această interpretare nu ţine seama de o obişnuită figură de vorbire ebraică şi forţează un înţeles literal din cuvinte figurate. „A merge” cineva la părinţi (Geneza 15,15), a fi „adăugat” cineva la poporul său (cap. 25,8.17), sau la părinţii săi (Judecători 2,10), şi a adormi cu părinţii săi (2 Regi 10,35) sunt eufemisme ebraiceobişnuite care înseamnă simplu „a muri”. A scoate din aceste expresii înţelesul de nemurire a sufletului separatde corp înseamnă a presupune ca adevărat ceva ce în altă parte Scripturile neagă în mod specific (vezi, de exemplu, Psalmi 146,4; Eclesiastul 9,5.6 etc.). Avram a murit în mod categoric şi nu va primi făgăduinţa, până ce nu vor fi răsplătiţi pentru credinţa lor eroii tuturor veacurilor (vezi Evrei 11,10.13.39.40; 1 Tesaloniceni 4,16.17; Matei 16,27; Coloseni 3,3.4).

Vei fi îngropat. Aceasta scoate în evidenţă părerea exprimată mai sus, că lui Avram nu i s-a făgăduit că sufletul lui îşi va lua zborul spre ceruri, sau spre vreun alt loc. El va fi îngropat cum fuseseră îngropaţi şi strămoşii lui. Ei se odihneau în mormintele lor; Avram li se va alătura acolo. Cu toate acestea, Dumnezeu l-a mângâiat pe Avram cu asigurarea unei vârste paşnice înaintate. Avram a trăit până la vârsta de 175 de ani (Geneza 25,7.8).

Geneza 15:16 16. În al patrulea neam. Comentatorii care aplică cei 400 de ani din v.13 la timpul real petrecut de Evrei în Egipt găsesc aici o mare dificultate. Ei trebuie să admită că, pentru fiecare dintre cele patru generaţii, revine în medie exact 100 de ani. Acest fapt este împotriva dovezilor disponibile. Însă, din moment ce 400 de ani din versetul 13 trebuie să se refere la timpul de la Avram la Exod (vezi comentariul despre v.13) şi dacă adevăratul timp de şedere a lui Israel în Egipt a fost de numai 215 ani, nici o contradicţie nu există între această prezicere şi împlinirea ei. Caleb a aparţinut celei de-a patra generaţii din Iuda (1 Cronici 2,3-5.18), iar Moise, din Levi (Exod 6,16.20). Încercările de a determina lungimea unei generaţii pe temeiul din Geneza 15,13.16 nu sunt întemeiate, iar rezultatele induc, cu siguranţă, în eroare. Oricum ar fi, o „generaţie” sau grupde oameni au intrat în Egipt, două au locuit acolo, iar a patra a ieşit.

Nelegiuirea amoriţilor. Pentru aparenta amânare a împlinirii făgăduinţei divine, existau două motive

fundamentale. În primul rând, sămânţa lui Avram avea nevoie de timp pentru a se înmulţi până la măsura în care să fie în stare să ia ţara în stăpânire. În al doilea rând, iubirea şi dreptatea divină pretindea pentru amoriţi o prelungire a zilelor de har, ca ei sau alţii să nu-L învinuiască pe Dumnezeu de nedreptate sau părtinire, cândavea să vină timpul nimicirii şi al luării în stăpânire a ţării lor. Cu alte cuvinte, evreii nu erau pregătiţi să stăpânească ţara, nici Dumnezeu nu era gata s-i deposedeze pe Amoriţi.

Există un grad de nedreptate hotărât, dincolo de care naţiunile nu pot trece fără să îşi atragă judecăţilelui Dumnezeu. Adâncimea stricăciunii şi degenerării morale până la care s-au afundat popoarele din Canaan pe timpul lui Moise este dată pe faţă de literatura lor mitologică, descoperită recent. Ea îi descrie pe zeii lor ca fiinţe crude şi însetate de sânge, omorându-se şi înşelându-se unul pe altul şi neînchipuit de imorale. După cum au fost antediluvienii şi oamenii din Sodoma, oamenii din Canaan, întocmai ca zeii lor, au fost stăpâniţi de cele mai josnice pasiuni. Îi găsim sacrificându-şi copiii, închinându-se la şerpi şi practicând ritualuri imoraleîn templele lor. Sanctuarele lor găzduiau desfrânaţi de profesie, de ambele sexe. Amoriţii, cei mai puternici dintre multele triburi canaanite, îi reprezentau pe toţi locuitorii Canaanului (vezi Iosua 24,15; Judecători 6,10;etc.).

Geneza 15:17 17. Nişte flăcări. Faza finală a descoperirii divine era destinată să întipărească în Avram chezăşia făgăduinţelor lui Dumnezeu. Un „fum ca dintr-un cuptor”, sau „nişte flăcări”, simboluri ale prezenţei divine, au trecut printre stârvurile despicate, după cum făcuse şi Avram mai înainte, în timpul zilei. Că aceasta nu a fost numai o vedenie, reiese în mod evident din faptul că animalele au fost complet consumate (PP 137). Prin acest semn vizibil, Dumnezeu a confirmat legământul cu Avram care, în felul acesta, a văzut pentru prima oară simbolul sacru al prezenţei divine.

Geneza 15:18 18. Ţara aceasta. O dată cu aceasta, Dumnezeu reafirmă făgăduinţa Sa cu privire la stăpânirea ţării Canaanului. Sunt indicate pentru prima oară hotarele geografice ale Ţării Făgăduinţei. Practic, la aceste hotare s-a ajuns în timpul domniei lui David şi Solomon (vezi 1 Regi 4,21; 2 Cronici 9,26).

Geneza 15:19 19. Cheniţii. Cele zece triburi enumerate nu cuprind toţi canaaniţii. Poate că numărul este de universalitate simbolică. Cheniţii au fost în părţile muntoase ale Palestinei de sud-vest, aproape de amaleciţi (Numeri 24,20.21; 1 Samuel 15,6, etc.). Originea lor nu este sigură. În vremurile de mai târziu, se poate ca între ei şi madianiţi să fi avut loc căsătorii, pentru că Hobab, cumnatul lui Moise, este numit Chenit (Judecători 1,16; 4,11) şi, de asemenea, şi Madianit (Numeri 10,29). Se poate ca ei să fi fost o sub-familie a madianiţilor.

Cheniziţii. Sunt încă neidentificaţi. Unii îi consideră descendenţii lui Chenaz, nepotul lui Esau (Geneza36,15). Dacă ar fi aşa, amintirea lor aici ca trib ar fi în mod necesar profetică, pentru că Esau, ca nepot al lui Avram, nu era încă născut. Această sugestie pare a fi greu de acceptat.

Cadmoniţii. Neamintiţi niciunde în altă parte. Originea lor nu poate fi determinată. Numele lor, care înseamnă „răsăriteni”, indică spre regiunile de răsărit ale Canaanului ca loc de aşezare al lor.

Geneza 15:20 20. Hetiţii. Vezi comentariul pentru cap. 10,15.

Fereziţii. Vezi comentariul pentru cap. 13,7.

Refaimiţii. Vezi comentariul pentru cap. 14,5.

Geneza 15:21 21. Amoriţii. Pentru aceştia şi alte grupări tribale amintite în v.21, vezi comentariul pentru cap. 10,15,16.

Comentarii lui Ellen G. White

1-21 PP 136-137; SR 75-76

1 GC 86; MB 57; 3T 434; 6T 312; 7T 287; 9T 152

1,3 SR 76

1-3 PP 136

5 SR 75, 77

6 PP 370

12 PP 137

12-14 SR 75

13 FE 287

13,14 PP 282; SR 120

14 DA 32

16 PP 232, 434; 5T 208

18 PP 137, 716

Geneza 16:1 1. O roabă. Cu toate făgăduinţele lui Dumnezeu, la zece ani după ce i se făcuse prima făgăduinţă, Avram încă nu avea un copil (v.3). Este prezentată Agar, o roabă egipteană a Sarei. Deoarece pe timpul lui Avram egiptenii erau o naţiune puternică, era ceva cu totul neobişnuit să se găsească o slujnică egipteană într-o gospodărie palestiniană. Probabil că Agar a fost însoţitoarea personală dată Sarei când a fost luată de Faraon (vezi cap. 12,15.16). Faptul că ea se mai afla încă în casa lui Avram constituie o dovadă că Faraon nu luase înapoi darurile pe care le dăduse lui Avram.

Agar. Acesta nu este un nume egiptean. Numele ei original nu este redat. Numele „Agar”, care înseamnă „fugă” în arabă, ar putea să-i fi fost dat după fuga ei din faţa stăpânei sale.

Geneza 16:2 2. Intră... la roaba mea. Lipsită de credinţă şi ajungând la concluzia că pentru ea nu mai exista nici o speranţă să nască, Sarai s-a hotărât să urmeze obiceiul ţării sale de baştină în scopul de a avea un moştenitor pentru familie. Codurile legale din Mesopotamia recunoşteau practica prin care o femeie fără copii putea să dea pe una dintre roabele ei bărbatului său pentru a obţine copii cu ajutorul ei şi hotărau în mod precis drepturile unui astfel de urmaş. Erau necesare prescripţii speciale în cazul în care prima nevastă ar naşte copii,după ce a născut slujnica, sau când o slujnică ar deveni arogantă, după ce a avut cinstea să dea naştere unui moştenitor (vezi codul lui Hammurabi, secţiunea 144-146, 170, 171).

Avram a ascultat. Credinţa poate să fie curată, şi totuşi se dovedeşte a fi slabă în clipe de apăsare şi încurcătură. O credinţă puternică se va agăţa de făgăduinţă, şi numai de ea, încrezându-se întru totul în Dumnezeu pentru împlinirea ei. Astfel a fost credinţa lui Avram, în afară de trei sau patru mici ocazii, în cursul unei lungi vieţi plină de evenimente. Dumnezeu nu avea nevoie de mijloacele lui Avram pentru a împlini făgăduinţa. Se cerea numai încredere şi ascultare. Consimţind repede la sugestia Sarei, Avram a mers pe urmele lui Adam. În ambele cazuri, rezultatul a fost suferinţă şi dezamăgire, iar imaginara binecuvântare s-a dovedit a fi un blestem. Prin ascultarea de sugestia Sarei, Avram şi-a creat greutăţi cu urmări îndepărtate. A urmat necaz în căsnicie, durere de inimă şi o ură adâncă între viitorii urmaşi ai ambelor soţii, care a crescut în intensitate până în zilele noastre. Cât de amarnic au luptat evreii, descendenţi ai Sarei, împotriva arabilor,

urmaşi ai Agarei, pentru stăpânirea Ţării Sfinte!

Geneza 16:3 3. Zece ani. Credinţa lui Avram şi a Sarei, care a rămas statornică timp de zece ani, acum a cedat. Această lămurire probabil că este introdusă pentru a explica nerăbdarea cauzată de amânarea sosirii unui moştenitor. Puţin a înţeles Avram că amânarea a fost o hotărâre divină pentru a dovedi credinţa sa şi a dezvolta caracterul său.

Geneza 16:4 4. A privit cu dispreţ pe stăpâna sa. Printre Evrei, sterilitatea a fost privită întotdeauna ca o descurajare şi un reproş (Geneza 30,1.23; Levitic 20,20; vezi Luca 1,25), în timp ce fecunditatea era considerată un semn special al favorii divine (vezi Geneza 21,6; 24,60; Exod 23,26; etc.). faptul că slujnica egipteană, onorată prin admiterea la rangul de soţie, (v.3) avea să uite poziţia ei privilegiată şi să devină arogantă, era exact comportamentul care putea fi de aşteptat. Ea nu va consimţi la planul stăpânei sale. De ce să fie copilul ei trecut drept copil al Sarei? Slujitoare care o servise pe Sarai în mod atât de credincios în decursul anilor, încât să fie considerată ca aleasă să devină soţia lui Avram, a început să o dispreţuiască pe aceea pe care înainte o onorase. Căsniciile în care starea de căsătorie aprobată de cer este pusă în încurcătură,sunt căsnicii unde stăpânesc dureri de inimă, gelozie şi ceartă amară. Căminul lui Avram nu a făcut excepţie, iar armonia de mai înainte a fost transformată în discordie.

Geneza 16:5 5. Asupra ta să cadă batjocura aceasta. Sarai foloseşte limbajul unei iritaţii pătimaşe, care arată regretul pentru hotărârea ei de mai înainte şi intenţia de a-l mustra pe soţul ei pentru faptă şi amarele ei urmări. Ea foloseşte în mod ireverenţios numele lui Dumnezeu, invocând judecata Lui asupra lui Avram.

Geneza 16:6 6. Fă-i ce-ţi place. Secţiunea 146 din vechiul cod mesopotamian al lui Hammurabi spune că, „dacă mai târziu acea femeie sclavă pretinde egalitate cu stăpâna ei din pricină că a născut copii, stăpâna ei nu are voie să o vândă, ea nu are voie să o însemne cu semnul de sclavă şi să o socotească printre sclavi”. Această lege permitea umilirea unei arogante sclave-concubină, însă pune de asemenea unele restricţii pentru stăpâna ei. Avram, un mesopotamian prin naştere şi educaţie, cu siguranţă că ştia bine legile şi obiceiurile patriei sale şi, de aceea, s-a supus faţă de legea care îi îngăduia soţiei sale să o umilească pe Agar, dar nu să o vândă. Dispoziţia împăciuitoare a lui Avram reiese din îngăduinţa pe care o manifestă faţă de Sarai. El şi-a înăbuşit propriile simţăminte în scopul de a restabili armonia în căminul său tulburat. Pe de altă parte, a dat pe faţă slăbiciune, cedând în faţa scopului pătimaş al Sarei de a pricinui o pedeapsă nejustificată viitoarei mame a fiului său.

Sarai s-a purtat rău cu ea. Când Sarai a readus-o în starea de sclavă, aşa cum îi îngăduia legea civilă a vremii, şi când a recurs chiar la pedeapsa corporală, după cum lasă să se înţeleagă termenul ebraic „s-a purtat rău cu ea”, Agar a părăsit căminul lui Avram şi a fugit. Dacă prin fugă, roaba şi-a pierdut urma în mod legal, stăpâna ei era, desigur, de condamnat.

Geneza 16:7 7. Îngerul Domnului. Deşi cea mai mare parte a comentatorilor conservatori recunosc aici pe cea de-adoua Persoană a Dumnezeirii, este departe de a fi sigur că Domnul a apărut în persoană. Îngerii au fost adesea folosiţi pentru a transmite solii divine oamenilor, iar cu privire acest „înger al Domnului”, Agar ar fi putut înţelege că este fie Dumnezeu Însuşi (v.13), fie un simplu reprezentant al lui Iehova. Ellen G. White vorbeşte simplu despre el ca „un înger” (PP 145, 152). Dumnezeu Însuşi i S-a arătat adesea lui Avram (Fapte 7,2; Geneza 12,1; 13,14; 15,1; 17,1; 18,1; 21,12). Numai o dată a fost însărcinat un înger să-i vorbească (Geneza 22,11.15). Raportul de aici seamănă mai mult cu acela al vizitei unui înger, însă diferă mult de acela al lui Dumnezeu Însuşi.

Pe drumul care duce la Şur. Agar era pe drumul spre Egiptul natal, şi aproape că ajunsese la hotarul egiptean (vezi Geneza 25,18; 1 Samuel 15,7). „Izvorul de apă” înseamnă un izvor deosebit, bine cunoscut.

Geneza 16:9

9. Supune-te. Verbul ebraic tradus prin „supune” este o altă formă a verbului redat prin „s-a purtat rău cu ea” din versetul 6. Agar trebuia să se întoarcă şi să se supună Sarei, oricât de nebinevoitor ar fi tratat-o.

Dumnezeu nu a trecut cu vederea oprimarea lui Agar. El îi pedepseşte pe aceia care folosesc în mod greşit autoritatea, dar rareori le încredinţează această îndatorire de a pedepsi acelora care suferă un tratament aspru şi nedrept. Blândeţea este o trăsătură de caracter pe care Dumnezeu o caută în copiii Săi (vezi Efeseni 6,5; Coloseni 3,22; 1 Petru 2,18-23).

Geneza 16:10 10. Îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa. Dumnezeu a recunoscut împrejurările grele în care să găsea Agar şi nu a mustrat-o. Agar L-a onorat pe adevăratul Dumnezeu, iar El nu o va părăsi în strâmtorarea ei. Făgăduinţa pe care a făcut-o aici unei sclave este fără egal. Această făgăduinţă a mângâiat-o foarte mult pe Agar. Deşi fiul ei nu avea să fie fiul planului divin, totuşi va avea parte de făgăduinţa făcută lui Avram. Dumnezeu făgăduise să înmulţească sămânţa lui Avram, fără ca să o limiteze la urmaşul Sarei. Dumnezeu va rămâne credincios făgăduinţei Sale până la ultima iotă, însă va păstra binecuvântarea spirituală pentru sămânţape care a avut-o în vedere de la început în făgăduinţă, adică Isaac (vezi Galateni 4,23-30; Romani 9,7-8).

Geneza 16:11 11. Ismael. Acesta este primul caz în care Dumnezeu dă nume unui copil ne-născut vezi Geneza 17,19; Luca 1,13.31). În felul acesta, Dumnezeu Şi-a arătat interesul faţă de Agar şi urmaşul ei. Numele copilului, Ismael, „Dumnezeu să audă”, urma să-i amintească de intervenţia îndurătoare a lui Dumnezeu, iar lui Ismael să-i aducă aminte că el a fost un obiect al binevoitoarei providenţe a lui Dumnezeu.

Geneza 16:12 12. El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni. Literal, „un măgar sălbatic al unui om”, ca în RSV. Această vorbire figurată referindu-se la un măgar sălbatic, un animal de neîmblânzit, care rătăceşte în voie prin deşert, descrie în mod potrivit dragostea de libertate a beduinului, când călăreşte îndrăzneţ şi sobru, petrecând timpul în frumuseţea variată a naturii şi dispreţuind viaţa de oraş. O înălţătoare descriere poetică a măgarului sălbatic apare în Iov 39,5-8.

Mâna lui va fi împotriva tuturor oamenilor. O descriere exactă a arabilor, dintre care mulţi îl revendicăpe Ismael ca tată al lor. Naţiuni puternice au încercat să cucerească Arabia şi să o supună voinţei lor, însă nici una nu a avut un succes permanent. Arabii şi-au menţinut independenţa, iar Dumnezeu i-a păstrat ca o trainicăamintire a grijii Sale providenţiale. Ei constituie astăzi un argument incontestabil pentru adevărul acestei preziceri divine.

Geneza 16:13 13. Dumnezeul care mă vede. Această experienţă a convins-o pe Agar că Dumnezeu îi vorbise. Crezând că acela care Îl vede pe Dumnezeu trebuie să moară (Exod 20,19; 33,20) se pare că ea a fost mirată că, deşi L-a văzut, totuşi a rămas în viaţă. De aceea, ea L-a numit „Dumnezeul vederii”, pentru că Dumnezeu nu numai că o văzuse şi venise la ea în suferinţa ei, dar îi îngăduise să-L şi vadă şi să trăiască.

Geneza 16:14 14. Beer-Lahai-Roi. De aici înainte izvorul a fost cunoscut sub un nume care înseamnă „fântâna Celui viu care mă vede”. Timp de generaţii arabii, reînviorându-se la acest izvor, şi-au amintit că aici Dumnezeu Însuşi S-a descoperit strămoaşei lor.

Între Cades şi Bared. Poziţia izvorului, amintit şi în capitolele 24,62 şi 25,11, s-a pierdut. Având în vedere că şi Bared este necunoscut, tot ce se poate spune este că izvorul trebuie să fi fost la apus de Cadeş, pe drumul spre Egipt. Unii cercetători l-au identificat cu izvorul Ain-Cadeş, pe care Arabii îl numesc Moilahi-Agar.

Geneza 16:15 15. Agar a născut lui Avram un fiu. În conformitate cu porunca divină dată lui Agar, Avram a pus fiului său numele Ismael. Timp de 13 ani se pare că Avram a rămas cu iluzia că Ismael era sămânţa făgăduită.

Când Avram era în vârstă de 99 de ani, voinţa lui Dumnezeu i-a fost descoperită mult mai clar (vezi cap. 17,1.18).

Comentariile lui Ellen G. White

1-16 PP 145-147; SR 77-83

3 PP 174

6,8-11 PP 145

12 AH 226; PP 174

13 EW 112; FE 348; ML 291; 5T 558, 627

Geneza 17:1 1. Când a fost Avram în vârstă de nouăzeci şi nouă de ani. De la naşterea lui Ismael au trecut treisprezece ani (cap. 16,16), înainte ca Dumnezeu să Se descopere din nou lui Avram. În timpul celor 11 ani precedenţi, Dumnezeu S-a arătat lui Avram de cel puţin patru ori (vezi cap. 12,1.7; 13,14; 15,1). Îndelungata amânare din partea lui Dumnezeu de a Se arăta din nou lui Avram, probabil că nu a fost fără un scop. Probabil că s-a intenţionat o pedeapsă vindecătoare pentru nerăbdarea lui Avram de a nu aştepta ca Dumnezeu să aducă la îndeplinire lucrurile la timpul şi după buna Lui găsire cu cale.

Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Acest nume al lui Dumnezeu, ’El-Shaddai, se află numai în cărţile Geneza şi Iov, de 6 ori în prima şi de 31 de ori în ultima. Aceasta este una dintre multele indicaţii că autorul ambelor cărţi este aceeaşi persoană. Originea şi semnificaţia cuvântului shaddai sunt nesigure, însă traducerea de „atotputernic” din KJV este, după toate probabilităţile, cea mai bună (Isaia 13,6; Ioel 1,15). Acest nume a fost bine ales în vederea unei noi făgăduinţe pe care Dumnezeu urma să o facă lui Avram. Douăzeci şi patru de ani trecuseră de la intrarea în ţara Canaanului (vezi Geneza 12,4). În timpul primilor zece ani, Dumnezeu îi făgăduise de repetate ori lui Avram un fiu, până ce el a luat lucrurile în propriile mâini, s-a căsătorit cu Agar şi l-a născut pe Ismael. De la naşterea lui Ismael, nu mai este nici un raport despre nici un fel de descoperiri divine pe care să le fi primit, iar Avram se pare că a crezut că Ismael era împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu (vezi v.17.18). Acum, fiind gata să reînnoiască faţă de Avram făgăduinţa Sa, Dumnezeu l-a găsit oarecum îndoielnic. Din cauza aceasta, Dumnezeu Se prezintă pe ca „Dumnezeu cel Atotputernic”, pentru care nimic nu va fi cu neputinţă, oricât de greu ar putea să apară pentru oameni.

Umblă înaintea Mea. De 13 ani Avram nu umblase în totul „înaintea lui Dumnezeu”, de aceea i s-a datporunca să facă aşa. Avram trebuia să umble întocmai ca în prezenţa lui Dumnezeu, conştient de vizitele divine şi doritor să aibă aprobarea Sa – nu în urma Lui, ca şi cum şi-ar da seama de greşelile sale şi dorind să evite observaţia. Este o mare diferenţă între expresia folosită pentru a descrie viaţa lui Enoh (cap. 5,24) şi a lui Noe (cap. 6,9) şi această poruncă. Despre primii doi patriarhi s-a spus că ei au umblat „cu Dumnezeu”, în timp ce lui Avram i se cere să umble „înaintea” Lui. Aceasta presupune un grad de prietenie mai scăzut şi ar putea să însemne neplăcerea lui Dumnezeu faţă de lipsa de credinţă a lui Avram, pentru că s-a căsătorit cu Agar.

Fii fără prihană. Întocmai după cum neprihănirea primită prin credinţă (îndreptăţire) era necesară pentru încheierea legământului, tot aşa o umblare fără prihană înaintea lui Dumnezeu (sfinţire) era necesară pentru menţinerea lui. Acest îndemn poate să fi fost o referire indirectă la faptul că viaţa din trecut a lui Avram nu fusese întru totul neprihănită. Dumnezeu dorea ca Avram să înţeleagă că partea finală a realizării făgăduinţei divine cerea de la el o mai înaltă şi completă stare de curăţenie şi sfinţire pentru proslăvirea lui Dumnezeu (vezi Matei 5,8.48). Avram era chemat la o experienţă mai înaltă, decât cunoscuse mai înainte.

Geneza 17:2 2. Un legământ. Acesta nu presupune un legământ nou, ci mai degrabă intenţia ca acela care fusese încheiat cu 14 ani mai înainte (cap. 15) să fie adus la îndeplinire.

Geneza 17:3 3. Avram s-a aruncat cu faţa la pământ. Avram, care poate că s-a întrebat în timpul numeroşilor ani detăcere, dacă Dumnezeu se va mai descoperi vreodată, a căzut jos într-o teamă reverenţioasă. Atitudinea aceasta de închinare era obişnuită în vremurile vechi şi era o poziţie prin care se arăta respect chiar şi faţă de fiinţele omeneşti (vezi Geneza 17,17; 24,52; Numeri 16,22; Marcu 14,35).

Geneza 17:4 4. Încât pentru mine (trad. Nitzulescu). La începutul propoziţiei, Dumnezeu Se referă la Sine prin metoda accentuării. Această expresie este echivalentă cu a spune „În măsura în care MĂ priveşte pe MINE”, sau „Eu, din partea Mea”, rămân credincios legământului făcut cu mulţi ani în urmă.

Tatăl multor neamuri. Această precizare avea să aibă o îndoită împlinire. În primul rând, ea indica spre numeroasele triburi a căror genealogie va merge înapoi, până la Avram. Arabii izraeliţi, madianiţii şi alte triburi arabe care se trag din Chetura (vezi cap. 25,1-4) şi edomiţii – ca şi izraeliţii – toţi erau urmaşii lui Avram. Într-un sens mai larg, totuşi, această făgăduinţă arată spre nenumăraţii urmaşi spirituali care îl vor revendica pe Avram ca tată al lor (Galateni 3,29).

Geneza 17:5 5. Numele tău va fi Avraam. Avram a fost cel dintâi din numeroşii bărbaţi cărora Dumnezeu le-a schimbat numele. Pentru cei din vechime, numele aveau o mult mai mare importanţă decât au pentru noi. Toate numele semite au un înţeles şi, de obicei, constau într-o expresie, sau propoziţie care exprimă o dorinţă,sau poate o recunoştinţă a părintelui. Având în vedere importanţa pe care oamenii înşişi o dădeau numelor, Dumnezeu a schimbat numele anumitor oameni pentru a le aduce în armonie cu experienţele lor trecute sau viitoare. Avram, care înseamnă „Tată lăudat”, nu mai apare în această formă în alt loc din Biblie, ci se află subforma Abiram care înseamnă „Tatăl meu este lăudat” (vezi Numeri 16,1; 1 Regi 16,34). Faptul că numele Avraam este numai o formă extinsă a lui Avram, aşa cum susţin unii comentatori este puţin probabil, având învedere explicaţia dată în acest verset. Totuşi, în ciuda cunoştinţelor noastre actuale despre diferitele limbi semite curente pe vremea lui Avraam, nu este uşor a explica numele de Avraam. Cel mai bine este să recurgem încă la cuvântul arabic ruham, aşa cum au făcut mai multe generaţii de comentatori. Cuvântul ruham înseamnă „număr mare”, şi este posibil să fi existat în ebraica veche, deşi nu se întâlneşte în literatura ebraică de care dispunem astăzi. Numele de Avraam, prin urmare, va fi tradus „tată al unui mare număr”, carecorespunde cu explicaţia dată de Dumnezeu patriarhului după schimbarea numelui său, „te fac tatăl multor neamuri”.

Geneza 17:7 7. Voi pune legământul Meu. Condiţiile şi binefacerile acestui legământ au legături nu numai cu Avraam ca individ, ci şi cu toţi urmaşii săi, atât literali, cât şi spirituali. Făgăduinţa făcută aici lui Avraam se referă în mod deosebit la Hristos (Galateni 3,16; Fapte 2,30), iar prin El, conform celor spuse de Pavel, urmează ca toţi creştinii să se împărtăşească de ea (Galateni 3,29; Fapte 16,31). O corectă înţelegere a termenilor acestui legământ se va întinde departe spre păstrarea unei adevărate legături între Dumnezeu şi credinciosul de astăzi.

Un legământ veşnic. Cuvântul tradus „veşnic” în nici un caz nu înseamnă întotdeauna o perioadă fără sfârşit (vezi comentariul pentru Exod 21,6). „Veşnic”, aşa cum este folosit de obicei în Biblie, înseamnă împrejurări sau condiţii care urmează să persiste timp atât de îndelungat, cât poate obiectul la care ele se aplică să fie afectat de ele, în virtutea naturii lor inerente. Acest fapt reiese clar din expresii ca „trăiască pe vecie... împăratul” (1 Regi 1,31; Neemia 2,3; etc.), care exprimă pur şi simplu dorinţa ca împăratul să se bucure de viaţă lungă. Având în vedere că urmaşii lui Hristos – sămânţa spirituală a lui Avraam – sunt moştenitori ai măreţelor făgăduinţe ale legământului (Galateni 3,7, 27-29), „legământul cel veşnic” trebuie să rămână în vigoare atâta timp cât timp este operativ Planul de Mântuire.

Voi fi Dumnezeul tău. Această făgăduinţă cuprinde toate binecuvântările mântuirii şi este o dovadă clară despre caracterul spiritual al legământului avraamic. Dumnezeu Se predă pe Sine Însuşi celui care intră în relaţia legământului şi, făcând aşa, îi atribuie toate privilegiile, bucuriile şi măreaţa speranţă care derivă din înrudirea cu Dumnezeu. Acela care devine în felul acesta un fiu sau o fiică a lui Dumnezeu nu poate dori nimic mai mult spre a-l face fericit, fie în viaţa aceasta, fie în cea viitoare. Este ca şi când Dumnezeu i-ar

spune lui Avraam, „Orice sunt sau ce am, sau orice pot să fac, Eu voi fi şi voi face pentru tine şi sămânţa ta. Toate mijloacele Mele nemărginite vor fi folosite pentru ocrotirea, mângâierea şi mântuirea ta” (vezi Romani 8,32). Fericiţi, cu adevărat, sunt aceia al căror Dumnezeu este Iehova (Psalmi 144,15). În astfel de condiţii alelegământului celui veşnic, Dumnezeu şi credinciosul se predau fiecare, unul altuia, fără rezerve.

Geneza 17:8 8. Toată ţara Canaanului. La acele făgăduinţe de natură spirituală, care se întind atât de departe, a fost adăugată încă o dată asigurarea că întreaga ţară a Canaanului avea să îi aparţină lui Avraam şi urmaşilor lui. Această făgăduinţă a fost făcută în trecut de repetate ori (vezi cap. 12,7; 13,15; 15,7, 18-21). Cu această ocazie, s-a spus că făgăduinţa va rămâne în vigoare pentru totdeauna, în sensul că urmaşii săi literali aveau să stăpânească ţara atâta timp cât se vor supune condiţiilor legământului şi că fiii săi credincioşi, atât cei literali, cât şi cei spirituali, vor moşteni în cele din urmă Canaanul ceresc în veci de veci.

Geneza 17:10 10. Tot ce este de parte bărbătească. În ebraică aceasta este mai mult o poruncă, decât lasă să se înţeleagă traducerea engleză. Literal, „Circumcide pe orice parte bărbătească între voi”. Ritualul circumciziei este prezentat aici ca o condiţie în legătură cu legământul. El trebuie să fie un semn al legământului cu Israelulliteral, cum este botezul pentru Israelul spiritual (vezi Geneza 17,11; Coloseni 2,11; Tit 3,5; 1 Petru 3,21). Unul era în legătură cu naşterea corporală, celălalt însoţea renaşterea spirituală.

Geneza 17:11 11. Să vă tăiaţi împrejur. Din vremuri străvechi au fost date diferite sugestii în explicarea acestui rit. Filozoful alexandrin Philo, un evreu, credea că acesta a fost poruncit de Dumnezeu numai pentru a promova curăţenia fizică. Alţii au văzut în el un protest împotriva anumitor rituri idolatre practicate de egipteni şi de alte naţiuni păgâne. Calvin credea că aceasta însemna îndepărtarea murdăriei cărnii şi, astfel, a păcatului în general. Cu referire la importanţa tăierii împrejur, totuşi, pot fi avute în vedere următoarele puncte. Ea avea menirea: (1) să deosebească sămânţa lui Avraam de Neamuri (Efeseni 2,11), (2) să perpetueze amintirea legământului lui Iehova (Geneza 17,11), (3) să întreţină cultivarea curăţiei morale (Deuteronom 10,16), (4) săreprezinte îndreptăţirea prin credinţă (Romani 4,11), (5) să prefigureze ritualul creştin al botezului (Coloseni 2,11, 12).

Evreii nu au fost singurii din antichitate care au practicat tăierea împrejur. De exemplu, există rapoarte ale acestui obicei printre egiptenii timpurii şi diferite popoare semite.

Ea a fost practicată în diferite forme şi administrată unor persoane de diverse vârste şi clase şi a supravieţuit în timpurile moderne printre unele popoare africane, arabi şi alte naţiuni mahomedane, ajungând până la unele grupuri îndepărtate, cum ar fi insularii din Pacific.

Semnul legământului. Dumnezeu a hotărât semne şi aduceri aminte despre diferite evenimente însemnate. Sabatul a fost instituit ca o aducere aminte a creaţiunii; tăierea împrejur, a legământului avraamic; botezul, a morţii şi învierii lui Hristos; iar Cina Domnului, ca jertfă înlocuitoare a lui Hristos. Semne exterioare pot să ne înveţe adevăruri spirituale, devenind, în felul acesta, mijloace hotărâte de Dumnezeu pentru binecuvântarea spirituală. Astfel, ele pot sluji ca veşnice aduceri aminte despre harul lui Dumnezeu şi despre datoria şi răspunderea noastră.

Geneza 17:12 12. Orice copil de parte bărbătească. Lui Avraam i-au fost date instrucţiuni speciale cu privire la cine anume să ia parte la ritualul tăierii împrejur şi când urma să fie administrat. Aceste reguli au fost cuprinse mai târziu în legea lui Moise (Levitic 12,3; Luca 2,21). Nici un om de parte bărbătească din comunitatea ebraică fie liber, fie rob, nu era scutit. Tăierea împrejur, semn al legământului lui Dumnezeu cu Avraam, a devenit un semn pentru Israel, arătând că ei erau poporul lui Dumnezeu şi, de aceea, fiecare israelit de parte bărbătească,primea semnul acela. O dată cu respingerea Israelului literal ca popor ales al lui Dumnezeu, tăierea împrejur a încetat să mai aibă însemnătate ca ritual religios (Fapte15,5.10.19.20.24.28.29; Galateni 2,3–5; 5,2–6; Romani 2,28.29).

Geneza 17:14

14. Să fie nimicit. Această judecată este repetată în legislaţia mozaică pentru diferite încălcări ale prevederilor ei (vezi Exod 12,15.19; Levitic 17,4.10; Numeri 15,30; 19,13). Experienţa personală a lui Moise arată solemna importanţă dată de Dumnezeu împlinirii acestui ritual (Exod 4,24–26). Dacă sentinţa urma să fie adusă la îndeplinire prin mâinile adunării, prin magistraţii civili, sau de Dumnezeu Însuşi, nu este spus în mod explicit. Faptul că expulzarea din popor a cuiva era în anumite cazuri urmată de pedeapsa cu moartea (vezi Exod 31,14) nu este o dovadă că pedeapsa capitală însoţea în mod invariabil o astfel de sentinţă (vezi Exod 12,19; Levitic 7,20.21; Numeri 19,13). Oricum ar fi fost, un evreu netăiat împrejur, fie copil, fie adult, îşi pierdea drepturile poziţiei sale sociale, politice şi religioase ca evreu (vezi comentariul pentru Exod 12,15).

Geneza 17:15 15. Numele ei să fie Sara. Este pentru prima dată când Sarai, soţia lui Avraam, a fost amintită pe nume într-o comunicare divină cu el. Între cele două nume, Sarai şi Sara, nu există nici o deosebire majoră. Sarai, care înseamnă „prinţesa mea” a devenit simplu Sara, „o prinţesă”. Mai înainte ea fusese prinţesa lui Avraam, însă de aici înainte ea trebuia să fie recunoscută ca prinţesa şi strămoaşa unei naţiuni întregi. Ea avea să aparţină atât urmaşilor ei, cât şi lui Avraam.

Geneza 17:16 16. Un fiu din ea. După mulţi ani de aşteptare, lui Avraam i s-au dat înştiinţări precise cu scopul de a arăta că sămânţa făgăduită avea să fie copilul Sarei, nu copilul Agarei (vezi Galateni 4,22-31).

Împăraţi de noroade vor ieşi din ea. Aceasta se referă în primul rând la David şi la urmaşii săi de pe tronul lui Iuda, dar cuprinde şi regalitatea Edomului. Dumnezeu îl asigură pe Avraam că în ciuda stricăciunii oamenilor, care Îl împiedică atât de des în graba lor, scopul Său va fi realizat (vezi Isaia 46,10.11; 55,10.11).

Geneza 17:17 17. Avraam s-a aruncat cu faţa la pământ. Faptul că Avraam s-a aruncat încă o dată cu faţa la pământ,arată că se ridicase de când se prosternase la începutul acestei descoperiri (vezi v.3).

Şi a râs. Comentatorii diferă în părerile lor dacă râsul lui Avraam a fost expresia bucuriei, sau a îndoielii. Deşi ar fi mai plăcut a fi de acord cu aceia care sunt de prima părere, pe temeiul din Romani 4,19-20, contextul se pare că favorizează ultima părere. Declaraţia lui Pavel din Romani s-ar aplica atunci la starea sufletească a lui Avraam, după ce a fost convins de realitatea făgăduinţei. Întrebările puse de Avraam, probabil în inima sa mai degrabă decât vorbite cu glas, „să i se mai nască oare un fiu unui bărbat de o sută de ani?” şi „să mai nască oare Sara la nouăzeci de ani?” nu lasă impresia că sunt puse de bucurie. Ele par să exprime îndoială. Poate că râsul lui Avraam reflectă şi încurcătura lui, aflând că făgăduinţa divină cu privire laSara trecea cu vederea planurile sale pentru Ismael (vezi Geneza 17,18). Aceia care găsesc că este dificil a se gândi că în inima lui Avraam, marele erou al credinţei, era îndoială trebuie să ţină seama de evenimentele raportate în capitolul 12,11-13 şi 16,2-4. Să observăm, de asemenea, la râsul Sarei în cap. 18,12-15, care arată că ea încă se îndoia, chiar şi după ce Avraam crezuse (vezi cap. 21,6.9 şi comentariul pentru cap. 17,19).

Geneza 17:18 18. „Să trăiască Ismael înaintea Ta!” Această mijlocire sugerează că, de la naşterea lui Ismael, Avraam se agăţase cu putere şi fără întrerupere de speranţa că acest fiu ar putea să fie moştenitorul făgăduit. Orb faţă de posibilitatea Sarei de a-i dărui un fiu la vârsta ei înaintată, Avraam mijloceşte în favoarea lui Ismael. Avraam ar fi mulţumit să-l accepte, fiul propriei plănuiri, chiar în locul celui născut de Sara. Mai mult,acesta lucru l-ar scoate din încurcătura de a renunţa la planul lui pentru Ismael, făcut public, de a fi moştenitorul său (vezi PP 146).

Geneza 17:19 19. Şi-i vei pune numele Isaac. „Cu adevărat” – fără îndoială – Sara va deveni o mamă. Nu era nici unmotiv de îndoială. Numele ales de Dumnezeu pentru fiul făgăduit al Sarei, Isaac înseamnă „el râde”. Aceasta poate să fie o referire la râsul lui Avraam, continuul aducător aminte al unui slab moment de îndoială. Mai probabil, el reflectă bucuria pe care Avraam o va încerca o dată cu naşterea fiului făgăduit. Acum s-ar putea să râdă din îndoială, însă atunci el se va bucura cu adevărat, când credinţa avea să întâlnească realitatea (vezi Geneza 21,6-7; Isaia 54,1; Galateni 4,27). Ambele nume, Isaac şi Ismael, au fost alese înainte de naştere, iar

numele de Avram şi Sarai au fost schimbate, pentru că le era rezervată o nouă experienţă.

Geneza 17:20 20. Cu privire la Ismael. Dumnezeu îl asigură din nou pe Avraam că făgăduinţele speciale făcute lui Isaac nu vor contraveni celor făcute mamei lui Ismael la izvorul din pustie (cap. 16,10). Ca şi cei doisprezece fii ai lui Iacov, fiecare din ei a devenit tatăl unui fiu (vezi comentariul pentru cap. 25,13-16).

Geneza 17:21 21. Cu Isaac. Repetând declaraţia din v.19, Dumnezeu îl asigură pe Avraam că Isaac, nu Ismael, avea să fie fiul legământului. În timp ce Ismael trebuia să se împărtăşească, în general, din binecuvântările făgăduitelui Avraam, urmaşii lui Isaac aveau să devină suficient de numeroşi pentru a stăpâni ţara Canaanului. În mod deosebit, legământul, cu toate binecuvântările lui spirituale şi materiale, era pentru fiul Sarei, Isaac, şi pentru urmaşii săi. Istoria de mai târziu a acestor doi fii justifică pe deplin alegerea a unuia şi respingerea celuilalt. Chiar dacă Agar ajunsese să creadă în adevăratul Dumnezeu, influenţa educaţiei ei egiptene de mai înainte s-a dovedit a fi hotărâtoare în viaţa lui Ismael şi a fiilor ei, pentru că descendenţii săi au devenit păgâni.

Pe vremea aceasta. La făgăduinţa despre fiu este acum adăugată o limită de timp. Nu mai putea să existe nici un loc pentru incertitudine. După o aşteptare de aproape 25 de ani de la prima făgăduinţă, însoţită de credinţă şi îndoială, Avraam a aflat că timpul avea să se încheie curând.

Geneza 17:22 22. Dumnezeu S-a înălţat. Această declaraţie arată că descoperirea lui Dumnezeu fusese o descoperire vizibilă. Nu avem nici o idee cu privire la forma în care Avraam L-a văzut pe Dumnezeu.

Geneza 17:23 23. Avraam a luat pe... Ismael. Ascultând de Dumnezeu, Avraam i-a tăiat împrejur pe toţi membrii de parte bărbătească a marii sale familii, printre care şi pe Ismael. Pentru că Ismael era de 13 ani când a fost tăiatîmprejur (v.25), arabii chiar şi acum amână acest ritual pentru o perioadă mult mai târzie decât evreii, în general de la vârsta de 5 la 13 ani şi de obicei nu înainte de al treisprezecelea an.

Comentariile lui Ellen G. White

1-16 PP 137-138

1 PP 137, 370

1, 2 SR 146

4 PP 137

5 PP 138

7 PP 370; SR 78, 146

10 PP 138, 363; SR 148

10,11 SR 146

16 PP 138, 146

18 SR 78

18-20 PP 146

19 SR 78

Geneza 18:1 1. Domnul i s-a arătat. Acest lucru trebuie să se fi întâmplat doar la scurt timp după experienţa din cap.17, deoarece ambele evenimente au avut loc cu un an înainte de naşterea lui Isaac (vezi cap. 17,21; 18,10.14). Pentru „stejarii din Mamre”, care înseamnă o pădurice aproape de Hebron, vezi comentariul pentrucap. 13,18.

În tot cuprinsul capitolul al 18-lea, se observă că, în timp ce Moise se referă în mod constant la vizitatorul divin al lui Avraam ca fiind „Domnul”, Yahweh, „Iehova”, Avraam i se adresează întotdeauna cu „Doamne”, ’Adonai, „Domnule” (vezi comentariul pentru v.3).

Zăduful zilei. Probabil că expresia indică amiaza (vezi 1 Samuel 11,11) şi „răcoarea zilei”, literal „vântul” zilei (Geneza 3,8), se referă la după-amiaza mai târziu, sau seara. Termenul ebraic obişnuit pentru amiază este şohorayim (cap. 43,6), o formă compusă din două părţi care literal înseamnă timpul „îndoitei”, adică, „acelei mai mari” lumini. O expresie poetică se referă la amiază literal ca la „miezul zilei” (Proverbe 4,18), pentru că soarele ajunge atunci la zenit. Noi vorbim de „miezul zilei”. Cu această ocazie, poate că Avraam prânzise şi se odihnea, pentru că la sosirea vizitatorilor lui a fost necesar să înceapă pregătiri pentru ali se servi masa.

Geneza 18:2 2. Trei bărbaţi stăteau lângă el. Astfel începe relatarea celei de-a şasea arătări a Domnului înaintea lui Avraam (vezi comentariul pentru cap. 17,1). Unii comentatori i-au luat pe cei trei „bărbaţi” drept cele trei Persoane ale Dumnezeirii. Această părere pare neîntemeiată, deoarece la doi din cei trei se face referire ca fiind îngeri (Geneza 19,1.15; Evrei 13,2) şi oameni (Geneza 19,10.12.16). De aceea, se pare că este cel mai bine a vedea în cei trei „bărbaţi”, pe Domnul şi doi îngeri.

Când i-a văzut. Avraam încă nu le cunoştea identitatea. El a văzut numai trei călători străini obosiţi, căutând hrană şi loc pentru odihnă. Cu o adevărată politeţe orientală, el aleargă înaintea lor spre a le oferi confortul căminului său, plecându-se până la pământ înaintea lor, conform obiceiului din răsărit. Această formă de salut în nici un caz nu indică faptul că Avraam L-a recunoscut pe Iehova ca fiind unul dintre cei trei.El a făcut acelaşi lucru şi în prezenţa vecinilor săi hetiţi (cap. 23,7.12). Tot aşa, Iacov s-a plecat cu faţa la pământ înaintea lui Esau (cap. 33,3), Iosif înaintea tatălui său (cap. 48,12), Solomon înaintea mamei sale (1 Regi 2,19) şi fiii proorocilor înaintea lui Ilie (2 Regi 2,15).

Geneza 18:3 3. Doamne. Faptul că Avraam a adresat invitaţia sa unuia dintre străini este considerat de unii comentatori ca un indiciu că Avraam l-a recunoscut pe unul dintre ei ca Iehova. Probabil că unul dintre ei îi întrecea pe ceilalţi la înfăţişare, sau că mergea în faţă ca şef al grupei, cu rezultatul că Avraam şi-a îndreptat atenţia către acesta. Este de observat în plus, că termenul ebraic tradus aici „Doamne” nu este consacratul Yahweh, ci ’adonai, echivalent cu „Domnule”, o respectuoasă formă de salut.

Dacă am căpătat trecere în ochii tăi. Această expresie era folosită în mod frecvent de o persoană care vorbeşte cu alta de rang mai mare, sau cu una pe care doreşte să o onoreze în mod deosebit. Aceasta nu înseamnă că Avraam a recunoscut pe unul din bărbaţi ca fiind Dumnezeu. Tot astfel i s-a adresat Laban lui Iacov (cap. 30,27), Iacov lui Esau (cap. 32,5; 33,8, 10, 15), Sihem lui Iacov (cap. 34,11), egiptenii lui Iosif (cap. 47,25) şi Iacov lui Iosif (cap. 47,29). Multe alte exemple arată că aceasta a fost o formulă obişnuită.

Nu trece... pe lângă robul tău. Cu ospitalitatea şi atracţia tipic orientale, Avraam i-a invitat pe străini să se oprească timp destul de îndelungat spre a se odihni. Se pare că Avraam a fost unul dintre aceia care a „găzduit fără să ştie pe îngeri” (Evrei 13,2). Această experienţă dovedeşte că Avraam a practicat în mod obişnuit ospitalitatea faţă de străini. Deşi la început aceste persoane îi erau cu totul necunoscute, salutul său a fost atât de plin de respect, ca şi când ar fi sosit un sol mai dinainte, ca să anunţe identitatea şi intenţia lor de a-i face o vizită. Aceia care sunt gata să arate amabilitate faţă de străini şi călători, pe neaşteptate pot fi favorizaţi cu prezenţa de oaspeţi care au puterea să acorde o binecuvântare deosebită (vezi Luca 24,29).

Geneza 18:4 4. Să vi se spele picioarele. Avraam aminteşte pentru prima dată de spălarea cu apă a picioarelor

călătorilor obosiţi, un aspect necesar al ospitalităţii în unele ţări răsăritene până în ziua de azi. În timp ce se odihneau sub un pom, el avea să le pregătească o masă. După aceea, ei puteau să plece mai departe şi să-şi continue călătoria.

Geneza 18:6 6. Ia repede. Ca un şeic beduin de astăzi, Avraam s-a adresat soţiei sale să ia trei „măsuri”, se’im (sau aproximativ 22 l) de făină fină şi să coacă turte. Coacerea se făcea pe piatră încinsă. „Untul” era lapte covăsit,considerat ca delicatesă chiar şi azi în multe ţări orientale. Lista de bucate enumerate în acest verset şi în celelalte două următoare au oferit o abundentă şi mulţumitoare masă. Avraam le-a dat ce a avut mai bun.

Geneza 18:8 8. Au mâncat. Oaspeţii cereşti ai lui Avraam au mâncat într-adevăr hrana pe care o pregătise pentru ei, după cum mai târziu a făcut Hristos, la arătarea Sa înălţată şi proslăvită, spre a dovedi realitatea învierii Sale (Luca 24,21-43). Acceptarea ospitalităţii lui Avraam din partea lui Hristos şi a îngerilor poate că trebuia să-i dovedească lui Avraam că vizita lor la cortul său de la Mamre nu era un vis sau o vedenie, ci o experienţăadevărată.

Geneza 18:9 9. Unde este... Sara? Avraam a stat lângă ei şi le-a slujit în timp ce au mâncat (v.8). După ce au mâncat, ei s-au informat despre Sara. O cerere de felul acesta incontestabil nu corespundea cu obiceiul oriental. Străinii nu trebuiau nici să cunoască, nici să folosească numele unei soţii. Faptul că ei cunoşteau numele ei probabil că i-a sugerat lui Avraam că oaspeţii săi erau mai mult decât oameni, iar cererea lor a lăsat să se înţeleagă că vizita lor avea de-a face cu ea. Conversaţia care a avut loc a clarificat identitatea lor, iar din făgăduinţa repetată acum, Avraam a recunoscut în mod sigur pe „Unul” care mai înainte i se adresase de cinciori. Aceasta a fost prima ocazie pe care o avusese Sara să asiste personal la una dintre manifestările divine de care a avut parte soţul ei. Avraam deja ştia şi credea (Romani 4,19.20). Din aceste fapte şi din Geneza 18,9-15, reiese că această vizită a fost destinată spre a o pregăti pe Sara pentru experienţa supremă a vieţii ei – naşterea întâiului ei născut şi a singurului ei fiu.

Geneza 18:10 10. La anul pe vremea aceasta. Aceasta poate să indice un an, după cum se înţelege din Romani 9,9 şi după cum este redat în LXX, sau poate că se referă la perioada normală de sarcină, 9 luni. Şi într-un caz şi în altul, în acea vreme, Sara avea să dea naştere unui fiu.

Sara asculta. Sara stătea după perdelele cortului, după cum este obiceiul femeilor arabe din vremuri străvechi. Oprite de a se amesteca în mod liber cu bărbaţii, inclusiv oaspeţii, şi îndeosebi dacă erau străini, darcu toate acestea foarte mult interesate de conversaţiile lor, femeile beduine se găsesc de obicei aproape de uşacortului, fără a fi însă văzute. Deşi nu pot fi văzute, ele aud de obicei tot ce vorbesc vizitatorii şi îi observă îndeaproape. Amintirea numelui ei trebuie să o fi surprins pe Sara, ca şi pe Avram. Cu ce atracţie puternică şi atenţie extaziată trebuie să fi urmărit ea înştiinţarea că urma să aibă un fiu.

Geneza 18:11 11. Avraam şi Sara erau bătrâni. Ca şi Avraam la descoperirea de mai înainte, tot aşa nici Sara nu putea crede că făgăduinţa făcută se va împlini vreodată. De 25 de ani o auzise repetându-se, însă pentru ea zilele fuseseră prelungite dincolo de credibilitate şi fiecare din viziunile lui Avraam, după cât se părea, dăduseră greş rând pe rând. Ca rezultat al viziunii precedente (cap. 17), îndoiala lui Avram se schimbase în credinţă şi, cu această ocazie, nu există nici o dovadă de îndoială din partea lui, aşa cum observă cu claritate Pavel (Romani 4,19, 20).

Geneza 18:12 12. Sara a râs. Cu ocazia descoperirii divine de mai înainte Avraam râsese (vezi comentariul pentru cap. 17,17). Acum a râs Sara, probabil exprimând amărăciunea şi necredinţa ei, la gândul că împrejurările aveau să fie altele. Printr-un râs pe jumătate ironic, pe jumătate cuprins de dor tăcut, ea a dat expresie cugetului „e prea frumos, ca să fie adevărat” (vezi Ezechiel 12,22-28).

Domnul meu. În contrast cu părerile greşite ale Sarei, respectuoasa ei supunere faţă de Avraam este

vrednică de lăudat. Chiar şi când vorbea cu sine, ea se referă la el ca la „Domnul meu”, fapt pentru care Noul Testament o prezintă ca pe un exemplu de virtute a soţiei creştine (1 Petru 3,6).

Geneza 18:14 14. Este oare ceva prea greu. Vălul anonimatului a fost acum complet înlăturat, iar vorbitorul S-a descoperit în mod clar ca fiind Domnul. Este interesant a se observa că, deşi această descoperire divină a fost intenţionată mai mult în folosul Sarei, decât al lui Avraam, deoarece el deja ştia şi credea, Domnul nu S-a adresat direct către Sara, până ce nu i-a vorbit ea mai întâi. În loc să i se adreseze Sarei, el îl întreabă pe Avraam dacă este ceva ce ar putea fi prea greu pentru Domnul. În primul rând trebuia să fie mustrată necredinţa Sarei şi întărită credinţa ei că Dumnezeu a vorbit astfel. Unde lipseşte puterea şi înţelepciunea omenească şi unde naturii slăbite îi lipseşte capacitatea de a acţiona, acolo Dumnezeu are încă destulă putere spre a face ca lucrurile să se întâmple conform cu planurile voinţei Sale divine. De fapt, El îngăduie adesea ca împrejurările să ajungă la un astfel de impas, încât neputinţa omenească să iasă la iveală, în contrast evident cuAtotputernicia Sa.

Geneza 18:15 15. Sara a tăgăduit. Tăgăduirea Sarei arată că râsul şi observaţia ei din v.12 de-abia au fost audibile, dacă au fost, şi că ea nu s-a gândit ca vreunul din ei să fi auzit. Acum, i-a vorbit direct străinului, fie rămânânddupă perdelele cortului, fie ieşind afară. Frica de ofensa oaspeţilor şi de a fi descoperite simţămintele ei tainicea dus-o la tăgăduire. Neaşteptata conştienţă a descoperirii a dus-o într-un moment de confuzie, din care a considerat că poate să scape pe calea minciunii.

„Ba da, ai râs”. Cu naturaleţe deschisă, asemănătoare aceleia cu care s-a adresat primului vinovat din Eden, Dumnezeu a declarat în mod solemn şi fără echivoc dezminţirea ei ca fiind falsă. Tăcerea care a urmat este dovadă convingătoare, în timp ce eventuala concepere a lui Isaac implică pocăinţă şi iertare.

Geneza 18:16 16. Bărbaţii aceia s-au sculat. Odihniţi şi reînvioraţi, cei trei vizitatori cereşti erau gata să continue călătoria lor. Destinaţia lor este acum amintită pentru prima dată. Dacă Sodoma şi cetăţile surori ale ei au fostîn valea care formează acum partea de sud a Mării Moarte (vezi comentariul pentru cap. 14,3), atunci acesteaerau la vreo 40 de km de Hebron – o călătorie de o zi bună. Având în vedere că oaspeţii lui Avram sosiseră laamiază, şi fără îndoială că au petrecut mai multe ceasuri la el, plecare lor probabil că a avut loc târziu, după-amiaza.

Avraam a plecat cu ei. Potrivit unui vechi obicei de prietenie, care a continuat până în vremurile Noului Testament (Romani 15,24; 1 Corinteni 16,11; Fapte 20,38; 3 Ioan 6), Avraam i-a însoţit pe oaspeţii săi o scurtă distanţă. În ţările orientale încă se mai obişnuieşte ca la plecare oaspeţii să fie însoţiţi în drumul lor, distanţa arătând gradul de respect şi cinste pe care gazda doreşte să li-l arate. O veche tradiţie pretinde căAvraam a mers până la Cafar-Baruha, un loc muntos, aproximativ 7 sau 8 km de drum est-nord-est de Hebron, unde se putea vedea Marea Moartă. Poate că din acest loc, Avraam şi oaspeţii săi au privit cetăţile prospere ale câmpiei.

Geneza 18:17 17. Să ascund Eu oare de Avraam? Avraam este numit în Scripturi prietenul lui Dumnezeu (2 Cronici 20,7; Isaia 41,8). Deoarece el beneficia de o aşa de mare prietenie şi favoare divină, Dumnezeu a considerat că este bine să-i împărtăşească o cunoaştere mai îndeaproape a planurilor şi căilor Sale. Tot aşa, El le-a încredinţat soliile Sale profeţilor despre care spune că stau în sfatul Său, sau taina Sa (Ieremia 23,18-22; Amos 3,7). Domnul vorbeşte astfel, referindu-se în mod deosebit la lucrările judecăţii asupra pământului.

Geneza 18:18 18. Un neam mare şi puternic. Referindu-se la primele făgăduinţe făcute cândva lui Avraam (cap. 12,2), Dumnezeu explică de ce este potrivit şi se cuvine a-l informa despre judecata care urma să se abată asupra cetăţilor din câmpie. În mod teoretic, toată ţara îi aparţinea lui Avraam. Dacă Dumnezeu, ca partener mai mare al legământului, avea de gând să pornească la acţiune, păgubind o anumită parte a acesteia, Avraam ca un partener mai tânăr, încercat şi credincios, trebuia să fie informat despre aceasta. De fapt, era important ca Avraam să înţeleagă şi să aprobe acţiunea care trebuia să aibă loc, deoarece aceasta îl cuprindea şi pe Lot

şi familia sa, unii dintre ei urmând a-şi pierde, ca rezultat, viaţa.

Geneza 18:19 19. Căci Eu îl cunosc. În Avraam se putea avea încredere. El nu Îl va trăda pe Dumnezeu. Frumos omagiu adus vârstnicului patriarh. Achitarea în mod inteligent de sarcina pusă de cer asupra sa cerea ca el să se împărtăşească de o cunoaştere a intenţiilor lui Dumnezeu. Urmaşii lui Avraam trebuiau de asemenea să înţeleagă, ca să nu împărtăşească soarta Sodomei şi a Gomorei. Era de datoria lui să le transmită generaţiilor viitoare ceea ce cunoştea despre legăturile lui Dumnezeu cu neamul omenesc. Legile morale şi ceremoniale ale lui Dumnezeu făceau, de asemenea, parte din moştenirea sfântă pe care Avraam trebuia să o transmită generaţiilor viitoare. Avraam nu numai că se ruga împreună cu familia sa, ci şi mijlocea pentru ei ca preot, o practică urmată de alţi patriarhi şi bărbaţi sfinţi din vechime (vezi Iov 1,5). Ca profet, el a instruit familia atât în ce priveşte teoria, cât şi practica religioasă, cu evidenţiind virtuţile practice. El şi-a învăţat familia nu numaipentru a cunoaşte aceste lucruri, ci şi pentru a le îndeplini. Ca soţ binevoitor, tată şi supraveghetor, el a dat o îndrumare pozitivă vieţii sociale şi religioase a marii sale familii.

Dumnezeu Se putea încrede în Avraam pentru că el avea „să poruncească” familiei sale, nu prin metode dictatoriale, ci prin porunci clare şi exemple consecvente. În educarea copiilor, fiecare cuvânt, privire şi faptă îşi au are efectul lor. În multe cămine există puţină educaţie prin metoda instruirii, sau prin cea a exemplului. Părinţii sunt făcuţi răspunzători pentru faptul că le-a fost dată încredinţarea sfântă a copiilor şi, deaceea, trebuie să combine fermitatea cu iubirea, aşa cum a făcut-o Avraam. Această însărcinare de educare a copiilor pe calea pe care trebuie să meargă nu poate fi transmisă altuia, tutore sau învăţător, fără pericolul de a suferi o pierdere. Influenţa învăţătorilor evlavioşi nu este de aşteptat să înlocuiască, ci mai degrabă să suplimenteze educaţia din cămin. Fiecare îşi are locul ei, şi este incompletă fără ajutorul celeilalte.

Geneza 18:20 20. Strigătul... Sodomei şi Gomorei. Acesta se referă la răutatea excesivă care predomina în cetăţile din câmpie (vezi cap. 13,12). Limita îndurării şi îndelungii răbdări a lui Dumnezeu fusese acum atinsă. Deşi căile oamenilor din câmpie fuseseră rele de multă vreme, Dumnezeu le-a acordat o perioadă de har în timpul căreia El nu S-a lăsat fără martori. Viaţa neprihănită a lui Lot le-a oferit un exemplu despre cum trebuiau să trăiască, însă acesta nu a avut nici o influenţă asupra lor (vezi 2 Petru 2,7, 8). Legăturile de mai înainte ale lui Avraam cu ei îi puseseră în contact cu adevăratul Dumnezeu (vezi Geneza 14,22). Dar totul a fost nefolositor. Păcatul lor, care era „foarte grav”, literal „foarte greu”, striga către cer pentru pedeapsă. Lumea din zilele noastre a ajuns aproape aceeaşi adâncime a răului (vezi Luca 17,28-32; 5T 208).

Geneza 18:21 21. Mă voi pogorî acum să văd. Prin aceasta nu se înţelege că Dumnezeu nu a fost pe deplin informat despre cele ce se petreceau în Sodoma (vezi cap. 13,13). Ca în cazul turnului Babel (vezi cap. 11,5), Dumnezeu a menajat concepţia omului despre dreptatea divină, lămurindu-l pe Avraam că hotărârea de a nimici Sodoma nu era arbitrară, ci întemeiată pe necesitate. De aceea, nu există nici o contradicţie între anunţarea intenţiilor Sale de a face investigaţii personale în Sodoma şi certitudinea judecăţii cuprinsă deja în v.17.

Geneza 18:22 22. Avram stătea tot înaintea Domnului. Doi dintre vizitatorii cereşti ai lui Avraam l-au părăsit şi au coborât în câmpie (vezi cap. 19,1). Domnul însă a rămas în urmă pentru a discuta cu Avraam.

Geneza 18:23 23. Avraam s-a apropiat. Această expresie se pare că indică mai mult decât o simplă apropiere fizică de Domnul. Cuvântul ebraic tradus „s-a apropiat” este uneori folosit spre a indica o întindere a braţelor din toată inima către Dumnezeu în pocăinţă şi închinare (Exod 30,20; Isaia 29.13; Ieremia 30,21). Acelaşi gând este exprimat la fel în Noul Testament (vezi Evrei 4,16; 10,22; Iacov 4,8).

Vei nimici Tu oare? Acest interes personal pentru semenii săi este una dintre sublimele trăsături de caracter ale lui Avraam. Mijlocirea lui în favoarea lor este una dintre numeroasele situaţii asemănătoare raportate în Scriptură (vezi Exod 32,11–32; Iov 42,10; Ezechiel 14,14; Daniel 9,3–19; Luca 23,34; Fapte 7,60). Avraam era mişcat nu numai din cauza legăturilor sale cu Lot, ci dintr-un adânc simţământ de

compasiune faţă de mulţi dintre locuitorii Sodomei, cu care făcuse cunoştinţă personal, cu ocazia salvării lor din mâinile regilor mesopotamieni. Avraam trebuie să fi avut un motiv să creadă că unii dintre locuitorii din câmpie fuseseră influenţaţi în mod favorabil prin lucrarea lui de mai înainte în favoarea lor. Deşi este evident că Lot nu a fost uitat, numele lui nu este niciodată amintit. Compătimirea lui Avraam a fost, probabil, sporită şi intensificată prin amintirea propriei nevoi de harul iertător prin împrejurările de mai înainte.

Această întrebare presupune că Dumnezeu, în conformitate cu hotărârea din Geneza 18,17, îi explicase patriarhului intenţia sa de a nimici cetăţile din câmpie. Scopul său nu era numai păstrarea unei rămăşiţe credincioase, care putea fi găsită în cetăţile condamnate, ci o perioadă de încercare mai îndelungată pentru întreaga populaţie. Înţelegând, totuşi, că este un lucru hotărât ca bogatele, dar nelegiuitele cetăţi din câmpie să fie nimicite, Avraam a continuat să întrebe cu îndrăzneală, dacă Domnul ţinuse seama de soarta celor drepţi în nimicirea generală a celor răi. Aici Avraam a apelat la harul îndurător al lui Dumnezeu.

Geneza 18:25 25. Cel ce judecă? Singur Dumnezeu este judecătorul tuturor oamenilor. Adresându-I-se astfel, Avraam scoate în evidenţă că el Îl recunoştea pe Acela în faţa căruia stătea, ca fiind Fiinţa supremă. Acum el a apelat nu la iertarea şi harul lui Dumnezeu, ci la echitatea absolută. Acest principiu fusese dovedit de Dumnezeu prin prelungirea punerii la probă a amoriţilor cu încă patru sute de ani. Nelegiuirea lor „nu şi-a atins încă vârful” (cap. 15,16). Când Dumnezeu a consimţit să cruţe Sodoma dacă s-ar fi găsit înăuntrul porţilor ei numai 10 credincioşi, El a urmat aceleaşi principii.

Geneza 18:26 26. Voi ierta. Dumnezeu a acceptat condiţia pusă de Avraam, nu ca pe un fapt de dreptate, ci ca o exercitare a îndurării. Dreptatea cerea păstrarea celor drepţi, însă numai îndurarea poate să îi ocrotească pe cei răi. De asemenea, probabil că prezenţa unei grupe de 50 de credincioşi le-ar prezenta celorlalţi speranţă depocăinţă. Dumnezeu a împărtăşit raţionamentul lui Avraam şi S-a arătat binevoitor să acorde îndurare celor care nu o meritau de dragul celor „cincizeci de oameni buni”.

Geneza 18:27 27. Decât praf şi cenuşă. În această expresie, ’aphar wa’epher, Avraam foloseşte două cuvinte ebraiceasemănătoare ca pronunţie şi înrudite ca sens. Aceste cuvinte dau pe faţă profunda umilinţă a sufletului pe care a simţit-o în prezenţa lui Dumnezeu. El a înţeles prea bine originea sa smerită şi faptul că era destinat să se reîntoarcă în substanţa din care fusese luat (vezi cap. 3,7.19).

Geneza 18:28 28. Poate că. Patriarhul a prezentat cazul său cu îndemânatic tact oriental. Prima sa estimare ipoteticăa numărului sodomiţilor evlavioşi a fost într-adins destul de mare pentru a obţine un răspuns favorabil. Înţelegând însă că acest număr era probabil prea mare, el a dat dovadă iarăşi de o rară diplomaţie. În loc să pledeze pentru salvarea cetăţii pe baza a 45 de oameni buni, el s-a pronunţat împotriva ideii că cetatea ar putea fi nimicită din cauza lipsei celor 5. Încurajat de răspunsul continuu binevoitor al lui Dumnezeu, el a devenit tot mai îndrăzneţ, micşorând numărul oamenilor credincioşi, care, după părerea lui, ar trebui să fie suficient pentru a salva cetatea.

Avraam nu a cerut cruţarea necondiţionată a cetăţii, ci numai păstrarea ei pe temeiul anumitor condiţii. Ar fi necugetat să se speculeze despre ce s-ar fi întâmplat dacă el ar fi continuat şi ar fi redus numărul la mai puţin de 10. Poate că Avraam s-a simţit sigur oprindu-se cu numărul aici; în afară de Lot, soţiasa şi două fiice de acasă, nu erau acolo fiicele căsătorite ale lui Lot şi familiile lor (vezi cap. 19,14.15)? Plecând de la un număr cu care a crezut că va obţine un răspuns favorabil, probabil că Avraam a intenţionat laînceput să-l micşoreze, până când i s-a părut că există speranţe de asigurare a unui astfel de răspuns. Iar îndurarea divină a răspuns fără ezitare la mijlocirea lui Avraam.

Geneza 18:33 33. Avraam s-a întors. Orice om care Îl iubeşte într-adevăr pe Dumnezeu îl va iubi şi pe aproapele săuşi, dacă este nevoie, va suferi pagubă spre a promova bunăstarea aproapelui său. Noi nu putem să-i împiedicăm pe oameni că păcătuiască împotriva lui Dumnezeu, însă putem mijloci pentru ei şi putem pleda în favoare lor. Dumnezeu este foarte mulţumit cu o astfel de mijlocire, pentru că aceasta reflectă iubirea cea

mare a inimii Sale. Ce folos are adesea rugăciunea puternică a celui credincios! Când Avraam s-a apropiat de Dumnezeu din iubire şi credinţă, mijlocind smerit pentru păcătoşi, Dumnezeu S-a apropiat de el din îndurare, aprobând fiecare cerere cu bunăvoinţă. Aceeaşi experienţă îi aşteaptă astăzi pe aceia care merg pe urmele părintelui credincioşilor.

Comentariile lui Ellen G. White

1-33 PP 138-144

1-7 ML 192

1-8 PP 138; 6T 341

2,8 GC 631

17 PP 139

18 PK 368

19 AA 133; AH 184, 317; CSW 50; Ed 187; FE 286; MH 390; ML 124; PP 140, 142, 144, 575; Te 290; TM 342; IT 118, 218, 405; 5T 214, 424, 494, 499, 547; 7T 91, 148, 196, 211; 8T 189; 9T 283

20 Ev 25; PP 139

21,25,27 PP 139

32 5T 714

Geneza 19:1 1. Doi îngeri. În ebraică se citeşte literal „cei doi îngeri”, fapt ce arată că ei erau tot cei doi care îl vizitaseră pe Avraam ceva mai devreme în acea după-amiază (vezi cap.18,22). Deşi nu este menţionat că sosirea lor la Sodoma a avut loc în aceeaşi zi în care au plecat de la Avraam, aici şi în versetul 27 se înţelege în felul acesta. Distanţa de la Hebron la Sodoma era de cel puţin 40 km, peste teren muntos, iar călătoria aveasă dureze cel puţin 7 sau 8 ore. De când ei au plecat de la Avraam, după amiaza târziu, nu ar fi putut ajunge la Sodoma înainte de căderea nopţii, prin mijloacele de călătorie obişnuite.

Lot şedea la poartă. Lot, care mai întâi şi-a întins cortul până la Sodoma (cap. 13,129), între timp îşi clădise o casă înăuntrul zidurilor sale. În vechile cetăţi orientale viaţa publică se concentra la poarta cetăţii. Acolo se ţineau târgurile (2 Regi 7,1; Neemia 13,19), iar instanţa de judecată era acolo (Deuteronom 21,19; 22,15; 25,7; Iosua 20,4; Rut 4,1; etc.). David a şezut la poartă spre a se arăta poporului (2 Samuel 19,8), acolo erau discutate evenimentele zilei (Psalmi 69,12; Proverbe 31,31) şi tot acolo se făceau anunţurile publice (Proverbe 1,21; 8,3). Nu este menţionat de ce şedea Lot la poartă. Faptul că el era în căutare de călători cărora să le ofere găzduire şi pe care să-i poată ocroti de sodomiţi este sigur. Explicaţia că el fusese avansat la slujba şi demnitatea de judecător, deşi acest lucru nu rezultă cu necesitate din Geneza 19,9 nu este deloc improbabil, ţinând seamă mai ales de faptul înrudirii sale cu Avraam care salvase odată întreaga cetate de sclavie.

Când i-a văzut, Lot s-a sculat. Recunoscându-i pe bărbaţi ca fiind străini, Lot, ca şi unchiul său Avraam, le-a oferit de îndată ospitalitatea propriului cămin. Nu numai că i-a salutat, cum făcuse Avraam, dar şi oferta lui a fost exprimată în cuvinte asemenea ale unchiului său (vezi cap. 18,2-5).

Geneza 19:2 2. Vom petrece noaptea în uliţă. Îngerii acceptaseră imediat propunerea lui Avraam, însă păreau că se opun aceleia a lui Lot. Ei au pus la încercare sinceritatea lui Lot, verificând dacă invitaţia sa era doar o formă,sau dorinţa sinceră a inimii sale. Vechile rapoarte arată că adesea călătorii petreceau nopţile afară (vezi cap. 28,11). Cu excepţia bărbaţilor din Sodoma, probabil că nu ar fi o neplăcere reală să se procedeze aşa în acele

părţi, deoarece cetăţile din câmpie aveau o climă semi-tropicală. Atenţia dată de Lot altora s-a dovedit a fi mijlocul propriei salvări; el a manifestat un spirit aflat în contrast izbitor cu bărbaţii din Sodoma (vezi Matei 25,34-40).

Geneza 19:3 3. A stăruit de ei. Ştiind că Lot este un bărbat credincios, dar deocamdată nevoind să-şi descopere identitatea, îngerii au consimţit să se adăpostească sub acoperişul casei sale ospitaliere. Multe veacuri mai târziu, Isus Hristos Şi-a tăinuit în acelaşi fel identitatea pe drumul către Emaus, însă în cele din urmă a cedat la insistenţele celor doi ucenici (Luca 24,28-30).

Geneza 19:4 4. Tot norodul. Probabil că această expresie înseamnă o mare mulţime de oameni, în general reprezentând toate grupele sociale (PP 159).

Geneza 19:5 5. Unde sunt oamenii? Răutatea oamenilor din Sodoma a fost dovedită pe deplin prin această faptă a lor (vezi cap. 13,13; 18,21). Ştirea despre sosirea celor doi străini se răspândise repede. Bărbaţii din cetate s-au adunat în jurul casei lui Lot, cu intenţia de a nesocoti dreptul oriental al ospitalităţii pentru satisfacerea plăcerilor lor nenaturale. Despre semnificaţia cuvintelor „să ne împreunăm cu ei”, vezi cap. 4,1. Termenul estefolosit aici în legătură cu scârboasa practică imorală, pe care o descrie Pavel în Romani 1,27, cunoscută ca sodomie. După cum rezultă din dovezile arheologice, păcatul acesta, pedepsit cu moartea de legea lui Moise (Levitic 18,22.29) era foarte răspândit printre canaaniţi. Accentuarea de către Moise a faptul că la uşa casei lui Lot erau atât bătrâni, cât şi tineri, dovedeşte clar cât de îndreptăţit era Dumnezeu aducând nimicirea asupra acestor cetăţi (vezi Geneza 6,5.11).

Geneza 19:7 7. Nu faceţi o asemenea răutate. Lot a ieşit din casă, încuind cu grijă uşa în urma lui pentru a împiedica mulţimea să intre, şi a făcut o încercare serioasă de a-i abate pe concetăţenii săi de la ţinta lor cea rea.

Geneza 19:8 8. Am două fete. Văzând că în nici un fel nu poate schimba hotărârea lor, el a făcut o ultimă propunere pentru a-i salva pe oaspeţii săi de necinstire. Credinţa lui în solemna datorie a ospitalităţii, privită într-un grad atât de înalt printre naţiunile răsăritene, explică, dar nu justifică, hotărârea sa. Acela care a luat un străin sub protecţia sa era obligat să-l apere chiar cu preţul propriei vieţi. În unele ţări din Orientul Apropiat, datoria ospitalităţii este privită şi acum în aceeaşi lumină. Poate că nu numai după părerea unui oriental s-ar părea că este justificată obligaţia gazdei faţă de oaspeţii săi, sau cel puţin să scuze purtarea lui Lot cu această ocazie. Cinstea celor două fete într-o cetate ca Sodoma este o dovadă despre marea purtare degrijă cu care Lot le-a crescut şi dovedeşte că propunerea nu a fost uşor de făcut. Grija naturală a orientalilor de a ocroti rudele feminine a fost dovedită într-o ocazie de fiii lui Iacov (vezi cap. 34). Faptul că a fost făcută o propunere atât de nesăbuită dovedeşte, în general, că Lot epuizase toate mijloacele imaginabile pentru a împiedica răul, şi şi-a ieşit din fire. El cunoştea prea bine răutatea concetăţenilor săi (2 Petru 2,7.8).

Geneza 19:9 9. Vrea să facă pe judecătorul. Încercarea lui Lot de a zădărnici ţinta lor cea rea nu a făcut decât să-i înfurie pe sodomiţi. Ei nu voiau să le spună cineva ce trebuie să facă, şi mai ales un străin. Dacă Lot fusese numit judecător, după cum s-a sugerat (vezi v.1), ei au considerat că era timpul să se scape de el. S-ar părea, din vorbirea lor, că fie în calitate de judecător, fie în calitate de cetăţean particular, el îi îndemnase să-şi îndrepte căile rele. De aceea, în furia lor iraţională, au ameninţat să-l trateze pe Lot într-un fel mai înfricoşătordecât plănuiseră să facă cu oaspeţii săi, dacă ar îndrăzni să stea în cela lor. Numai puterea constrângătoare a lui Dumnezeu şi ezitarea lor momentană de a pune mâna pe un om al cărui exemplu bun a stârnit un slab simţământ de respect în josnicele lor suflete a fost ceea ce a împiedicat mulţimea să nu-l sfâşie în bucăţi pe loc.

Geneza 19:11 11. Orbire. Dumnezeu i-a îngăduit lui Lot să facă o încercare de a schimba planul nelegiuit al

sodomiţilor, pentru ca el să-şi poată da seama de gradul stricăciunii lor. Când ultimele lui eforturi s-au dovedit a fi zadarnice, vizitatorii cereşti au intervenit pentru a-l ocroti atât pe el, cât şi pe ei înşişi de vătămare. Cuvântul ebraic tradus aici prin „orbire” este folosit numai o dată în altă parte a Vechiului Testament (vezi 2 Regi 6,18-20). În ambele cazuri, el înseamnă o formă de orbire supranaturală. Poate că aceasta nu a fost totală şi poate că ea implica numai o pierdere temporară a vederii clare, care a zăpăcit mintea. Faptul că ei „se trudeau” sugerează atât confuzia mintală, cât şi vizuală. Dacă ar fi fost loviţi cu orbiretotală, în sensul obişnuit al cuvântului, pare improbabil că ar mai fi stăruit în intenţia lor cea rea.

Geneza 19:12 12. Pe cine mai ai aici? Acum, Lot trebuie să-şi fi dat seama de natura supranaturală a vizitatorilor săi.Era timpul ca ei să-i aducă la cunoştinţă scopul misiunii lor, şi au început să-i spună în vorbirea cea mai limpede cu putinţă despre iminenta nimicire totală a cetăţii. Deşi copiii căsătoriţi ai lui Lot se pare că adoptaseră viaţa oamenilor din Sodoma, îngerii erau binevoitori să-i salveze, din consideraţie pentru Lot, dacăei ar fi părăsit bucuroşi cetatea. Deşi erau părtaşi la păcatele din Sodoma, nimic altceva decât propria alegere nu urma să facă inevitabilă nimicirea lor o dată cu aceasta.

Geneza 19:14 14. Lot a ieşit. Pentru că fiii şi fiicele lui Lot nu sunt amintiţi din nou, nu este o dovadă că Lot avea numai gineri, nici că aceşti aşa-numiţi gineri erau logodiţi cu cele două fiice care locuiau încă în căminul lui. Lot i-a crezut pe îngeri şi a depus un efort serios pentru a-i convinge pe copiii săi să găsească scăpare părăsind cetate, însă ei nu au făcut altceva decât să ridiculizeze ideea că Dumnezeu o va nimici.

Geneza 19:15 15. Scoală-te. După câte se pare, Lot i-a avertizat pe copiii săi în timpul nopţii, iar când soarele era aproape să răsară, îngerii cereşti l-au grăbit să fugă fără întârziere împreună cu soţia şi cele două fiice. Expresia: „care se află aici” înseamnă că Lot mai avea şi alte fiice care nu erau „aici” şi ca nu au vrut să plece.

Geneza 19:16 16. Şi fiindcă Lot zăbovea. Lot şi soţia sa au crezut, dar au găsit că este foarte greu să părăsească toată averea lor. În confuzia şi zăpăceala momentană, Lot a zăbovit, nehotărât cu privire la ce trebuia să ia cuel în timpul fugii. Deoarece îngerii nu au manifestat nici un interes faţă de averile lui Lot, i-au scos afară pe cei patru cu forţa, „căci Dumnezeu voia să-l cruţe”. Aşa este slăbiciunea naturii omeneşti, încât chiar un om bun poate deveni atât de atras de lume, că nu se poate rupe de ea. El este ca un drumeţ într-un viscol care, simţind o amorţire fatală furişându-se în membrele sale îngheţate, este ispitit să cedeze faţă de ceea ce ştie că este somnul morţii. El are nevoie de cineva care să-l trezească şi să-l împingă spre un loc de scăpare.

Geneza 19:17 17. Scapă-ţi viaţa. Cel în faţa căruia mijlocise Avraam cu o zi înainte s-a alăturat acum îngerilor, în afara zidurilor cetăţii, şi a adăugat un poruncitor îndemn la avertizarea lor. Necesitatea ca Isus Hristos să se alăture îngerilor în apelul lor către Lot sugerează că el şi soţia sa ezitau încă să lase totul în urma lor. Nu putea oare fi amânată nimicirea, până când vor avea ocazia să-şi mute averea lor? În timpul stabilit, ar mai putea convinge şi pe alţii să li se alăture. De ce atât grabă? Dar Hristos apare şi porunceşte: „Scapă-ţi viaţa” (PP 160, compară cu cap. 18,21.32; 19,22).

Să nu te uiţi înapoi. Având în vedere că abia mai era timp suficient pentru a scăpa de focul care urma să cadă curând, nu se mai putea îngădui nici o întârziere. Dacă cererea lui Lot cu privire la timp ar fi fost ascultată, el şi-ar fi dat seama că este foarte greu să plece cu averea adunată pe parcursul unei vieţi întregi El s-ar fi putut hotărî chiar să rămână. Siguranţa sa consta într-o imediată şi completă despărţire de toate acele lucruri care îi legau inima de Sodoma. Tot aşa stau lucrurile şi cu noi astăzi.

Scapă la munte. Câmpia care fusese odată atât de atrăgătoare datorită frumuseţii şi fertilităţii ei devenise cel mai periculos loc de pe pământ şi trebuia să fie părăsită. Ce fatală fusese hotărârea lui Lot de a face ca această regiune să fie locul domiciliului său (vezi cap. 13,11). Acum el trebuia să găsească adăpost în munţi (vezi Psalmi 121,1). Aici, printre stâncile şi crăpăturile munţilor, avea să fie în siguranţă faţă de lacul defoc în care frumoasa câmpie urma să fie transformată în curând.

Geneza 19:18 18. O! Nu, Doamne. În loc să conlucreze bucuros cu planul lui Dumnezeu pentru păstrarea vieţii sale,Lot a abuzat de marea bunătate a lui Dumnezeu. Referindu-se la presupusa imposibilitate de a scăpa la munţi, el a cerut îngăduinţa de a se refugia în mica cetate din apropiere a Belei (cap. 14,2), numită mai târziu Ţoar, „mică” în acest caz. Lot încă era cu inima îndoită să lase comoditatea şi luxul vieţii de oraş pentru ceva ce i sepărea o existenţă trecătoare şi nesigură.

Geneza 19:22 22. Ţoar. Faptul că Lot a trebuit să fugă din nou, într-o peşteră, (v.30) poate fi luat ca indiciu că Ţoara fost nimicită mai târziu. Majoritatea experţilor presupun că această cetate se află sub Marea Moartă. Dacă este aşa, ar putea fi în apropiere de oraşul numit ulterior de Eusebiu Zoara şi aşezat în colţul sud-estic al MăriiMoarte, pe o hartă mozaică din secolul al XVI-lea d.Hr. de la Medeba (acum Madeba).

Geneza 19:24 24. Pucioasă şi foc. Judecata anunţată de îngeri a venit deodată şi pe neaşteptate (vezi Luca 17,28.29). Deşi aici sunt amintite numai Sodoma şi Gomora, reiese clar că şi celelalte cetăţi ale câmpiei, Adma şi Ţeboim, au fost nimicite (vezi Deuteronom 29,23; Osea 11,8; Judecători 7). A fost cruţată doar micacetate Bela, sau Ţoar, şi numai pentru un timp scurt (vezi Geneza 19,30; PP 167).

Expresia „pucioasă şi foc” este un idiom ebraic obişnuit pentru sulf, „pucioasă aprinsă”. Minunile princare Dumnezeu a intervenit din când în când în mersul obişnuit al naturii constau de obicei în folosirea într-un fel neobişnuit a forţelor naturale şi a elementelor existente. Încă şi astăzi, regiunea sudică a Mării Moarte este bogată în asfalt (vezi comentariul pentru cap. 14,3.10). Din crăpăturile şi stâncile din regiune încă mai emană gaze inflamabile. Deoarece asfaltul se ridica la suprafaţa apei, partea sudică a Mării Moarte a fost numită în vremurile antice Lacul Asfaltic. Grămezile masive de asfalt care plutesc la suprafaţă sunt adesea de dimensiunisuficiente pentru a susţine mai multe persoane. Asfaltul, sulful şi alte materiale combustibile au fost de ani de zile extrase şi exportate din această regiune. Arabii din împrejurimi folosesc asfaltul drept protecţie contra paraziţilor de grădină şi pentru scopuri medicinale. Oricare au fost mijloacele folosite pentru a aprinde cetăţile, distrugerea lor a fost fără îndoială miraculoasă, pentru că a venit la timpul precis arătat de Dumnezeu.

Timp de secole peisajul pârjolit al acestei regiuni a rămas o mărturie mută despre marea catastrofă care a transformat bogata câmpie într-un loc de totală pustiire. Moise s-a referit la ea ca la un exemplu cu privire la ce urma să devină ţara lui Israel ca rezultat al neascultării (Deuteronom 29,21-24). Scriitorii clasici descriu în mod elocvent regiunea de sud a Mării Moarte ca un pământ ars, încreţit, stânci pârjolite şi pământ cenuşiu. Ei amintesc şi localităţile ruinate ale vechilor cetăţi (Diodorus ii. 48. 7-9; Strabo, Geography xvi. 2. 42-44; Josephus Wars iv. 8. 4; Tacitus Histories vol. 6. 7). Ceea ce acum este braţul sudic al Mării Moarte, învremurile biblice a fost pământ uscat. În anii mai recenţi, nivelul mării care nu are nici o scurgere s-a înălţat şi a acoperit cea mai mare parte a regiunii. Pomii uscaţi se mai înalţă încă din această secţiune a mării ca o pădure fantomă.

Unii cercetători încearcă să identifice cetăţile blestemate cu ruinele descoperite la Teleilat el-Ghasul pe partea de nord a ţărmului Mării Moarte. Totuşi, greutatea evidenţei indică spre întinderile sudice ale mării ca loc al marii catastrofe. Acel eveniment teribil trăieşte în tradiţiile regiunii până în zilele noastre. El este, de exemplu, reflectat în numele arab al Mării Moarte, Bahret Lut, „Lacul lui Lot”, şi al lanţurilor de munţi care se întinde pe ţărmul sud-vestic al Lacului, Jebel Usdum, „Muntele Sodoma”.

Geneza 19:25 25. A nimicit... cetăţile acelea. Această expresie sugerează un cutremur de pământ, dar este folosită şipentru a descrie cetăţi nimicite de acţiunea inamică în aşa măsură, încât să le lase ca Sodoma şi Gomora (vezi 2 Samuel 10,3; Isaia 13,19). Despre această catastrofă se aminteşte de repetate ori pe parcursul Vechiului Testament (Deuteronom 29.23; Isaia 1,9; Ieremia 49,18; 50,40; Amos 4,11; etc.). Ele slujesc ca un exemplu despre judecata din urmă prin arderea tuturor nelegiuiţilor (2 Petru 2,6; Iuda 7).

Geneza 19:26 26. Nevasta lui Lot s-a uitat înapoi. Îngerii îi conduseseră pe toţi patru afară din cetatea condamnată

şi le-au dat instrucţiuni clare cu privire la ce trebuiau să facă şi ce trebuiau să nu facă, dacă voiau să-şi salvezevieţile lor. Însă numai a scăpa din cetate nu era de ajuns, ci era necesară o continuă ascultare faţă de instrucţiuni. Nevasta lui Lot s-a uitat înapoi spre cetate, unde erau căminul şi averile ei, precum şi unii dintre copiii ei. Acum ea a refuzat să renunţe la toate acestea. Inima ei împietrită a făcut ca amintirea ei să fie o veşnică avertizare pentru aceia care ar dori să fie salvaţi, dar care se mulţumesc cu măsura unui drum pe jumătate, care par a părăsi lumea, dar ale căror inimi sunt încă în ea. Nestăruind până la capăt, ei nu pot fi salvaţi (vezi Matei 24,13; Filipeni 1,6). Este bine să nu uităm solemnul avertisment al Domnului „Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot” (Luca 17,32). O mai mare hotărâre din partea lui Lot de a lua în seamă porunca îngerului ar fi însemnat salvarea ei (PP 160, 161). Îngerii au silit-o să părăsească cetatea, dar nu au putut realiza mântuirea ei contra propriei voinţe. Fireşte ca ea era o persoană nereligioasă, probabil o băştinaşă din Canaan (PP 174). Ea a ales mai degrabă să moară decât să părăsească Sodoma. Deplângem soarta ei. Să învăţăm din exemplul ei.

Stâlp de sare. Nu se poate spune cât timp a rămas vizibil stâlpul de sare care conţinea trupul ei. În ele locuri, ţărmul sud-vestic al Mării Moarte este împânzit cu formaţii de stâlpi de sare, unele dintre ele asemănându-se în linii mari cu figuri omeneşti. Călătorii au numit unul sau altul din ei: „Nevasta lui Lot”. Dar a încerca să se identifice unii dintre ei în felul acesta ar fi o nesocotinţă.

Geneza 19:27 27. Dis de dimineaţă. Dornic să afle rezultatul mijlocirii sale de cu o zi mai înainte, Avraam s-a întors pe locul nord-estic al Hebronului, unde se despărţise de Domnul. Cât de mare trebuie să fi fost dezamăgirea lui, când a văzut întreaga câmpie în flăcări, iar fumul ei agitându-se înspre cer.

Geneza 19:29 29. Şi-a adus aminte de Avraam. Neputând salva cetăţile pentru care mijlocise Avraam, totuşi Domnul a răsplătit rugăciunea sa de mijlocire, cruţându-i pe aceia care au vrut să plece. Din iubire pentru Avraam, după cum se declară aici, lui Lot şi familiei sale i-a fost oferită salvarea.

Geneza 19:30 30. Lot a ieşit din Ţoar. Cuprins de panică, Lot a părăsit în curând Ţoar-ul, temându-se că şi acesta va avea parte de soarta celor patru cetăţi-surori ale sale.

Geneza 19:36 36. Însărcinate de tatăl lor. În fapta aceasta, fetele lui Lot au dat pe faţă influenţa rea din Sodoma. Eleau crescut până la vârsta de măritat, într-o ţară unde băutura şi toate formele de imoralitate erau nestăpânite, deci judecata lor era întunecată şi conştiinţa lor amorţită. Lot a putut să-şi ocrotească fiicele ca să nu devină victime ale sodomiţilor (vezi v.8), însă nu a reuşit să sădească principiile neprihănirii în inimile lor. Ele sunt mai degrabă de compătimit decât de condamnat, pentru că Lot însuşi a luat parte la păcatul lor. El este responsabil pentru împrejurările care au dus la aceasta, cât şi pentru băutura vinului pe care ele l-au pus înaintea lui (vezi comentariul pentru cap. 9,21). Preţul pe care l-a plătit Lot pentru cei câţiva ani din Sodoma a fost pierderea întregii sale familii. Singurii urmaşi au fost moabiţii şi amoniţii cei josnici şi idolatri.

Geneza 19:37 37. Moab. Strămoşul Moabiţilor. Probabil că numele lui înseamnă „din tatăl meu”, după cum îl redă LXX. Deşi verişori ai israeliţilor, Moabiţii au fost întotdeauna vrăşmaşii lor. La început, ei au locuit în ţara dintre Arnon şi Zered, la răsărit de Marea Moartă. De pe vremea lui David, până pe timpul lui Ahab, ei au fost tributari vremelnici ai vecinilor lor din apus, dar au recâştigat independenţa sub regele lor Meşa (2 Regi 3,4.5) care şi-a lărgit teritoriul spre nord.

Geneza 19:38 38. Ben-ammi. Numele strămoşului Amoniţilor înseamnă, probabil, „fiu al poporului meu”. Prin acest nume, mama lui a exprimat faptul că tatăl şi mama lui erau dintr-o singură spiţă de familie. Fiul ei era în realitate propriul frate vitreg, iar strămoşii lui erau şi strămoşii ei. Amoriţii au devenit nomazi şi au locuit în partea de răsărit a regiuni aşezată între Iaboc şi Arnon. Numele fortăreţei lor, Rabbah Ammon, s-a perpetuat în numele Ammon, actuala capitală a regatului Iordaniei.

Istoria lui Lot şi a familiei sale este tragică. Asupra lui se află o pată pentru toate generaţiile. Păcatul lui a fost iertat, însă răul anilor dedaţi plăcerii şi profitului a dăinuit după el timp de generaţii (PP 168).

Comentariile lui Ellen G. White

1-38 PP 156-170

1 GC 632; PP 158

1-3 6T 342

2 DA 500; PP 158

3-5,7,10,11 PP 159

13 PP 159; 4T 110

14 DA 634; PP 160; 4T 110; 5T 234

15,16 PP 160; 4T 111

16 GC 431

17 PP 160, 166, 167; TM 446; 5T 233; 8T 16, 36

18,19 4T 111

19-22 PP 161

23 PP 162

24 CD 60; CH 110; 9T 43

24, 25 PP 162

24-28 MYP 419

26 PP 161; 4T 111

30-38 PP 167

Geneza 20:1 1. Avraam a plecat de acolo. Nu este dat nici un motiv pentru plecarea lui Avraam de la stejarii lui Mamre de lângă Hebron (cap. 13,18; 14,13; 18,1) spre ţara de sud Negeb (vezi comentariul pentru cap. 13,1). Este probabil că Dumnezeu a îndreptat paşii lui în acea direcţie, fie că se potrivea cu viaţa lui de peregrin, fie spre a putea fi un martor pentru locuitorii regiunii. Pe de altă parte, este probabil că turmele sale aveau nevoie de regiuni cu păşuni proaspete, sau poate că schimbări politice au tulburat pacea şi siguranţa ţării. În timp ce primii confederaţi ai lui Avraam la Hebron, Mamre, Eşcol şi Aner, erau amoriţi (vezi cap. 14,13), hetiţii au controlat după câte se pare regiunea câţiva ani mai târziu (vezi cap. 23,3). Criticii au declarat că era imposibil ca hetiţii să ajungă până în Palestina de sud, atât de timpuriu ca secolul al XIX-lea î.Hr., dar descoperirile recente au dovedit că acesta a fost cazul. Se poate că unii au ajuns până la Hebron şi i-au alungat pe amoriţi. Dacă este aşa, Avraam a pornit înspre Negeb pentru a evita împrejurările nesigure ale perioadei de tranziţie. Orice l-ar fi călăuzit spre regiunea sudică, el a făcut din ea căminul său aproximativ pentru timp de douăzeci de ani.

Cadeş şi Şur. Cadeş-Barnea era aproximativ la 128 de km sud-vest de Hebron, iar Şur se afla la vest

de Cadeş, nu departe de Egipt (vezi cap. 16,7). Cuvântul „a locuit” pare să indice că Avraam a petrecut câtvatimp în regiunea aceasta, o şedere care trebuie să fi stârnit amintiri sfinte în inima lui Agar (vezi cap. 16,7-14).

Gherar. Deoarece partea sudică a Negeb-ului era o regiune semi-pustie, este posibil ca regiunile lui cupăşuni se fi dovedit neîndestulătoare. Această regiune, care avea doar câteva oaze, a fost numită mai târziu „Pustia Zin”. Îndreptându-se din nou spre nord, Avraam şi-a stabilit locuinţa sa vremelnică la Gherar, care eraaşezată într-o vale foarte fertilă la sud de Gaza. Marile silozuri de cereale descoperite în marea movilă de la Gherar dovedesc că acesta a fost pe atunci centrul unei regiuni producătoare de cereale. Deşi dovada lipseşte,cetatea trebuie să fi fost în vremurile de demult tot atât de importantă.

Geneza 20:2 2. Este sora mea. Cu toate că Avraam a trăit în pace şi siguranţă oriunde îşi întinsese cortul în ţara Canaanului, se pare că el nu a avut încredere în împăratul Gherarului, un prinţ filistean (vezi comentariul pentru cap. 21,32). Este paradoxal a găsi pe cineva care învinsese forţele expediţionare combinate a patru puteri mesopotamiene, cuprins brusc de teama de moarte în faţa unui singur prinţ de cetate. Este şi mai de neînţeles a-l descoperi pe Avraam, acel model de credinţă, întorcându-se deodată tocmai la şiretlicul care îi adusese atâta încurcătură şi nelinişte în Egipt (vezi cap. 12,10-20). După numeroasele dovezi de putere şi de ocrotire a lui Dumnezeu la care el fusese martor, o altă tristă lipsă de credinţă ca aceasta este într-adevăr ciudată. De la acea greşeală de mai înainte trecuseră vreo douăzeci de ani şi se prea poate că timpul ştersese impresia făcută atunci.

Abimelec. Este posibil ca numele Abimelec, „tatăl meu, regele” în realitate să fi fost un titlu filistean, ca acela de faraon în Egipt, în loc de un nume propriu. Împăratul Gherarului este numit, pe timpul lui Isaac, Abimelec (cap. 26,8), după cum este şi împăratul Achiş al Gatului, pe timpul lui David (1 Samuel 21,10; compară cu Psalmi 34, titlu). Se pare că stăpânul Gherarului a luat în haremul său toate femeile nemăritate pe care le-a îndrăgit din teritoriul său. Mai în vârstă cu 25 de ani decât înainte în situaţia precedentă asemănătoare, se pare ciudat că Sara, la 90 de ani, încă mai era atât de atractivă, încât să fie dorită de un prinţpalestinian. Desigur că mai rămâneau încă aproape 40 de ani din viaţa ei. Este posibil ca Abimelec să fi avut de gând să încheie această căsătorie spre a întări o alianţă între el şi Avraam. După câte se pare, el a recunoscut că prezenţa lui Avraam este un câştig pentru el (vezi cap. 20,15).

Geneza 20:3 3. În vis. Visul era felul obişnuit al lui Dumnezeu de a Se descoperi păgânilor, după cum a făcut faţă de faraon (cap. 41,1) şi faţă de Nebucadneţar (Daniel 4,5). Patriarhilor şi profeţilor Dumnezeu li se descoperea prin viziuni, cu toate că uneori El le-a vorbit şi în vise.

Ai să mori. Literal „tu ai să mori”. Abimelec a contractat boala care se abătuse asupra casei sale (vezi v.17).

Geneza 20:4 4. Nu se apropiase de ea. Abimelec a fost împiedicat de a necinsti pe Sara prin boala ciudată care a venit pe neaşteptate asupra lui, dar cu privire la natura căreia este descoperit puţin. Această declaraţie a fost făcută pentru a evita posibilitatea ca Isaac, care urma să se nască în curând, să poată fi considerat un copil al lui Abimelec, mai degrabă decât al lui Avraam.

„Doamne, vei omorî?” În timpurile vechi, visele erau de origine divină şi, de aceea, Abimelec a crezut că acela care i s-a arătat era o fiinţă divină. Autoritatea cu care a vorbit cel care i s-a adresat era fără îndoială superioară lui, ca împărat.

Geneza 20:6 6. Cu inimă curată. Abimelec a jignit din neintenţionat un trimis al Regelui ceresc. S-ar părea că acest domnitor păgân a fost un bărbat cu principii, deoarece conştiinţa lui era fără îndoială curată în această privinţă. Faptul acesta dovedeşte că în acea vreme filistenii nu au fost aşa de degeneraţi ca oamenii din Sodoma. Probabil că acelaşi lucru poate fi spus şi despre alte popoare din Canaan. Nelegiuirea lor „nu şi-a atins încă vârful” (cap. 15,16).

Geneza 20:7 7. El este profet. Aici se întâlneşte pentru prima oară termenul de „profet”, nabi’. El derivă din rădăcina cuvântului naba’, care înseamnă „a proclama”, „a exclama”, „a declara”. După cum este descoperit în Biblie, cuvântul „profet”, nabi’, descrie o persoană care proclamă soliile divine. Acestea pot avea legătură cu trecutul, prezentul sau viitorul, şi pot să constea în descriere, îndemn, învăţătură, mângâiere sau prezicere. În afară de aceasta, termenul mai exprimă şi ideea de a fi un mijlocitor. Cuvântul „profet” vine din grecescul prophetes, o combinaţie a prepoziţiei pro, „pentru” sau „în numele cuiva” cu verbul phemi, „a vorbi”. El vorbeşte pentru cineva. El poate vorbi omului în numele lui Dumnezeu. Din versetul 7 reiese clar că aici Avraam a vorbit ca profet în cel de-al doilea sens.

Faptul că termenul nabi’ este folosit pentru prima dată aici, nu trebuie să înlăture convingerea că Spiritul Profeţiei se afla printre oameni chiar de la început (Geneza 9,25-27; Fapte 3,21; Iuda 14, 15). Susţinerea că folosirea acestui termen în cărţile lui Moise dovedeşte că ele nu pot fi mai vechi decât timpul luiSamuel, înainte de care un profet era numit un „văzător” (1 Samuel 9,9), este de asemenea invalidă. Aşa cum este folosit de Moise, termenul se aplică de obicei la un primitor al descoperirilor divine. Pe timpul perioadei judecătorilor, se pare că a ajuns să se folosească termenul „văzător” ro’eh şi s-a păstrat până pe vremea lui Samuel, când termenul mai vechi în circulaţie l-a înlocuit.

Se va ruga pentru tine. Valoarea rugăciunii de mijlocire este puternic arătat în Iacov 5,16. Făgăduinţa făcută lui Abimelec că îşi va redobândi sănătatea prin mijlocirea lui Avraam susţine principiul că un credinciospoate deveni mijlocul prin care binecuvântarea divină poate să se reverse peste alţii (vezi Fapte 9,17.18). Esteintenţia lui Dumnezeu de a-i îndrepta spre reprezentanţii lui omeneşti pe aceia care sunt sensibili faţă de adevăr.

Geneza 20:8 8. Abimelec... a chemat pe toţi slujitorii săi. Cuvântul ebraic tradus aici prin „slujitori” se referă la funcţionari de toate gradele. Ei erau, de asemenea, interesaţi în mod vital de situaţie şi fără îndoială că ei căutau o soluţie a problemei pentru regele lor.

Geneza 20:9 9. Abimelec a chemat şi pe Avraam. Mustrarea făcută mai înainte de faraon (cap. 12,18.19) era acum mult mai întemeiată. Cuvintele de condamnare ale lui Abimelec trebuie să fi fost foarte umilitoare. Cel care fusese însărcinat să-L reprezinte pe adevăratul Dumnezeu poporului din Canaan primea acum o mustrare, pe drept, de la unul dintre domnitorii lor păgâni. Purtarea lui greşită nu numai că tulburase fericirea propriului cămin, dar devenise şi o pricină de suferinţă pentru poporul de a cărei ospitalitate se bucurase.

Geneza 20:12 12. Este sora mea. Avraam şi-a apărat purtarea cu presupunerea că nu exista „frică de Dumnezeu” în Gherar şi că, prin urmare, viaţa lui era în pericol (vezi cap. 12,4-13). Mai mult, el justifică subterfugiul cu scuza că Sara era într-adevăr, „sora” lui – sora lui vitregă – în acelaşi timp fiind şi soţia lui. El s-a gândit să pară că nu se abătuse de la litera strictă a adevărului. Dar slăbiciunea lui de a nu spune tot adevărul a făcut dinel un înşelător. Despre căsătoria între fraţi şi surori vezi comentariul pentru cap. 4,17.

Geneza 20:13 13. În toate locurile. Acesta nu a fost primul caz în care Avraam a prezentat-o pe Sara drept soră a sa. S-ar părea că aceasta era practica lui obişnuită, dar că până aici Egiptul fusese singurul loc unde şiretlicul a dat naştere la necaz. Ani de reuşită în folosirea aceleiaşi minciuni-înşelăciuni de la acea amară experienţă cu Faraon îl făcuseră pe Avraam să uite lecţia de strictă corectitudine (vezi Eclesiastul 8,11). Poate că şi uşurinţarelativă cu care Dumnezeu l-a scăpat din serioasa dificultate a tins să-l facă mai puţin prudent.

Viaţa retrasă a femeilor i-a uşurat oarecum lui Avraam posibilitatea de a urma obiceiul pe care l-a practicat. Petrecând mult din timp în corturi, dincolo de privirea ochilor curioşi, puţini oameni le puteau cel mult zări vreodată (vezi Geneza 18,9). Întâlnirea lui Abimelec cu ea trebuie să fi fost incidentală, probabil într-un moment indiscret când era plecată de acasă pentru a aduce apă de la un izvor public (vezi cap. 34,1-4). Oricum ar fi fost, timpul naşterii seminţei făgăduite se apropia cu grăbire (vezi cap. 21,1), iar Satana

a profitat de slăbiciunea lui Avraam pentru a dejuca planul divin (vezi comentariul pentru Geneza 12,12-20, compară cu Apocalipsa 12,1-4).

Geneza 20:14 14. Abimelec a luat. Darurile lui Abimelec au fost asemănătoare cu cele ale lui Faraon (cap. 12,16), dar au fost date dintr-un motiv diferit. Darurile lui Faraon au fost date „din pricina Sarei”, dar acelea ale lui Abimelec aveau scopul să-l liniştească pe Avraam pentru răul pe care el îl suferise.

Geneza 20:15 15. Ţara mea este înaintea ta. Această ofertă generoasă apare în mod precis ca fiind contrastul cererii lui faraon în împrejurări asemănătoare (vezi cap. 12,19.20). Abimelec a crezut de bine să-l facă pe Avraam să înţeleagă că el nu avusese de gând să facă nici un rău şi dorea să trăiască în relaţii bune cu acest prinţ bogat din Mesopotamia. Ştiind despre salvarea oamenilor din Sodoma de către Avraam cu câţiva ani în urmă, Abimelec poate că s-a mai temut şi de represalii pentru fapta sa.

Geneza 20:16 16. O mie de arginţi. Deşi în textul ebraic nu există nici cuvântul „bucăţi” nici cuvântul „siclu”, ultimulcuvânt este fără îndoială complementul direct al cuvântului „mie”. Pe vremea ante-persană nu existau bani-monedă. Metalele preţioase erau turnate în lingouri şi evaluate după greutate. Deoarece greutatea unui siclu varia mult în funcţie de loc şi timp, este greu să se evalueze astăzi valoarea monetară echivalentă. O greutate găsită în ruinele de la Tell Beit Mirsim, în Palestina, prezintă un siclu de 0,402 uncii, (11,4 grame), un altul de la Ugarit, în Siria, de 0,335 uncii (9,5 grame), în timp ce siclul egiptean şi cel babilonian variază dela 0,31 la 0,345 uncii (8,8 la 9,8 grame). Dacă vom considera un siclu de 11,4 grame, (0,4 uncii) pentru „un argint”, o mie de arginţi ar cântări aproximativ 11 kilograme. Deoarece puterea de cumpărare a banilor era mai mare atunci decât astăzi, această cifră ar creşte considerabil dacă ar fi ca ea să reprezinte cu adevărat valoarea acestui dar. Abimelec probabil că a folosit expresia „fratele tău” ironic, ca şi când el ar zice „acest ‘frate’ al tău”.

Aceasta să-ţi fie o dovadă de cinste. Semnificaţia declaraţiei ebraice traduse astfel este obscură (text englez: „el este pentru tine o acoperitoare a ochilor” – n.trad.). Dacă este literală, acoperitoarea ar fi un voal pentru apărarea feţei, dacă este figurată, aceasta ar fi un dar menit să împace o rea-voinţă. Cuvântul ebraic tradus „el” în KJV, indicându-l pe Avraam, ar putea fi tradus la fel de bine cu „acesta” referindu-se la dar. Dacă termen se referă la Avraam, Abimelec a înţeles fie că o dată cu acesta a redat-o pe Sara sub protecţia luiAvraam, fie că Avraam trebuie să-i poarte mai bine de grijă în viitor. Dacă, pe de altă parte, acesta se referă ladar, Abimelec spunea: „Te rog, primeşte darul meu ca o dovadă despre nevinovăţia ta şi de asemenea ca un semn despre dorinţa mea de a vă face bine”. Trei amănunte ale contextului lasă să se înţeleagă că expresia se referă mai degrabă la dar, decât la Avraam: (1) Abimelec dorea prietenia lui Avraam (vezi comentariul pentru v.15). (2) Darul este centrul atenţiei în declaraţia precedentă. (3) „Acoperitoarea” urma să constituie o dovadă faţă de toţi cei ce erau cu ea şi faţă de alţii că răul a fost îndreptat şi cazul clarificat.

Toţi cei ce sunt cu tine. Probabil că se referă la slujnicele Sarei, care ar fi putut fi cu ea în timpul incidentului. „Înaintea tuturor” poate că se referă la alţi membri ai marii familii a lui Avraam, sau îi cuprinde pe toţi aceia care au auzit despre lucrul acesta. Vezi şi paragraful următor. Acesta sugerează, de asemenea, că„acoperitoare” putea să aibă drept scop, cel puţin în parte, să salveze „faţa” ei înaintea altor membri ai familiei, un mult mai important motiv pentru orientali.

Fără vină. (Text englez: „Astfel a fost ea mustrată” – n.trad.). Această expresie din ebraică ne confruntă cu două probleme. (1) Unele traduceri vechi omit cuvântul „astfel”, ebraicul „şi”, combinând expresia aceasta cu expresia precedentă, „şi cu toţi ceilalţi”. (2) Dacă în originalul ebraic se citeşte „ea” sau „tu” este nesigur. Vocala în discuţie, care face să apară deosebirea, a fost adăugată de masoreţi la câteva secole d.Hr. Dacă masoreţii au avut dreptate, atunci Sara „a fost mustrată” de Abimelec ca fiind prima vinovată pentru nenorocita situaţie. Dacă, însă, masoreţii s-au înşelat, după cum lasă să se înţeleagă unele traduceri vechi, şi dacă expresia precedentă „şi cu toţi ceilalţi” urmează să fie pusă în legătură cu „ea a fost mustrată”, cele două urmează a fi citite împreună astfel: „şi în toate privinţele tu eşti justificată”, sau „înainteaorişicui tu eşti îndreptăţită”, ca în RSV. Această traducere s-ar potrivi mai exact cu contextul. Cuvântul tradus „mijlocitor” (arbitru – n.trad.) în Iov 9,33, este din aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul tradus aici

„mustrată”.

Geneza 20:17 17. Dumnezeu a însănătoşit pe Abimelec. Dacă nu ar fi avut loc restituirea, rezultatul ar fi fost moartea (vezi v.3 şi 7). Cuvântul ebraic tradus „roabe” se referă la femeile sclave ale haremului regal. În v.14 (trad. engleză) este folosit un cuvânt diferit pentru a descrie pe femeile slujnice cuprinse în darul regal pentru Avraam.

Geneza 20:18 18. Închisese. Din punct de vedere al gândirii orientale, conform căreia naşterea era preţuită ca fiind cea mai mare binecuvântare, nu putea exista o nenorocire mai mare decât sterilitatea. A nu avea copii era o ruşine (Geneza 30,23; Luca 1,25; etc.). În plus, dacă femeile din familia lui Abimelec nu urmau să mai nască nici un copil, până la urmă familia urma să se stingă.

Geneza 21:1 1. Domnul Şi-a adus aminte de cele ce spusese Sarei. (trad. engleză: „Domnul a vizitat pe Sara” – n.trad.). Această faptă divină de har este numită o „vizită” a Domnului. Verbul tradus aici „a vizita”, când este folosit pentru o vizită a Domnului, se poate referi fie la venirea Sa pentru judecată spre a-i pedepsi pe oameni (Isaia 24,21; Ieremia 9.25; Osea 12,3; etc.) fie ca aici pentru a le face o favoare (Geneza 50,24; Rut 1,6; 1 Samuel 2,21).

Naşterea lui Isaac a avut loc contrar cursului obişnuit al naturii (Galateni 4,23; Evrei 11,11). Din timpîn timp, în umblarea Sa cu poporul Său ales, Dumnezeu i-a dat dovezi minunate despre puterea şi călăuzirea Sa divină, ca să le inspire încredere în El (vezi Ioan 15,11). Aceste minuni au culminat cu marea minune a tuturor timpurilor – întruparea, viaţa desăvârşită, moartea înlocuitoare, învierea glorioasă şi înălţarea lui Isus Hristos (1 Timotei 3,16).

Geneza 21:2 2. La vremea hotărâtă. Ca multe din făgăduinţele lui Dumnezeu, aceasta a fost împlinită exact la timp (vezi cap. 17,21; 18,10.14). Venirea potopului, eliberarea din Egipt, naşterea lui Mesia, împreună cu diferiteleevenimente prezise de Daniel şi Ioan s-au împlinit în timpul prevăzut de profeţie (Geneza 6,3; Exod 12,41; Daniel 9,25; Galateni 4,4). Dintre făgăduinţele repetate făcute lui Avraam despre naşterea unui fiu, fac menţiune despre timpul evenimentului numai acelea care sunt imediat înainte de acest eveniment. Mai întâi, Avraam a fost informat doar că va avea un fiu. Mai târziu, i s-a spus că Sara va naşte acel fiu, şi numai în celedin urmă i s-a spus când se va naşte fiul.

Geneza 21:3 3. Isaac. Dumnezeu alesese deja un nume pentru copil (cap. 17,19). Numele lui Isaac, care înseamnă „el râde”, urma să fie o amintire veşnică a fericitei ocazii când credinţa a devenit realitate (vezi Geneza 17,17;18,12; 21,6; Psalmi 126,2). Naşterea lui Samuel şi aceea a lui Ioan Botezătorul, ambele în împrejurări asemănătoare, au adus mare bucurie (1 Samuel 2,1; Luca 1,58).

Geneza 21:4 4. Avraam a tăiat împrejur pe fiul său. Avraam şi Ismael, împreună cu toţi membrii de parte bărbătească ai familiei, fuseseră tăiaţi împrejur cu un an înainte. Semnul legământului a fost acum pus asupra lui Isaac, fiul legământului (vezi comentariul pentru cap. 17,10-14, 23).

Geneza 21:5 5. Avraam este în vârstă de o sută de ani. Trecuseră exact 25 de ani de la prima făgăduinţă despre un fiu (cap. 12,1-4). Dacă Isaac a fost născut în Gherar, sau la Beer-Şeba nu este clar (vezi cap. 20,15; 21,31).

Geneza 21:6 6. Dumnezeu m-a făcut de râs. (textul englez: „Dumnezeu m-a făcut să râd” – n.trad.) Râsul Sarei cu un an înainte dădea pe faţă cinism şi necredinţă, însă acum ea a râs de bucurie. Statornicia lui Avraam şi a Sarei faţă de ce li se părea timp îndelungat, ani întunecoşi de dezamăgire şi întârziere, a fost acum răsplătită. Pentru ei, naşterea lui Isaac a însemnat zorile unei zile noi (vezi Psalmi 30,5). Aceasta era „garanţia” sau

semnul că făgăduinţa în plinătatea ei – venirea lui Mesia, Evanghelia la toate naţiunile şi căminul cel veşnic dinCanaan – până în cele din urmă va fi realizată (Geneza 22,18; Galateni 3,16; Evrei 11,9.10). Scriitorii biblici s-au referit în repetate rânduri la acest fericit eveniment (vezi Isaia 54,1; 51,2.3; Galateni 4,22-28). Ca şi Sara,„Ierusalimul care este sus”, „mama noastră a tuturor” se bucură când astăzi i se nasc copiii credinţei (Isaia 66,10; Luca 15,10).

Geneza 21:8 8. Şi a fost înţărcat. La orientali, înţărcarea avea loc mai târziu decât în ţările apusene. Conform cu 2 Macabei 7,27, mamele evreice alăptau copiii lor timp de trei ani (vezi şi 2 Cronici 31,16). Samuel pare că a fost dus la Sanctuar de îndată ce fusese înţărcat, când a fost în stare să slujească înaintea Domnului (1 Samuel1,22-28). Este un obicei oriental de a sărbători înţărcarea unui copil printr-o sărbătoare rituală, la care se aşteaptă ca el să mănânce pentru prima dată o mâncare dintr-o hrană tare. Aceasta marchează încheierea timpului ca sugar.

Geneza 21:9 9. Râzând. (textul englez: „bătându-şi joc” – n.trad.). Unii comentatori traduc cuvântul ebraic meşacheq, KJV „bătându-şi joc”, ca „jucându-se”, şi concluzionează că declaraţia Sarei din versetul următor afost rezultatul geloziei. Ei consideră că ea nu a putut să sufere gândul că Ismael va avea o parte din moştenirea lui Avraam. Alţii explică acest text în lumina explicaţiei lui Pavel că Ismael a fost alungat din căminul tatălui său din cauza persecutării lui Isaac (Galateni 4,29.30).

Verbul meşacheq, „bătându-şi joc”, este din aceeaşi rădăcină ca Isaac, „a râde”. Totuşi, folosit aici la forma intensivă, el exprimă ceva mai mult decât un râs simplu, mai degrabă derâdere. Ginerilor săi, Lot li se părea ca „unul care îşi bate joc” ,sau ia în râs judecata lor cea bună; el părea că glumeşte (Geneza 19,14). Nevasta lui Potifar a folosit despre Iosif acelaşi cuvânt care, spunea ea, venise „să-şi bată joc de noi”, adică a-şi râde de generozitatea soţului ei faţă de el (cap. 39,14-17). Petrecerea Israeliţilor înaintea viţelului de aur este de asemenea descrisă prin acelaşi verb, tradus cam nepotrivit în KJV ca „să joace” (Exod 32,6). Filistenii l-au chemat pe Samson ca „să petreacă pe socoteala lui” (Judecători 16,25). Singurul loc în care cuvântul estefolosit în sens favorabil se întâlneşte în Geneza 26,8, unde îl descrie pe Isaac mângâind-o pe Rebeca. Potrivit cu majoritatea locurilor în care este folosită forma intensivă a acestui verb, atunci, Ismael „tot timpul îşi bătea joc”, sau dojenea pe Isaac.

Ismael era cu 14 ani mai mare decât Isaac şi de aceea aproximativ de 17 ani când a fost înţărcat Isaac (vezi cap. 16,3; 21,5). Fără îndoială că el s-a considerat întotdeauna ca fiind fiul cel mai mare şi moştenitorul lui Avraam. Totuşi, naşterea lui Isaac şi sărbătorirea înţărcării a lăsat să se întrevadă că fiul Sarei avea să-i ia locul, şi drept rezultat gelozia lui a fost stârnită. Nu-i de mirare că Ismael îşi bătea joc de Isaac ca fiind cel maitânăr, şi prin urmare necorespunzător pentru drepturile şi privilegiile dreptului de naştere.

Geneza 21:10 10. Izgoneşte pe roaba aceasta. Cuvintele Sarei, care dau pe faţă gelozie şi dispreţ, cu greu par potrivite pentru cineva care sugerase prima căsătoria Agarei cu Avraam (cap. 16,2). Sara s-a referit la Agar ca sclavă şi la Ismael ca fiu al unei sclave. Desigur că Sara avea dreptul să ceară ca statutul propriului fiu să fie clarificat în mod legal, pentru ca după moartea lui Avraam să nu poată fi ridicată nici o întrebare. De aceea, Sara i-a cerut soţului ei să o alunge pe Agar şi să-l renege pe Ismael.

Geneza 21:11 11. Cuvintele acestea nu au plăcut deloc lui Avraam. Pentru Sara, Agar şi Ismael erau intruşi, una o egipteancă din clasa de jos, o sclavă străină, celălalt un tânăr metis care va pricinui mereu necaz. Avraam, în mod firesc, nu a împărtăşit aceste simţăminte. El nu a pus la îndoială prerogativele lui Isaac ca moştenitorul făgăduit, dar Ismael era şi el fiul său. Ani de zile, îl socotise a fi moştenitorul. Ismael era propria lui carne şi sânge, şi îl iubea pe acest tânăr care fusese singurul său fiu timp de 14 ani. Lui Avraam i se părea imposibil să consimtă la dorinţa Sarei.

Geneza 21:12 12. Fă Sarei tot ce-ţi cere. Din punct de vedere omenesc se pare ciudat că Dumnezeu trebuie să aprobe cererea egoistă a Sarei. Cu toate că Dumnezeu era gata să-l binecuvânteze pe Ismael (vezi cap. 16,10;

21,13), şi nu l-a condamnat direct pe Avraam din pricina lui Agar, totuşi El nu a recunoscut niciodată căsătoria lui cu ea. În faţa lui Dumnezeu, ea era întotdeauna „roaba”, nu soţia sa. „Derâderea” neîncetată a luiIsmael (vezi comentariul pentru v.9) a arătat că el avea să continue să tulbure pacea şi armonia familiei în timpul vieţii lui Avraam, şi că după moartea lui Avraam probabil că urma să constrângă prin forţă revendicarea dreptului său de naştere. Acum era clar că Ismael nu mai putea rămâne în cămin fără pericol pentru planul lui Dumnezeu în ce-l privea pe Isaac. Avraam nu căutase sfatul lui Dumnezeu când a luat-o pe Agar şi acea faptă pripită a făcut ca acum să fie necesară alungarea unui fiu pe care el îl iubea mult. În acelaşi timp, Dumnezeu l-a mângâiat pe Avraam cu asigurarea că Ismael, ca urmaş al său, avea să aibă şi el parte de unele dintre făgăduinţele făcute lui şi va deveni o mare naţiune.

Geneza 21:14 14. Pâine şi un burduf. În ebraică termenul „pâine” este un cuvânt colectiv pentru tot felul de hrană. „Burduful”, o piele de capră, trebuie să fi conţinut apă suficientă pentru a ajunge de la un izvor la altul. În fuga ei anterioară, Agar pare să fi pornit la drum spre căminul ei din Egipt (cap. 16,7) şi poate că şi acum intenţiona să facă la fel. Natura generoasă a lui Avraam şi iubirea sa faţă de Ismael probabil că l-a determinat să facă pregătiri corespunzătoare pentru călătoria lor. Se pare că mai târziu a apărut o nevoie neprevăzută, numai pentru că ei au greşit drumul lor şi au rătăcit încoace şi încolo fără ţintă, prin pustie, până ce şi-au consumat apa. Aceasta se înţelege prin cuvântul „a pribegi”, dintr-un verb ebraic care înseamnă „a greşi”, „a rătăci”, „a apuca pe un drum greşit” (vezi Psalmi 119,176; Isaia 53,6). Nu era planul lui Dumnezeu ca Agar şiIsmael să se întoarcă în Egipt, pentru că făgăduinţa Sa cu privire la copil nu putea fi îndeplinită acolo. Peregrinarea prin pustie a fost, după cum s-ar părea, o providenţă pentru el (vezi Fapte 17,26).

Şi copilul. Această expresie sugerează că Agar avea să-l poarte atât pe Ismael, cât şi hrana şi apa. Faptul că acum Ismael era în vârstă de aproximativ 17 ani (vezi comentariul pentru Geneza 21,8, 9) arată clar că Agar nu-l putea căra. De aceea, textul trebuie să însemne că Avraam a pus unele din provizii pe umărul lui Agar şi unele pe umărul lui Ismael.

Alungarea unuia dintre fiii săi trebuie să fi însemnat o intensă suferinţă pentru Avraam (vezi v.11). Însă cu gândul la propria răspundere pentru situaţia care se dezvoltase, el s-a resemnat faţă de voinţa descoperită a lui Dumnezeu în această problemă. Soarta Agarei şi a lui Ismael pare aspră până la extrem, însă ei o făcuseră de neînlăturat prin atitudinea lor faţă de Isaac. Dacă ar fi fost bucuroşi să primească un rol subordonat, poate că ar fi putut rămâne în căminul lui Avraam, până ce Ismael era mare. Apoi Ismael ar fi putut pleca însurat şi cu o parte din averea tatălui său. Cât de adesea fapte greşit considerate înseamnă nu maipierderea binecuvântărilor de care avem privilegiul să ne bucurăm, ci şi suferinţe inutile (vezi Ieremia 5,25).

Pustia Beer-Şeba. Beer-Şeba este cel mai sudic oraş însemnat al Negeb-ului, ţară sudică semiaridă care era centrul diferitelor drumuri de caravane, ducând din Transiordania spre ţărm şi din Palestina spre Egipt. Deşertul era la sud de oraş.

Geneza 21:15 15. A aruncat copilul. După cum s-a văzut mai înainte, Ismael nu mai era un copil, ci un tânăr. Cuvântul tradus „copil” este uneori redat „tânăr” (vezi Geneza 4,23; 1 Regi 12,10). Cuvântul „aruncat”, deşi se pare că sugerează tratament aspru, trebuie să fie înţeles ca în Matei 15,30 unde bolnavii erau „puşi” la picioarele lui Isus spre a fi vindecaţi. Aceasta înseamnă doar că ei au fost încredinţaţi purtării Sale de grijă. Agar l-a încredinţat pe Ismael umbrei tufişului, singurul mijloc disponibil pentru a-i uşura suferinţa. Traducând ebraicul „aruncat” în greceşte, LXX foloseşte acelaşi cuvânt pe care îl foloseşte şi Matei. Deşi disperată pentru viaţa lui, mama lui s-a îngrijit de el, cel puţin să moară la umbră. Era tot ce putea face pentru el.

Geneza 21:16 16. La o mică depărtare de el. Părăsirea lui Ismael sugerează că setea îl făcuse să delireze. Prezenţa ei imediată nu putea decât să mărească propria suferinţă fără a o uşura pe a lui.

Geneza 21:17 17. Dumnezeu a auzit glasul copilului. Cuvântul ebraic tradus aici „glas” poate să însemne cuvinte audibile sau nepronunţate, spuse în rugăciune, ori în disperare, sau poate să se refere numai la geamătul şi

respiraţia lui cea grea. Acelaşi cuvânt ebraic este folosit pentru a descrie rostogolirea tunetului, foşnetul frunzelor, behăitul mieilor şi sunetul unei trompete (vezi Exod 20,18; 1 Samuel 15,14; 2 Samuel 5,24). Orice ar fi fost, Dumnezeu a auzit şi l-a trimis pe îngerul Său la Agar cu cuvinte de încurajare şi de alinare a suferinţei tânărului.

Geneza 21:19 19. Dumnezeu i-a deschis ochii. Agar a fost îndrumată spre un izvor de apă din imediata apropiere, unul care fusese acolo tot timpul. Puterea divină nu a produs apă limpede, ci vedere limpede. Izvoarele pustiului din Palestina erau gropi artificiale lărgite în pământ, unde se aduna apa izvoarelor naturale, ale căror deschideri erau ascunse de pietre pentru a împiedica animalelor rătăcite să cadă în ele. Agar pur şi simplu nu şi-a dat seama de existenţa acestui izvor special, până când a fost îndreptată în mod providenţial spre el.

Geneza 21:20 20. A ajuns vânător cu arcul. Sub continua supraveghere a lui Dumnezeu, Ismael a crescut spre a fi unvânător, îngrijindu-se astfel de nevoile sale şi ale mamei sale.

Geneza 21:21 21. Pustiul Paran. Această regiune pustie se află între Golful ’Aqaba şi Golful Suez, spre sud de Cadeş-Barnea. Cu toate că Agar a revizitat ţara natală spre a lua o soţie pentru fiul ei, ea s-a întors în ţara pustie din Canaanul de sud. Probabil că Însuşi Dumnezeu a îndreptat-o spre pustiul Paran, pentru ca acolo Ismael să poată fi liber de stricăciunea din Egipt. De altfel, partea nordică a acestei regiuni era cuprinsă în ţarafăgăduită lui Avraam. Poate că lucrul acesta l-a avut Agar în minte, când şi-a ales-o drept cămin al ei.

Geneza 21:22 22. În vremea aceea. Aceasta se poate referi la întâmplările din capitolul precedent, la alungarea Agarei şi a lui Ismael, sau la căsătoria acestuia din urmă.

Domnul este cu tine. Fiind martor la binecuvântarea cerului asupra lui Avraam, mai întâi în Gherar şi apoi la Beer-Şeba, Abimelec a considerat avantajos să încheie un legământ cu Avraam. O asociere mai strânsăcu un bărbat atât de prosper putea să-i fie şi lui de folos. Dacă prima dată s-a considerat superior lui Avraam, acum Abimelec a recunoscut că Avraam era mult superior faţă de el. În scopul acesta, Abimelec şi Picol, căpetenia oştirii lui, au mers la Beer-Şeba să încheie un tratat cu el. Picol poate fi un nume ebraic, care înseamnă „gura tuturor”, unul care dădea ordine oştirii lui Abimelec, sau acesta poate fi un nume filistean de derivaţie necunoscută.

Faptul că Dumnezeu este cu un om nu poate rămâne mult timp necunoscut altora. Binecuvântarea evidentă a lui Dumnezeu asupra reprezentanţilor Săi credincioşi produce respect în mintea acelora care sunt martori ai vieţilor lor. În jurul celui mai umil creştin este o atmosferă de demnitate şi putere.

Geneza 21:25 25. Avraam a băgat vină lui Abimelec. Înainte de a încheia tratatul propus, Avraam a protestat împotriva unei exproprieri neprovocate a unuia dintre izvoarele sale de către oamenii lui Abimelec. Deşi nu este afirmat în mod expres, izvorul a fost redat la acea dată în proprietatea lui Avraam (v.28-30).

Geneza 21:27 27. Au făcut legământ. Oriunde mergea, Avraam urma politica sănătoasă de a trăi în pace cu vecinii săi (vezi Ieremia 29,7; Romani 12,18). El a format o alianţă cu căpeteniile amorite, Mamre, Eşcol şi Aner la Hebron (Geneza 14,3). El l-a făcut, prin generozitatea sa, pe regele Sodomei ca să-i fie îndatorat (cap. 14,23). Acum era gata să încheie un tratat de prietenie cu un rege filistean. Oile şi boii amintiţi aici, probabil că nu erau un dar pentru Abimelec, ci mai degrabă animalele necesare la ceremonia încheierii legământului (vezi comentariul pentru cap. 15,9-17). Verbul tradus aici „a făcut” este acelaşi ca în capitolul 15,18 şi înseamnă literal „a tăia”. El se referă la împărţirea animalelor legământului, părţi printre care trebuiau să umble participanţii. Acest obicei era obişnuit printre popoarele semite şi se practica chiar şi pe vremea lui Ieremia (Ieremia 34,18.19). Trebuie ca Avraam şi Abimelec să fi urmat obiceiul şi aici.

Geneza 21:28

28. Şapte mieluşele. Aceste mieluşele nu au fost folosite în legătură cu ratificarea legământului. Ele nuau fost nici un dar de bunăvoie, sau o plată pentru izvor, care, deşi săpat de Avraam, era după câte se pare pe teritoriul lui Abimelec. Acceptarea mieluşelelor de către Abimelec a fost ca să „slujească de mărturie” (v.30) pentru drepturile lui Avraam asupra izvorului în discuţie.

Geneza 21:31 31. Beer-Şeba. În amintirea pactului de prietenie, Avraam a numit locul Beer-Şeba care înseamnă fie „izvorul jurământului”, sau „izvor de şapte”. Nu se ştie dacă numărul şapte a intrat în ceremonia vechiului legământ. În ebraica veche, cele două cuvinte „şapte” şi „jurământ”, cel puţin ca scriere erau identice. Faptul că Avraam i-a dat „şapte” mieluşele lui Abimelec ca mărturie a jurământului său poate indica spre cuvântul „şapte”, şeba’, ca având o legătură cu actul jurământului, şaba’. Totuşi, deoarece aceasta este singura ocazie biblică în care a fost făcut un dar de şapte animale spre confirmarea unui jurământ, nu putem fi siguri cu privire la validitatea acestei sugestii.

În vechime, Beer-Şeba a fost cea mai sudică cetate a ţării Canaanului. Expresia „de la Dan până la Beer-Şeba” (Judecători 20,1; 2 Samuel 24,2; etc.) sau „de la Beer-Şeba până la Dan (1 Cronici 21,2) era valabilă pentru ţara întreagă. Beer-Şeba este locuită fără întrerupere din zilele lui Avraam şi îşi păstrează vechiul nume până în ziua de azi. Oraşul mai are încă două izvoare bune. El aparţine statului Israel şi are, în general, o populaţie de aproape cinci mii de locuitori.

Geneza 21:32 32. Ţara filistenilor. Declaraţia că Abimelec şi Picol „s-au întors în ţara filistenilor”, după ce au încheiat un tratat cu Avraam la Beer-Şeba, înseamnă că regiunea din jurul acestui oraş era în afara graniţelor recunoscute ale Filistiei. În acelaşi timp, probabil că pe timpul lui Avraam ea era sub controlul prinţului din Gherar, astfel este puţin probabil că s-ar fi ivit chestiunea despre dreptul de proprietate asupra izvorului.

Aceasta este prima menţiune biblică despre „Ţara Filistenilor”, deşi mai mulţi comentatori moderni auvăzut în această afirmaţie greşeala istorică a unui autor de mai târziu, pretinzând că filistenii nu au intrat în Palestina până târziu, în secolul al XIII-lea î.Hr., mult timp după vremea lui Avraam. Totuşi, nu există motiv să se pună la îndoială prezenţa filistenilor în Palestina în timpul perioadei patriarhale. Ei sunt amintiţi în documentele oraşului de coastă sirian Ugarit înainte de secolul al XV-lea î.Hr. faptul că izvoarele egiptene îi amintesc pe filisteni pentru prima oară aproximativ prin anul 1200 î.Hr. nu este o dovadă a necolonizării Palestinei înainte de acea vreme. Acesta arată doar că ei nu au jucat un rol atât de însemnat cum au făcut mai târziu în timpul lui Ramses al III-lea, când ei şi alte „popoare ale mării” au fost aşa de numeroase, încât să ameninţe pentru un timp cu invadarea Egiptului (vezi Exod 13,17).

Geneza 21:33 33. Avraam a sădit un tamarisc (text englez „pădurice”). Cuvântul „pădurice”, reminiscenţă a locurilor de cult idolatre din Palestina (Deuteronom 16,21; Judecători 6,26; etc.), pare să însemne că Avraam a sădit o pădurice sfinţită, asemănătoare celei pe care a dedicat-o adevăratului Dumnezeu. Însă traducerea „pădurice” din ’eshel găsită în forme asemănătoare în limba arabă sudică, egipteană, asiriană şi aramaică, indică o varietate de tamarisc, un pomişor indigen din regiunile semi-aride ca Negeb-ul. Este încet la creştere, dar are viaţă lungă. Probabil că Avram nu a sădit acest pom cu alt scop decât spre a sluji ca amintire a tranzacţiei cu privire la izvor. Astăzi pomii sunt sădiţi adesea ca aducere aminte.

A chemat acolo numele Domnului. Ca şi în altă parte, aici Avraam a condus un serviciu divin public (vezi Geneza 12,7.8; 13,4.18). Obiectul acestei închinări a fost „Viul Dumnezeu”, literal „Dumnezeul veşniciei”, în contrast cu zeii păgâni, care sunt numai creaturi ale acelora care li se închină (vezi Osea 8,6). Avraam s-a închinat veşnicului Martor al pactelor, veşnicului Izvor al binecuvântărilor care l-au însoţit de-a lungul vieţii şi nemuritorului Tată care nu îi uită niciodată pe copiii Săi.

Geneza 21:34 34. A locuit... în ţara filistenilor. Afirmaţia pare să contrazică semnificaţia versetului 32 că Beer-Şeba nu aparţinea ţării Filistiei. După cum s-ar părea, fie că (1) Filistia nu-şi fixase graniţa, sau partea ei dintre pustiu şi Beer-Şeba a fost revendicată de Abimelec, fie că (2) Beer-Şeba era aşezată pe hotarul Filistiei şi Avraam şi-a păscut adesea turmele de partea cealaltă a graniţei.

Comentariile lui Ellen G. White

1-14 PP 146-147; SR 79-80

2,3,9-14 PP 146

10 SR 79

12 PP 151

33 8T 270

Geneza 22:1 1. După aceste lucruri. Aproape şaptesprezece ani liniştiţi au trecut în tăcere. Isaac era acum un tânăr de 20 de ani (vezi comentariul pentru cap. 21,14; PP 147). De asemenea, erau şaptesprezece ani de când Avraam primise de la Dumnezeu ultima solie raportată. Deodată a venit o nouă descoperire, propunând cea mai mare punere la probă care putea veni asupra unei fiinţe omeneşti.

Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam. Traducătorii KJV au redat cuvântul ebraic nissah, „ispitire” în diferite feluri: (1) când cineva pune la probă pe un altul. Regina din Şeba a venit la Solomon „să-l încerce prin întrebări grele” cu intenţia de a descoperi dacă înţelepciunea sa era atât de mare cât îi mersese faima că este (1 Regi 10,1). (2) Când Dumnezeu încearcă, pune la probă un om (Exod 16,4; Deuteronom 8,2.16; 13,3;2 Cronici 32,31). (3) Când un om Îl pune la probă pe Dumnezeu, încercând să-L silească să acţioneze în conformitate cu propriile propuneri. Aceasta este o încredere exagerată în sine, fiind distinctă de credinţă (Exod 17,2.7; Numeri 14,22; Isaia 7,12). Având în vedere că acum cuvântul „ispitire” este folosit de obicei cusens rău intenţionat, cuvântul „încercare” ar fi aici de preferat. Dumnezeu niciodată nu ispiteşte pe vreun om (Iacov 1,13).

Iată-mă. Această vedenie pe care Avraam a avut-o în timpul nopţii (PP 147) era a opta ocazie când Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam (Fapte 7,2; Geneza 12,1; 13,14; 15,1; 17,1; 18,1; 21,12). Experienţele de mai înainte îl învăţaseră pe Avraam să recunoască imediat glasul lui Dumnezeu, şi el era gata să răspundă. Această scurtă conversaţie introductivă constă în ebraică din numai două cuvinte şi în această privinţă diferă de ocaziile asemănătoare din trecut.

Geneza 22:2 2. Ia pe fiul tău. Dacă aceste cuvinte au fost spuse cu glas încet, după cum este probabil, Avraam trebuie să fi simţit pe rând, mândrie, frică şi teamă respectuoasă. Dumnezeu a considerat că este potrivit să repete spre a trezi afecţiunea părintească şi spre a-l pregăti pe Avraam pentru aspra încercare care avea să urmeze curând. Numindu-l pe Isaac „singurul fiu” al lui Avraam, Dumnezeu a înţeles că el singur era considerat moştenitorul legitim al făgăduinţei. Aceasta contrastează cu expresia din cap. 21,12.13, unde Dumnezeu îl numeşte pe Ismael „fiul roabei”.

Ţara Moria. Numele Moria apare în Biblie numai de două ori, aici şi în 2 Cronici 3,1. Conform cu ultimul text, Solomon a clădit templul pe muntele Moria, la nord de cetatea lui David şi la vest de valea Chedron. De aceea ţara Moria trebuie să fi fost regiunea muntoasă de jur împrejurul Ierusalimului. Numele pare să fi fost mai degrabă neobişnuit.

Adu-l. În timpurile vechi, sacrificarea fiinţelor omeneşti, mai ales a copiilor, era obişnuită. Atât Biblia,cât şi arheologia afirmă că canaaniţii practicau astfel de ritualuri. De aceea, ideea de a sacrifica zeilor pe întâiul său născut nu îi era străină lui Avraam. În timp ce Dumnezeu a oprit în mod explicit astfel de sacrificii (Levitic 18,21), nu este sigur că Avraam a fost clarificat în privinţa aceasta. Într-adevăr, numai presupunând că el nu a înţeles această interdicţie divină putem explica lipsa lui de protest la porunca lui Dumnezeu de a-l sacrifica pe fiul său.

Geneza 22:3

3. Dis de dimineaţă. Se pare că Avraam obişnuia să se scoale devreme (vezi cap. 19,27; 21,14). El eraun om de acţiune şi, întrucât Dumnezeu vorbise, singurul lui gând era imediata ascultare. De altfel, cum puteasă doarmă cu greutatea unei astfel de solii în mintea sa? Cât de imposibil se părea totul! Ce îndoieli trebuie să fi chinuit sufletul său! Neavând încredere în sine însuşi, dacă şi-ar fi permis să întârzie, şi temându-se şi de opoziţia posibilă şi amestecul Sarei, el se hotărî să plece de îndată la drum spre locul indicat. În suprema încercare a unei vieţi lungi şi plină de evenimente, Avraam a ascultat fără să pună nici o singură întrebare, fărăsă facă nici o singură obiecţie şi fără să caute sfat omenesc. Unde este vorba de principiu, creştinul matur nu mai doreşte nimic decât o clară împlinire a datoriei. Conlucrarea sa izvorăşte dintr-o inimă plină de iubire şi devoţiune. El trăieşte întocmai ca în prezenţa lui Dumnezeu, fără consideraţii omeneşti spre a întuneca înţelegerea sa despre adevăr şi datorie. Totuşi, cu această ocazie, ce luptă trebuie să fi avut loc în inima „prietenului lui Dumnezeu”, nu dacă el urma să asculte, ci mai degrabă pentru asigurarea divină că simţurile şimotivaţiile sale nu îl înşelau.

A pus şaua pe măgar. Seria de afirmaţii concise din acest verset reflectă în mod admirabil deliberarea calmă şi eroismul ferm cu care patriarhul a pornit să aducă la îndeplinire porunca divină. Vocea sa calmă şi mâinile sale ferme n-au trădat în nici un fel emoţia lăuntrică a unei inimi frânte şi însângerate. Tot ceea ce era necesar pentru o călătorie lungă a fost grabnic pregătit într-un fel practic. Nu a existat nici o urmă de momentde slăbiciune. Ca un nobil erou al credinţei, cu educaţia sa desăvârşită, Avraam a răspuns de îndată, când a fost chemat să înfrunte ceasul suprem al încercării sale. Aceasta a fost culmea experienţelor sale spirituale. El s-a ridicat cu seninătate la o înălţime neîntrecută niciodată de un om muritor şi s-a calificat pentru cinstea de afi numit „părintele credincioşilor”.

Geneza 22:4 4. A treia zi. După două zile de călătorie Avraam, Isaac şi doi slujitori au ajuns în ţara Moria. Două nopţi nedormite au fost petrecute în rugăciune. În a treia zi, Avraam, sculându-se dis de dimineaţă, a observatsemnul hotărât pe cale divină, un nor de slavă, indicând muntele pe care trebuia să aibă loc jertfa (PP 151).

Geneza 22:5 5. Rămâneţi aici. Însărcinarea solemnă pe care Avraam era aproape să o îndeplinească i s-a părut preasfântă ca s-o audă şi să o vadă şi alţii. Numai Dumnezeu putea înţelege. Timp de două zile, el şi-a ascuns gândurile şi emoţiile. Isaac avea să fie primul care să ştie şi singurul care să împărtăşească acest ceas de suferinţă şi emoţie puternică.

Eu şi băiatul. Fiecare dintre cele trei verbe care urmează conţine pronumele „noi”. Traducerea englezănu reflectă credinţa profetică cuprinsă în ebraică. Literal, Avraam le-a spus slugilor sale: „Eu şi tânărul, noi nevom duce până acolo, şi noi ne vom închina, şi noi ne vom întoarce iarăşi.” Deşi nu a înţeles intenţia lui Dumnezeu, el a crezut că Dumnezeu va scula pe Isaac din morţi (Evrei 11,19). Nu făgăduise Dumnezeu, fără rezervă, că Isaac avea să fie moştenitorul său (Geneza 21,12)? Avraam nu a anticipat că va fi cruţat de actul grozav al uciderii propriului lui fiu, dar a crezut că Isaac îi va fi redat. Prin urmare, el a vorbit în credinţă cânda zis: „Noi ne vom întoarce iarăşi”. El nu se aştepta să se întoarcă singur spre a le spune oamenilor că a luat viaţa fiului său cu propriile mâini şi l-a jertfit lui Dumnezeu, nici nu se aştepta să se întoarcă la Sara fără Isaac.Măreţia experienţei sale spirituale este evidentă nu numai în ascultarea sa fermă, ci şi în hotărâta sa credinţă înfăgăduinţele fără greş ale lui Dumnezeu.

Geneza 22:6 6. Au mers. Tatăl şi fiul au început să urce în linişte. Avraam în meditaţie şi rugăciune, iar Isaac cugetând asupra tăcerii neobişnuite a tatălui său, precum şi asupra naturii şi scopului călătoriei lor. Fiind doar cu tatăl său, singurătatea l-a determinat pe Isaac să-şi exprime consternarea cu privire la absenţa mielului.

Geneza 22:7 7. „Tată”. Această expresie de mângâiere trebuie să fi sfâşiat inima lui Avraam. După cum obişnuia Isaac, un tânăr bine crescut al unei culte familii semitice, această formă de a se adresa însemna dorinţa lui de apune o întrebare. Nici un fiu bine educat nu ar îndrăzni să-şi pună întrebări, sau să facă o declaraţie în prezenţa părinţilor lui, fără ca mai întâi să obţină îngăduinţa de a face aşa. Avraam a îngăduit aceasta răspunzând „Ce este, fiule?”

Unde este mielul? Această întrebare directă nu a exprimat altceva decât uimire nevinovată. Nimic nu sugerează în naraţiune că Isaac a bănuit câtuşi de puţin că el avea să înlocuiască mielul care lipsea. Întrebarea a fost pusă în toată simplitatea sufletului, fără bănuială sau curiozitate nelegitimă.

Geneza 22:8 8. Dumnezeu va purta de grijă. Răspunsul lui Avraam constituie o declaraţie profetică de pe înălţimilecredinţei eroice la care se ridicase sufletul său. Prin inspiraţie, aceasta indică atât spre berbecele din v.13 cât şispre Mielul lui Dumnezeu, care în acel moment erau dincolo de puterea lui de pricepere. Dacă nu era convins că face voia lui Dumnezeu şi că „singurul său fiu” îi va fi dat înapoi, agonia lui Avraam la gândul de a se despărţi de Isaac ar fi fost peste puterea lui de a îndura. Totuşi, întrebarea băiatului trebuie să fi străpuns inima tatălui. Va înţelege oare Isaac?

Geneza 22:9 9. Avraam a zidit un altar acolo. Ajungând la locul unde în secolele de mai târziu se afla templul, tatăl şi fiul au ridicat un altar. Salemul, cetatea lui Melhisedec, era doar ceva mai mult decât o aruncătură de piatră spre sud. Însă, ceva mai departe, spre nord-vest era dealul cunoscut mai târziu ca Golgota.

A legat pe... Isaac. Când totul a fost gata şi nimic nu mai rămăsese afară de aşezarea jertfei pe altar, Avraam tremurând a spus lui Isaac tot ce îi descoperise Dumnezeu şi probabil că a mai adăugat la aceasta propria credinţă în restituirea lui Isaac. Este greu de imaginat amestecul de simţăminte care trebuie să se fi agitat furtunoase în inima lui Isaac – uimire, groază, resemnare şi, în cele din urmă, credinţă şi nădejde. Dacă aceasta era voinţa lui Dumnezeu, el socotea ca o cinste să-şi dea viaţa ca jertfă. Un tânăr de 20 de ani uşor ar fi putut să se opună; în loc de aceasta, el l-a încurajat pe tatăl său în ultimele clipe dinaintea momentului suprem. Faptul că Isaac a înţeles şi a împărtăşit credinţa tatălui său a fost un nobil tribut al îngrijitei educaţii pe care o primise în timpul copilăriei şi tinereţii. Isaac a devenit astfel un simbol potrivit al Fiului lui Dumnezeu care S-a supus voinţei Tatălui Său (Matei 26,39). În fiecare caz, tatăl a dat pe singurul său fiu.

Geneza 22:10 10. A luat cuţitul. Punând victima legată pe lemne, Avraam era gata pentru ultimul act, uciderea fiuluisău şi aprinderea lemnelor de foc. Ca un simbol al mielului desăvârşit al lui Dumnezeu, Isaac nu a opus rezistenţă şi nu s-a plâns.

Geneza 22:11 11. Îngerul Domnului l-a strigat. În timp ce în trecut Dumnezeu vorbise către Avraam direct, acum Ell-a trimis pe îngerul Său (vezi Fapte 7,2; Geneza 12,1; 13,14; 15,1; 17,1; 18,1; 21,12; PP 152).

Geneza 22:12 12. Să nu pui mâna. Patriarhul demonstrase cu îndestulare credinţa şi ascultarea sa şi satisfăcuse pe deplin cerinţele lui Dumnezeu. Iehova nu a dorit moartea lui Isaac; de fapt, El nu era interesat în nici un fel deastfel de jertfe. Dar El a dorit întotdeauna ascultarea voioasă a servilor Săi (1 Samuel 15,22; Osea 6,6). Până la măsura la care voinţa şi intenţia tatălui şi a fiului puteau merge, jertfa era desăvârşită. Dumnezeu a primit consacrarea inimilor lor ca un dar mult mai bun în ochii Săi şi a considerat voinţa drept faptă (Evrei 11,17). Glasul ceresc aduce de asemenea mărturie că Dumnezeu respinge jertfele omeneşti (vezi Deuteronom 12,31; 2 Regi 17,17; 2 Cronici 28,3; Ieremia 19,5; Ezechiel 16,20.21).

Afirmaţia criticilor Bibliei în sensul că evreii au practicat, ca o parte a serviciului lor prescris, ritualul jertfei omeneşti, atât de obişnuită printre canaaniţi şi alte popoare ale antichităţii, este fără temei. Este adevărat că în vremuri de apostazie, iudeii au practicat acest ritual, însă era o încălcare directă a poruncii lui Dumnezeu (vezi Psalmi 106,37.38; Isaia 57,5; etc.).

Geneza 22:13 13. Avraam s-a dus de a luat berbecele. Descoperind berbecele şi considerând prezenţa lui ca fiind încă un semn al providenţei lui Dumnezeu, Avraam nu avea nevoie să mai aştepte instrucţiuni de la Dumnezeucu privire el. Era mielul de care Avraam spusese că se va îngriji Dumnezeu (v.8). Lemnele, focul şi cuţitul nu fuseseră aduse degeaba, nici altarul înălţat în zadar.

Geneza 22:14 14. Jehova-Iiré. Amintindu-şi acum de propriile cuvinte profetice, Avraam a numit locul Jehova-iiré, „Domnul va purta de grijă”. Moise adaugă faptul că acest nume a dat naştere proverbului „La muntele unde Domnul va purta de grijă”. Semnificaţia acestui proverb este oarecum obscură. Cuvântul tradus aici „văzut” este acelaşi ca şi cel redat în v.8 „purta de grijă”. Fără îndoială că proverbul aminteşte de expresia de credinţă a lui Avraam că pe muntele stabilit în mod divin, Însuşi Dumnezeu va oferi un mijloc de salvare. Acest proverb a constituit o expresie a speranţei mesianice, indiferent dacă un astfel de înţeles era sau nu pe deplin de clar pentru cei care îl citau. Pe acest loc sfinţit, în Sfânta Sfintelor din templul lui Solomon şi-a avut lăcaşul, mai târziu, slava Şechinei lui Dumnezeu. Pe acest munte a avut loc respingerea cu asprime a adevăratului miel al lui Dumnezeu de către conducătorii iudei.

Geneza 22:15 15. Îngerul Domnului. După ce a fost jertfit berbecele, îngerul a vorbit din nou. Înainte de experienţa raportată în cap. 22, Dumnezeu comunicase cu Avraam de şapte ori (vezi comentariul pentru v.1). Aceasta este ultima descoperire divină pentru Avraam despre care se raportează. Dumnezeu a primit credincioşia şi ascultarea sa şi a reafirmat făgăduinţele făcute atât de adesea în trecut.

Geneza 22:16 16. Pe Mine Însumi jur. Scopul unui jurământ este să ofere confirmarea celor care sunt declarate. Oamenii Îl cheamă pe Dumnezeu ca martor al integrităţii lor. Deoarece nu este nimeni mai mare decât Dumnezeu (Evrei 6,13), El jură pe Sine Însuşi (vezi Isaia 45,23; Ieremia 22,5; 49,13; etc.). Făcând astfel, Dumnezeu, de dragul omului, urmează un obicei familiar oamenilor pentru a-i convinge cu privire la făgăduinţele Sale vrednice de crezare.

Geneza 22:17 17. Va stăpâni cetăţile vrăşmaşilor. Dintre făgăduinţele lui Dumnezeu făcute lui Avraam, numai aici seface referire la „vrăşmaşi” asupra cărora sămânţa lui va triumfa. Probabil că aceasta este o prezicere că urmaşii săi vor fi învingători asupra vrăşmaşilor lor în viitoarea cucerire a Canaanului. Ea poate, de asemenea,să cuprindă triumful adevărului asupra sistemelor religioase păgâne, adică întoarcerea păgânilor prin lucrarea misionară a copiilor spirituali ai lui Avraam.

Geneza 22:20 20. I s-a spus lui Avraam. Nişte soli neidentificaţi au venit la Beer-Şeba cu ştirea de la fratele lui Avraam, Nahor din Haran. Această ştire ia forma unui scurt tabel al urmaşilor lui Nahor. El este inclus aici cu scopul de a arăta descendenţa Rebecii, care avea să devină în curând soţia lui Isaac.

Milca. Această fiică din Haran, care se căsătorise cu unchiul ei Nahor (cap. 11,29), născuse opt fii, numiţi în versetele următoare. Aceasta nu înseamnă că Milca începuse numai de curând să nască copii (vezi comentariul pentru cap. 11,30), ci că au trecut mulţi ani de când a auzit ultima dată despre familia lui Nahor.

Geneza 22:21 21. Uţ, întâiul său născut. Acest nume apare şi în lista fiilor lui Aram (cap. 10,23). Este vorba de douăpersoane diferite.

Buz, fratele său. Împreună cu Dedan şi Teman, Buz este amintit ca un trib arab (Ieremia 25,23). Elihuera un „buzit” (Iov 32,2.6). Ţara Bazu din inscripţiile asiriene de la Esarhaddon pare că este regiunea locuită de acest trib. Nu este cert dacă tribul lui Buz a descins din Buz, fiul lui Nahor.

Chemuel. Neamintit niciunde în altă parte în Biblie. Totuşi, a existat un conducător de trib efraimit cu acest nume pe vremea exodului, precum şi un levit din vremea lui David (Numeri 34,24).

Tatăl lui Aram. Acest nepot al lui Nahor nu este strămoşul aramiţilor (vezi cap. 10,22). Se poate, totuşi, ca el să fi primit acest nume în cinstea lui Aram, fiul lui Sem.

Geneza 22:23 23. Betuel a născut pe Rebeca. Nimic nu se ştie despre ceilalţi fii ai lui Nahor în afară de Betuel, cel

mai tânăr fiu al lui. Betuel este important ca tată al lui Laban şi Rebeca (vezi cap. 24,15.24.47.50; 25,20; 28,2.5). Numele Betuel, literal, „locuinţa lui Dumnezeu”, poate să indice faptul că el a fost un bărbat evlavios.Omiterea numelui lui Laban din această listă dă sugestia că el nu era încă născut.

Geneza 22:24 24. Tahaş şi Maaca. Despre Tebah şi Gaham nu se cunoaşte nimic în afară de numele lor. Tahaş poatesă fi dat numele său regiunii Tahsi din Liban, amintită în Scrisorile Amarna, iar Maaca unei regiuni de la poalele Hermonului (vezi 2 Samuel 10,6. 8; 1 Cronici 19,7; etc.).

Faptul că trei urmaşi ai lui Terah – Nahor, Ismael şi Iacov – aveau să aibă fiecare câte doisprezece fii este considerat de cercetătorii critici o simetrie imaginară artificială. Însă criticii nu explică de ce bărbaţi însemnaţi ca Avraam şi Isaac nu au avut şi ei câte doisprezece fii.

Comentariile lui Ellen G. White

1-19 PP 147-155; SR 80-83

1,2 PP 147

2 DA 468; PP 148; SR 80; 4T 144, 253

2-12 1T 454

3 4T 144, 253

3, 4 PP 151

3-6 3T 368

5-8 PP 152

7 3T 368

7,8 DA 112; PP 155; SR 82

8 DA 469

9 GC 18; PK 37; 3T 368

9, 10 PP 152

10,11 3T 368

11,12 PP 152; SR 82

12 DA 469; PP 155; 1T 351; 3T 368; 4T 18, 145

13 SR 83

13-18 PP 153

15-18 SR 83

16 1T 203

16-18 GC 18; PK 37

18 AA 222; PK 368; PP 370

19 3T 368

Geneza 23:1 1. Viaţa Sarei. Ca mamă a tuturor credincioşilor (Isaia 51,2; 1 Petru 3,6), Sara este singura femeie a cărei vârstă şi moarte sunt amintite în Scriptură. Isaac era în vârstă de 37 de ani la data morţii ei (vezi Geneza 17,1.17; 21,5).

Geneza 23:2 2. Chiriat-Arba. Avraam se mutase înapoi la fostul său loc de domiciliu, aproape de Hebron (cap. 13,18; 18,1). Locuind timp de aproape 40 de ani în ţara Filistenilor (cap. 20,1; 21,31-34; 22,19), el s-a întors acum în Canaanul propriu-zis, fapt pe care Moise îl notează în mod special. Chiriat-Arba (Iosua 14,15; 15,13;21,11), însemnând „cetatea lui Arba”, a fost numită după un uriaş al lui Anachim, care a întemeiat-o, după câte se pare. Numele de Hebron a fost dat cetăţii mai târziu.

Să jelească pe Sara. După câte se pare este singura ceremonie funerară respectată de Avraam. Probabil că aceasta se referă la o jelire formală – şezând pe pământ şi plângând în faţa mortului. Mai târziu, jelirea s-a dezvoltat într-un ritual cu grijă întocmit, cuprinzând astfel de ceremonii precum sfâşierea hainelor, raderea capului, purtarea hainelor de sac şi acoperirea capului cu praf şi cenuşă (2 Samuel 3,31; Iov 1,20; 2,12).

Geneza 23:3 3. A vorbit fiilor... lui Het. Locuitorii regiunii sunt numiţi aici fiii lui Het, sau hetiţi (v.10). În timpul primei perioade a locuirii lui Avraam, Hebronul fusese în stăpânirea Amoriţilor (vezi comentariul pentru cap. 20,1). Obiecţia critică cu privire la prezenţa hetiţilor în Palestina sudică în această perioadă timpurie nu este confirmată de cele mai recente descoperiri arheologice.

De fapt, în lumina legilor hetite se pot explica cel mai bine unele amănunte în legătură cu această întâmplare (vezi v.11,17 şi M. R. Lehmann în Bulletin of the American Schools of Oriental Research, 129 [Feb., 1953], pag. 15-18).

Geneza 23:4 4. Eu sunt străin. Apropierea curtenitoare a lui Avraam de hetiţi, „poporul ţării” este vrednică de luat în seamă (v.7, 12.13). El a recunoscut deschis starea lui de peregrin şi nu a pretins nimic din ţară de drept (vezi Evrei 11,13). Dumnezeu îi promisese totul din Canaan. Cu sute de servitori, el a învins forţa expediţionară aliată din Mesopotamia (Geneza 14). Chiar şi aceşti hetiţi l-au recunoscut ca pe un „prinţ puternic” (cap. 23,6). Cu toate acestea, Avraam nu s-a prezentat la vecinii lui cu o revendicare, el a cerut îngăduinţa să-şi asigure titlul de proprietate asupra unei părţi de pământ, nu de drept, ci ca o favoare şi pentruun preţ.

Loc de îngropare. Acesta este primul mormânt amintit în Scriptură. Incinerarea a fost practicată de multe naţiuni păgâne din vechime, însă evreii au preferat înmormântarea. Dorinţa de a fi cineva în propriul pământ este comună oamenilor din toate veacurile, rasele şi nivelurile de cultură.

Geneza 23:6 6. Un domnitor al lui Dumnezeu. Hetiţii au răspuns politicos la cererea lui Avraam, reflectând politeţea lui. Refuzând politicos să accepte aprecierea lui cu privire la situaţia lui printre ei, „un străin”, ei l-aurecunoscut ca pe un „prinţ puternic”, ca în KJV. În ebraică, tot aşa, „munţii cei mari” din Psalmi 36,6 (text englez) sunt literal „munţii lui Dumnezeu” şi „cedrii considerabil de mari” (text englez) din Psalmi 80,10, „cedrii lui Dumnezeu”. Socotindu-l pe Avraam ca pe un „prinţ puternic”, hetiţii au exprimat recunoaşterea lui Avraam ca un bărbat pe care Dumnezeu îl favorizase.

Nici unul din noi nu te va opri. Ei au aprobat din toată inima cererea lui Avraam. Mai întâi ei i-au oferit să folosească pentru el propriile morminte – un adevărat gest de politeţe.

Geneza 23:7 7. Avraam s-a sculat. În aranjamentele dintre Avraam şi fiii lui Het, procedura de afaceri, tactul şi politeţea orientală sunt evidente. Avraam şi-a exprimat aprecierea prin plecăciune, un obişnuit gest oriental degratitudine. Neîntâlnind opoziţie la sugestia sa cam vagă, Avraam face după aceea o propunere concretă.

Geneza 23:8 8. Rugaţi pentru mine. Într-un fel tipic oriental, Avraam nu a făcut cererea sa direct către Efron însuşi,însă a cerut bătrânilor cetăţii să folosească influenţa lor în ce priveşte obţinerea proprietăţii dorite. Ei urma să fie mijlocitorii săi în dirijarea tranzacţiei. O astfel de procedură avea să ducă la încheierea acordului cu mai mare promptitudine şi să evite neînţelegerile care s-ar fi putut ivi. Numele cel bun al întregii comunităţi avea să asigure o afacere cinstită şi să-i ocrotească atât pe Avraam, cât şi pe Efron de critică.

Geneza 23:9 9. Macpela. Numele acesta este explicat în diferite feluri. Unii îl iau drept nume propriu, alţii ca descriere a vreunei particularităţi a peşterii. El este din rădăcina kaphal, „a dubla”, dând sugestia că se poate ca aceasta să fi fost o peşteră dublă, sau poate una cu două intrări. Prima reinterpretare pare de preferat. În această peşteră au fost aşezate rămăşiţele pământeşti ale Sarei, Avraam, Isaac, Rebeca, Lea şi Iacov (cap. 25,9; 49,31; 50,13). Din marea familie patriarhală a lipsit numai Rahela (cap. 35,19). Macpela este identificatăcu două peşteri, una deasupra celeilalte, dedesubtul unei moschei musulmane de pe o pantă aproape de Hebron. Accesul a fost interzis timp de secole, însă în 1882 s-a făcut o excepţie pentru viitorul (rege) al Angliei, George al V-lea, şi fratele său. De la primul război mondial mai mulţi creştini au avut ocazia să viziteze peştera de sus, care conţine însemnări în piatră cu numele lui Avraam, Sara, Isaac, Iacov, Rebeca şi Lea. Aceste plăci se presupune că marchează mormintele lor reale în peştera scobită în stâncă de dedesubt. Dacă această foarte veche tradiţie este de acord cu faptele nu poate fi stabilit, până când nu sunt îngăduite studii ştiinţifice în peştera de dedesubt.

Geneza 23:11 11. Îţi dăruiesc ogorul. Toate tranzacţiile de felul acesta se făceau la poarta cetăţii (vezi Geneza 34,20; Rut 4,1). Efron, care era fără îndoială unul din nobilime şi care a fost amintit acum pe nume, fiind de faţă, a vorbit. El i-a oferit lui Avraam pământul cu peştera, evident ca un dar definitiv. Această ofertă urmează un bun obicei răsăritean care mai dăinuieşte în multe locuri până în zilele noastre. Oricine ştia, desigur, că această ofertă nu era luată în serios, Efron nevoind să vândă peştera fără ogor.

Motivul puternicei dorinţe a lui Efron de a vinde întreaga proprietate şi nu numai o parte din ea, constă în legile hetite (Nos. 46, 47), care permit transferul serviciului feudal, numai dacă este cumpărat ogorul întreg, şi nu dacă acesta este desfăcut în bucăţi. Deci, dacă Avraam ar fi cumpărat numai peştera, sarcinile fiscale ale lui Efron nu ar fi fost uşurate, în timp ce eventuala cumpărare Avraam a întregii proprietăţiar fi transferat obligaţiile feudale ale lui Efron asupra cumpărătorului Avraam.

Geneza 23:13 13. Îţi dau preţul. Recunoscând în răspunsul lui Efron bunăvoinţa sa de a-l face să aibă peştera, numaidacă va cumpăra şi ogorul în care se afla ea, Avraam a mai făcut o plecăciune de gratitudine. Desigur că el a refuzat să primească proprietatea lui Efron ca un dar, însă a întrebat de preţ făcând cunoscută dorinţa lui de a plăti pentru ea.

Geneza 23:15 15. Patru sute de sicli. Aproximativ 116 $ (vezi comentariul pentru cap. 20,16). Efron spune acum preţul său, lăsând să se înţeleagă că acesta era o simplă bagatelă pentru un om bogat ca Avraam. Deşi preţul pare foarte rezonabil în termenii valorilor moderne, pe vremea lui Avraam trebuie să fi părut exorbitant. Rapoartele babiloniene arată că, în medie, pe atunci ogoarele se vindeau cu 4 sicli de acru, iar cele mai fertile grădini cu 40 de sicli acrul. Conform cu standardul babilonian, Avraam ar fi fost în stare să cumpere un ogor de 100 de acri pentru banii lui. Deşi nu ştim cât de întins era ogorul lui Efron, se pare că Moise lasă impresia că Efron a profitat de situaţia grea a lui Avraam pentru a realiza un bun profit pentru el însuşi.

Geneza 23:16

16. Avraam a cântărit. Dorind să evite orice simţământ de duşmănie, Avraam ca semit aflat în mijloculhetiţilor, a plătit fără discuţie şi fără să mai negocieze asupra preţului. Atunci, ca şi acum, o astfel de procedură era obişnuită în întregul Orient, iar Efron se aştepta fără îndoială ca Avraam să facă la fel. Ca „prinţputernic”, bogat conducător nomad, se poate ca Avraam să fi simţit că nu era de demnitatea sa să se tocmească sau poate că el a ales în mod deliberat să evite reputaţia unei comportări necinstite. El a plătit totulpe loc, conform obiceiului comercial, aşa cum arată expresia „care mergeau la orice negustor”.

Geneza 23:17 17. Ogorul. Aici sunt date unele stipulări care, fără îndoială, se găsesc şi mai detaliate într-un act scris.Numeroase astfel de contracte din acel timp, din Ur, vechiul cămin al lui Avraam, şi din alte părţi ale Mesopotamia, prezintă un tablou clar al formei unui astfel de contract. Documentul lui Avraam conţinea, fără îndoială, o descriere exactă a proprietăţii şi a aşezării ei, şi enumerarea pomilor şi a altor obiecte accesorii de pe ea, în cazul acesta fiind inclusă peştera. Dacă, spre exemplu, pomii nu ar fi fost incluşi în mod special, Efron ar fi putut pretinde recolta lor în fiecare an.

Acesta este încă un amănunt interesant dovedind că hetiţii erau incluşi în contract, deoarece enumerarea exactă a numărului de pomi la fiecare vânzare de proprietate este o trăsătură caracteristică în documentele de afaceri hetite.

În faţă cu Mamre. Adică, „la răsărit de Mamre” (RSV).

Geneza 23:19 19. Avraam a îngropat-o pe Sara. Peştera se afla aproape de Mamre, unde Avraam locuise înainte de naşterea lui Isaac. În faţa păduricii care fusese căminul lor timp de atâţia ani, unde ei şi-au împărtăşit bucuriileşi necazurile lor, dezamăgirile şi speranţele lor, Avraam a aşezat-o pe iubita sa soţie la odihnă.

În faţă cu Mamre. Expresia ebraică tradusă aici „în faţă cu” urmează să fie înţeleasă „la răsărit de”. Arătând direcţiile, un evreu socotea în mod obişnuit ca având în faţa sa răsăritul, care era astfel „în faţă cu” el (vezi Zaharia 14,8; Ioel 2,20; Deuteronom 11,24). Mamre nu era un alt nume dat Hebronului, ci era pur şi simplu în vecinătatea lui (vezi Geneza 13,18).

În ţara Canaan. Pentru a sublinia, ca în versetul 2, că Sara şi-a găsit ultimul ei loc de odihnă într-o bucată de pământ aparţinând lui Avraam din ţara făgăduită a Canaanului.

Comentariile lui Ellen G. White

7 ML 192

17-20 PP 169

Geneza 24:1 1. Avraam era bătrân. Întâmplările relatate în acest capitol au avut loc la trei ani după moartea Sarei (cap. 23,1), deoarece Sara era în vârstă de 90 de ani la naşterea lui Isaac, iar Isaac era de 40 de ani când s-a căsătorit cu Rebeca (cap. 25,30). În acea vreme, Avraam era în vârstă de 140 de ani (cap. 17,17).

Geneza 24:2 2. Cel mai bătrân rob. Cel mai de încredere serv din casa lui Avraam era Eliezer (PP 173), care cu o jumătate de secol mai înainte fusese ales în mod experimental de Avraam ca viitorul său moştenitor (cap. 15,2). Acum, el a fost chemat de Avraam pentru o misiune foarte importantă.

Mâna sub coapsa mea. Această veche ceremonie care însoţeşte un jurământ solemn mai este amintită numai în cap. 47,29. În ambele cazuri, împrejurările sugerează o făgăduinţă de a se purta cu credincioşie dupămoartea aceluia faţă de care făgăduinţa a fost făcută, adică cu urmaşii lui. Moartea unuia nu îl elibera pe celălalt de jurământul său. Explicaţiile obiceiului diferă oarecum pentru comentatori. Ca izvor de urmaşi (vezi Geneza 35,11; 46,26; Exod 1,5), cuvântul „coapsa” sau „şale” (acelaşi cuvânt în limba ebraică) a fost considerat ca indicând spre viitorii urmaşi ai lui Avraam, îndeosebi spre Hristos, Sămânţa făgăduită. Dacă este

aşa, jurământul era, ca să zicem aşa, făcut prin sau în numele Aceluia care avea să vină. Alţi comentatori consideră coapsa ca simbol al stăpânirii şi autorităţii, iar punerea mâinilor dedesubtul ei un jurământ de supunere faţă de superior.

Geneza 24:3 3. Lua... o nevastă. Deşi Avraam avea să mai trăiască încă 35 de ani (cf. cap. 25,7.20), se pare că el sesimţea cam slăbit la acea dată (v.1). Autoritatea dată lui Eliezer la alegerea unei soţii înseamnă o supunere lăudabilă din partea lui Isaac, care era deja în vârstă de 40 de ani. În vremurile din vechime, ca şi astăzi în Orient, părinţii alegeau partenerii de căsătorie şi făceau pregătiri de nuntă pentru copiii lor. Acest fapt nu înseamnă câtuşi de puţin că nu se ţinea seama de dorinţele tinerilor înşişi (vezi v.58, 67, PP 171). Lunga întârziere în plănuirea căsătoriei lui Isaac s-a datorat, probabil, dorinţei lui Avraam de a evita să ia o soţie canaanită pentru el şi faptului că mai înainte de aceasta nu găsise convenabil să pună la cale o căsătorie pentruuna din Haran (vezi v.3-6). Moartea Sarei poate că a ajutat într-un oarecare sens la urgentarea chestiunii.

Dintre fetele canaaniţilor. Cunoscând creşterea desfrâului şi idolatriei canaaniţilor şi soarta lor iminentă, Avraam a dorit să păstreze curăţia seminţei făgăduite. Experienţa lui cu Agar şi experienţa lui Lot şiIsmael l-au învăţat cu privire la pericolul legăturilor cu oameni de origine păgână (PP 174). Mai mult, Dumnezeu oprise deja căsătoria cu canaaniţii, interdicţie care mai târziu a fost încorporată în legislaţia mozaică (Exod 34,16; Deuteronom 7,3).

Geneza 24:4 4. În ţara mea. Nu în Ur din Chaldeea, ci în Haran, amândouă fiind din Mesopotamia. Rudele lui Avraam de acolo au păstrat încă într-o anumită măsură cunoştinţa şi închinarea faţă de adevăratul Dumnezeu (vezi Geneza 31,19; Iosua 24,2; PP 171). De aceea, o noră dintre ele părea mult mai de preferat uneia dintre canaanitele decăzute.

Geneza 24:6 6. Să nu... duci pe fiul meu acolo. Avraam i-a dat în grijă lui Eliezer în mod solemn să nu îngăduie ca Isaac să meargă în Mesopotamia. El socotea că nici el şi nici fiul lui nu aveau libertatea să se întoarcă, nici chiar pentru o vizită (v.1). Acest lucru, împreună cu vârsta lui înaintată (v.1), probabil că l-au influenţat să nu se întoarcă în persoană pentru a găsi o soţie bună pentru fiul său.

Geneza 24:7 7. Domnul... va trimite pe îngerul Său. Această afectuoasă expresie de încredere în călăuzirea divină descoperă convingerea statornică a lui Avraam că el şi lucrările lui erau sub îndrumarea şi călăuzirea lui Dumnezeu. Aceeaşi asigurare a călăuzirii divine dată lui Eliezer a fost după aceea făgăduită poporului lui Israel (Exod 23,20) şi bisericii creştine (Evrei 1,14).

Geneza 24:8 8. Vei fi dezlegat. Având în vedere natura sacră şi obligatorie a jurământului său, Eliezer a simţit o nelinişte îndreptăţită în ce priveşte răspunderea sa, în cazul în care nici o femeie nu ar dori să se întoarcă cu el în Canaan. Avraam l-a asigurat pe Eliezer că pe Dumnezeu, care l-a condus până aici, se putea bizui că nu îl va părăsi nici acum. Eliezer putea porni cu încredere în încheierea plină de succes a misiunii sale. Dar, dacă din unele motive, contrariul se va dovedi adevărat, el urma să se considere liber de o obligaţie în continuare înceea ce priveşte jurământul, cu excepţia faptului că în nici o împrejurare lui Isaac nu urma să i se îngăduie să meargă în Mesopotamia spre a-şi căuta o soţie. Fără îndoială că Avraam se temea că Isaac ar putea fi ispitit sărămână în Mesopotamia şi să zădărnicească astfel scopul divin.

Geneza 24:10 10. Zece cămile. Despre folosirea cămilelor domestice pe vremea lui Avraam, vezi comentariul pentrucap. 12,16. Avraam a lăsat tot planul şi îndeplinirea acestei misiuni la libertatea de a lucra a lui Eliezer, slujitorul său în care avea încredere. Afirmaţia „având cu el toate lucrurile de preţ ale stăpânului său”, îl arată a fi fost un bărbat cu experienţă şi judecată sănătoasă. El se găsea acum cu Avraam de mai bine de o jumătatede secol (vezi cap. 15,2; 16,3).

A plecat în Mesopotamia. Termenul ebraic tradus aici Mesopotamia este ’Aram-maharayim, literal,

„Aram-ul celor două râuri”. Ţara aceasta, unde pe vremea lui Moise a prosperat Mitanni, a fost numită de egipteni maharina. Aceasta este în Mesopotamia de nord între partea superioară a râurilor Eufrat şi Chabur.

Cetatea lui Nahor. Până de curând acesta se credea a fi doar un alt nume pentru Haran (vezi cap. 27,43; 28.10). Cu toate acestea, tăbliţele cuneiforme din secolul al XVIII-lea î.Hr., descoperite recent în Mari, un oraş amorit pe Eufratul mijlociu, menţionează Til-Nahiri, „cetatea lui Nahor”, ca o cetate a regiunii Haran. „Cetatea lui Nahor” nu era deci Haranul însuşi, ci o aşezare separată întemeiată de Nahor şi numită după numele lui (vezi cap. 11,31).

Geneza 24:11 11. Pe vremea când ies femeile. Nu se spune nimic cu privire la călătoria însăşi, care trebuie să fi duratmulte zile, iar Moise continuă istorisirea din momentul în care Eliezer ajunge la destinaţie. Caravana de cămileajunsese la izvorul de la marginea cetăţii lui Nahor, iar ele au îngenuncheat pentru odihnă şi spre a aştepta să fie adăpate. Încă din antichitatea îndepărtată era obiceiul în Orient ca femeile să scoată apă şi să o ducă acasă fie în urcioare, fie în burdufuri (Exod 2,16; 1 Samuel 9,11). Eliezer a considerat o astfel de ocazie ca un bun prilej să observe tinerele fete de măritat ale cetăţii şi să se hotărască asupra unei soţii potrivite pentru fiul stăpânului său.

Geneza 24:12 12. Doamne Dumnezeule. Crescut în religia stăpânului său şi el însuşi fiind un credincios hotărât al adevăratului Dumnezeu, Eliezer s-a rugat în tăcere pentru înţelepciune, călăuzire şi reuşită. Acest serv care seroagă este un exemplu îmbucurător al roadelor grijii devotate a lui Avraam pentru sufletele din casa sa (cap. 18,19). În această primă rugăciune raportată în Biblie este o elocventă credinţă ca de copil. Eliezer îşi dădea bine seama de răspunderea cea mare pe care o avea, să se întoarcă acasă cu o femeie care avea să aducă binecuvântare, iar nu blestem asupra casei lui Avraam, una care avea să fie pentru soţul ei mai degrabă un ajutor, decât una care să contribuie la căderea lui. De aceea el a cerut un semn care să-l conducă în alegerea lui. Deoarece nu era o sarcină uşoară să scoţi apă suficientă pentru zece cămile însetate, propunerea părea a fio reală încercare a caracterului. Eliezer dorea să fie sigur că femeia pe care el o va însoţi înapoi la Avraam eradin fire prietenoasă, gata să ajute şi în stare să lucreze.

Geneza 24:15 15. A ieşit... Rebeca. Rugăciunea lui a primit răspuns înainte de a fi încheiată datorită providenţei, iar nu din întâmplare. Aceasta nu a fost singura dată când răspunsul lui Dumnezeu a venit atât de prompt (Daniel9,23; Isaia 65,24). El este întotdeauna gata să audă o rugăciune sinceră rostită cu credinţă. Semnificaţia numelui Rebeca este obscur. În ce priveşte legăturile ei de rudenie vezi comentariul pentru Geneza 22,23.

Cu vadra pe umăr. Printre unele popoare din Orient este obiceiul de a căra vasul cu apă pe cap, însă femeile palestiniene şi siriene îl poartă pe umerii lor.

Geneza 24:16 16. Foarte frumoasă. Moise le face cunoştinţă cititorilor săi cu Rebeca imediat după apariţia ei în naraţiune. Asemenea lui Sara (cap 12,11) şi Rahela (cap. 29,17), Rebeca era foarte atrăgătoare. Fecioria ei este accentuată de asemenea în mod repetat. Aceasta era într-adevăr o virtute de seamă pentru cea care trebuia să devină mama unei naţiuni întregi

Ea s-a pogorât la izvor. Izvorul era un izvor natural, după cum arată cuvântul ebraic ’ayin. Izvoarele se găseau de obicei într-o wadi, albia seacă a unui curent de apă, iar cetăţile erau construite pe movile. Din cauza aceasta, oamenii trebuiau să „coboare” la izvor pentru a se aproviziona cu apă.

Geneza 24:19 19. Apă şi pentru cămilele tale. Lui Rebeca i se ceruse apă de băut numai pentru un călător obosit şi ea şi-a arătat îndată dorinţa binevoitoare. Oferta ei de a scoate apă şi pentru cămile a fost de bunăvoie, nu o cerinţă a obiceiului. Acest fapt dovedeşte o dorinţă sinceră de a-i ajuta pe aceia care aveau nevoie de ajutor. Totuşi, nu trebuie să fie uitat că amabilitatea ei a fost folosită de providenţa lui Dumnezeu ca dovadă că El o alesese să fie soţia lui Isaac. Oferta ei putea să fie un răspuns deplin la rugăciunea lui Eliezer, numai dacă aceasta venea ca o reflectare naturală a caracterului.

Geneza 24:21 21. O privea cu mirare. Eliezer a fost atât de fascinat de bunăvoinţa naturală a Rebecii să fie de ajutor,încât i-a îngăduit să scoată apă pentru cele zece cămile ale lui fără măcar să-i dea ajutor (vezi Geneza 29,10, Exod 2,17). El a fost înfiorat de precizia şi promptitudinea cu care Providenţa a răspuns la rugăciunea lui pentru călăuzire. Pentru un moment a ezitat: putea să fie oare adevărat? Tot aşa s-au mirat şi ucenicii când Petru, după eliberarea lui din închisoare de către înger, a stat deodată înaintea lor. Deşi ei se aflau în rugăciune pentru ocrotirea lui, era greu pentru ei să primească răspunsul, atunci când acesta a venit (Fapte 12,12-17).

Geneza 24:22 22. O verigă de aur. Acest dar nu era zestrea ei, ci numai un semn de recunoştinţă al lui Eliezer. Deşi presupunea că ea avea să devină soţia lui Isaac, Eliezer nu cunoştea încă nici măcar numele ei, cu atât mai puţin legătura de rudenie a familiei ei cu Avraam. Cuvântul tradus „verigă”, „bijuterie pentru frunte”, este din ebraicul nezem, un inel pentru nas. Încă din timpuri străvechi, femeile beduine purtau inele de nas, fie în cartilajul unei din părţi, fie în peretele central al nasului (vezi Isaia 3,21; Ezechiel 16,11, 12). Printre beduini, inelul de nas mai este încă darul obişnuit de logodnă. Probabil că inelul de aur cântărea a cincia parte dintr-o uncie, iar cele două brăţări de aur 4 sau 5 uncii. La preţul curent al aurului valoarea lor totală ar fi de vreo 169 de dolari. Nu este de mirare că Laban a fost surprins (v.30).

Geneza 24:25 25. Loc de găzduit. Eliezer era convins că fata pe care o cunoscuse pe o cale atât de specială era cea aleasă de Dumnezeu pentru a-l însoţi înapoi în Canaan. Se pare că ospitalitatea a fost practica obişnuită în casa Rebecii, altfel ea nu s-ar fi simţit liberă să invite pe un străin să stea la ei.

Geneza 24:26 26. A plecat capul. Credinciosul serv al lui Avraam era unul dintre acei oameni fericiţi care nu se ruganumai pentru ajutor, ci care îşi exprimă şi mulţumirea după ce l-a primit. Eliezer este un exemplu vrednic de luat în seamă în ce priveşte valoarea serviciului de cult din familie. Avraam niciodată nu socotise că religia sa este un bun personal, ci o trăise, o făcuse cunoscut şi altora (cap. 18,19), şi a făcut din membri marii sale familii participanţi la cerinţele şi principiile legământului divin (cap. 17,23). Ei aveau să creadă în adevăratul Dumnezeu şi să imite pilda lui Avraam de credincioasă devotare faţă de El. Cele două rugăciuni ale lui Eliezerla izvorul cetăţii lui Nahor scot în evidenţă valoarea lucrării misionare în cămin.

Geneza 24:28 28. Mamei sale acasă. Au fost date mai multe explicaţii raportului despre plecarea Rebecii la „mama sa”, mai degrabă decât la „tatăl ei”. (1) Mama ei era capul familiei. Aceasta nu poate fi corect, pentru că asupra problemei au hotărât bărbaţii familiei (v.31.50-59). (2) Tatăl ei, Betuel era mort, iar persoana cu acest nume din v.50 era un frate mai mic. (3) În multe ţări orientale femeile au locuinţe separate, şi firesc că Rebecaa mers în primul rând acolo să spună despre experienţa ei. (4) Expresia „casa mamei ei” înseamnă în realitate „casa bunicii”, conform cu obiceiul semitic comun, prin care o bunică poate fi numită mamă. Deoarece Milca,bunica Rebecii este amintită în mod repetat (v.15, 24, 47), în timp ce mama ei nu este amintită deloc, cea din urmă putea să fie decedată. Astfel, Rebeca poate că locuia cu Milca, bunica ei, care fiind văduvă avea o gospodărie separată. Cea de-a treia părere apare ca oferind cea mai bună explicaţie.

Geneza 24:29 29. Laban. „Cel blând”, probabil fratele mai mic al Rebecii (vezi cap. 22,23). Caracterul lui, oarecum nu prea strălucit, dovedit mai târziu în afacerile lui cu Iacov, este oglindit în faptul că văzând darurile bogate pe care le primise sora lui, el a alergat de îndată să îl întâmpine pe Eliezer.

Geneza 24:31 31. Binecuvântatul Domnului. Deşi un idolatru (cap. 31,30), totuşi Laban cunoştea şi întreţinea închinarea faţă de Dumnezeu (PP 171). Raportul Rebecii despre întâlnirea ei providenţială cu Eliezer la izvor fără îndoială că le-a amintit fraţilor despre migraţia spre Canaan a lui Avraam, hotărâtă de către cer, şi vorbeşte despre succesele lui de acolo.

Geneza 24:33 33. Să nu mănânc. Politeţea orientală în mod normal ar fi amânat tratarea problemei până după mâncare (vezi Homer, Odiseea, III 69). Eliezer, însă, considera că scopul călătoriei sale este urgent, încât nu se putea opri nici chiar să mănânce atâta timp cât chestiunea continua să apese asupra inimii lui şi rezultatul eirămânea nesigur. Silinţa sa, manifestată aici, dovedeşte faptul că încrederea lui Avraam în el a fost pe deplin justificată.

Geneza 24:49 49. Spuneţi-mi. După ce a povestit despre prosperitatea stăpânului său, despre naşterea lui Isaac, despre jurământul lui de a căuta o nevastă pentru Isaac printre rudele stăpânului său şi despre calea providenţială pe care fusese condus la casa Rebecii, Eliezer, cu solemnă seriozitate, a insistat pentru o hotărâre imediată.

Geneza 24:50 50. De la Domnul vine. În armonie cu obiceiul oriental, Laban şi Betuel trebuiau să aprobe propusa căsătorie a Rebecii cu Isaac. Deoarece Domnul se pronunţase deja asupra problemei, ei nu mai aveau altă alternativă decât să colaboreze. În ce-i privea, hotărârea lui Iehova nu era subiect de dezbatere din partea lor, iar Eliezer era liber să o ia pe Rebeca în Canaan.

Geneza 24:52 52. Cu faţa la pământ înaintea Domnului. Aceasta este a treia rugăciune a lui Eliezer în cursul acestei scurte rămâneri a lui în cetatea lui Nahor (vezi v.12, 26). Se pare că fiecare întâmplare a vieţii era pentru el o ocazie pentru rugăciune, fie pentru călăuzire, fie pentru mulţumire. Alţii se pot prea bine încrede într-un om care, la rândul său, şi el se încrede în Dumnezeu. Cât de mult succes am avea dacă în toate lucrările noastre vremelnice, asemenea lui Eliezer, L-am recunoaşte pe Dumnezeu în orice lucru pe care îl facem!

Geneza 24:54 54. Lăsaţi-mă să mă întorc. Eliezer era nerăbdător să încheie misiunea sa prin raportarea succesului ei lui Avraam, ca nu cumva întârzierea să devină o pricină de nelinişte pentru el. După cum putea fi de aşteptat, rudele Rebecii au fost îngrijorate la gândul unei despărţiri atât de neaşteptate. Neliniştea lor era din cauza timpului potrivit spre a face pregătiri în vederea plecării ei, precum şi spre a-şi putea lua de la ea un potrivit rămas bun. După obiceiul oriental aceasta, fără îndoială, că ar fi cuprins mai multe zile de ospăţ şi petrecere.

Geneza 24:56 56. Nu mă opriţi. Insistenţa lui Eliezer şi consideraţia lor pentru Rebeca l-au dus pe Laban să lase hotărârea asupra ei. Va renunţa ea de bunăvoie la plăcerea câtorva zile în căminul copilăriei ei, ca să placă soţului ei în devenire şi tatălui lui? Răspunsul ei prompt şi de bunăvoie reflectă judecata matură, un spirit neegoist şi recunoaşterea că de aici înainte cea dintâi datorie a ei o avea faţă de soţul ei.

Geneza 24:60 60. Să ajungi mamă. Familia Rebecii a invocat asupra ei binecuvântările făgăduite de Dumnezeu lui Avraam. A avea urmaşi numeroşi încă şi acum este considerat de orientali a fi cea mai mare dintre binecuvântări şi a fost obiectul principal al dorinţei lor pentru ea. Pentru dorinţa expresă ca sămânţa ei să stăpânească poarta vrăşmaşilor lor, vezi comentariul pentru cap. 22,17.

Geneza 24:62 62. Isaac se întorsese. Ca şi despre călătoria spre Mesopotamia, nu se spune nimic nici despre călătoria de întoarcere spre Canaan. Moise trece de îndată la scena de bun venit pentru noul ei cămin. Aceastas-a întâmplat la izvorul pe care Agar îl numise Lahai-Roi (cap. 16,14), în Negeb, la sud de Beer-Şeba (vezi comentariul pentru cap. 12,9). De la moartea Sarei, care avusese loc la Hebron (cap. 23,2), Avraam, după cum s-ar părea, îşi mai schimbase încă o dată locul său de locuit.

Geneza 24:63 63. Ieşise să cugete. Înţelesul exact al cuvântului ebraic ’suach tradus „să mediteze” în KJV („a se ruga”) şi în RSV, nu este sigur. Ideea de meditaţie se află în cele mai vechi traduceri ne-semitice ale acestui text, LXX şi Vulgata. Cele mai vechi traduceri semitice, Pentateuhul samaritean şi Targumul din Onkelos îl

redau „a se ruga”. Această traducere a fost adoptată de Kimchi, cel mai mare gramatician al Evului Mediu, deReformatorul Luther şi de anumiţi alţi comentatori. Faptul că Rebeca a devenit o mângâiere pentru Isaac, în timp ce jelea încă moartea mamei sale (v.67), i-a dus pe unii comentatori să explice cuvântul ’suach ca însemnând „a jeli”. Semnificaţia precisă a acestui cuvânt fiind încă nesigură, s-ar părea că este cel mai bine să se accepte, deocamdată, ca fiind aceea a celor mai vechi traduceri disponibile, după cum au făcut KJV şi RSV. Isaac poate să fi meditat, sau să se fi rugat în legătură cu întoarcerea cu bine a lui Eliezer cu aceea care avea să fie mireasa lui. El anticipase, cu siguranţă, iminenta lor întoarcere din Mesopotamia. Viitoarea lui fericire avea să depindă în mare măsură de ce fel de soţie avea să aducă Eliezer cu el. Era, într-adevăr, potrivitpentru Isaac să îngenuncheze şi să se roage cerând binecuvântare de la Dumnezeu pentru noul lui cămin! Aceisoţi şi soţii a căror unire are loc ca răspuns la rugăciune se vor dovedi a fi de cea mai mare binecuvântare reciprocă.

Geneza 24:65 65. Ea şi-a luat mahrama. Rebeca era nerăbdătoare să-l întâmpine pe Isaac, însă obiceiul ţării ei nu permitea ca mirele să vadă faţa miresei lui, până ce căsătoria nu a fost încheiată (vezi cap. 29,23, 25). Modestia ei a fost şi mai mult dată pe faţă încă şi în alt fel. Pentru a-l întâlni pe viitorul ei soţ pentru prima dată, ea a ales să coboare de pe cămilă.

Geneza 24:66 66. A istorisit lui Isaac. Deşi nu se spune nimic despre Avraam, fără îndoială că el a primit-o pe nora lui în felul cel mai amabil şi cu multe binecuvântări. Raportul lui Eliezer despre cum a găsit-o pe Rebeca trebuie să-i fi oferit multă satisfacţie. Este uşor a crede că Avraam a făcut ca această ocazie să fie cât mai solemnă printr-un serviciu de mulţumire.

Geneza 24:67 67. În cortul mamei sale Sara. Se pare că tocmai în cursul aceleiaşi zile, sau în ziua următoare, Isaac adus-o pe Rebeca în cortul mamei sale. Gol de trei ani, acesta a devenit acum locuinţa Rebecii şi a slujnicelor ei. Aceasta înseamnă că Rebeca a luat locul important al Sarei în gospodăria lui Avraam. Probabil că ceremonia de căsătorie a lui Isaac a constat dintr-o simplă declaraţie, înaintea martorilor, despre planul său dea o lua pe Rebeca de soţie (compară cu Rut 4,10-13).

Şi el a iubit-o. Isaac avea toate motivele să o iubească pe Rebeca. Ea nu numai că era foarte frumoasă(v.16), dar şi de o fire veselă şi dispoziţie politicoasă. Se pare că a fost, în general vorbind, un model de virtute feminină (vezi Proverbe 31,10-31; 1 Petru 3,1-6; Tit 2,3-5). Îngrijita educaţie a lui Isaac şi spiritul său supus au fost deja evidenţiate (vezi comentariul pentru cap. 22,9). Căminul lot trebuie să fi fost un cămin foarte fericit.

Comentariile lui Ellen G. White

1-67 PP 171-176; SR 84-86

2-9 PP 172

10 PP 188

10-21 PP 172

22-24,26-51 PP 173

35 CS 139

49-52 SR 85

58 PP 173; SR 85

63-67 PP 173

67 PP 175

Geneza 25:1 1. Avraam a mai luat o nevastă. Deşi singurătatea lui Avraam după moartea Sarei îi făcea conştient devârsta lui înaintată (vezi comentariul pentru cap. 24,1), el se bucura încă de o putere fizică şi mintală remarcabilă şi a mai trăit 38 de ani după moartea ei. Căsătoria lui Isaac l-a făcut pe Avraam să fie şi mai singuratic decât înainte şi să-şi ia o altă soţie spre a-şi face fericiţi ultimii săi ani. Prin faptul că această nouă soţie cu numele de Chetura, ceea ce înseamnă „tămâie”, este numită o ţiitoare, ca şi Agar (v.6), nu trebuie să presupunem că el se căsătorise cu ea încă pe când Sara era în viaţă, deşi acest lucru nu este imposibil. Contextul lasă impresia că luarea în căsătorie a Cheturei a avut loc după moartea Sarei.

Geneza 25:2 2. Ea i-a născut. La moartea Sarei, Avraam era în vârstă de 137 de ani şi de 140 de ani la căsătoria luiIsaac. Acela care l-a binecuvântat pe vârstnicul patriarh cu un fiu la împlinirea unul secol de viaţă i-a dăruit acum bucuria de a avea alţi fii şi fiice. Nimic nu poate face zilele apusului vieţii mai strălucite pentru un suflet oriental, decât să fie înconjurat de o familie mare şi fericită. Cu o singură excepţie, fiii Cheturei din Avraam, în măsura în care pot fi identificaţi, s-au aşezat în Arabia. Ca şi Ismael, ei au migrat spre sud şi est de Negeb.

Zimram. Este posibil să însemne „antilopă”, identificat probabil cu cetatea arabă Zabram, dintre Mecca şi Medina.

Iocşan, Medan şi Madian. Deşi, cu privire la primii doi, nu se cunoaşte nimic altceva decât numele lor,tribul lui Madian apare adesea atât în Biblie, cât şi în inscripţii. Acest trib s-a aşezat în partea de nord a peninsulei Sinai şi în Arabia de nord-vest peste golful Akaba. Mai târziu, Moise găseşte refugiu la ei, în casa lui Ietro, care se închina la adevăratul Dumnezeu (Exod 2,15; 3,1; 18,1-6). În timpul judecătorilor, madianiţii au atacat de repetate ori poporul lui Israel (Judecători 6-8).

Işbac şi Şuah. Işbac poate fi identificat cu poporul lui Iasbuqu, amintit în inscripţiile cuneiforme. Se pare că Şuah a fost strămoşul unui trib de care aparţinea Bildad, unul dintre prietenii lui Iov (Iov 2,11; 8,1; etc.). Dacă aceasta corespunde, tribul lui Şuah s-a aşezat în Mesopotamia de nord, în loc de Arabia, asemeneacelorlalţi fii ai Cheturei. Textele cuneiforme amintesc o ţară Suchu, pe Eufrat, la sud de Carchemiş.

Geneza 25:3 3. Şeba şi Dedan. Descendenţii lui Iocşan, adică Şeba şi Dedan, nu pot fi identificaţi cu triburile arabe sudice cu acelaşi nume, amintite în cap. 10,7, ca trăgându-se din Ham. Este de neconceput ca Moise să fi atribuit originea acestor triburi lui Cuş hamitul într-un text şi lui Avraam semitul în altul. Identificarea lor este incertă.

Aşurim. Acest trib este amintit într-o inscripţie mineană din Arabia de nord-vest. Despre celelalte două triburi dedane, Letuşimii şi Leumimii, nu se cunoaşte nimic.

Geneza 25:4 4. Fiii lui Madian. Efa, fiul lui Madian, după câte se pare a dat numele său unui trib arab, care apare îninscripţiile cuneiforme sub numele de Chajapa. Ceilalţi fii nu au fost încă identificaţi.

Geneza 25:6 6. I-a îndepărtat. Spre sfârşitul vieţii sale, Avraam l-a numit pe Isaac moştenitorul său legal (vezi cap. 15,4) şi i-a lăsat ca moştenire cea mai mare parte a averii sale. Fiilor lui Agar şi Chetura el le-a lăsat daruri. Având în vedere averea cea mare a lui Avraam şi sutele de slujitori (vezi cap. 13,2; 14,14), el era în situaţia dea da fiecăruia din aceşti şapte fii un număr de slugi şi o parte din turmele sale fără să scadă în mod vizibil moştenirea lui Isaac. Se presupune că fiecare fiu a primit îndeajuns spre a avea un bun început de viaţă. Trimiţându-i pe aceşti fii „spre răsărit” încă pe când trăia, era o măsură de prevedere împotriva certurilor după moartea sa, în mod deosebit în ce priveşte dreptul lui Isaac asupra ţării Canaanului.

Geneza 25:8

8. Şi-a dat duhul. Literal, „el a expirat”. Traducerea RSV, „a respirat pentru ultima oară”, este de preferat (vezi v.17; cap. 35,29).

Adăugat la poporul său. – vezi comentariul pentru cap. 15,15.

Geneza 25:9 9. Isaac şi Ismael l-au îngropat. Ca moştenitor principal al lui Avraam, Isaac este amintit în primul rând. Faptul că Ismael, fratele vitreg mai mare al lui Isaac, a participat la cel din urmă ritual pentru tatăl lor este o dovadă a împăcării lor (vezi şi cap. 35,29). Fiii Cheturei nu sunt amintiţi, distanţa cea mare a locului aşezării lor făcând, probabil, imposibilă sosirea lor la timp pentru funeraliile de la Hebron.

Geneza 25:11 11. Isaac... locuia lângă fântâna Lahai-Roi. Dumnezeu l-a onorat pe Isaac ca moştenitor al lui Avraamşi i-a repetat făgăduinţele şi binecuvântările pe care a binevoit să i le dea lui Avraam. Pentru câtva timp după moartea lui Avraam, Isaac a continuat să locuiască la Lahai-Roi, unde tatăl său petrecuse ultimii săi ani şi unde el o întâlnise pe Rebeca pentru prima dată (cap. 24,62). De la acest memorabil eveniment al vieţii sale trecuseră acum 35 de ani şi fiii lui, Iacov şi Esau, erau în vârstă de 15 ani (vezi v.26).

Geneza 25:12 12. Spiţa neamului lui Ismael. Începe o nouă secţiune, în care Moise schiţează pe scurt familia şi soarta fiului mai mare al lui Avraam, înainte de a continua cu tema sa principală, linia lui Isaac.

Geneza 25:13 13. Numele fiilor. Faptul că fiii lui Ismael au dat numele lor diviziunilor şi localităţilor geografice reiese clar din v.16. Unele fie că mai sunt amintite în Biblie, fie că se află ca nume de locuri în Arabia de nord.Următoarele pot fi identificate.

Nebaiot şi Chedar. Aceştia mai sunt amintiţi împreună şi în Isaia 60,7. Chedar apare singur în mai multe texte biblice, Isaia 21,16 şi Ezechiel 27,21, arătându-i pe urmaşii lui a fi un trib arab.

Adbeel. Nu mai este amintit în altă parte a Bibliei. Acesta poate fi Idibi-il, amintit în inscripţiile cuneiforme ale regelui asirian Tiglat-pilesser al III-lea ca un trib aproape de hotarul Egiptului.

Geneza 25:14 14. Mişma. Identificat cu tribul arab Isammé din inscripţiile regelui asirian Asurbanipal.

Duma. Probabil oaza nord arabă de la Duma, amintită de mai multe ori în vechile texte. Numele ei modern este El Djouf.

Masa. A fost identificat cu un trib din Arabia de nord, numit Mas’u în inscripţiile cuneiforme din Mesopotamia.

Geneza 25:15 15. Hadar. În cele mai bune manuscrise ebraice se citeşte Hadad, găsit în inscripţiile cuneiforme ca Chudadu. În ebraică literele echivalente pentru „r” şi „d” sunt foarte asemănătoare şi se pot confunda foarte uşor una cu alta.

Tema. Amintit şi în Iov 6,19; Isaia 21,14; şi Ieremia 25,23. Aceasta este Tema modernă din nord-vestul Arabiei. În vremurile vechi, aceasta a fost un important centru comercial şi a ajuns pentru timp decâţiva ani reşedinţa regelui babilonian Nabonid, tatăl lui Belşaţar.

Ietur, Nafiş. Găsiţi în 1 Cronici 5,19 luptându-se cu triburile de peste Iordan ale lui Gad, Manase şi Ruben. Este problematic dacă numele de Ituria amintit în Luca 3,1 ca o regiune la sud de muntele Hermon se trăgea din Ietur.

Geneza 25:16

16. Taberele. Literal, „tabere.”

Geneza 25:17 17. Anii vieţii lui Ismael. Îndelungata viaţă a lui Ismael, fără îndoială că se datora vigorii moştenite de la tatăl său Avraam. Despre expresia „şi-a dat duhul” şi „a fost adăugat la poporul său”, vezi comentariul pentru v.8 şi cap. 15,15.

Geneza 25:18 18. De la Havila până la Şur. Localizarea Havilei este nesigură (vezi comentariul pentru cap. 2,11). Din acest motiv întinderea răsăriteană a stăpânirii ismaelite nu poate fi determinată. Hotarul ei de apus era Şur(cap. 16,7; 20,1), nu departe de ţara Egiptului.

Cum mergi spre Asiria. Aceasta nu înseamnă că stăpânirea israelită s-a întins până la Asiria, în Mesopotamia, ci mai degrabă întinderea ei într-o direcţie generală spre nord. De aceea Ismaeliţii se mărgineaula apus cu Egiptul şi cu Havila spre sud-est şi s-au extins o oarecare distanţă spre nord în deşertul Arabiei de nord.

El s-a aşezat (a murit – engleză) în faţa tuturor fraţilor lui. Naphal, „a cădea” tradus aici (în engleză – n. tr.) „a muri” poate însemna şi „a tăbărî” ca o oaste (Judecători 7,12.13) şi „a împărţi” ca o moştenire (Psalmi 78,55). Expresia „el a murit în faţa tuturor fraţilor lui”, trebuie să fie tradusă în armonie cu prezicerea din cap. 16,12, „şi va locui în faţa tuturor fraţilor lui” (RSV).

Geneza 25:19 19. Spiţa neamului lui Isaac. Moise se întoarce acum la tema principală a naraţiunii sale, istoria poporului ales. Unele întâmplări descrise în versetele care urmează au avut loc în timpul vieţii lui Avraam. Deoarece Avraam a trăit 175 de ani (cap. 25,7) şi era de 100 de ani la naşterea lui Isaac (cap. 21,5), el trebuiesă fi fost în vârstă de 160 de ani la naşterea lui Esau şi Iacov (cap. 25,26), care erau deci de 15 ani la moartea lui. Moartea lui Ismael la vârsta de 137 de ani (v.17) a avut loc mult mai târziu, când Iacov şi Esau erau de 63de ani. Ismael era cu 14 ani mai în vârstă decât Isaac (cap. 16,16), şi era, aşadar, de 74 de ani când s-au născut cei doi fii ai lui Isaac. Ne la locul ei din punct de vedere cronologic noua secţiune îşi găseşte locul logic în istorisirea de aici, pentru că scopul lui Moise este interesat să prezinte istoria vieţii lui Esau şi Iacov fără întrerupere.

Geneza 25:20 20. Arameul. Betuel, un nepot al lui Terah (cap. 22,20-23), a fost, ca şi Avraam, un descendent al lui Arpacşad, fiul lui Sem (cap. 11,10-27) şi nu al lui Aram, fiul lui Sem, strămoşul „arameilor” (vezi cap. 10,22).El este numit aici „arameul”, pentru simplul fapt că familia lui Terah s-a aşezat în teritoriul aramaic şi a fost înmod treptat absorbit de arameeni. Moise se referă atât la Betuel cât şi la Laban ca aramei.

Padan-Aram. Aşezarea Padan-Aramului nu este clară. El se mai întâlneşte numai în Geneza (cap. 28,2.5-7; 31,18), etc. şi a fost explicat ca desemnând o regiune care constituia o parte din Aram-maharayim (vezi comentariul pentru cap. 24,10). Pe de altă parte, el se mai poate referi la Haran, deoarece Padan şi Haran în limba asiriană au aceeaşi semnificaţie.

Geneza 25:21 21. Isaac s-a rugat Domnului. Ca şi tatăl său, Isaac avea să înveţe că fiii făgăduinţei nu aveau să fie doar rodul naturii, ci în acelaşi timp şi darul harului. Când Isaac şi Rebeca erau căsătoriţi de 19 ani (v.20.26) şi încă nu aveau copii, Isaac a făcut din această problemă un subiect de rugăciune. El a ales să se încreadă în îndurarea lui Dumnezeu, mai degrabă decât să se încreadă în propriile procedee înţelepte, cum făcuse Avraam(cap. 16,3). Încrederea lui în Dumnezeu nu a fost exercitată în zadar, nici nu a trebuit să aştepte mult înainte ca credinţa să devină faptă.

Geneza 25:22 22. Copiii se băteau. Rebeca se temea că i se va întâmpla vreun rău atât ei, cât şi fiilor ei. Uluită, ea seduse la Domnul pentru lămurire. În ciuda diferiţilor comentatori vechi şi moderni, aceasta nu înseamnă în modnecesar folosirea unui intermediar, cu atât mai puţin că era nevoie de vreunul. S-a dat sugestia că putea merge

la Melhisedec, Avraam şi Isaac. Cel mai verosimil este că a mers pur şi simplu la Domnul în rugăciune. De ce să pară ciudat ca ea să vorbească personal cu Dumnezeu? El nu se uită la faţa omului.

Geneza 25:23 23. Două neamuri. Un înger i-a descoperit Rebecii ceva din viitorul celor doi fii care aveau să se nască curând (PP 177). Se pare că ei se luptau deja pentru supremaţie. Prezicerea îngerului avea să se împlinească în istoria de mai târziu a urmaşilor lui Esau şi ai lui Iacov, edomiţii şi izraeliţii. Aceste două naţiuni surori au fost întotdeauna vrăjmaşe, Israel dovedindu-se de obicei mai puternic dintre cei doi. David i-a subjugat pe edomiţi (2 Samuel 8,14, 1 Regi 11,16), şi regele Amaţia mai târziu i-a învins (2 Regi 14,7; 2 Cronici 25,11.12). Regele hasmonean Ioan Hyrcanus I a pus în cele din urmă capăt independenţei lor în anul 126 î.Hr., când i-a obligat să primească ritualul circumciziei şi legea lui Moise şi să se supună stăpânirii evreilor. Privirea lui Dumnezeu în caracterele lui Esau şi Iacov şi previziunea Lui în viitorul lor a făcut posibilă alegerea lui Iacov ca moştenitor al dreptului de întâi născut şi strămoş al lui Hristos chiar înaintea naşterii Lui (Romani 8,29; 9,10-14).

Geneza 25:25 25. Roş. Ebraicul ’admoni, probabil rădăcina din care se trage Edom (vezi şi v.30). Acelaşi cuvânt ebraic este folosit pentru a descrie înfăţişarea lui David (1 Samuel 16,12; 17,42). Are aceeaşi semnificaţie ca latinescul Rufus, nume dat la doi bărbaţi din timpurile Noului Testament (Marcu 15,21; Romani 16,13). Creşterea excesivă a părului lui Esau, cunoscută medical ca hipertricoză, observabilă deja la naşterea sa, a devenit cea mai semnificativă caracteristică a înfăţişării lui fizice.

I-au pus numele Esau. Amândoi părinţii au fost de acord cu potrivirea acestui nume. Contextul i-a făcut pe unii cercetători să dea sugestia derivării lui dintr-o rădăcină necunoscută însemnând „a fi acoperit de păr”. Semnificaţia lui, totuşi, nu poate fi determinată din informaţii valabile.

Geneza 25:26 26. I-au pus numele Iacov. Cuvântul ebraic pentru „călcâi”, ’aqeb, este înrudit cu verbul ‚’aqal „a lua de călcâi”, în mod figurat „a înşela”. De aceea, numele propriu, Iacov, care înseamnă „el apucă călcâiul”, sau „el înşeală” a fost mai potrivit. Aceasta nu a fost numai o reminiscenţă a incidentului de la naşterea sa, ci şi o profeţie cu privire la caracterul şi destinul lui. Despre vârsta lui Isaac, pe vremea naşterii celor doi fii ai săi, vezi comentariul pentru v.19-21.

Geneza 25:27 27. Esau a ajuns un vânător îndemânatic. Când cei doi băieţi au crescut s-a dat pe faţă o mare deosebire de caracter între ei. Esau a dat dovadă de o dispoziţie aspră şi capricioasă, evidenţiată de sălbatica şi aventuroasa viaţă de câmp şi codru (vezi cap. 27,3).

Iacov era un om liniştit. Cuvântul ebraic tam, tradus aici ca „liniştit”, sugerează o personalitate amabilă, pioasă şi cultivată. Îndatoririle şi răspunderile vieţii sedentare, atât de monotonă şi iritantă pentru Esau, devenea firească pentru Iacov, „un om liniştit care stătea acasă în corturi”. În timp ce Esau nu a depăşit niciodată îngrijorarea fizică şi emotivă a adolescenţei, Iacov a dezvoltat stabilitatea de caracter şi judecata sănătoasă care trebuie să vină o dată cu maturizarea.

Geneza 25:28 28. Isaac iubea pe Iacov. Părtinirea oarbă a lui Isaac pentru întâiul său născut, neţinând seama de calificaţiile de caracter ale fiului pentru conducerea familiei, a adus despărţire în familie. Drept rezultat, răul, mizeria şi nedreptatea au marcat relaţiile dintre cei doi fraţi şi apoi dintre urmaşii lor timp de secole. Preferinţalui Isaac pentru Esau pare că se întemeia cel puţin în parte pe faptul că îi plăcea carnea de vânat. Măsura pânăla care patriarhul a lăsat ca iubirea, simţul de dreptate şi evlavia să fie controlate de apetitul său este surprinzătoare şi dezamăgitoare. De asemenea, experienţa sa este o avertizare pentru noi. A prefera un copil în locul celuilalt dă naştere, în mod inevitabil, la gelozie, despărţire, amărăciune şi nenorocire.

Geneza 25:29 29. Fierbea o... ciorbă. Deosebirea de caracter dintre cei doi fraţi a ieşit la iveală în curând, într-o singură situaţie care s-a dovedit a fi un punct de cotitură în vieţile lor. Iacov fiersese o mâncare de linte

(v.34). Lintea roşie este până în ziua de astăzi o mâncare favorită în Palestina, unde ei o pregătesc cu ceapă, usturoi, orez şi untdelemn. Câteodată se adăuga şi carne.

Geneza 25:30 30. Dă-mi să mănânc. Cuvântul tradus „să mănânc” se întâlneşte numai în acest text şi înseamnă „a mânca cu lăcomie” sau „a devora”.

Pentru aceasta s-a dat lui Esau numele Edom. De la ’adom, „roşu”. Nu este nici o nepotrivire în a i se atribui numelui lui atât roşeaţa pielii sale (v.25), cât şi culoarea roşie a lintei. În felul acesta, numele îi era de două ori potrivit. Arabii sunt încă doritori să dea supranume de acest fel persoanelor renumite. Edomiţii sunt amintiţi mult mai des în inscripţiile egiptene şi asiriene decât Izraeliţii. În Egipt, numele de Edom apare ca ’Aduma şi în textele cuneiforme ca Udumu.

Geneza 25:31 31. Vinde-mi astăzi dreptul tău de întâi născut. Iacov cunoştea din profeţia îngerului, făcută înainte denaşterea lor (PP 23; PP 178), cele cu privire la el şi fratele său. Acum a profitat de ceva ce i-a apărut a fi o ocazie prielnică, deşi neobişnuită. Sub legislaţia mozaică, privilegiile întâiului născut erau: (1) succesiunea la autoritatea oficială a tatălui, (2) moştenirea unei duble părţi din averea tatălui, (3) privilegiul de a deveni preotul familiei (vezi Exod 22,29; Numeri 8,14-17; Deuteronom 21,17). Pentru urmaşii lui Avraam, dreptul de întâi născut cuprindea de asemenea: (1) moştenirea făgăduinţei Canaanului, (2) cinstea de a fi un strămoş al Seminţei făgăduite.

Propunerea lui Iacov a fost fără scrupule şi vrednică de dispreţ. Ea descoperă, totodată şi un spirit de nerăbdare, şi o lipsă de încredere în providenţa conducătoare a lui Dumnezeu, asemănătoare cu aceea manifestată de Avraam în căsătoria lui cu Agar (Geneza 16,3). Condiţiile de vânzare ale lui Iacov au fost pretenţioase, egoiste şi josnice. Teoria că scopul scuză mijloacele nu are aprobarea cerului (vezi Matei 4,3, 4; DA 121, 122). Dumnezeu nu putea să aprobe fapta, însă El a condus-o la finala împlinire a scopului Său.

Geneza 25:32 32. Sunt pe moarte. Traducerea KJV lasă impresia că Esau voia să spună: „Voi muri de foame dacă nu primesc de îndată să mănânc. În cazul acesta, dreptul meu de întâi născut nu mi-ar mai folosi la nimic. Estedeci mai bine să primesc hrană şi să trăiesc mai departe fără dreptul de întâi născut, decât să mor acum când mă aflu în posesia lui”. Mulţi comentatori au urmat acest mod de a raţiona. O altă explicaţie înţelege că această expresie înseamnă: „Mai de vreme sau mai târziu eu, oricum, trebuie să mor, şi atunci nu are nici o importanţă dacă am dreptul de întâi născut sau nu”. Interpretarea de pe urmă pare mai plauzibilă în lumina cuvintelor din v.34, că el „a nesocotit dreptul său de întâi născut”. Fiind nepăsător în ce priveşte binecuvântările care urmau să fie ale lui, Esau le-a privit ca neînsemnate şi de aceea nu a fost vrednic de ele (PP 181).

Geneza 25:33 33. Jură-mi. Este greu să aperi purtarea lui Iacov în această afacere. Atitudinea şi cuvintele lui descoperă premeditarea (PP 179). Este o greşeală periculoasă şi uneori fatală a anticipa şi a alerga înaintea Providenţei care, la timpul potrivit şi fără contribuţia omenească, va împlini scopul divin.

Geneza 25:34 34. A nesocotit dreptul lui de întâi născut. Pentru Esau singurul lucru de valoare a fost satisfacerea momentană a poftei; binecuvântările spirituale viitoare păreau îndepărtate şi ireale. Prin acest fapt, el s-a dovedit a fi „lumesc” [(nereligios) Evrei 12,16], insensibil la lucrurile spirituale. El nu se îngrijea de nimic decât de satisfacerea dorinţelor senzuale. Ca şi un animal fără minte, şi-a întemeiat hotărârile sale doar pe semnificaţia consideraţiilor de moment. Măsura până la care o persoană este dispusă să jertfească dorinţele prezente pentru bunuri viitoare este un indicator precis al maturizării emoţionale şi spirituale. Pe această bază,numai creştinul poate deveni întotdeauna matur pe deplin, pentru că numai el este dispus să piardă tot ce are de oferit această viaţă, ca să poată fi considerat vrednic pentru viaţa care va veni (vezi 2 Corinteni 4.17.18; Filipeni 3,7-15; Fapte 20,24; Luca 20,34.35; Evrei 11,10). Felul uşuratic în care Esau şi-a vândut dreptul de întâi născut pentru un blid de linte a dovedit că el nu era potrivit ca să devină moştenitorul milostivei făgăduinţe a lui Dumnezeu. În timp ce purtarea lui Iacov nu poate fi trecută cu vederea, aceea a lui Esau

merită condamnarea cea mai severă. Iacov s-a pocăit şi a fost iertat; Esau nu a primit iertarea, pentru că pocăinţa lui a constat numai dintr-un regret pentru rezultatele faptei lui necugetate, nu pentru fapta în sine (Evrei 12,16, 17; PP 181).

Comentariile lui Ellen G. White

19-34 PP 177-179; SR 87

23 PP 181, 196; SR 88

28 PP 177

29-33CH 110

29-34 2T 38

32 PP 179

34 PP 179, 208

Geneza 26:1 1. A venit o foamete. O foamete la fel ca aceea care a avut loc pe vremea lui Avraam (vezi cap. 12,10). Cea mai fertilă regiune din Gherar nu a fost lovită de secetă, cum a fost semi-aridul Negeb. Despre prezenţa filistenilor în Canaan în acea vreme, vezi comentariul pentru cap. 21,32. Nu se ştie dacă Abimelec şi Picol (Geneza 26,26) sunt aceleaşi persoane din în cap. 20,2 şi 21,22 sau simple titluri însemnând, respectiv, „rege” şi „comandant de oaste”, mai probabil că ultima variantă este adevărată (vezi comentariul pentru cap. 20,20; 21,22).

Geneza 26:2 2. Domnul i s-a arătat. Acesta este primul raport despre descoperirea divină acordată lui Isaac. Mai multe făgăduinţe făcute înainte lui Avraam i-au fost repetate acum lui Isaac (vezi cap. 12,3; 15,5; 22,17-18).

Geneza 26:5 5. Avraam a ascultat. Ascultarea tatălui este dată aici ca motiv pentru binecuvântările care aveau să sereverse peste fiu. Aceasta presupune şi o făgăduinţă care arată că un comportament asemănător al lui Isaac vaaduce rezultate similare. Iacov spune că credinţa lui Avraam, pentru care a fost pe drept lăudat de Pavel (Romani 4,1-5), a fost completată prin ascultarea sa (Iacov 2,21-23). Nici credinţa, nici ascultarea nu sunt complete una fără cealaltă.

Porunca Mea. Ori de câte ori Dumnezeu vorbea, Avraam asculta întotdeauna fără întârziere (Geneza 12,1-4; 22,1-3).

Poruncile Mele. „Porunci” se referă la precepte date de Dumnezeu (1 Samuel 13,13; 1 Regi 13,21), de un tată (Proverbe 4,1, 4; 6,20), de un rege (1 Regi 2,43; 2 Regi 18,36) sau de un învăţător (Proverbe 2,1; 7,1, 2). Astfel de precept, să umble fără prihană înaintea lui Dumnezeu îi fusese prescris lui Avraam la vârsta de 90 de ani (Geneza 17,1).

Orânduirile Mele. Aceasta se referă la legi divine, atât ceremoniale (Exod 13,10; Numeri 9,14, etc.), cât şi morale (Deuteronom 4,5, 8.14; 6,24; etc.)

Legile Mele. Instrucţiunile etice, cât şi preceptele ceremoniale şi spirituale (Iov 22,22; Isaia 8,16, 20).

Acest verset conţine majoritatea cuvintelor ebraice care se referă la legile şi poruncile divine. Avraam le-a păzit pe toate cu sârguinţă fie că veneau direct de la Dumnezeu, fie că au fost transmise de la generaţiile trecute. El şi-a propus în inima lui să asculte de Dumnezeu fără rezerve. Acolo unde greşea, se apropia de Dumnezeu cu jertfa de pocăinţă ,adusă pe altarul inimii sale (vezi Evrei 7,25; 8,1-4). El a părăsit ţara natală,

l-a adus jertfă pe fiul său, a îndeplinit ritualul circumciziei, a plătit zecime. Cu siguranţă că acelaşi lucru trebuie să fi fost adevărat cu privire la alte aspecte ale Legii lui Dumnezeu, neamintite în mod deosebit în legătură cu istoria vieţii lui. Însăşi mărturia lui Dumnezeu arată cu siguranţă că Avraam a fost credincios în păzirea Sabatului, după cum a fost şi în alte lucruri, aşa cum ar fi plătirea zecimii.

Geneza 26:7 7. Este sora mea. După cum Avraam declarase că soţia sa era sora lui (cap. 12,11.12; 20,2.11), la fel a procedat şi Isaac, dar felul în care a ocrotit-o Dumnezeu pe Rebeca a fost foarte diferit de acela în care a fost ocrotită Sara. Nimeni, nici măcar nu s-a atins de ea. Această experienţă şi încă una (cap. 25,28) sunt singurele cazuri de deviere de la corectitudinea strictă raportate în viaţa lui Isaac. Fiindu-i ruşine de propria purtare, poate că Avraam nu l-a avertizat pe Isaac printr-o povestire a greşelilor lui în privinţa aceasta. Mult mai probabil, totuşi, că Avraam îi spusese lui Isaac, dar, aşa cum se întâmplă adesea, Isaac avea să înveţe lecţia pentru sine prin experienţă amară. Cât de adesea păcatele părinţilor sunt perpetuate în copiii lor! Dar slăbiciunile ereditare nu-i scutesc niciodată pe copii de responsabilitatea pentru propriile greşeli (Ezechiel 18,20).

Geneza 26:12 12. Rod însutit. Cu toate că patriarhii, în general vorbind, au trăit o viaţă semi-nomadă, obiceiurile lorse deosebeau în mod considerabil de acelea ale beduinilor de astăzi. Ultimii nici nu cultivau pământul, nici nu aveau cirezi mari de vite ca patriarhii. Deşi valea Gherar este deosebit de fertilă, un venit de o sută de ori mai mare la producţia de cereale este aproape maximul pentru Palestina, unde acesta este în mod normal de la treizeci de cincizeci de ori (vezi Matei 13,23). Binecuvântarea specială a lui Dumnezeu a rămas asupra lui Isaac.

Geneza 26:15 15. Toate fântânile. Creşterea averii şi influenţei lui Isaac a stârnit invidia filistenilor, iar ei s-au gândit să-i facă rău. Filistenii au făcut neutilizabile fântânile pe care regele Gherarului le garantase în mod solemn lui Avraam pentru veşnicie (vezi cap. 21,25-32). Faptul de a avea acces la fântâni este lucrul cel mai important îndeşertul sudic al ţării Palestinei, iar fără de ele un proprietar de cirezi de vite trebuia să-şi caute păşune în altă parte.

Geneza 26:17 17. Isaac a plecat. Fiind un credincios, Isaac nu s-a certat, ci şi-a mutat tabăra spre răsărit de cetate, totuşi în aceeaşi vale de la care şi-a luat numele Gherar.

Geneza 26:22 22. S-a mutat de acolo. Om al păcii, Isaac nu dorea să intre în necaz din cauza fântânilor pe care le-ausăpat oamenii lui şi s-a mutat de fiecare dată când drepturile sale îi erau contestate. Cea de-a treia fântână nouă se pare că a fost destul de departe de Filisteni, deoarece acolo l-au lăsat în pace, motiv pentru care a numit-o Rehobot, „lărgime”. Izvorul este identificat cu actualul er-Ruchebeh, la 20 mile sud-vest de Beer-Şeba din Wadi Ruchebeh, care perpetuează astăzi numele pe care l-a primit de la Isaac.

Geneza 26:23 23. De acolo s-a suit. Din unele motive neexplicate, Isaac s-a mutat după un timp spre nord şi s-a aşezat la Beer-Şeba, unde locuise cândva Avraam (cap. 21,33; 22,19). Dumnezeu S-a arătat aici lui Isaac, noaptea, şi a reînnoit legământul făgăduinţei.

Geneza 26:26 26. Abimelec a venit la el. Când a avut loc legământul de mai înainte, Isaac era în vârstă de vreo trei ani (cap. 21,8.22; vezi şi comentariul pentru cap. 21,8). Al doilea legământ a avut loc cu vreo 97 de ani mai târziu (cap 25,26; 26,34). De aceea, este probabil că Abimelec din cap. 26,26 nu este persoana amintită în cap. 21,22. Când căile unui om îi sunt plăcute Domnului, chiar şi vrăşmaşii lui vor fi în pace cu el (Evrei 16,7). Noul rege al Gherarului i-a propus acum un legământ care era în realitate o reînnoire a legământului iniţial dintre Avraam şi un rege anterior al Gherarului. În ciuda nedreptăţii pe care o suferise Isaac din partea lor, el, ca un om iubitor de pace, a fost fericit să încheie un nou pact de prietenie cu Abimelec. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm cum s-a simţit Isaac, când Abimelec, în mod neruşinat, se lăuda cu bunătatea şi cinstea

lui de până aici. Faptul că nu avusese loc violenţă, când servii lui Abimelec distruseseră mai multe fântâni şi răpiseră de la Isaac cel puţin încă alte două, se datora exclusiv retragerii paşnice a lui Isaac. Deşi Isaac nu putea să uite aceste experienţe amare, el nu le-a amintit. El avea o inimă largă, un spirit mărinimos. Deşi aici nu se menţionează, se presupune că au fost jertfite animale şi s-au împlinit ceremoniile obişnuite (vezi cap. 21,27).

Geneza 26:33 33. El a numit-o Şiba. Servii lui Isaac l-au informat despre succesul lor, descoperind o nouă fântână chiar în ziua aceea, iar el i-a pus numele Şiba, care înseamnă „jurământ”, spre aducerea aminte a legământului cu Abimelec. Declaraţia „de acea s-a pus numele cetăţii Beer-Şeba”, nu trebuie să discrediteze faptul că Avraam dăduse deja locului chiar numele acesta (cap. 21,31). Acum exista un motiv în plus pentru a perpetuanumele atribuit locului cu un secol mai înainte. După cum legământul dintre Abimelec şi Isaac era numai o reînnoire a acelui legământ vechi, tot aşa numele Şiba dat de Isaac fântânii celei noi a fost o reafirmare a vechiului nume Beer-Şeba.

Geneza 26:34 34. La vârsta de 40 de ani, Esau. La greutăţile lui Isaac cu filistenii s-a mai adăugat acum şi o cruce de familie care i-a provocat o tristeţe adâncă şi îndelungată. Esau, care deja îşi dovedise nepăsarea faţă de principiile religioase, nu a văzut nici un motiv de a se sfătui cu părinţii săi în ce priveşte alegerea unei soţii, sau să aibă de gând să se mai îngrijească de întemeierea unei căsătorii cu cineva dintre rudele lui din Mesopotamia. Când era în vârstă de 40 de ani, şi tatăl său de 100 (cap. 25,26), el a luat în căsătorie două femei hetite, deodată, sau aproape deodată. Făcând aşa, el a sfidat pe faţă principiile conducerii paterne cu privire la căsătoria cu păgânii şi cu privire la monogamie.

Numele soţiilor lui Esau, ca şi acelea ale taţilor lor, sunt semitice. Iudita înseamnă „cea lăudată”, Beeri, „fântâna mea”, Basmat, „aromă” şi Elon „cel puternic”. Aceste nume sugerează că cele două familii hetite trebuie să fi locuit oarecare vreme în Canaan şi adoptaseră limba canaaniţilor. Despre prezenţa hetiţilor în Palestina sudică în această perioadă timpurie vezi comentariul pentru cap. 20,1.

Geneza 26:35 35. Au fost o pricină de mare amărăciune. Aceste două femei, după cum arată în mod clar textul ebraic, au ajuns, literal, „o amărăciune a spiritului” pentru părinţii lui Esau. Căile lor stricate şi rele, religia lor idolatră şi înclinaţiile lor nespirituale şi frivole au adus dureri de inimă pentru Isaac şi Rebeca. Această lume nefericită nu cunoaşte o durere mai mare decât aceea pe care o pot aduce copiii.

Comentariile lui Ellen G. White

3 1T 203

5 PP 140, 154, 363, 370; SR 146

24 2T 271

34,35 PP 179

Geneza 27:1 1. Isaac îmbătrânise. Din considerentele următoare, Isaac trebuie să fi fost în vârstă de 137 de ani când au avut loc evenimentele descrise în acest capitol. Esau era deja căsătorit (v.46). Aceasta s-a întâmplat când Isaac avea 100 de ani (vezi cap. 26,34; 25,26). Dar, după cum se va vedea, evenimentele raportate aici trebuie să se fi întâmplat mult mai târziu după aceea. Iacov era de 130 de ani când a mers în Egipt (cap. 47,9),iar fiul său Iosif de 39. Aceasta reiese clar din faptul că cel din urmă era de 30 de ani când a intrat în slujbă la Faraon (cap. 41,46) şi că din acel timp trecuseră 7 ani de belşug şi 2 ani de lipsă (cap. 41,54; 45,6). Aceşti nouă ani trebuie să fie adăugaţi la cei 30, ceea ce face ca Iosif să fie în vârstă de 39 de ani. Prin urmare, Iacov a fost în vârstă de 91 de ani când s-a născut Iosif. Aceasta a avut loc la sfârşitul celor 14 ani de slujire a lui Iacov în casa lui Laban (cap. 29,18.27; 30,25); de aceea, Iacov era în vârstă de 77 de ani când a fugit în Haran. Deoarece fuga lui Iacov probabil că urmat curând după întâmplările din acest capitol şi tatăl său Isaac

era în vârstă de 60 de ani când s-a născut Iacov (cap. 25,26), vârsta lui Isaac din cap. 27 trebuie să fi fost de vreo 137 de ani. Isaac a mai trăit timp de încă 43 de ani până la înaintata vârstă de 180 de ani (cap. 35,28).

Geneza 27:4 4. Ca să te binecuvânteze sufletul meu. Deoarece Ismael, fratele său vitreg, mai mare cu 14 ani decât el (cap. 16,16; 21,5) murise la vârsta de 137 de ani (cap. 25,17), propriile slăbiciuni ale vârstei se poată că i-au sugerat gândul apropierii de moarte. Fără să ia în considerare instrucţiunile lui Dumnezeu cu referire la cei doi copii înainte de naşterea lor şi fără să ţină seama de faptul că Esau a vândut dreptul de întâi născut şi de căsătoriile lui canaanite, Isaac după câte se pare a persistat în preferinţa lui pentru Esau. Această preferinţăfiind întărită prin gustul lui pentru vânat (cap. 25,28), era firesc să ceară „carne de vânat” pentru a sărbători împrejurarea.

Geneza 27:5 5. Rebeca a ascultat. Ce motive au împins-o să acţioneze în felul acesta? Ei i s-a părut că alegerea lui Dumnezeu pentru Iacov avea să fie zădărnicită. Intenţia lui Isaac era clară, şi aceasta era împotriva voinţei descoperite a lui Dumnezeu. După câte s-ar părea, ea a tras concluzia că nici raţiunea, nici discuţia nu aveau să schimbe hotărârea lui. Considerând că Dumnezeu are neapărată nevoie de ajutorul ei, Rebeca a luat lucrurile în propriile mâini. Ea a recurs la un rău în speranţa să îndrepte un altul. Ei i s-a părut o criză reală şi urgentă. Isaac, socotind că era pe patul lui de moarte, se hotărâse să-i transfere lui Esau dreptul de întâi născut. Prin trimiterea lui Esau la câmp după vânat, el începuse procesul de transfer, care, devenit complet, avea să fie irevocabil. Ce avea ea de făcut? Era în puterea ei să prevină ceva ce ei i se părea un rău irevocabil. Aceasta era ultima ei ocazie de a acţiona şi, dacă avea să o lase să scape, orice speranţă ar fi fost pierdută. Să se abţină de la acţiune, când era în puterea ei să remedieze situaţia, şi să se încreadă doar ca Dumnezeu să desăvârşească toate lucrurile la timpul şi după propria Lui găsire cu cale, i se părea cu neputinţă. Printr-un astfel de raţionament, ea a căutat să se convingă pe sine că, pentru a asigura sfârşitul care se dorea, orice mijloace erau justificate. Nu Îl ajuta ea pe Dumnezeu să împlinească propriul scop exprimat atât de clar? Dacăfăcând aşa avea să comită păcat, nu va fi Dumnezeu obligat să o ierte? Când oamenii îşi pun toată inima într-olucrare care nu este în acord cu cel mai strict nivel de dreptate, inimile lor nesăbuite se întunecă. Albul arată negru şi răul arată bun. Ori de câte ori ceea ce Dumnezeu a spus în mod clar că este rău pare a fi bun, putereahipnotică a ispititorului este completă (Geneza 3,6; Romani 1,21.22; Isaia 5,20; Mica 3,2).

Geneza 27:12 12. Peste mine blestemul. Rebeca a liniştit teama de blestem a lui Iacov, pe care tatăl său putea să-l pronunţe asupra lui, dacă înşelăciunea lui ar fi descoperită. Ea era tot atât de hotărâtă în calea ei, pe cât era Isaac într-a lui. Concentrată asupra asigurării a ceea ce ei i se părea de o valoare supremă, şi care era aproape să-i scape de sub control, ea avea să ia în considerare preţul mai târziu, dar nu acum. Pentru prezent avea importanţă doar un singur lucru. Ea era atât de sigură de succesul strategiei sale, fără să aibă nici o teamă de posibilitatea vreunui blestem.

Geneza 27:14 14. Iacov s-a dus. Iacov s-a asociat la planul ei şi s-a dus să aducă iezii. Aceştia nu erau de soiul european obişnuit, a căror piele ar fi cu totul nepotrivită pentru o astfel de înşelăciune. Ei erau iezi de cămile din Orient, al căror păr negru ca mătasea era uneori folosit ca înlocuitor al părului omenesc.

Obiecţia lui Iacov arată că el nu a fost atât de mult îngrijorat de fapta rea, cât de riscul descoperirii. Natura omenească degenerată se îngrijorează mai puţin de păcat, decât de rezultatele acestuia. Numai Duhul lui Hristos poate împărtăşi omului o inimă care se căieşte şi se pocăieşte, pentru a face binele cu îndrăzneală şipentru a se încrede cu bucurie în Dumnezeu în ce priveşte rezultatele unui astfel de comportament (vezi 2 Corinteni 7,10, Mica 6,8). Iacov a uneltit ani de zile să obţină binecuvântarea râvnită, iar acum, când era aproape să-i scape, a fost nevoie doar de o mică stăruinţă din partea Rebecii pentru a transforma ezitarea lui într-o cooperare activă. Propriile dorinţe nesfinţite l-au făcut o victimă uşoară pentru vicleniile ispititorului.

Geneza 27:19 19. Eu sunt Esau. Sarcina de a-l convinge pe tatăl său nu era cu nici un chip uşoară, sau sigură de succes. Anunţându-şi sosirea, Iacov a fost confruntat cu mai multe întrebări stânjenitoare. Pentru împlinirea obiectivului său a fost nevoie de o înşelăciune după alta. El a declarat că este Esau şi carnea de iezi că este

vânat, iar grabnica lui întoarcere i-a atribuit-o presupusei binecuvântări a lui Dumnezeu.

Geneza 27:24 24. Tu eşti, deci, fiul meu Esau? Simţul pipăitului lui Isaac trebuie să fi fost afectat în mod serios, fie de slăbiciune, fie de vârstă. Pe de altă parte, simţul auzului era încă ascuţit şi l-a făcut să fie bănuitor din cauza glasului lui Iacov. Însă mirosul de câmp şi pădure al hainelor lui Esau (v.15) părea să confirme atingerea mâinilor păroase ale fiului său. În cele din urmă, aroma cu miros plăcut a „mâncării gustoase” (v.9) a incitat apetitul său, şi el a îndepărtat temerile sale. El nu putea să vadă, dar pipăitul, gustul şi mirosul dominau auzul. Greşeala originală care condusese la această înşelătorie era propria greşeală a lui Isaac. Ba mai mult, el continuase în mod deliberat cu planul său de a învesti pe Esau cu dreptul de întâi născut, împotriva poruncii divine contrare şi, din cauza aceasta, Dumnezeu a îngăduit ca el să fie înşelat (vezi 1 Samuel 28,6; 1 Regi 14,1-6; Fapte 5,1-11).

Geneza 27:27 27. L-a binecuvântat. Binecuvântarea însăşi, ca şi toate declaraţiile de acest fel (vezi Geneza 49, Deuteronom 33), este în stilul poetic ebraic. Acesta constă în propoziţii paralele al căror stil şi gramatică sunt specifice poeziei. Mirosul de câmp şi pădure al hainelor pe care le purta Iacov au sugerat minţii patriarhului un tablou al viitorilor urmaşi ai fiului său. Lui Isaac i se părea că îl vede în posesia Ţării Făgăduinţei şi în deplina bucurie a binecuvântărilor ei însoţitoare. O menţiune specială este făcută despre „roua din cer”, pentru că în ţările răsăritene, unde ploaia este atât de puţină, roua este indispensabilă pentru creşterea roadelor pământului. Ea este adesea amintită ca un izvor de binecuvântare (Deuteronom 33,13.28; Osea 14,5;Zaharia 8,12).

Geneza 27:29 29. Să-ţi fie supuse popoarele. Iacov trebuia să fie domn nu numai asupra fraţilor lui în sensul larg al tuturor rudelor lui, ci şi asupra popoarelor străine. Această binecuvântare vizează concepţia stăpânirii universale, care a fost într-adevăr planul original al lui Dumnezeu pentru Israel (vezi Deuteronom 4,6; 28,10; 2 Cronici 9,22, 23; Psalmi 126,3; Zaharia 2,11; 8,22.23; 14,16; COL 289, 290).

Geneza 27:32 32. Cine eşti tu? Iacov a primit binecuvântarea şi a plecat îndată de la tatăl său, când a intrat Esau. Trebuie ca şocul să-l fi zguduit pe Isaac. După cum s-ar părea, el a văzut în incident intervenţia Providenţei şi a considerat că o încercare din partea lui de a continua să acţioneze împotriva voinţei lui Dumnezeu ar fi zadarnică. El ştia că nu poate face acest lucru, de aceea, nu avea nici să retragă binecuvântarea de la Iacov, nici să caute să-i aplice un blestem. Probabil că Isaac a înţeles propria răspundere pentru această situaţie rea şinu l-a mai mustrat pe Iacov? După cum Esau lucrase independent de părinţii săi în alegerea unei soţii, tot aşa Isaac lucrase independent de Dumnezeu în încercarea de a-l alege pe moştenitorul său. Asemenea lui Balaam, Isaac s-a văzut neputincios să întoarcă binecuvântarea lui Dumnezeu de la cineva menit să o primească (vezi Numeri 22,35; 23,8.11.12).

Geneza 27:36 36. Nu degeaba i-au pus numele Iacov. Cu privire la semnificaţia numelui lui Iacov, vezi comentariul pentru cap. 25,6. Esau a plâns amar pentru că Iacov îl înşelase acum, a doua oară. Este adevărat că Esau vânduse dreptul său de întâi născut lui Iacov, dar acum îşi recunoştea prea târziu nebunia. Iacov, profitând de el, a văzut acum că fapta lui a fost într-adevăr o hoţie.

Geneza 27:38 38. Nu ai decât această singură binecuvântare, tată? La drept vorbind, Dumnezeu are binecuvântări fără margini pe care este gata să le acorde cu mână largă. Dacă Esau ar fi înţeles că defectuosul lui caracter l-a descalificat de a primi binecuvântarea şi că aceasta putea să fie a lui numai printr-o schimbare de atitudine, binecuvântările lui Dumnezeu pentru Avraam şi Isaac ar fi putut să fie şi ale lui (vezi Ieremia 18,7-12). Însă nu aceste gânduri stăpâneau mintea lui Esau când vorbea. El râvnea după binecuvântare fără nici o intenţie dea accepta obligaţiile care o însoţeau. Ca şi fiul cel mai mare din parabola fiului risipitor, el era gelos şi nu voia să-i fie acordată favoarea fratelui său mai tânăr (Luca 15,29).

Esau a ridicat glasul şi a plâns. Ca răspuns la continua rugăminte a lui Esau „n-ai păstrat nici o

binecuvântare pentru mine?”, Isaac a repetat în esenţă binecuvântarea prezentată asupra lui Iacov şi i-a spus lui Esau că pentru el nu mai putea face nimic. Când chiar şi tatăl său, prietenul lui cel mai bun, părea să se întoarcă împotriva lui, Esau s-a trezit în cele din urmă la teribila înţelegere a totalei lui lepădări de Dumnezeu.Lacrimile lui au exprimat durere pentru pierderea suferită, dar nu pentru purtarea care a făcut inevitabilă această pierdere. Lacrimile lui au fost fără efect, pentru că el nu mai era capabil de o pocăinţă adevărată (vezi Evrei 12,17). Ca o prăpastie de netrecut, caracterul lui nedesăvârşit stătea între el şi înţelegerea a ceea ce acum i se părea a fi de o valoare de neasemuit (vezi Ieremia 8,20; Luca 16,26; COL 271).

Geneza 27:39 39. Tatăl său a răspuns. Mişcat de plânsul patetic al iubitului său fiu Esau, Isaac s-a supus faţă de pasionatul lui apel. Isaac a vorbit încă o dată, poate prin inspiraţie de data aceasta, despre soarta viitoare a lui Esau. Totuşi, această declaraţie nu este numită o „binecuvântare”. În realitate, acesta era un blestem atenuat.

Locuinţa ta. Literal, „locuinţa ta va fi (de la, min) grăsimea pământului şi (de la) roua cerului”. După KJV, „binecuvântarea” lui Esau apare să fie în mod substanţial o repetare a binecuvântării vremelnice dată lui Iacov. Există, la drept vorbind, unele deosebiri importante, ca omisiunea lui „grâu şi vin din belşug” şi a numelui lui Dumnezeu.

Traducerea KJV este gramatical posibilă. Totuşi, prepoziţia „de la”, min, înseamnă şi „departe de”. Atunci ceea ce a înţeles Isaac a fi „locuinţa ta va fi departe de grăsimea pământului şi departe de roua cerului”, semnificaţie care, în contrast cu ţara Canaanului, căminul edomiţilor ar fi o regiune nefertilă. O astfelde traducere nu numai că este în acord cu construcţia ebraică, ci este în mod hotărât mult mai potrivită cu contextul şi cu faptele istorice: (1) Aceasta este o potrivită descriere a caracterului de tristeţe şi de asemănare de deşert a Idumeii, căminul urmaşilor lui Esau. (2) Aceasta corespunde şi cu afirmaţia lui Isaac că orice binecuvântare fusese deja acordată lui Iacov şi evită să o mai întoarcă de la el (v.33, 37). (3) Aceasta explică jocul de cuvinte „grăsime” şi „rouă” care descriu aici o stare de lucruri hotărât opusă aceleia declarată a fi partea sorţii lui Iacov (v.28). Această interpretare tratează prepoziţia min din v.39 în mod deosebit de acea din v.28. Totuşi, frazeologia diferită a celor două versete sugerează că în v.39 Isaac face un joc de cuvinte mai înţelept. Faptul că Isaac nu aminteşte aici numele lui Dumnezeu arată că această pronunţare a fost făcută din autoritatea proprie şi nu prin inspiraţie – cum a fost acea adresată lui Iacov.

Geneza 27:40 40. Din sabia ta. Modul de viaţă şi ocupaţie al edomiţilor a fost bine adaptat ţării lor. Această prezicere şi-a găsit împlinirea în dispoziţia feroce şi iubitoare de război a edomiţilor, care îşi câştigau existenţaprin vânat şi prin controlul prin forţă al căilor comerciale.

Vei sluji fratelui tău. Făgăduinţa pentru Esau viza o luptă de eliberare de Iacov, neîncetată, dar nu întru totul fără succes. Aceasta a fost o repetare a unei preziceri divine făcută înainte de naşterea lor (cap. 25,23). Istoria Edomului este în mare măsură o repetare a sclaviei faţă de Israel, apoi revoltă din cauza lui Israel, şi apoi recucerirea de către Israel. După o lungă perioadă de independenţă, edomiţii au fost învinşi de Saul (1050-1011 î.Hr.) (1 Samuel 14,47), mai târziu au fost subjugaţi de David (1011-971) (2 Samuel 8,14). În ciuda unei încercări de revoltă sub Solomon (971-931) (1 Regi 11,14-22), ei au rămas supuşi regatului lui Iuda până pe timpul lui Ioram (854-841), când s-au răzvrătit (2 Regi 8,20-22). Ei au fost din nou subjugaţi deAmaţia (796-767) (2 Regi 14,7-10; 2 Cronici 25,11-14) şi au rămas în subjugare sub Ozia (790-739) şi Iotam (750-731) (2 Regi 14,22; 2 Cronici 26,2). (Controlul Elat-ului la partea de sus a Golfului Aquaba era egal cu controlul întregului Edom). De abia pe timpul domniei lui Ahaz (735-715), edomiţii au scuturat jugul regilor lui Iuda (2 Regi 16,6; 2 Cronici 28,16-17). Totuşi, în cele din urmă, ei au fost complet cuceriţi de Ioan Hyrcanus pe la anul 126 î.Hr., obligaţi să accepte circumciziunea şi încorporaţi în statul iudaic (Iosif, Antichităţi, XIII, 9.1; XV, 7.9). Într-o perioadă mai târzie, prin Antipater şi Irod, o dinastie idumeană a stăpânit Iudeea cu binecuvântarea Romei.

Prezicerile lui Isaac cu privire la cei doi fii ai săi au fost, astfel, împlinite în mod exact (Evrei 11,20). Binecuvântarea asupra fiecărui fiu a constituit o profeţie. Deşi Isaac a fost înşelat când a vorbit cu privire la Iacov, ceea ce a spus a fost totuşi inspirat, iar Iacov a rămas binecuvântat (Geneza 22,27-33). Faptul că aceasta a fost aşa nu înseamnă aprobarea divină asupra actului de înşelăciune, pentru că Dumnezeu nu este dependent de artificii pentru a împlini voinţa Sa. Dumnezeu nu a ordonat actul de înşelăciune, El l-a respins.

Binecuvântarea a venit asupra lui Iacov, nu din cauza înşelăciunii, ci în ciuda ei.

Părinţii şi copiii au greşit cu toţii, iar ca rezultat fiecare a suferit în felul lui. Înfăptuitorii înşelăciunii aufost despărţiţi de îndată şi pentru totdeauna. Rebeca a fost nevoită să-şi trimită pe iubitul ei fiu departe de casa tatălui său într-o ţară străină, ca să nu-l mai vadă niciodată. Iacov a suferit pentru păcatul împotriva fratelui său prin 20 de ani de exil, timp în care el a fost înşelat şi dezamăgit în repetate rânduri. Ba mai mult, ela plecat de acasă complet sărac. Isaac, prin succesul strategiei lui Iacov, a fost pedepsit pentru persistenţa în preferinţa lui pentru Esau în ciuda descoperirii voinţei lui Iehova. El avea să fie despărţit de fiul pe care-l trecuse cu vederea şi să aibă în faţa lui exemplul necredincios al fiului pe care el l-a îndrăgit aşa de orbeşte. Pentru dispreţul lui faţă de Dumnezeu şi lucrurile religioase, Esau a pierdut pentru totdeauna privilegiile conducerii familiei cuvenite întâiului născut. În ciuda jocului planurilor şi pasiunilor omeneşti, scopul lui Dumnezeu a fost îndeplinit.

Geneza 27:41 41. Zilele de bocet. Disperarea lui Esau s-a schimbat curând într-o ură de moarte faţă de fratele său, dar din respect pentru tatăl său, a hotărât să-l cruţe de durerea şi ruşinea intenţionatei fapte de fratricid. Crezând că boala tatălui său avea să sfârşească prin moarte timpurie, a amânat plănuita faptă de ucidere. Desigur că nu putea şti că tatăl său se va însănătoşi şi va mai trăi încă 43 de ani.

Geneza 27:43 43. Fugi la Laban. Poate că Esau era popular printre servitorii lui Isaac. Erau şi alţii care cunoşteau complotul lui. Când Rebeca a fost înştiinţată de unul dintre aceştia despre intenţia lui Esau, ea l-a sfătuit pe Iacov să meargă de bunăvoie în exil pentru „câtăva vreme”, socotind că firea şovăitoare a lui Esau va aduce oschimbare a inimii. Mai mult, prin fugă, Iacov ar admite tacit greşeala sa şi l-ar lăsa pe Esau aparent în posesiaaverii tatălui său la presupusa moarte iminentă a lui Isaac.

Geneza 27:45 45. Pentru ce să fiu lipsită de voi? Dacă Esau l-ar ucide pe Iacov, atunci cea mai apropiată rudă a celui din urmă era obligat, prin obicei, să-l omoare pe Esau. Poate că Esau se gândea că popularitatea lui în tabără l-ar ocroti de o astfel de eventualitate, mai ales după moartea tatălui său.

Geneza 27:46 46. M-am scârbit. Ca să obţină consimţământul lui Isaac faţă de planul ei, fără să rănească inima lui, spunându-i despre intenţiile criminale ale lui Esau, ea şi-a întemeiat propunerea pe un motiv legitim cu totul diferit. Isaac a fost gata să consimtă, pentru că el, ca şi Rebeca, era mâhnit din cauza nevestelor lui Esau (cap.26,35).

Comentariile lui Ellen G. White

1-46 PP 179-183; SR 88-89

1-4 PP 179

6 SR 88

6-8,30 PP 180

31-34 PP 181

34 SC 26

34-41CH 110

36 Ed 147; PP 181

41-43 Ed 147; PP 183, 237; SR 89

Geneza 28:1 1. Isaac a chemat pe Iacov. Consimţind la propunerea Rebecii, Isaac a luat iniţiativa trimiţându-l pe Iacov la Padan-Aram (vezi comentariul pentru cap. 25,20). Fie că ştia sau nu despre complotul lui Esau, Isaaca înţeles fără îndoială că ar fi bine pentru Iacov şi Esau să fie despărţiţi, până ce tensiunea de acasă avea să mai scadă.

Geneza 28:4 4. Binecuvântarea lui Avraam. Linia oficială a familiei avea să fie continuată prin Iacov. În consecinţă,binecuvântările făgăduite în mod repetat lui Avraam, erau acum încredinţate lui Iacov (vezi cap. 17,2-8; 22,16-18). El a plecat de acasă împovărat de vină, dar şi cu binecuvântarea tatălui său.

Geneza 28:5 5. Arameul. Vezi comentariul pentru cap. 25,20. Moise pune în mod deliberat numele lui Iacov înaintea celui al lui Esau, deoarece Iacov este acum nu numai în posesia drepturilor de întâi născut, ci şi a binecuvântării lui Avraam.

Geneza 28:9 9. Şi Esau s-a dus la Ismael. În binecuvântarea lui Iacov de către Isaac şi însărcinarea lui Iacov de a lua o soţie dintre rudele lor din Mesopotamia, Esau a înţeles adânc înrădăcinata neplăcere a părinţilor lui simţită faţă de soţiile sale hetite. Cu intenţia, fără îndoială, de a le face pe plac părinţilor lui, el a mers să aducăo soţie din familia bunicului său Avraam, după cum şi Iacov a fost instruit să facă din familia unchiului său după mamă, Laban. Mahalat sau Basmat (cap. 36,3), pe care el a luat-o de soţie, era înrudită cu Isaac, cum era şi Rahela, soţia lui Iacov, înrudită cu Rebeca, mama lui. Esau a luat-o în căsătorie pe nepoata tatălui său; Iacov pe aceea a mamei sale. Mersul lui Esau „la Ismael” trebuie să fie înţeles ca mersul la „familia lui Ismael”, pentru că Ismael murise cu vreo 14 ani înainte de acest moment (vezi comentariul pentru cap. 25,19;27,1).

Geneza 28:10 10. Iacov a plecat din Beer-Şeba. Iacov a plecat în ascultare de dorinţa mamei lui şi la porunca tatălui său (vezi Proverbe 1,8). Deşi în vârstă de 77 de ani (vezi Geneza 27,1), el încă îi respecta pe părinţii săi şi s-a supus faţă de autoritatea lor. Pilda filială a lui poate fi prea bine râvnită de orice fiu demn, oricând o astfel de purtare nu vine în conflict cu ascultarea faţă de Dumnezeu (Proverbe 6,20; Maleahi 1,6; Efeseni 6,1-3).

Spre Haran. Destinaţia lui Iacov a fost faimoasa cetate de pe râul Balik din Mesopotamia nordică. Aceasta era regiunea unde se aşezase Terah după ieşirea lui din Ur (Geneza 11,31). După vizita lui Eliezer cu aproape un secol înainte (PP 188), familia lui Betuel, cuprinzându-l pe Laban, locuia în „cetatea lui Nahor”, care nu era departe de Haran (vezi cap. 24,10). Aceasta arată o mutare din cetatea lui Nahor spre Haran, după ce Rebeca a părăsit căminul părintesc. Sfatul lui Rebeca către Iacov să meargă direct la Haran, mai degrabă decât la cetatea lui Nahor (cap. 27,43) dovedeşte că se ştia la Beer-Şeba că familia lui Laban făcuse această mutare.

Geneza 28:11 11. Într-un loc. La sfârşitul celei de-a doua zile, Iacov a ajuns în vecinătatea cetăţii Luz (v.19), vreo cincizeci de mile la nord de Beer-Şeba. El nu a preferat să stea peste noapte chiar în cetate de teama canaaniţilor. Ura faţă de ei, sugerată de Iosif Flavius ca motiv pentru neintrarea lui Iacov în cetate, probabil căeste de o mai mică importanţă.

Căpătâi. Literal, „regiunea capului lui”, sau „locul unde este capul”. De aceea, Iacov a luat o piatră şi a pus-o „sub capul său”, sau „ca o odihnă a capului”. O pernă în înţelesul cuvântului nostru se pare că era necunoscută celor din vechime. În multe ţări orientale, oamenii foloseau perne făcute din lemn, lut, piatră sau metal şi mai folosesc încă. În Egipt sunt păstrate multe exemplare de felul acesta. Deoarece erau făcute din material tare, nu era necesar pentru călător să poarte cu el o pernă. O piatră netedă era de ajuns. De aceea, nua fost un efort pentru Iacov să doarmă cu capul pe o piatră. Piatra este amintită aici în anticiparea folosirii ei în naraţiunea de mai târziu (v.22).

Geneza 28:12 12. A visat. Când Iacov stătea culcat acolo, obosit, singuratic şi trist, inima lui s-a îndreptat către Dumnezeu în rugăciune (PP 183). Acesta era fundalul mintal al visului lui. Numai după două zile lungi, în timpul cărora avusese ocazia să cugete asupra mersului lucrurilor şi să-şi înţeleagă propria slăbiciune, Dumnezeu i s-a descoperit. În providenţa lui Dumnezeu, întârzierea este adesea mijlocul folosit pentru curăţirea sufletului şi pentru a-l conduce pe un om să se predea fără rezerve îndurării şi harului lui Dumnezeu (vezi DA 200, 380-382). Scara era un simbol vizibil al neîntreruptei legături dintre Dumnezeu din cer şi poporul Său de pe pământ. Îngerii urcă spre a prezenta nevoile oamenilor înaintea lui Dumnezeu şi coboară cu făgăduinţe de ocrotire şi ajutor divin. Scara a apărut rezemându-se de pământ, unde stătea culcat Iacov, singur, sărac şi părăsit de oameni. Sus, în cer, stătea Iehova. Proclamându-se pe Sine lui Iacov ca Dumnezeu al părinţilor lui, El nu numai că i-a confirmat toate făgăduinţele părinţilor lui – posesiunea Canaanului, urmaşi numeroşi şi binecuvântare pentru toţi oamenii (vezi cap. 12,2.3; 13,14–17; 15,5.7, 16; 17,2–6, 16; 17,8; 18,18; 22,17, 18; 26,3.4.24) – ci a binevoit să-i acorde ocrotire în călătoria sa şi o reîntoarcere acasă cu bine. Deoarece împlinirea acestei făgăduinţe faţă de Iacov era încă departe, Dumnezeu a adăugat asigurarea fermă: „Nu te voi părăsi până ce nu voi face cele despre care ţi-am vorbit”.

Geneza 28:16 16. Domnul este în locul acesta. Afirmaţia lui Iacov nu este o dovadă, aşa cum sugerează unii comentatori, că Iacov credea că Dumnezeu apărea numai în anumite locuri consacrate şi că el a dat, din întâmplare, peste unul dintre acestea. Aceasta este, mai degrabă, o expresie de mirare şi de bucurie, aflând că în timp ce îşi închipuia că este singur, în realitate, era chiar în compania lui Dumnezeu. Afirmaţia lui Iacov era, într-un anumit sens, o auto-acuzare. El a recunoscut că lipsa de credinţă pricinuise gândurile de descurajare. Tocmai când se socotea cel mai părăsit, l-a descoperit pe Dumnezeu mai real şi mai aproape de el ca oricând.

Geneza 28:17 17. Cât de înfricoşat este locul acesta! Aceia cărora li s-a acordat privilegiul descoperirii lui Dumnezeu găsesc în inimile lor un simţământ de teamă sfântă. Isaia a fost cuprins de o convingere de vinovăţie atât de intensă, încât el s-a temut că-şi va pierde viaţa (Isaia 6,5). O experienţă asemănătoare i-a adus acum lui Iacov o amară înţelegere a stării lui păcătoase şi nedemne. În ciuda alarmării lui, el ştia că locul este „Casa lui Dumnezeu”, Bet-Elohim, o casă a păcii şi siguranţei.

Geneza 28:18 18. A luat piatra. Piatra care fusese perna lui a devenit un monument care să comemoreze descoperirea pe care o primise de la Dumnezeu. El a turnat ulei peste ea pentru a o consacra ca un memorial al îndurării care i s-a descoperit acolo (vezi Exod 30,26-30). Acest „stâlp” nu a fost făcut în nici un sens un obiect de închinare. Stâlpi de închinare existau printre canaaniţi, dar erau strict interzişi de Dumnezeu (vezi Levitic 26,1; Deuteronom 16,22). Totuşi, mai târziu, izraeliţii au călcat această interdicţie divină şi au ridicat stâlpi („chipuri”) ca obiecte de cult (vezi 1 Regi 14,23; 2 Regi 18,4; 23,14; 2 Cronici 14,3; 31,1; Osea 10,1.2;Mica 5,13). Aceasta nu înseamnă că orice stâlp ridicat avea o astfel de semnificaţie, după cum dovedesc următoarele exemple. Iacov a mai ridicat un alt stâlp care să amintească legământul său cu Laban (Geneza 31,45), şi încă unul a slujit să marcheze mormântul Rahelei (cap. 35,20). Mai târziu a ridicat şi Absalom unul care să perpetueze memoria sa (2 Samuel 18,18).

Geneza 28:19 19. Betel. Prin traducere, „Casa lui Dumnezeu”. Mai târziu, acest nume a fost aplicat la cetatea din apropiere, cunoscută ca Luz. Faptul că numele de Betel a fost dat la început numai locului unde era monumentul lui Iacov şi (cetăţii) Luz, reiese din Iosua 16,2, unde cele două locuri sunt despărţite în mod clar.Totuşi, în alte pasaje, Betel este folosit cu numele modern al vechii cetăţi Luz (vezi Geneza 35,6; Iosua 18,13;Judecători 1,23). Această schimbare de nume nu a fost făcută până ce izraeliţii nu au ocupat cetatea. Ea păstrează acest nume astăzi în forma lui arabă de Beitin.

Geneza 28:20 20. Iacov a făcut o juruinţă. Aceasta este prima juruinţă raportată. Făcând o juruinţă, un om se lega pe sine să facă anumite lucruri într-un anume fel. Deoarece împlinirea juruinţei lui Iacov depindea de puterea lui Dumnezeu şi pentru că a fost făcută faţă de Dumnezeu, ea a luat forma unei rugăciuni. Ea nu a fost făcută

într-un spirit de mercenar, ci din recunoştinţă, umilinţă şi încredere.

Dacă Dumnezeu. Această expresie, în nici un caz nu înseamnă în mintea lui Iacov îndoială cu privire faptul că Dumnezeu Îşi va ţine făgăduinţele Sale, sau că Iacov propunea condiţii lui Dumnezeu. El L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt. Deoarece Dumnezeu făgăduise atât de binevoitor să fie cu el şi să-l binecuvânteze, în ce-l privea el avea să fie credincios faţă de Dumnezeu (PP 187, 188). În semn adâncă apreciere, gândurile lui Iacov s-au îndreptat spre o modalitate concretă în care putea fi exprimată devoţiunea lui.

Pâine să mănânc. Iacov, care nu a ezitat să folosească mijloacele cele mai josnice în străduinţa de a-şi asigura partea cea mai mare de moştenire, cere acum în umilinţă nimic mai mult decât ocrotire, hrană, îmbrăcăminte şi o paşnică întoarcere în casa tatălui său. El avea să fie fericit să aibă strictul necesar din viaţă. Dorinţa lui după avere, lux, onoare şi putere a dispărut. Ce lecţie de umilinţă şi cât de bine o învăţase Iacov!

Geneza 28:21 21. Atunci... va fi. El Îl considera pe Dumnezeu ca pe Dumnezeul părinţilor lui. La drept vorbind, el Îlprimise cu mult timp în urmă pe Iehova ca Dumnezeul al său. Dacă în trecut el a depins în mare măsură de siguranţa căminului tatălui său, împrejurările au făcut acum necesară o legătură cu Dumnezeu mult mai personală şi reală pentru a avea tot ce primise ca dar până atunci în viaţă. El nu se adresa lui Dumnezeu pentru prima dată, dar era într-o părtăşie mai intimă şi mai matură cu El.

De aici înainte Iacov a dat dovadă de credincioşie faţă de Dumnezeu. El s-a supus stăpânirii divine şi I-a dat lui Dumnezeu omagiul unei inimi iubitoare şi recunoscătoare. Ce progres a făcut timp de 20 de ani între Betel şi Peniel! Harul stăpânea înăuntru, dar exista şi conflict. Tendinţele sale spre rău au rămas active şi, ocazional, el era înclinat să li se supună. Totuşi, principiile cele drepte câştigau în mod constant stăpânire asupra vieţii lui, şi el s-a întors în Canaan cu o încredere matură în Dumnezeu. Sub disciplina răbdătoare administrată de Dumnezeu, el a crescut constant în credinţă, până când din criza cea mare a vieţii sale la Mahanaim şi Peniel, a ieşit un „prinţ al lui Dumnezeu”.

Geneza 28:22 22. Piatra aceasta. Iacov a făcut cunoscută intenţia lui de a ridica în acest loc un altar pentru oficierea unui serviciu divin. Această hotărâre a adus-o la îndeplinire la mai mulţi ani după întoarcerea cu bine în ţara lui de naştere (vezi cap. 35,1.15).

Zecimea. Avraam şi Iacov au înţeles şi practicat amândoi plata zecimii (vezi cap. 14,20). Cuvintele luiIacov înseamnă că în trecut nu fusese obiceiul lui. Probabil că avusese puţine lucruri care să-i aparţină. Poate că spiritul lui de acaparare l-a făcut să fie nepăsător în a da zecimea. Oricum ar fi, el a făcut o juruinţă că de aici înainte va plăti în mod credincios zecimea, nu pentru a câştiga favoarea Cerului, ci din recunoaşterea smerită şi iertării şi favorii lui Dumnezeu. El a făcut să iasă în evidenţă făgăduinţa lui, zicând: „în mod sigur voi da”, literal „dând voi da”. Cu alte cuvinte, el va continua să o dea. Judecând după viaţa lui viitoare de credincioşie şi consacrare faţă de Dumnezeu, nu este nici un motiv de îndoială că juruinţa a fost ţinută în mod credincios. Faptul că Dumnezeu l-a binecuvântat pe Iacov atât de îmbelşugat în anii de mai târziu este o dovadă de credincioşie în această privinţă (vezi Maleahi 3,8-11). Timp de 77 de ani pare să nu fi fost un plătitor credincios al zecimii şi a părăsit Canaanul ca fugar sărac, cu nimic decât cu un toiag în mână, dar s-a întors 20 de ani mai târziu cu multe vite, turme, slugi şi o familie mare.

Fiecare creştin poate învăţa o lecţie esenţială pentru viaţă din experienţa lui Iacov. În timp de criză şi calamitate, el avea să chibzuiască dacă nu cumva binecuvântările cereşti au fost, poate, reţinute din pricina necredincioşiei în plata zecimii (vezi Hagai 1,6-11). Experienţa lui Iacov mărturiseşte că niciodată nu este prea târziu să se facă un nou început în această privinţă, nu pentru a câştiga favoarea lui Dumnezeu, ci ca un semn de iubire şi consacrare faţă de El. Binecuvântările cerului pot să coboare peste credinciosul sincer, cum s-a întâmplat şi în cazul lui Iacov. Marele scop al lui Dumnezeu în toate procedeele Sale cu omul este să dezvolte un caracter care va reflecta pe Acela al Creatorului lui.

Comentariile lui Ellen G. White

1-22 PP 183-188

2 PP 183

10-17 MH 436

11, 12 PP 183

12 AA 153, 512; DA 206, 311; FE 86, 270; GC 19; ML 156; PP 568; 3T 64; 4T 465; 5T 539; 6T 93;8T 130

12-14 SC 22

13-15PP 184; 4T 466

16 MH 226; 4T 466; 7T 193

16, 17 Ed 243; GW 179; LS 311; PK 49

16-22 PP 187

17 ML 286; MYP 265; PP 252; 5T 491; 6T 363

18 4T 466

20-22 4T 464

22 Ed 138; PP 188, 525; 3T 393

Geneza 29:1 1. Iacov a pornit la drum. Literal , „Iacov şi-a ridicat picioarele şi a plecat”. Aceasta înseamnă bucuriaşi reflectă starea de spirit în care l-a lăsat experienţa din noaptea precedentă. Întărit astfel în duhul lui, Iacov şi-a continuat călătoria spre „ţara celor ce locuiesc la Răsărit”, prin care nu trebuie să înţelegem nici deşertul arab, nici cel sirian, ci Mesopotamia superioară, la răsărit de râul Eufrat. În Biblie, popoarele „din răsărit” sunt, fără excepţie, aceia care locuiesc în Mesopotamia, sau în imediata ei vecinătate. Se pare că evreii se mulţumeau cu exprimări de direcţie aproximative. „Răsărit” putea să însemne orice direcţie între nord-est şi sud-est.

Geneza 29:2 2. O Fântână. După o călătorie de vreo 725 de km, care s-ar parcurge aproximativ în trei săptămâni, Iacov a ajuns în apropiere de Haran (v.4). Observaţia că piatra de pe gura fântânii era mare nu înseamnă că era nevoie de puterea unită a tuturor ciobanilor pentru a o da la o parte, deoarece Iacov a făcut aceasta singur(v.10). Ea sugerează, mai degrabă, un consens printre ciobani de a-şi adăpa vitele împreună. Scena de la fântână este în deplină armonie cu obiceiurile Răsăritului, atât cu cele din vechime, cât cu cele şi moderne, încât asemănarea acestei naraţiuni faţă de cea descrisă în cap. 24,11 nu este, cu nici un chip, ciudată. De altfel, această fântână era construită în mod diferit de aceea unde Eliezer a întâlnit-o pe Rebeca. Acolo apa era scoasă deodată dintr-o fântână deschisă şi vărsată în jgheaburi aşezate potrivit pentru vite, ca majoritatea fântânilor de astăzi din Răsărit, în timp ce aici fântâna era acoperită cu o piatră şi nu se aminteşte nimic desprenevoia de urcioare şi jgheaburi.

Geneza 29:4 4. De unde sunteţi. Întrebarea lui Iacov presupune că fântâna nu era aşezată în imediata vecinătate a Haranului. Aflând că ei sunt din Haran, el a întrebat despre „Laban, fiul (descendentul) lui Nahor”. Laban era în realitate nepotul lui Nahor (cap. 24,15.29). Ciobanii, al căror răspuns de până aici a fost scurt, deoarece Iacov era un străin, au vorbit despre apropiata sosire a Rahelei. Numele de Rahela înseamnă „oaie”.

Geneza 29:9 9. Vine Rahela. După cât se pare, nu era obiceiul ca tinerele fete să fie ţinute acasă până ce se apropiavremea căsătoriei lor. Nici nu era sub demnitatea unei fete din familie bogată să care apă de la fântână, cum a făcut Rebeca, sau a păzi oile, cum făcea în acest caz Rahela. Munca cinstită, departe de a fi o discreditare, este o cinste atât pentru cel de sus, cât şi pentru cel de jos. Fiecare fiu şi fiică ar trebui să înveţe că munca nu este umilitoare, ci că ea este un privilegiu spre a contribui la nevoile familiei.

Geneza 29:11 11. Iacov a sărutat pe Rahela. Faptul că Rahela nu a fost indignată de purtarea lui Iacov ca o libertate necuviincioasă presupune că el îi făcuse deja cunoscută identitatea lui. Primele cuvinte din v.12 ar putea fi tot aşa de bine traduse „Iacov îi spusese Rahelei”, o traducere pe care construcţia în ebraică o îngăduie.

Geneza 29:12 12. Fratele tatălui ei (în engleză) Rudă cu tatăl ei. După cum Lot este numit fratele lui Avraam, deşi înrealitate era nepotul lui (cap. 13,8; 14,14.16), tot aşa Iacov se referă la sine ca frate al lui Laban. După cât se pare, în cazuri în care exactitatea nu are importanţă, cuvântul „frate” era folosit spre a indica o rudă apropiată.

Geneza 29:13 13. A istorisit lui Laban. Acum Laban a fost sensibil la venirea unei rude apropiate, tot aşa de mult cum fusese şi la sosirea lui Eliezer cu 97 de ani mai înainte (cap. 24,30.31). Aceeaşi cordialitate şi ospitalitate este scoasă în evidenţă. „Toate cele întâmplate” probabil că se referă la ceea ce l-a învăţat mama lui să spună, ca să dovedească legătura lui de rudenie, precum şi să arate cauza şi scopul exilului său de acasă. Dacă nu ar fi spus adevărul, cum putea el să explice aparenta lui sărăcie? Pentru ce el, fiu de părinţi bogaţi, să ajungă în Haran pe jos fără daruri şi fără slujitori? Cât de cu totul diferită fusese sosirea servului lui Avraam cu mult timp în urmă!

Geneza 29:15 15. Ce simbrie vrei? Fiind un oaspete în casa unchiului său timp de o lună (v.14), timp în care se pare că s-a făcut de folos în gospodărie, Laban a recunoscut în Iacov un asociat de valoare. Dintr-o evidentă dispoziţie lacomă, Laban şi-a propus să exploateze îndemânarea şi hărnicia lui Iacov în propriul folos. Dar, ca nu cumva Iacov să întrezărească motivele sale, Laban a tăinuit cu grijă egoismul său sub aparenţa de dreptate şi amabilitate. Pentru a exclude toate pretenţiile posibile din partea nepotului, el i-a propus să-l plătească aşa cum ar plăti o slugă obişnuită.

Geneza 29:17 17. Lea avea ochii slabi. Cuvântul ebraic rak tradus aici „plăpând” de KJV este de obicei înţeles de a avea sensul de „slab” sau „întunecat”. De când LXX a folosit această traducere, o folosesc fără întrerupere cei mai mulţi comentatori şi traducători. Cuvântul rak mai înseamnă şi „delicat”, „gentil”, „moale” şi „măgulitor” şi poate să se înţeleagă că ochii ei arătau exact contrastul faţă de au gândit cei mai mulţi comentatori. Totuşi, faptul că Iacov nu a fost atât de atras de Lea ar indica mai mult contrastul dintre cele două surori, decât ce se înţelege prin această ultimă părere. Poate că ochii lui Lea, ca şi personalitatea ei, nu aveau căldura strălucitoare admirată de un oriental. Traducerea RSV redă cuvântul ca „slab”.

Geneza 29:18 18. Şapte ani pentru Rahela. Iacov, foarte îndrăgostit de Rahela, a fost imediat gata să cadă la învoialăcu unchiul său. Propunerea lui Iacov se întemeia în parte pe faptul că el nu era în situaţia să plătească zestrea obişnuită şi în parte pe cunoştinţa lui că situaţia de acasă are să facă necesară o rămânere prelungită la Laban. Consimţământul lui Laban trebuie să fie explicată exclusiv pe temeiul lăcomiei, care cu trecerea timpului a devenit tot mai evidentă.

Geneza 29:20 20. Pentru că o iubea. Iacov a făcut dovada afecţiunii sale devotate pentru Rahela nu numai prin bunăvoinţa lui de a sluji şapte ani pentru ea, ci chiar mai mult, prin spiritul în care a lucrat pentru unchiul lui zgârcit. Întrucât erau multe zilele care au trebuit să treacă până ce Rahela să devină mireasa lui, ele au fost

fericite prin iubirea lui pentru ea. Cuvintele folosite de Moise pentru a exprima adâncimea iubirii lui Iacov exprimă afecţiune curată şi devoţiune delicată.

Geneza 29:21 21. Dă-mi nevasta. Aceasta este o explicaţie interesantă despre Laban că Iacov a considerat necesar să-i amintească de trecerea celor şapte ani. După cum se obişnuia, a fost pregătită o mare sărbătoare de nuntă, care probabil că dura timp de şapte zile (v.27). Înşelarea lui Iacov de către Laban a fost posibilă din cauza obiceiului de acoperire cu un văl a miresei şi aducerea ei la mire „seara”. Deşi, de obicei, fetele aveau puţin de spus la alegerea soţului lor, consimţământul lui Lea a fost necesar pentru reuşita acestei propuneri josnice. Trebuie ca şi ea să-l fi iubit pe Iacov pentru a aproba şi a coopera la planul de a face rău atât surorii ei, cât şi viitorului ei soţ, căsătorindu-se cu cineva care nici nu a cerut-o, nici nu a iubit-o.

Ipocrizia lui Laban a dat naştere la o rivalitate pe viaţă între cele două surori (vezi cap. 30,14-16).

Geneza 29:24 24. Zilpa. Laban a făcut după obiceiul oriental (vezi cap. 24,59) când a dat-o pe roaba sa fată Zilpa fiicei lui ca îngrijitoare. Semnificaţia numelui ei ar putea fi „nas scurt”.

Geneza 29:25 25. Ce mi-ai făcut? A doua zi dimineaţa, Iacov, marele înşelător, şi-a dat seama că el însuşi este victima înşelăciunilor. Dreptatea inexorabilă i-a răsplătit pentru dubla lui comportare. Pentru a se apăra, Laban a invocat o cerinţă imaginară a unui obicei social local. Dacă acesta ar fi fost într-adevăr obiceiul în Haran, aşa cum era în alte ţări din vechime, el ar fi trebuit să-i spună lui Iacov atunci când i-a propus să lucreze pentru Rahela. Totuşi, juruinţa lui Iacov faţă de Dumnezeu la Betel şi dorul lui după Rahela l-a făcut să stea mai degrabă la Laban, decât să rupă căsătoria, după cum ar fi putut.

Geneza 29:27 27. Isprăveşte săptămâna. Sărbătorile de nuntă ţineau, de obicei, o săptămână (vezi Judecători 14,12),iar Iacov urma să o aibă şi pe Rahela la încheierea festivităţilor de căsătorie cu Lea (Geneza 29,28-30). Fără îndoială că Laban a fost neliniştit cu privire la păstrarea bunului său nume, ascunzând frauda sa de ochiul public, având în vedere faptul că toţi oamenii cetăţii au fost oaspeţi la celebrare (v.22). Comportamentul său nu descoperă nimic altceva decât motive josnice unul după altul. Deşi socotea de mică valoare afecţiunea şi fericirea fiicei sale, el avea o adâncă apreciere a calităţilor lui Iacov ca cioban. Nevoit, Iacov a căzut de acord cu propunerea. În felul acesta Laban a primit 14 ani de slujire în loc de 7, şi în acelaşi timp s-a uşurat de răspunderea de a o întreţine pe Lea, care altfel putea fi cu greu căsătorită.

Geneza 29:28 28. I-a dat pe Rahela. Este clar că Iacov nu a slujit alţi şapte ani înainte ca Rahela să devină soţia lui. Aceasta s-a întâmplat la încheierea săptămânii de serbări a lui Lea. Fapta de bigamie a lui Iacov nu să fie trebuie să fie judecată prin prevederea mai târzie a legii mozaice prin care se interzicea căsătoria simultană cu două surori (Levitic 18,18). În acelaşi timp, dubla căsătorie a lui Iacov nu poate fi justificată pe temeiul că binecuvântarea lui Dumnezeu, în cele din urmă, a făcut să fie mijlocul de înmulţire a seminţei lui Iacov, împlinind astfel făgăduinţa Lui. Dumnezeu este mai presus de greşelile oamenilor; nici chiar acestea nu puteauzădărnici scopul Lui (vezi Psalmi 76,10). Bigamia care fusese pricinuită de înşelăciunea lui Laban şi afecţiunea lui Iacov au adus neînţelegeri şi regret pentru căminele ambilor bărbaţi. În această şcoală de amărăciune, Iacov a învăţat ce înseamnă: „calea celor călcători de lege este aspră” (Proverbe 13,15). Gelozia şi nenorocirea care însoţesc această căsătorie formează un comentariu despre porunca specifică a lui Moise împotriva căsătoriei unui bărbat cu două surori în acelaşi timp (Levitic 18,18).

Geneza 29:29 29. Bilha. Ca şi lui Lea, Rahelei i-a fost dată o servitoare. Semnificaţia numelui ei poate să fi fost „teroare”, însă aceasta nu este sigur.

Geneza 29:30 30. O iubea. Lea, părtaşă la cruda înşelăciune a lui Laban, nu a avut succes în câştigarea iubirii soţuluiei. Rezultatul a fost un cămin unde predominau invidia, gelozia şi cearta. Iacov lucrase şi aşteptase răbdător

timp de ani de zile, până când să aibă un cămin fericit cu iubita sa Rahela, numai pentru a se vedea împovărat cu două soţii certăreţe (cap. 30,1.2.8.15). Cât de diferiţi fuseseră primii ani de căsătorie ai tatălui său Isaac, asupra căminului căruia nu stăruia întunericul poligamiei, cu consecinţele sale sinistre (cap. 24,67). Trista experienţă a lui Iacov dovedeşte despre înţelepciunea lui Avraam când a interzis întoarcerea lui Isaac în Mesopotamia (cap. 24,6).

Geneza 29:31 31. Lea nu era iubită. Luate împreună, versetele 20, 30, 31 şi 34 lămuresc semnificaţia cuvântului tradus aici „o ura” (în engleză). Aceasta nu arată nimic mai mult decât un grad de iubire mai mic. Raportul despre legăturile lui Iacov cu Lea dovedeşte că el nu a „urât-o” în sensul pe care-l exprimă, în general, cuvântul, în zilele noastre. El simţea şi îi arăta afecţiune mai mică, decât o făcea pentru sora ei. Declaraţia „PeIacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât” (Maleahi 1,2.3; Romani 9,13) trebuie să fie înţeleasă în acelaşi fel. Dumnezeu a simţit şi a manifestat un mai mare grad de iubire pentru Iacov şi urmaşii lui, decât a făcut-o pentru Esau şi descendenţii săi. Dumnezeu l-a ales pe unul să fie mijlocul lui special de binecuvântare pentru lume, preferându-l pe unul celuilalt, nu pe un temei arbitrar, ci din cauza caracterului (vezi Deuteronom 7,6-8).

A făcut-o să aibă copii. După cum Iehova o vizitase pe Sara (Geneza 21,1) şi a fost rugat pentru Rebeca (cap. 25,21), El a intervenit acum în favoarea lui Lea. Prin binecuvântarea lui Lea cu copii, în timp ce Rahelei i s-a îngăduit să fie pentru un timp sterilă, Dumnezeu a căutat să întreţină iubirea pentru Lea în inima lui Iacov. În felul acesta, a fost stabilită o oarecare egalitate, pentru că în timp ce o iubea pe Rahela pentru ceea ce însemna ea personal, Iacov el a fost determinat să o aprecieze şi pe Lea.

Geneza 29:32 32. Ruben. Fiecare dintre copiii lui Iacov a primit un nume care avea semnificaţia gândurilor şi emoţiilor mamei sale la data naşterii lui. Într-un fel sau altul, toate numele acestea reflectă rivalitatea dintre cele două surori. Fiecare nume este înrudit ca sunet faţă de o anumită cheie de cuvinte ce însoţesc declaraţia făcută de mamă. Astfel, prima silabă din Ruben, care înseamnă „vedeţi un fiu”, este din ra’ah, „a vedea”, folosit în observaţia ei, „Domnul a văzut mâhnirea mea”. Pentru Lea, primul ei copil era o dovadă de milă a lui Iehova şi putea să aştepte ca el să fie mijlocul prin care să câştige iubirea lui Iacov. În prima înflăcărare de iubire maternă, ea era încredinţată că inima lui Iacov se va întoarce acum spre ea.

Geneza 29:33 33. Simeon. Naşterea lui Ruben, după câte se pare, nu a venit în totul întru întâmpinarea aşteptărilor cu privire la Iacov. Celui de-al doilea fiu al ei, născut aproximativ un an mai târziu, ea i-a pus numele Simeon,„auzire”. Poate că, în sfârşit, Dumnezeu auzise cât de mult era urâtă ea.

Geneza 29:34 34. Levi. Al treilea dintre fiii lui Lea, născut în succesiune rapidă, a fost numit Levi, „alipire”, în speranţa că de data aceasta soţul ei va deveni într-adevăr ataşat de ea. Într-un harem oriental, mama băiatului este destinată să devină moştenitoarea cea mai onorată. Lea nu putea înţelege de ce nu îşi întorcea Iacov iubirea sa de la sora ei stearpă Rahela spre ea.

Geneza 29:35 35. Iuda. Naşterea celui de-al patrulea fiu al lui Lea a făcut-o să strige: „De data aceasta voi lăuda pe Domnul”, ca şi când ar fi ştiut prin intuiţie că el avea să fie strămoşul regilor lui Israel şi al lui Mesia. Aşa că ea l-a numit Iuda, „cel lăudat”. Bucuria Leii era deplină.

Şi a încetat să mai nască. Adică, numai pentru un timp. Iacov, în ciuda propriilor sentimente, nu puteasă nu o aprecieze acum pe Lea ca mamă a patru copii, chiar dacă nu o iubea aşa de mult ca soţie. Pentru ca Lea să nu fie prea exaltată de bucurie datorită sorţii ei fericite, sau ca să nu uite că Dumnezeu o binecuvântase, şi pentru ca Rahela să nu fie descurajată peste măsură, Dumnezeu a intervenit din nou. Probabil că s-a realizat un oarecare echilibru de iubire.

Lea trebuie să fi fost o femei evlavioasă, o soţie devotată şi o mamă credincioasă. În conformitate cu raportul sacru, ea a amintit numele lui Iehova în legătură cu naşterea a trei dintre primii patru copii ai ei. Deşi

dintr-o familie idolatră, ea trebuie să fi acceptat religia soţului ei, devenind o credincioasă sinceră a lui Iehova.În contrast, convertirea Rahelei se pare că nu a fost ceva mai mult decât o schimbare superficială. În timp ce în aparenţă a acceptat religia soţului ei, inima ei a rămas ataşată de vechii idoli ai familiei, până acolo încât i-a furat, când a fost vremea să plece din căminul părintesc (cap. 31,19). În diferite ocazii, purtarea ei se află în contrast evident cu aceea a Leii şi se pare că reflectă mai mult un spirit egoist (vezi cap. 30,1-3.8.15). Nu încape îndoială superioritatea de caracter a lui Lea, cât şi sinceritatea şi evlavia ei, care este posibil să fi adus o schimbare în atitudinea lui Iacov faţă de ea (vezi cap. 31,4, 14; 49,31).

Comentariile lui Ellen G. White

1-30 PP 188-190

1,10-14 PP 188

18 SR 89

18-20 PP 188, 237

25-30 PP 189, 237; SR 89

Geneza 30:1 1. Dă-mi copii. Succesul lui Lea ca mamă a stârnit gelozia Rahelei mai mult decât putea să îndure. Ei bine, invidia este „putrezirea oaselor” (Proverbe 14,30) şi „gelozia este neînduplecată ca locuinţa morţilor” (Cânt. 8,6). Deşi Rahela se bucura de partea mai mare a iubirii soţului ei, ea nu putea să fie mulţumită atâta timp cât sora ei a întrecut-o în ceea ce era, pentru un oriental, cea mai de seamă dintre toate îndatoririle unei soţii – calitatea de mamă. Sara fusese măritată de cel puţin 25 de ani când s-a născut Isaac. Rebeca aşteptase în zadar timp de 20 de ani un copil, când ea şi Isaac s-au întors la Dumnezeu în rugăciune. Dar aşteptarea a făcut-o pe Rahela geloasă şi nerăbdătoare la un timp relativ scurt după căsătorie ei şi, în amărăciunea ei, l-a condamnat pe Iacov.

Geneza 30:2 2. Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Neplăcerea mânioasă a lui Iacov a fost stârnită în mod firesc de cuvintele necuviincioase ale favoritei sale soţii. El a refuzat să-şi asume vina pentru o situaţie pe care numai Dumnezeu o putea schimba. Rahela ştia prea bine că numai Dumnezeu putea îndepărta sterilitatea (v.6), însă cu privire la acest fapt, gelozia ei faţă de Lea pare că a orbit-o pentru un moment. Răspunsul lui Iacov arată de asemenea o oarecare lipsă de spiritualitate. De ce nu i-a sugerat el soţiei sale dezamăgite şi amărâte să caute ajutor în rugăciune, cum făcuseră părinţii săi înainte de a fi el însuşi născut? În loc să facă acest lucru, el a consimţit la o propunere care nu era nimic mai mult decât un mijloc de scăpare păcătos.

Geneza 30:3 3. Iată roaba mea Bilha. Propunerea Rahelei, pe care Iacov a acceptat-o şi a şi adus-o la îndeplinire, era tot atât de păcătoasă ca şi aceea a Sarei (cap. 16,2), dar fără să mai aibă scuza Sarei, întrucât acum nu maiera vorba despre un moştenitor pentru Iacov. Chiar dacă ar fi existat într-adevăr un astfel de motiv, acesta totnu ar fi justificat fapta care, chiar în cazul lui Avraam, fusese atât de categoric condamnată.

Să nască pe genunchii mei. Această declaraţie este considerată de mulţi comentatori ca un idiom ebraic care exprimă adopţia (vezi cap. 50,23). Este posibil că expresia îşi are originea într-un vechi obicei oriental prin care, la naşterea unui copil care urma să fie adoptat, cel care adopta copilul avea să-l primească ca pe al lui. Probabil că Rahela avea în mintea ei unul dintre aceste obiceiuri şi a plănuit să accepte copilul la naştere ca pe propriul ei fiu.

Geneza 30:4 4. Iacov s-a culcat cu ea. Uşurătatea lui Iacov în căsătorie a început cu poligamie şi s-a terminat cu concubinaj. Deşi Dumnezeu a condus acest lucru la dezvoltarea seminţei lui Israel, El nu Şi-a pus aprobarea Sa asupra unui astfel de obicei.

Geneza 30:6 6. Dan. Rahela, care considerase sterilitatea ei o nedreptate faţă de fecunditatea lui Lea, a considerat naşterea lui Dan ca fiind o justificare divină a purtării ei. Ea a exprimat clar această convingere când a zis: „Mi-a făcut Dumnezeu dreptate”, sau „a asigurat dreptate pentru mine”, motiv pentru care i-a pus numele Dan, „a judeca”. Afirmaţia ei: „mi-a auzit glasul”, ori înseamnă că ea se rugase pentru problemă, ori că ea a considerat naşterea lui Dan ca răspunsul lui Dumnezeu la plângerile ei amare (v.1).

Geneza 30:8 8. Neftali. După naşterea lui Dan, Iacov fie că a considerat-o pe Bilha ca pe una dintre soţiile lui legitime, fie că a urmat sugestia reînnoită a Rahelei de a-i oferi un alt fiu prin slujnica ei. La naşterea celui de-al doilea fiu al lui Bilha, pe care Rahela l-a considerat al ei prin locţiitoare, ea declarase că „a luptat cu mari lupte”, literal cu „luptele lui ’Elohim (Dumnezeu)” împotriva surorii ei şi reuşise. De aceea, i-a pus numele Neftali, „lupta mea”.

Geneza 30:9 9. Când a văzut Lea. Lea, obişnuită să nască un fiu în fiecare an, a devenit nerăbdătoare, când se părea că nu va mai naşte. Faptul că Rahela a obţinut fii prin slujnica ei nu a tulburat-o pe Lea atâta timp cât era în perspectivă să mai aibă copii, însă acum ajunsese victimă a invidiei, aşa cum fusese înainte sora ei. Mijlocul folosit de Rahela spre a păstra favoarea lui Iacov a făcut-o pe Lea geloasă, iar gelozia a condus-o la folosirea aceloraşi mijloace pe care le folosise Rahela. Totuşi, se pare că Lea a fost conştientă că urmărea un plan al propriei inimi, deoarece nu a făcut nici o referire la Dumnezeu în declaraţiile ei la naşterea celor doi fii ai Zilpei.

Cât despre Iacov, este surprinzător cât de uşor a consimţit la sugestiile ocolite ale soţiilor lui în scopulde a înmulţi urmaşii lor. Dacă avusese o oarecare scuză pentru că a luat-o pe Bilha spre a o mulţumi pe iubita lui Rahela care nu avea copii, prin ce scuză putea el să-şi liniştească conştiinţa cu privire la propunerea Leii, care avea deja patru fii? O dată intrat pe calea cea rea, se pare că nu a văzut nici greşeala purtării lui, nici nu s-a gândit la posibilele ei urmări. Pe de altă parte, trebuie să fie admis că făcând aşa, el a urmat un obicei întâlnit pe vremea lui. Din legea codului lui Hammurabi şi alte documente cuneiforme ştim că astfel de practici erau legale şi acceptabile din punct de vedere social, mai ales când sterilitatea împiedica naşterea de copii. Probabil că existenţa acestui obicei este cauza principală care a făcut ca nici Avraam, nici Iacov să nu vadă nici o greşeală mare prin luarea slujnicelor lor de concubine.

Geneza 30:11 11. Gad. Traducerea KJV a exclamării Leii la naşterea fiului Zilpei, „un cârd vine” se întemeiază pe tradiţia ebraică a perioadei post-biblice. În realitate, expresia înseamnă „noroc bun”, după cum o traduc LXX şi Vulgata. Astfel Lea i-a pus fiului Zilpei numele de Gad, „noroc bun”.

Geneza 30:13 13. Aşer. Al doilea fiu al Zilpei a fost numit Aşer, „fericitul”, sau „aducătorul de fericire”. Ea a spus literal „spre fericirea mea, căci femeile mă vor numi fericită”, adică, mamă a multor copii. În declaraţiile făcute de la naşterea primilor trei fii ai ei din patru, Lea L-a recunoscut pe Iehova (cap. 29,32.33.35). Acum, la naşterea celor născuţi de slujnica ei, se pare că ea nu se gândeşte la Dumnezeu. Ei erau rezultatul reuşit şi binevenit al născocirii proprii ei priceperi.

Geneza 30:14 14. Mandragore. În Mesopotamia superioară secerişul grâului are loc prin luna mai şi iunie. Mandragora este o plantă ierboasă din familia beladona, cu flori albe şi roşiatice. Parfumatul ei fruct gălbui este aproximativ de forma şi mărimea unui măr mic. Astăzi, ca şi în vremurile străvechi, fructul este considerat de locuitorii orientului apropiat ca promovând fertilitate. Femeile din orient încă mai fac un elixir de dragoste din mandragore, despre care se credea că stimulează dorinţa senzuală şi ajută la concepţie.

Geneza 30:15 15. Nu-ţi ajunge? După cât se pare, Rahela a dorit mandragorele ca mijloc de îndepărtare a sterilităţii ei. Lea a fost indignată chiar la gândul de a se despărţi de ceva care putea să mărească perspectiva surorii ei de a avea o mai mare asigurare a iubirii lui Iacov decât deja avea. Se pare că Rahela, în contrast cu Lea, avea

mai mare credinţă în mandragore, decât în puterea lui Dumnezeu. Totuşi, până la urmă, ea a învăţat să se încreadă în Dumnezeu, mai degrabă decât în mandragore (vezi Geneza 30,22; Psalmi 127,3).

Geneza 30:18 18. Isahar. „Dumnezeu a ascultat-o pe Lea” (v.17) pentru a arăta că nu de la astfel de mijloace naturale, ca mandragorele, ci de la Dumnezeu, autorul vieţii, vine viaţa. Lea a gândit că naşterea celui de-al cincilea fiu al ei era o răsplată divină pentru că a dat-o pe slujnica ei soţului ei, considerând, după cum s-ar părea, fapta care izvorâse din gelozie o dovadă de sacrificiu de sine. Numele de Isahar conţine ideea de „răsplată”, dar dacă înseamnă „este o răsplată” sau, după o tradiţie rabinică „el aduce o răsplată”, aceasta nu este sigur. De observat că Lea a fost aceea care a văzut în naşterea lui Isahar o „răsplată” pentru o faptă păcătoasă, nu Moise.

Geneza 30:20 20. Zabulon. Numindu-l pe cel de-al şaselea fiu al ei Zabulon, „locuinţă”, Lea şi-a exprimat speranţa că acum o va prefera pe ea în locul surorii ei sterpe. Ea dorea locul întâi în iubirea lui, invitându-l să „locuiască” cu ea în cinstea legăturilor primei soţii.

Geneza 30:21 21. Dina. Numele înseamnă „judecată”. Ea nu a fost singura fată a lui Iacov (vezi cap. 37,35; 46,7). Probabil că aici este amintită în anticiparea raportului nenorocirii ei din cap. 34. Cuvântul „în urmă” arată că trecuse câtva timp de la naşterea lui Zabulon. Dina era singura fată a lui Iacov, când s-a întors în Canaan (vezicap. 34,1).

Geneza 30:22 22. Dumnezeu şi-a adus aminte de Rahela. Se pare că, până la urmă, Rahela a adus problema ei înaintea Domnului în rugăciune. Cererea ei a fost auzită, iar credinţa ei a obţinut ceea ce nerăbdarea şi necredinţa împiedicaseră până acum.

Geneza 30:23 23. Ocara mea. În Orientul antic o femeie stearpă nu era compătimită, ci dispreţuită, iar lipsa de copii era considerată o ruşine şi un blestem. În felul acesta se explică de ce femei ca Rebeca, Rahela şi Ana simţeau atâta amărăciune când se vedeau fără copii. Printre evrei, lipsa de copii era considerată ca o justificare pentru divorţ, poligamie sau concubinaj.

Geneza 30:24 24. Iosif. Însemna fie „el îndepărtează”, ca aluzie la îndepărtarea ruşinii ei, sau „el va adăuga”, ca anticipare cu privire la un alt fiu pe care ea spera că Dumnezeu îl va adăuga la acest întâiul. Îndepărtarea ruşinii cuprindea în sine această posibilitate.

Geneza 30:25 25. După ce. După naşterea lui Iosif, Iacov a cerut permisiunea lui Laban să se întoarcă în Canaan. În conformitate cu v.25-28, se pare că Iosif a fost născut la sfârşitul celui de-al paisprezecelea an de slujire pentru Laban, la 7 ani după căsătoria sa (vezi cap. 29,21-28). Dacă cei 11 fii pe care îi avea acum Iacov s-au născut toţi în intervalul celor 7 ani care au trecut între căsătoria lui şi încheierea celor 14 ani de slujire la Laban, sau dacă unii dintre ei s-au născut în timpul celor şase ani care au mai rămas, din cei 20 pe care i-a petrecut acolo (cap. 31,38), nu este pe deplin clar.

Ordinea în care sunt enumeraţi aici fiii lui Iacov nu reprezintă în mod necesar ordinea cronologică precisă a naşterii lor, ci pare să fie întemeiată pe apartenenţa lor maternă. Moise enumără patru pentru Lea, apoi câte doi pentru Bilha şi Zilpa şi din nou Lea şi unul pentru Rahela – în aceste cinci grupe. Nici două cele enumerări ale fiilor lui Iacov raportate în Vechiul Testament nu redau în mod precis aceeaşi ordine (vezi Geneza 46,8-25; 49,3-27; Exod 1,1-4; Numeri 1,5-15; 1 Cronici 2,1-2; etc.) şi de aceea este imposibil să se descopere vreo enumerare corespunzătoare a succesiunii naşterii lor.

S-ar părea mai mult decât ciudat ca 11 fii şi o fiică (Geneza 29,32 la 30,24) să se fi născut în timpul primilor şapte ani de căsnicie a lui Iacov şi nici unul în restul de şase ani în care i-a mai slujit lui Laban. Dacă

totuşi, acesta este cazul, atunci Lea a născut şapte copii în şapte ani cu o pauză de timp în care nu a născut copii (cap. 29,35; 30,9). Dacă în intervalul acesta de timp, cei patru copii ai lui Bilha şi Zilpa au fost născuţi unul după altul, şapte ani ar fi în mod clar mult prea puţin. Cu excepţia faptului că cei şapte copii ai lui Lea sunt separaţi în două grupe, se poate considera că ordinea lui Moise de aici este bazată în mod strict pe apartenenţa maternă. Deoarece, fără îndoială că nu acesta este cazul, s-ar părea că cele cinci grupe sunt aranjate în ordinea naşterii întâiului născut din fiecare grupă şi că există, probabil, vreo suprapunere între două grupe consecutive. În conformitate cu aceasta, naşterea lui Dan ar fi considerată ca precedând-o pe cea a tuturor fiilor enumeraţi ca urmând după el, dar nu în mod necesar după naşterea lui Iuda. La fel, în principiu, ar fi adevărat pentru Gad, Isahar şi Iosif. Astfel de suprapunere strânsă ar face posibilă naşterea celor 11 fii în cuprinsul perioadei de şapte ani. Dar chiar dacă ar fi acceptat principiul suprapunerii, nu există nici un motiv să se pretindă ca toţi cei 11 să fie născuţi în timpul celor şapte ani. Unii ar fi putut veni în timpulultimilor şase ani de rămânere a lui Iacov la Laban. De fapt, ultima posibilitate pare a fi mult mai probabilă, pentru că, admiţând posibilitatea suprapunerii în timpul celor şapte ani, rapida succesiune în care trebuiau să urmeze naşterile, ar fi extrem de strânsă, chiar în conformitate cu nivelul oriental.

Geneza 30:28 28. Hotărăşte-mi simbria. Având în vedere că a doua perioadă de şapte ani s-a terminat aproximativ pe vremea naşterii lui Iosif, Iacov a cerut îngăduinţa lui Laban să se întoarcă în Canaan (v.25). Totuşi, Laban nu a fost dispus să piardă un om aşa de valoare şi nu ştia ce strategie să folosească spre a-l menţine în continuare. Faptul că el l-a invitat pe Iacov să stabilească simbria lui nu l-a împiedicat să o schimbe de zece ori în timpul celor şase ani (cap. 31,7). În spatele lui Laban era cel rău, hotărât să zădărnicească planul lui Dumnezeu prin împiedicarea, dacă ar fi posibilă, a întoarcerii lui Iacov în Ţara Făgăduinţei.

Geneza 30:31 31. Dacă te învoieşti. Când Laban a repetat oferta, făcând-o într-un mod cât mai serios, Iacov a propus condiţiile pe baza cărora el era dispus să mai stea. Propunerea lui se întemeia pe faptul că în Orientul Apropiat caprele sunt negre sau seine, rareori albe sau cu pete albe şi că oile sunt în cea mai mare albe, rareorinegre sau pestriţe. Având în vedere că propunerea lui Iacov cuprindea numai o mică parte din turmele lui Laban, acesta s-a grăbit să aprobe planul (v.34). Iacov a propus, în plus, să înceapă a le despărţi „în ziua aceea”, pentru ca Laban să poată vedea exact care puteau fi rezultatele probabile.

Continuarea naraţiunii arată că în învoiala dintre Laban şi Iacov era cuprins mai mult. Fie că Moise a ales să amintească numai principiul de bază al înţelegerii, şi astfel a omis faptul că separarea avea să fie repetată la intervale regulate, sau acest punct nu a fost menţionat de prima dată, ci admis mai apoi de ambele părţi. Oricărei metode conform căreia a procedat Iacov, faţă de care chiar Laban, în ciuda schimbărilor frecvente ale contractului, nu pare să se fi opus (cap. 31,7.8.41).

Geneza 30:34 34. Fie aşa cum ai zis. Laban a acceptat bucuros propunerea, dar nu l-a lăsat pe Iacov să facă selecţia (v.34-36). Acest lucru l-a întreprins el însuşi, probabil spre a fi sigur că se va face conform cu interpretarea dată de el înţelegerii. Apoi, el a dat oile şi caprele pestriţe şi seine în grija propriilor lui fii (amintiţi aici pentru prima oară), lăsând în grija lui Iacov numai animalele albe din turmă. În cele din urmă, Laban „a pus o depărtare de trei zile între el şi Iacov”, adică între turma care era păzită de el, şi prin fiii săi, şi aceea păzită de Iacov, cu scopul de a împiedica încrucişarea între turme.

Geneza 30:37 37. Iacov a luat nuiele. Istorisirea din v.37-40 scoate la iveală contradicţie a legilor genetice şi câteodată este citată ca dovadă că Biblia este neştiinţifică. Totuşi, un studiu atent al contextului şi o comparaţie a istorisirii cu fapte cunoscute în legătură cu legile geneticii descoperă ce a avut loc şi susţine într-un fel cu adevărat remarcabil inspiraţia Scripturilor. Pentru o discuţie ştiinţifică amănunţită a subiectului, vezi F. L. Marsh, Studies in Creationism, pag. 367-374.

Socotind să protejeze propriile interese în afacerea propusă de Iacov, Laban a separat de îndată turmele şi cirezile (v.36), fapt care arată că şi Laban cunoştea câte ceva despre legile eredităţii. El a dat toate oile, caprele şi vitele bălţate în paza propriilor fii, intenţionând prin aceasta să le îndepărteze din îngrijirea lui Iacov şi să evite astfel posibilitatea de înmulţire a acestor caracteristici pestriţe, în ceea ce, cel puţin la vedere,

era rasă pură. ce Laban nu ştia era că unele din animalele născute în aparenţă ca rasă pură puteau încă să conţină caracteristici colorate ascunse, care puteau fi transmise urmaşilor lor. Laban a crezut că îl păcălise pe Iacov prin procedeul isteţ al separării turmelor.

Iacov, fără îndoială că contase şi el pe înmulţirea selectivă, cu privire la care el trebuie să fi ştiut cel puţin tot atât cât Laban. Acest procedeu ar fi fost întru totul legitim în conformitate cu o strictă interpretare a contractului. Deosebirea pe care a făcut-o Iacov între animalele tari şi slabe (v.41) este o dovadă că observaţia l-a învăţat ceva despre legile eredităţii. Acum, deoarece Laban separase toate animalele pestriţe, Iacov probabil că se găsea în încurcătură, neştiind ce să mai facă, deoarece este evident că el nu ştia despre transmiterea caracteristicilor ascunse mai mult decât ştia Laban. Încrezându-se în propria isteţime şi în aplicarea unei vechi superstiţii şi încă populare că urmaşii pot fi însemnaţi într-un fel corespunzător cu vederea, sau teama experimentată de mamă în timpul perioadei prenatale, el a pus în practică procedeul explicat în aceste versete. F. L. Marsh afirmă:

„Orice fel de însemnare ca aceea pe care Iacov socotea că a realizat-o în turmele lui Laban este cu totul imposibilă.... În placenta şi cordonul ombilical, care constituie singura legătură între mamă şi făt nu există nici un nerv. Astfel că nu există absolut nici un mecanism prin care mama să poată însemna urmaşul în felul în care Iacov considera că a realizat însemnarea” (Studies in Creationism, pag. 368, 369. Italicele în original).

O altă aparentă dificultate constă în faptul că metoda lui Iacov pare să se fi dovedit ca având succes deplin (v.43; cap. 31,7-9). Pentru ca Iacov să nu dea crezare superstiţiei şi ingeniozităţii lui, Dumnezeu i-a descoperit într-un vis cum au fost transmise caracteristicile bălţate prin părinţi, în aparenţă, de culoarea pusă urmaşilor lor (cap. 31,10-12). Ceea ce îngerul i-a spus lui Iacov într-un vis putea să se refere numai la turmelede sub îngrijirea lui Iacov, pentru că toate animalele pestriţe fuseseră îndepărtate de Laban mai înainte (cap. 30,35.36). La acţiunea acestei legi a eredităţii, Dumnezeu a adăugat binecuvântarea sa specială, pentru că în mod normal caracteristicile ascunse nu s-ar fi dovedit într-un fel atât de semnificativ după cum se arată în v.43. Făcând astfel, poate că a folosit principii ale eredităţii înţelese în prezent numai în mod nedesăvârşit.

Această descoperire a legii eredităţii nedescoperită şi neînţeleasă de oamenii de ştiinţă decât cu câtevadecenii în urmă dovedeşte acurateţea ştiinţifică şi inspiraţia divină a Scripturilor. Profesorul Marsh încheie discuţia sa asupra subiectului zicând:

„Scripturile învaţă că astfel de însemnări printre rasele domestice sunt rezultatul factorilor eredităţii în ambii părinţi, lucrând în acord cu principiile mendeliene şi nu sunt datorate impresiunilor materne. O citire corectă a textului arată că acel incident din Scriptură, care este citat atât de des ca o dovadă că Biblia este o carte de fabule, este, în realitate, unul din motivele importante pentru a crede că ea este într-adevăr o carte inspirată (Ibid., pag. 374. Italicele în original?).

În treacăt, poate fi observat că cuvântul ebraic tradus „hazel” (alun), în KJV ar trebui redat prin „migdal”, „castan” şi prin „platan”. Platanul oriental aparţine familiei arţarului.

Geneza 30:41 41. Oile mai tari. Vechii rabini evrei au înţeles acest text ca însemnând că Iacov a practicat stratagemalui numai în timpul de reproducere de primăvară, deoarece cei din vechime considerau că animalele conceputeprimăvara şi fătate toamna sunt mai puternice decât acelea concepute toamna şi fătate primăvara. Comentatorii moderni, însă, sunt înclinaţi să aplice acest text la mieii fătaţi devreme şi târziu din acelaşi sezon,deoarece mieii din primăvara timpurie sunt mai de preţ, decât aceia fătaţi în sezonul târziu. După această părere, Iacov nu a început experimentele sale la a doua fătare a animalelor, pentru că ştia că ele aveau să fie mai slabe, ci la prima fătare. Orice metodă ar fi folosit Iacov, el a făcut aşa pentru a întări şi înmulţi turmele proprii, în mod evident cu preţul slăbirii şi diminuării turmei lui Laban.

Geneza 30:43 43. Omul s-a îmbogăţit mult. Istoria legăturilor lui Iacov cu Laban este una în care înşelăciunea şi priceperea se opun zgârceniei şi jocului necinstit. Înşelăciunea, care cere o cunoaştere superioară, este adesea arma celui slab împotriva celui tare. Oamenii care sunt avizi şi perfizi, dar fără înţelepciune, sunt adesea

păcăliţi pe căi tot atât de întortocheate, dar mult mai dibace. Dreptatea era de partea lui Iacov. El a profitat pur şi simplu de noua sa poziţie pentru a compensa situaţia dezavantajată în care lucrase timp de 14 ani. Totuşi, îi lipseau cinstea şi integritatea strictă. Acea sinceritate şi simplitate de caracter pe care oamenii aşteaptă să le găsească la un om drept îi lipseau. Planul lui Iacov a avut succes deplin, desigur, dar nu este de recomandat ca unul care ar trebui să fie urmat de către un slujitor al lui Iehova. Iacov a greşit, ba mai mult, s-a bazat mai mult pe propria îndemânare spre a-şi asigura binecuvântarea divină promisă, decât pe puterea şi providenţa lui Dumnezeu. Totuşi, Iacov a atribuit succesul lui puterii lui Dumnezeu (cap. 31,9).

Comentariile lui Ellen G. White

25-27,30 PP 192

41 PP 237

43 PP 192

Geneza 31:1 1. Vorbele fiilor lui Laban. Pretenţia fiilor lui Laban este evident exagerată, deoarece când l-a părăsit Iacov, Laban mai avea încă turme (v.19). Fiii lui Laban au insinuat că Iacov şi-a asigurat bogăţia prin fraudă, deşi nu l-au acuzat pe faţă de această nelegiuire. Ei nu puteau să dovedească faptul că el călcase în vreun fel prevederile învoielii cu tatăl lor, deşi erau siguri că el trebuie să fi făcut aşa.

Geneza 31:2 2. Faţa lui Laban. Ceea ce Iacov a auzit era confirmat de ce a observat în atitudinea lui Laban. Ca rezultat al faptului că Laban nu părea să împiedice câtuşi de puţin rapida creştere a bogăţiei lui Iacov, chiar pretenţia de prietenie care marcase relaţia lor în trecut acum se schimbase în antagonism evident. În providenţa lui Dumnezeu, atitudinea lui Laban a devenit un mijloc de realizare a întoarcerii lui Iacov în ţara sanatală. Convingerea lui Iacov că sosise momentul să se întoarcă în ţara părinţilor lui a fost confirmată de o solie directă de la Dumnezeu.

Geneza 31:4 4. A chemat pe Rahela şi pe Lea. Fiind la o oarecare depărtare de casă cu turmele, Iacov a chemat soţiile lui la câmp pentru o şi mai mare tăinuire a planului plecării lor. Dacă acest lucru ar fi fost făcut acasă, membrii familiei lui Laban ar fi putut să audă convorbirile lor şi le-ar fi raportat lui Laban din timp pentru a cere socoteală şi a împiedica plecare lor. În ciuda tuturor precauţiilor lor, ştirea a ajuns la Laban a treia zi (v.19, 22). Se pare că avusese loc o schimbare în păzirea turmelor şi cirezilor, deoarece Iacov avea acum în grija sa turmele proprii (vezi cap. 30,35-36,) sau cel puţin avea acces la ele. Probabil, datorită absenţei lui Laban, care îşi tundea oile, plecarea lui Iacov a fost posibilă cu toată averea sa, eveniment altfel nu putea să fie posibil (v.1, 29). Poate că Iacov îşi tundea tot în acelaşi timp propriile oi şi a trimis după soţiile lui şi toate lucrurile lor pentru a ridica cortul la faţa locului sub pretextul serbărilor care erau ţinute de obicei la astfel de ocazii. În felul acesta, el a pregătit calea plecării care nu avea să trezească suspiciune anticipată.

Geneza 31:7 7. Mi-a schimbat simbria. „Zece” poate să nu se înţeleagă literal. S-a folosit doar ca un număr rotund spre a explica schimbarea foarte frecventă ca şi cum am spune „de o duzină de ori” (compară cu Daniel 1,20).După câte se pare, Laban a făcut încercări repetate de a îngrădi învoiala iniţială prin schimbarea prevederilor ei. Faptul că Iacov a trecut sub tăcere propria strategie şi a atribuit binecuvântărilor lui Dumnezeu tot ce a obţinut prin vicleşug, înseamnă conştienţa că mijloacele folosite nu erau întru totul cinstite.

Geneza 31:9 9. Dumnezeu a luat. Probabil că Iacov îşi dădea seama că dacă nu ar fi fost voia lui Dumnezeu să-l binecuvânteze, propriile eforturi nu ar fi reuşit. De aceea, şi nu fără motiv, a considerat că este drept să atribuie creşterea averii sale binevoitoarei purtări de grijă a lui Dumnezeu. Este cert că nu a considerat propriile procedee şi binecuvântarea lui Dumnezeu ca excluzându-se în mod reciproc.

Geneza 31:11

11. Mi-a vorbit în vis. Nu se ştie sigur dacă acest vis a avut loc deosebit de revelaţia scurtă din v.3, sau dacă este un raport mai clar al acelei comunicări divine. Unii comentatori sugerează că el a venit chiar la începutul perioadei de slujire de şase ani a lui Iacov. Unii consideră că acesta a fost numai un vis obişnuit, pe care Iacov l-a pus în legătură cu cel avut la Betel, şi acum l-a redat spre a le impresiona pe soţiile lui. Acest punct de vedere nu este de reţinut din cauza acurateţei informaţiei descoperite în el, informaţie care este contrară cu propria credinţă superstiţioasă a lui Iacov (vezi comentariul pentru cap. 30,37-42).

Geneza 31:14 14. Rahela şi Lea au răspuns. Faptul că cele două surori erau în acord perfect cu privire la purtarea tatălui lor, în ciuda geloziei lor reciproce, este o dovadă clară a validităţii plângerilor lor. Cruzimea lui Laban şi lăcomia lui nesătulă au fost în mod evident pronunţate, încât a stârnit până la urmă chiar şi protestul fiicelorlui. Ele s-au plâns că, în ciuda faptului de a fi născute libere, în calitate de copii legitimi, nu li se dăduse nici o moştenire şi fuseseră vândute ca nişte sclave. După câte se pare, toată averea lui Laban fusese transferată fiilor lui, deoarece fiicele lui nu au primit nimic din ea.

Geneza 31:16 16. Toată bogăţia. În remarcabila prosperitate a soţului lor, Rahela şi Lea au recunoscut mâna lui Dumnezeu. Oricât de regretabilă poate fi înstrăinarea lor de tatăl lor, severitatea şi calicia lui au făcut ca o astfel de reacţie să fie de înţeles, dacă nu inevitabilă. Pe de altă parte, ele se simţeau legate de soţul lor, tatăl copiilor lor într-o legătură strânsă şi tandră. Viaţa şi soarta lor se identificau, acum, întru totul cu a lui. Este pentru prima dată când cele două surori s-au prezentat cu o părere unită. Faptul că Rahela devenise numai de curând mamă a primului ei fiu poate să fi slăbit tensiunea şi gelozia care existase între ele în timpul primilor ani ai vieţii lor de căsătorie.

Geneza 31:19 19. Laban se dusese să-şi tundă oile. Traducerea RSV „se dusese” este de preferat aceleia a KJV „s-a dus”, pentru că probabil Laban plecase de acasă, înainte ca Iacov să le fi chemat pe soţiile sale la câmp, şi nu după hotărârea lor de a pleca din Haran. Faptul că Rahela a putut să fure idolii tatălui ei sugerează absenţa lui Laban de acasă în momentul plecării ei. Iacov ştia că socrul său avea să fie reţinut mai multe zile de sarcina tunsorii oilor lui şi de festivităţile obişnuite în legătură cu aceasta (vezi 1 Samuel 25,4.11; 2 Samuel 13,23), la care adesea erau invitaţi prietenii. Nu este cert dacă fusese invitat şi Iacov, sau dacă el a refuzat în mod politicos invitaţia lui Laban, datorită neînţelegerii care exista între ei. Dar aceasta i-a oferit o excelentă ocazie de a fugi nestingherit.

Rahela a furat idolii. Aceşti „idoli”, terafimi (vezi Judecători 17,5; 18,14, etc.), erau de obicei mici figurine de oameni (v.34), alteori mai mari, adesea făcute din lemn (1 Samuel 19,13.16). Săpături din OrientulApropiat au adus la lumină un număr mare de terafimi, făcuţi din lemn, lut şi metale preţioase. Unii reprezintă zei bărbaţi, dar majoritatea sunt figurine de zeităţi feminine în lungime de 5-8 cm. Ei se foloseau ca zei ai familiei, sau erau purtaţi pe corp ca vrajă protectoare. Deoarece cei mai mulţi dintre ei reprezintă zeităţi goaleale căror semne sexuale sunt accentuate, se credea, probabil, că ele promovează fertilitatea. Acesta poate fi motivul pentru care Rahela i-a iubit în mod deosebit. Textele cuneiforme de la Nuzi din Mesopotamia au scosla iveală că zeii de familie erau moşteniţi de fiii adoptiv,i numai dacă la moartea tatălui nu erau de faţă nici unul dintre fiii adevăraţi. Dacă un om avea fii, zeii lui nu puteau trece la fiicele lui. De aceea, Rahela nu avea nici un drept la zeii de familie ai tatălui ei, după cum Iacov a recunoscut pe faţă (Geneza 31,32). Oricare ar fi fost motivul furtului Rahelei, el dovedeşte că credinţa ei în Dumnezeul lui Iacov (cap. 30,8.9.23) era numai superficială şi că ea mai era încă ataşată de religia tatălui ei. Vechea tradiţie iudaică că ea a luat idolii din casa tatălui ei spre a-l împiedica să le mai slujească cu greu merită să fie luată în considerare.

Geneza 31:20 20. Iacov a înşelat. Literal „el a înşelat inima lui Laban arameul”, sau „el a păcălit pe Laban” (RSV). Pentru expresia „Sirianul” însemnând „arameul” vezi comentariul pentru cap. 25,20.

Geneza 31:21 21. A trecut râul. Eufratul, renumitul râu al timpurilor biblice (1 Regi 4,21; Ezra 4,10.16). Cum a reuşit Iacov să traverseze Eufratul cu turmele sale, mai ales primăvara, nu se ştie (Geneza 31,19). Există, desigur, vaduri în diferite locuri de-a lungul râului în această împrejurime. Destinaţia cea mai apropiată a lui

Iacov a fost Galed, regiune muntoasă de la sud de râul Există, desigur, vaduri în diferite locuri de-a lungul râului în această împrejurime. Destinaţia cea mai apropiată a lui Iacov a fost Galed, regiune muntoasă de la sud de râul Yarmuk. Galed este amintit aici ţinând seama de faptul că Laban l-a ajuns acolo. Numele Galed i-a fost dat de Iacov cu această ocazie (v.47). Vechiul nume este necunoscut.

Geneza 31:23 23. L-a urmărit. Deoarece, după două sau trei zile, Laban a aflat de fuga lui Iacov (v.22) şi l-a ajuns după o urmărire de şapte zile, rezultă că cei doi s-au întâlnit la nouă sau zece zile după plecarea lui Iacov din împrejurimile Haranului. Munţii din Galed se află la peste 275 de mile (442 km) de Haran, distanţă care poate fi străbătută de cămile iuţi în şapte zile, timpul necesar pentru Laban. Ar fi fost imposibil să mâne turmele şi cirezile o aşa distanţă în acel interval de timp, deoarece nu puteau parcurge mai multe decât 9 sau 10 mile pe zi. După câte se pare, Laban nu l-a urmat pe fugar îndată ce a aflat de fuga lui. El ştia că Iacov nu putea înainta decât încet (cap. 33,13-14) şi că din cauza aceasta nu avea nevoie să se grăbească. Deoarece Rahela luase idolii familiei tatălui ei, plecarea ei trebuie să fi fost din Haran, unde se afla casa tatălui ei (cap. 29,4.5). Faptul că Laban ştia că i se furaseră idolii sugerează ideea că el trebuie să se fi întors acasă înainte de a-l urmări pe Iacov. Poate că a terminat tunsul oilor lui, a încheiat festivităţile care îl însoţeau şi a aranjat paza turmelor pe care le părăsise Iacov înainte de plecarea din Haran. Timpul care a trecut între ştirea despre fuga lui Iacov şi plecarea lui este foarte cu putinţă să fi fost de 30 de zile sau mai mult.

Geneza 31:24 24. Dumnezeu s-a arătat... lui Laban. În felul cel mai neaşteptat, „Dumnezeu a împlinit făgăduinţa făcută lui Iacov cu 20 de ani mai înainte (cap. 28,15.20.21). Este neobişnuit ca Dumnezeu să Se fi descoperit unui idolatru într-un astfel de vis. Laban, care făcuse cunoştinţă cu religia lui Avraam prin bunicul său Nahor, prin Eliezer, servul lui Avraam (cap. 24,31.50) şi, mult mai recent, prin îndelungata asociere cu propriul nepot, L-a recunoscut pe adevăratul Dumnezeu în cel care i-a vorbit în visul lui cu o noapte mai înainte de a ajunge la Iacov (v.29).

O vorbă rea. Această expresie, literal „de la bine la rău” este proverbială (Geneza 24,50; 2 Samuel 13,22). Laban nu trebuia să-l oblige pe Iacov să se întoarcă, nici prin forţă, nici prin vreo tentaţie atrăgătoare.

Geneza 31:27 27. Pentru ce ai fugit. Ajungându-l pe Iacov, Laban a jucat rolul unui tată blând, dar grav insultat şi adânc rănit. N-a înţeles Iacov cât de uşor putea Laban să-l oblige să se întoarcă în Haran? Faptul că Laban vorbea cu el la modul general, în loc să-l trateze aşa cum probabil că merita, Iacov îl atribuia exclusiv intervenţiei Dumnezeului părinţilor lui cu o noapte înainte. De ce trebuia ca dorinţa înfocată a lui Iacov de a se întoarce la tatăl său să-l ducă să fure idolii socrului său? Aceasta a fost singura plângere legitimă a lui Laban, o suliţă ascuţită, ţintită să lovească tare şi bine. Poate că Iacov îl îndemnase pe socrul său să renunţe laidolii lui păgâneşti, arătând că idolii nu erau decât un fals, şi să primească adevărata religie. Acum, se părea căel însuşi trebuie să fi câştigat încredere în idolii casei lui Laban, nefiind dispus să părăsească Haranul fără ei! Era această josnică faptă de furt compatibilă cu ce pretinsese el a crede timp de 20 de ani.

Geneza 31:32 32. Să piară. În apărarea grabnicei şi tainicei lui plecări Iacov a invocat ca scuză teama, o mărturisire sinceră şi cinstită. Cât despre acuzaţia de furt, Iacov s-a supus prevederilor legii Mesopotamiei. Aceasta prevedea pedeapsa cu moartea pentru anumite feluri de furt, cuprinzându-l şi pe acela al obiectelor sfinte (Codul lui Hammurabi, sec. 6).

În faţa fraţilor noştri. Aceasta era o referire la rudele lui Laban (v.23), fraţii lui Iacov prin căsătorie.

Geneza 31:33 33. În cortul celor două roabe. Acest text îngăduie să se arunce o privire interesantă asupra obiceiului vremii, datorită căruia nu numai soţii şi soţiile, ci fiecare femeie individuală şi concubină avea un cort separat.

Geneza 31:34 34. Samarul cămilei. A judeca după corespondentul lui modern, probabil că era făcut din papură împletită şi se asemăna cu un coş sau leagăn. Pe fund se aplica un covoraş şi era apărat de vânt, ploaie şi

soare cu ajutorul unui acoperiş şi perdele. Lumina pătrundea prin deschizături laterale. Acoperindu-şi furtul cu rafinament şi înşelăciune, Rahela s-a dovedit a fi o adevărată fiică a lui Laban. Cât de puţin se imprimase religia soţului ei în caracterul ei! La drept vorbind, desigur, că el însuşi cu greu putea să fie un model de virtute.

Geneza 31:35 35. Nu mă pot scula. Obiceiul oriental şi politeţea cereau copiilor de orice rang şi vârstă să se ridice înprezenţa părinţilor lor (Levitic 19,32; 1 Regi 2,19). De aceea, scuza Rahelei era cu greu justificată.

Rânduiala femeilor. O parafrazare pentru menstruaţie (compară cu cap. 18,11), care sub legislaţia mozaică de mai târziu atrăgea necurăţie ceremonială (Levitic 15,19). Faptul că această regulă specială era în vigoare înainte de legea mozaică, cel puţin printre aramei, se poate deduce din acest pasaj. Faptul că Laban nui-a pretins Rahelei să se ridice în picioare, încât el să poată cerceta „echipamentul cămilei”, poate că s-a datorat temerii de pângărire.

Nu a găsit idolii. Repetată de trei ori, această expresie scoate în evidenţă amănunţita cercetare a lui Laban şi succesul Rahelei de a scunde obiectele furate.

Geneza 31:36 36. Iacov s-a mâniat. Laban ştia că idolii familiei sale au dispărut o dată cu plecarea lui Iacov, de aceasta el era sigur. În ciuda visului din noaptea trecută, se poate că el urzea încă intrigi spre a-l pune pe Iacov în defensivă. Acesta din urmă căzuse de bunăvoie de acord să-l predea lui Laban pe oricare ar fi fost găsit vinovat (v.32). Poate că Laban spera să arunce asupra lui răspunderea faptei, direct sau indirect, să forţeze situaţia şi dacă putea prin aceasta să mai asigure întoarcerea lui Iacov. Se pare că Laban îşi dădea seama că vina din partea lui Iacov ar fi îndepărtat de la el mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu. O dată cu prăbuşirea completă a învinuirilor lui Laban, Iacov ne mai fiind în defensivă, forţează acum cauza sa împotrivaunui Laban blajin şi supus. Slujirea lui la Laban a fost în afara oricărei critici, fapt pe care nici chiar Laban nu a îndrăznit să-l nege (v.43).

Geneza 31:39 39. Îmi cereai înapoi. Iacov avea un motiv legal să se plângă împotriva lui Laban, pentru că i-a pus în sarcină animalele pierdute din cauza fiarelor sălbatice sau hoţilor. Această practică era contrară vechilor legiuiri din Mesopotamia, pentru că aşa cum arată Codul lui Hammurabi (sec. 267), un păstor trebuia să plătească numai acele pierderi care se datorau propriei neglijenţe.

Geneza 31:42 42. De care se teme Isaac. Apare ciudat faptul că Iacov a menţionat aceasta ca adaos la „Dumnezeul lui Avraam”, deoarece după câte se pare amândouă expresiile se referă la aceeaşi Persoană. Probabil că acest lucru s-a datorat faptului că experienţa religioasă a lui Avraam nu era în realitate aşa de aproape de el ca aceea a tatălui său Isaac. Avraam murise de mult, în timp ce Isaac mai trăia şi practica „temerea” de Dumnezeu. Se pare că aici cuvântul „temere” este folosit ca un alt nume pentru Iehova, şi ar trebui redat „Temere” ca şi în RSV. Folosirea acestei expresii aici şi în versetul 53 sugerează adânca impresie făcută asupra lui Iacov de devoţiunea cu care Isaac practica religia sa.

Ieri noapte a rostit judecata. Iacov i-a atras atenţia că prin avertizarea dată lui Laban în visul din noaptea trecută, Dumnezeu pronunţase deja sentinţa asupra chestiunii în discuţie dintre ei. Cu toate că el nu aspus aşa, Iacov poate că a înţeles intervenţia divină în favoarea lui, aprobarea lui Dumnezeu pentru tot ce el făcuse spre a-şi înmulţi averile. Poate că el s-a gândit că, deoarece nu a făcut decât să întâmpine şiretenia cu şiretenie şi înşelătoria cu înşelătorie, Laban nu avea dreptul să-l pedepsească, sau să aştepte despăgubiri. Atenuarea comportamentului lui Iacov se poate găsi în tratamentul neomenos al socrului său, dar faptul că Dumnezeu l-a ocrotit împotriva răzbunării, nu justifică felul în care el a procedat (Proverbe 20,22; Romani 12,17; 1 Tesaloniceni 5,15.

Geneza 31:43 43. Copiii aceştia. Laban a recunoscut în mod tacit adevărul cuvintelor lui Iacov şi a recunoscut că el nu avea un bun temei pentru a se plânge. El nu a putut face altceva decât să accepte situaţia existentă şi

despărţirea inevitabilă ca urmare a acesteia. Totuşi, spiritul său îngâmfat a mai izbucnit o dată când a pretins toate averile lui Iacov. Pentru cei 20 de ani de muncă harnică ai lui Iacov, de pe buzele lui Laban nu a ieşit nici un cuvânt de consideraţie sau de apreciere. În loc de aceasta, el şi-a însuşit rolul unui binefăcător cu inimălargă şi nobilă, care niciodată nu se va gândi să-şi trateze proprii lui copii cu mai puţin decât mărinimie.

Geneza 31:44 44. Să facem... un legământ. Cu această dispoziţie sufletească, Laban a propus un tratat formal de prietenie. Acesta a putut fi sugerat şi de teama că Iacov putea să se împace cu Esau şi să se întoarcă să-şi ia revanşa (v.52). Nu este necesar să presupunem împreună cu unii comentatori că v.4 nu este complet în forma lui actuală şi că înainte de „acesta” se găsea mărturia propusă sau Dumnezeu a cărui prezenţă era presupusă. „Acesta” se poate referi tot atât de bine la „legământul”, întocmit – cum se obişnuia în Mesopotamia – în forma unei plăci comemorative cuneiforme, pecetluită şi semnată de cele două părţi şi de rudele lor.

Geneza 31:45 45. Stâlp. Iacov şi-a arătat consimţământul lui la propunerea lui Laban, procedând de îndată la ridicarea unei pietre de aducere aminte asemănătoare aceleia de la Betel (cap. 28,18). Amândouă grupurile s-au unit la adunarea de pietre pentru a fi folosite ca masă pentru prânzul legământului.

Geneza 31:47 47. Iacov a numit-o Galed. Amândouă numele, unul în aramaică şi altul în ebraică au practic acelaşi semnificaţie, o „movilă a mărturiei”. Faptul că cele mai vechi inscripţii aramaice nebiblice nu ajung înapoi până pe vremea lui Iacov, ci datează dintr-o perioadă mai târzie, nu dovedeşte inexistenţa limbii aramaice în secolul al XVII-lea î.Hr. Cele mai vechi dovezi nebiblice pentru existenţa unei astfel de limbi constă din anumite cuvinte aramaice găsite în tăbliţele alfabetice cuneiforme din vechiul Ugarit în Siria, datând din secolul al XV-lea î.Hr. De aceea, Biblia noastră conţine cea mai veche dovadă cunoscută a cuvintelor aramaice. Fiecare dintre cei doi bărbaţi a dat acestui monument un nume în limba proprie, cele două fiind identice în semnificaţie. Deoarece mai târziu regiunea a devenit o posesiune a lui Israel, i-a fost dat numele ebraic Galed (Galaad)! Aceasta nu cuprinde numai împrejurimile muntelui Galaad, ci toată partea muntoasă a ţării de sus la est de Iordan dintre râurile Yarmuk şi Iaboc.

Geneza 31:49 49. Miţpa. Locul a mai primit şi o altă denumire, Miţpa, însemnând „cetate de veghere”. El a devenit ceva mai târziu locul unei cetăţi care îşi trage numele „stâlpul de mărturie” ridicat de Laban şi rudele sale (Judecători 10,17; 11,11.29.34). Această cetate a fost pentru un timp reşedinţa judecătorului Iefta (Judecători11,34).

Domnul să vegheze. Faptul că Laban L-a chemat pe Iehova, veghetorul ceresc, să le ocrotească pe fiicele lui, nu dovedeşte că el L-a acceptat pe Iehova ca reprezentant al drepturilor sale. În concepţia lui tribală despre divinitate, Laban era dispus să admită puterea Dumnezeului lui Iacov, cel puţin în Canaan, dacă nu în Haran. Ce putea face altceva, mai ales după visul din noaptea trecută? Se mai poate ca el să fi spus lucrul acesta cu gândul că numai Iehova putea să lege conştiinţa lui Iacov.

Geneza 31:50 50. Dacă vei asupri. În ciuda predispoziţiilor sale egoiste, instinctul patern al lui Laban l-a făcut gelos pentru binele fiicelor lui şi grijuliu cu privire la viitorul lor. Lucrul acesta pare puţin cam ciudat în lumina propriei purtări (v.15); Laban el însuşi fusese cauza stării de poligam a lui Iacov. Dar acestea, ca să spunem aşa, erau toate în sânul familiei. Iar dacă Iacov avea să-şi ia alte neveste, afecţiunea şi moştenirea care ar fi putut reveni fiicelor sale şi copiilor lor ar fi astfel micşorate. Laban a rămas materialist până la capăt.

Geneza 31:51 51. Movila aceasta. Dacă vreunul dintre ei avea să se răzbune în viitor asupra celuilalt, acest monument avea să fie martorul pactului lor de prietenie. După cum în această ocazie intenţia ostilă a fost înfrântă, tot aşa şi în viitor, aducerea aminte a evenimentelor trebuia să împiedice orice expediţie de represalii posibilă. Din punctul de vedere al lui Laban, el făcea un mare sacrificiu, îngăduindu-i lui Iacov să scape nevătămat, pentru că rapida creştere a bogăţiei şi puterii lui Iacov, împreună cu o posibilă împăcare cu Esau, întuneca într-adevăr orice posibilitate a lui Laban de a-l birui pe Iacov în viitor.

Geneza 31:53 53. Dumnezeul tatălui lor. Se cunoaşte din Iosua 24,2 şi din existenţa idolilor în casa lui Laban (Geneza 31,30, 35), că rudele lui Avraam din Mesopotamia se închinau la alţi dumnezei. Aceasta ar putea să pară că „Dumnezeul lui Nahor” nu putea fi Iehova. Însă se ştie, de asemenea, că Nahor „nutrea cunoştinţa şi închinarea la adevăratul Dumnezeu” (PP 171) alături de idolatria sa. Verbul „judece” este la plural, temei aparent al punctului de vedere că Laban vorbea despre doi dumnezei diferiţi. Cu toate acestea LXX, Peşita şi Vulgata redau „judece” la singular, recunoscând pe Dumnezeul lui Avraam şi pe Dumnezeul lui Nahor ca fiind unul şi acelaşi. S-ar părea că Laban încerca să realizeze unirea dintre el şi Iacov, acum când despărţirea era inevitabilă, atrăgând atenţia că bunicii lor, Avraam şi Nahor şi Terah, străbunicul lor se închinaseră la acelaşi Dumnezeu.

De care se temea Isaac. Vezi comentariul pentru v.42. Se poate ca Moise să fi adăugat această expresie pentru a arăta clar că Iacov a „jurat” pe Iehova, şi nu pe vreunul din dumnezeii lui Nahor.

Geneza 31:54 54. Iacov a adus o jertfă. Se pare că numai Iacov a participat la ritualurile de jertfă pe care le-a considerat esenţiale pentru ratificarea legământului. Laban nu a fost decât un observator, însă a luat parte din nou la ospăţul ceremonial pregătit de Iacov.

Geneza 31:55 55. Şi-a sărutat nepoţii şi fetele. Luându-şi ultimul său rămas bun nu rezultă că Laban l-a sărutat şi pe Iacov, aşa cum făcuse când l-a întâlnit pentru prima oară (cap. 29,13). Deşi Laban şi Iacov s-au despărţit împăcaţi unul cu altul, iar nu ca vrăşmaşi, ei nu au fost întru totul cei mai buni prieteni.

Şi i-a binecuvântat. Laban, a cărui fire apare ca fiind calmată ca rezultat al legământului, sau poate al ospăţului, ori a intenţiei de despărţire de fiicele sale, şi-a exprimat simţămintele în binecuvântarea de rămas bun asupra lor. În felul acesta, Laban dispare complet din naraţiunea biblică. O dată cu aceasta dispare orice contact dintre familia din Canaan şi rudele din Mesopotamia.

Comentariile lui Ellen G. White

1-55 PP 190-194

1,2 PP 192

1-3 SR 90

3 PP 193

4-7 SR 90

7 PP 190

15 PP 189

19-23,26,27,29 PP 193

29 SR 91

38-40 PP 190

39 SR 91

40 DA 479

41,42 SR 91

42,44 PP 193

44-46 SR 92

49,51-53 PP 194; SR 92

Geneza 32:2 2. Mahanaim. Ceea ce înseamnă „tabără îndoită”, sau „oştire îndoită”, cu referire la două cete de îngeri, una mergând înaintea lui, iar cealaltă venind în urma lui. Apariţia lor trebuie să-i fi amintit lui Iacov vedenia cu scara de la Betel, în fuga lui din Canaan. Atunci, îngerii care urcau şi coborau reprezentaseră pentru el ocrotirea şi însoţirea divină de care avea să aibă parte în timpul călătoriei şi rămânerii lui într-o ţară străină. Acum oastea îngerească i-a adus din nou asigurarea ajutorului divin, de data aceasta ca o anticipare a înfricoşătoarei întâlniri cu Esau, precum şi ca o reînnoire a făgăduinţei de a-l readuce cu bine în ţara lui de naştere. Deoarece Iacov a văzut îngerii în timp ce călătorea, nu se poate ca ei să îi fi apărut într-un vis. Totuşi, felul în care a avut loc descoperirea nu este clarificat.

Pe locul unde au apărut îngerii, mai târziu a fost întemeiat un oraş important (Iosua 13,26.30; 21,38; 2 Samuel 2,8.12.29). Acesta este în general identificat cu actualul Machna, la vreo 12 mile nord-vest de Djerash, vechiul Gerasa.

Geneza 32:4 4. Domnului meu Esau. De la Mahanaim, Iacov a trimis soli la fratele său, Esau. După fuga lui Iacov de la Beer-Şeba, se pare că Esau s-a mutat temporar spre sud-est, spre ţara Seir, sau Esau, pe ai cărei locuitori de baştină, horiţi, el i-a deposedat mai târziu. Solii trebuiau să facă o deosebire clară între „Domnul meu Esau” şi „robul tău Iacov”. Sarcina lor era să-l împace pe Esau mai ales scoţând în evidenţă smerenia lui Iacov – recunoaştere tacită a greşelii sale – precum şi faptul că Iacov a renunţat la orice pretenţie de moştenire. Arătând că el se întorcea cu o mare bogăţie, Iacov nu se mândrea, ci mai degrabă îi arăta lui Esau că se întoarce fără nici o dorinţă de a se împărtăşi de moştenirea părintească. Fiindcă greşise, Iacov a înţeles că primul pas spre împăcare trebuie să fie făcut tot de el. Cu această hotărâre, el a adăugat soliei o exprimare a speranţei că Esau îl va ierta şi-l va primi în condiţii prieteneşti.

Geneza 32:6 6. El vine înaintea ta. Faptul că Esau era însoţit de 400 de însoţitori înarmaţi este o dovadă că devenise un puternic comandant de trib. Poate că începuse deja să trăiască din sabie (cap. 27,40).

Dacă duşmănia lui Esau faţă de fratele său se potolise în decursul anilor, se pare că el nu a amintit faptul acesta niciodată părinţilor lui, cu rezultatul că Rebeca nu putuse să-şi împlinească făgăduinţa de a trimite după Iacov (cap. 27,45). Nesiguranţa acestuia din urmă în ce priveşte starea de spirit a fratelui său şi neliniştea pricinuită de raportul solilor, l-a alarmat la maximum. Motivul lui Esau de a-l întâlni pe Iacov cu o astfel de ceată era, în primul rând, să-i imprime lui Iacov respectul datorat pentru superioritatea puterii lui, în al doilea rând, să-şi asigure o înţelegere satisfăcătoare, şi în al treilea rând, să folosească forţa, dacă va fi necesar, pentru protejarea propriilor interese. Cu alte cuvinte, el era pregătit pentru orice eventualitate.

Geneza 32:7 7. El a împărţit... oamenii. Temându-se de înfrângere, Iacov şi-a împărţit marea lui familie şi numeroasele turme în două tabere. Iacov poate fi cu uşurinţă mustrat pentru lipsa de credinţă şi încredere în Dumnezeu. Totuşi, purtarea lui chibzuită în împrejurări atât de potrivnice este o dovadă de judecată sănătoasă. Lipsit complet de apărare, el nu voia nici măcar să-şi arate forţa.

Geneza 32:9 9. Dumnezeul tatălui meu, Avraam. Remarcabilă pentru simplitatea şi puterea ei, acest model de rugăciune exprimă tot ceea ce este esenţial într-o astfel de cerere: (1) umilinţă adevărată, (2) recunoaşterea îndurării lui Dumnezeu, (3) pledoarie pentru ocrotire într-un pericol iminent, (4) repetarea făgăduinţelor din trecut, (5) apreciere pentru providenţa din trecut.

Geneza 32:10 10. Am trecut Iordanul acesta. Se pare că Iacov se apropia de locul pe unde trecuse Iordanul în fuga lui cu 20 de ani mai înainte. Contrastul uimitor dintre sărăcia lui de mai înainte şi prosperitatea lui prezentă este acceptat de el ca un semn al binecuvântării lui Dumnezeu şi ca o împlinire a făgăduinţei de la Betel. Atunci el traversase cu mâna goală, afară de binecuvântarea tatălui său şi făgăduinţa lui Dumnezeu. Acum, după 20 de ani, se întorcea în ţara sa de naştere cu o familie mare şi cu mari averi. Oricare dintre cele „două tabere” (v.7) ar fi fost suficientă ca să-l facă un om prosper.

Geneza 32:11 11. Pe mame şi pe copii. Literal, „mama asupra copiilor”. Tabloul este al unei mame care se aruncă asupra copiilor ei pentru a-i ocroti de ucigaş cu propriul trup. Iacov ştia că dacă ar fi provocat, fratele lui nu ar ezita să-i ucidă până la unul. El se temea de înfrângere.

Geneza 32:12 12. Ca nisipul. Acesta era sensul, deşi nu redat cu exactitate, al făgăduinţei de la Betel (cap. 28,14), care asemănase numărul urmaşilor lui Iacov cu pulberea pământului. Înainte de aceasta, sămânţa făgăduită a lui Avraam fusese asemănată cu pulberea pământului (cap. 13,16), cu stelele cerului (cap. 15,5), şi cu nisipul de pe malul mării (cap. 22,17).

Geneza 32:13 13. A petrecut noaptea în locul acela. Deşi se încredea în ocrotirea Domnului, Iacov nu a neglijat mijloacele de împăcare cu fratele lui. Aşezând tabăra pentru noapte în locul unde primise ştiri despre apropierea lui Esau, el a ales un dar respectabil care consta din peste 550 de capete de oi şi vite. Pe acestea le-a trimis înainte în mai multe turme, spre a-l întâlni pe Esau, ca „dar” de la „robul” său Iacov. Gruparea animalelor alese era caracteristică averilor obişnuite ale unui nomad (vezi Iov. 1,3; 42,12). Proporţia dintre masculi şi femele probabil că se întemeia pe ceea ce arătase experienţa că se cerea în scopul reproducerii.

Geneza 32:16 16. Fiecare turmă. Împărţirea darului lui Iacov de potolire în mai multe turme separate, care urmau la intervale una după alta, avea de scop să producă un efect cumulativ şi deci să fie mai impresionant. Fiecare turmă constituia un dar de valoare.

Geneza 32:23 23. I-a trecut pârâul. Dis de dimineaţă, Iacov trimisese înainte darul lui Esau. Când s-a lăsat noaptea, el a trimis tot ce avea, familie şi avere, peste râul Iaboc, dorind să petreacă noaptea singur în rugăciune. Iabocul, numit astăzi Wadi Zerqa, „râul albastru”, este un afluent de răsărit al Iordanului. Curgând printr-o vale adâncă, el se varsă în marele fluviu la vreo 25 de mile la nord de Marea Moartă.

Geneza 32:24 24. Iacov a rămas singur. Iacov rămăsese pe malul nordic al râului, ca să poată fi singur spre a-L căuta pe Dumnezeu în rugăciune. În situaţia prezentă, iscusinţa lui nu mai folosea la nimic. Numai Dumnezeu putea să ajute la temperarea mâniei lui Esau şi la salvarea lui Iacov şi a familiei sale.

Un om s-a luptat cu el. Că adversarul lui Iacov nu era nici fiinţă omenească, nici înger obişnuit, trebuie să fie dedus din faptul că Iacov vorbeşte despre El ca Dumnezeu (v.30). Profetul Osea se referă de asemenea la El atât ca Dumnezeu, cât şi ca înger (Osea 12,3.4). Acest vizitator ceresc nu era altul decât Hristos (PP 197). Apariţia în felul acesta a lui Hristos în formă de om nu era nici ciudată, nici unică (Geneza 18,1). Despre „timpul strâmtorării lui Iacov” vezi Ieremia 30,7.

Geneza 32:25 25. La încheietura coapsei. Luptătorul necunoscut a folosit numai puterea unei fiinţe omeneşti în luptaSa cu Iacov. Crezând că atacatorul este un vrăşmaş de moarte, Iacov s-a luptat ca pentru viaţa lui. Dar când s-au apropiat zorile, o singură lovitură mai mult decât puterea omenească a fost suficientă ca să-l schilodeascăpe Iacov, iar el şi-a dat seama de faptul că adversarul lui era mai mult decât om.

Geneza 32:26 26. Lasă-mă să plec. Îngerul a căutat să se retragă înainte de a se face ziuă, însă nu a motivat cu nimicdorinţa lui de a face acest lucru. Comentatorii sugerează o dorinţă din partea Lui fie pentru a-i împiedica pe alţii să fie martori la scenă, fie poate pentru a-l împiedica pe Iacov să-L vadă.

Nu te voi lăsa să pleci. Lovirea schiloditoare şi glasul divin îl convinseseră pe Iacov că Acela cu care se luptase timp de ceasuri era un sol din cer. Căutând ceasuri întregi cu disperare după ajutor divin, Iacov a crezut că nu-şi putea îngădui să-L lase să plece fără ca mai înainte să primească asigurarea iertării şi ocrotirii pe care o dorea atât de mult. El cerea aceasta ca un dar imediat, înţelegând că el nu avea să-I ofere nimic lui Dumnezeu în schimb. El nu a propus nici o negociere, singura lui pledoarie era situaţia lui disperată. Ajutorul de care avea nevoie putea veni numai de la Dumnezeu. Pentru prima dată în viaţa lui a cunoscut că propriile lui resurse sunt insuficiente. De la naşterea sa, când îl prinsese pe fratele său de călcâi, până în ultimii săi ani înHaran, când îl păcălise pe unchiul său, Laban (Osea 12,3.4), Iacov abordase soluţiile problemelor vieţii prin metodele îndoielnice ale propriei imaginaţii. Acum era un om schimbat. În timp ce în trecut el se bizuise pe propria înţelepciune şi tărie, acum învăţase să se încreadă pe deplin în Dumnezeu.

Geneza 32:28 28. Te vei chema. Marea schimbare spirituală care a avut loc în Iacov era simbolizată acum printr-o schimbare de nume, care arată natura noii sale legături cu Dumnezeu. Numele lui Avraam şi al Sarei fuseseră schimbate la fel (vezi cap. 17,5.15), şi de atunci înainte Scriptura îi numeşte întotdeauna cu numele cele noi. Dar în istoria următoare a lui Iacov, vechiul şi noul lui nume sunt folosite mai mult sau mai puţin alternativ. Numele cel nou al lui Iacov, Israel, a devenit numele naţiunii care a ieşit din trupul său. Pentru el, schimbarea numelui, ca şi schimbarea caracterului său, a fost mult mai importantă decât aceea a bunicilor lui. El reprezintă transformarea lui din „înşelător” al oamenilor, într-un „biruitor al lui Dumnezeu”. Numele cel nou, în mod evident un semn al biruinţei fizice, trebuia să fie o veşnică aducere-aminte despre deplina reînnoire spirituală care avusese loc.

Nu va mai fi Iacov. Pentru semnificaţia numelui de Iacov ca „ţinător de călcâi”, sau „înşelător”, vezi comentariul pentru cap. 25,26.

Ci Israel. O combinaţie a lui yisra[h], „se luptă” sau „cârmuieşte” de la sarah, „a (se) lupta”, sau „a cârmui” şi ’El, „Dumnezeu”. Fără însoţirea interpretării dată de Dumnezeu Însuşi, numele ar putea fi tradus „Dumnezeu Se luptă”, sau „Domnul cârmuieşte”. Însă semnificaţia aşa cum a fost intenţionată şi dată de Dumnezeu este „el se luptă cu Dumnezeu”, sau „el biruie asupra lui Dumnezeu”, sau „el cârmuieşte cu Dumnezeu”.

Numele onorat de „Israel” trebuia să amintească, de aici înainte, de această noapte de luptă. Aplicat laurmaşii lui Iacov, el presupunea transformarea caracterului pe care Dumnezeu o căuta în ei şi rolul lor distinctde a cârmui cu Dumnezeu. Numele a fost transmis mai întâi descendenţilor lui literali şi mai târziu urmaşilor lui spirituali care, de asemenea, trebuiau să fie biruitori aşa cum fusese el (Ioan 1,47; Romani 9,6).

Luptat cu Dumnezeu şi cu oameni. Literal, „luptat [saritha, de la sarah] cu Dumnezeu şi cu oamenii”. Acest termen că se referă în mod evident la lupta nocturnă a lui Iacov cu Dumnezeu şi la îndelungatele sale lupte cu Esau şi Laban. Din toate acestea, până la urmă a ieşit biruitor. Acest lucru era în mod deosebit adevărat cu privire experienţa lui din noaptea trecută, din care a ieşit un om nou, un biruitor asupra înşelăciunii, necinstei şi încrederii în sine. El era un om schimbat (vezi 1 Samuel 10,6.9).

Geneza 32:29 29. Numele tău. Probabil cunoaşterea faptului că L-a întâlnit pe Domnul şi a vorbit cu El faţă către faţă fie că l-a speriat pe Iacov, fie că l-a dus la o aşa exaltare personală, încât să umbrească mult mai importanta lecţie pe care trebuia să o înveţe din această experienţă. Binecuvântarea de plecare a Îngerului avea să fie suficientă.

Geneza 32:30 30. Peniel. După cum Iacov dăduse numele Betel locului unde Îl văzuse pe Dumnezeu în vis (cap. 28,19) şi Mahanaim locului unde i-a apărut o oaste de îngeri pe drum (cap. 32,2), acum a făcut să rămână în

amintirea lui locul întâlnirii lui personale cu Dumnezeu printr-un nume care înseamnă „faţa lui Dumnezeu”. Faptul că Îl văzuse pe Dumnezeu faţă în faţă şi cu toate acestea trăia, a fost într-adevăr o minune (vezi Exod 33,20; Judecători 6,22; 13,22; Isaia 6,5).

Am scăpat cu viaţă. Adică, „am fost păstrat şi voi fi păstrat”. Aceste cuvinte au răsunat din credinţa cea de curând găsită a lui Iacov. Orice ar putea să i întâmple, câtă vreme se va afla în cadrul voii lui Dumnezeu, el era încrezător că mâna divină îl va păzi de orice rău. Chiar lucrurile care păreau, la momentul întâmplării lor, că sunt împotriva lui, s-au dovedit a fi providenţiale (42,36). Peniel a fost punctul de cotitură al vieţii lui Iacov.

Geneza 32:31 31. Penuel. Unii comentatori sugerează că Penuel fusese numele iniţial al locului şi că Iacov l-a schimbat prin înlocuirea unei vocale în Peniel. Totuşi, mult mai probabil că Penuel este o formă veche a aceluiaşi cuvânt. Numele mai apare şi în Judecători 8,8.9.17; 1 Regi 12,25 şi de asemenea şi într-o listă egipteană de nume ale cetăţilor palestiniene. Locul lui exact nu este în mod definitiv determinat. Unii cercetători îl identifică cu Tulul edh-Dhahab, pe Iaboc, la 7 mile est de Iordan. Alţii îl caută ceva mai departe spre est.

Şchiopăta. Asemenea lui Pavel, care cu veacuri mai târziu a purtat un „ţepuş” în carnea sa (2 Corinteni 12,7), Iacov a plecat de la locul supremei experienţe a vieţii lui purtând un semn care să-i amintească de lupta şi biruinţa lui de acolo. Deşi şchiop trupeşte, probabil că pentru tot restul vieţii sale, în sufletul lui descătuşat, Iacov se bucura de cele mai bogate binecuvântări ale lui Dumnezeu. Orice luptă lasă urmele ei. Asemenea lui Iacov, fiecare credincios fidel, trecând prin propria experienţă „Peniel”, se poate aştepta să poarte vreun semn care să-i amintească de puternica lui luptă împotriva eului, cu tendinţele şi înclinaţiile lui rele moştenite. Chiar şi Domnul nostru Isus Hristos poartă semnele teribilei lupte prin care a trecut în timp ce era pe pământ, iar pe acestea va continua să le poarte toată veşnicia. Ale noastre vor dispărea şi vor fi uitate (2 Corinteni 4,17; Isaia 65,17). În timp ce cicatricele noastre sunt rezultatul luptei împotriva eului, semnele cuielor din mâinile lui Hristos sunt cauzate de lupta în favoarea noastră cu puterile întunericului.

Geneza 32:32 32. Vâna de la încheietură. Semnificaţia cuvântului ebraic tradus „shrank” (engleză) este necunoscut. Redarea din KJV se întemeiază pe LXX, enarkesen, „slăbise”, „amorţise” sau „a se disloca”. Poate că ar fi trebuit tradus „şold”, citindu-se în expresie „vâna şoldului”. Evreii moderni se abţin să mănânce tendonul lui Ahile de la animalele folosite ca hrană, dar cum s-a ajuns să se identifice această parte a anatomiei lui Iacov cu „vâna” care „se strângea” este nesigur. Deşi nu este amintit în altă parte a Vechiului Testament, Talmudul iudaic consideră în mod categoric acest obicei ca o lege a cărei încălcare trebuie să fie pedepsită cu mai multe lovituri de nuiele (Tract Cholin, Mishna, 7). Din moment ce evreii din vechime nu au deosebit în mod clar ce trebuia să se înţeleagă prin „vână”, astăzi se înţelege că se aplică la cordonul interior şi nervul părţii posterioare a animalelor ucise pentru hrană.

Relatarea versetelor 24-32 cuprinde trei puncte de interes special pentru orice iudeu. Ea explică de ce se numeşte el israelit şi urmăreşte acest nume până la un strămoş îndepărtat care s-a luptat cu Dumnezeu pentru a-l putea obţine. Ea arată cu interes spre un sat, de altfel neînsemnat, Peniel, unde a avut loc evenimentul. În sfârşit, ea explică originea obiceiului de a nu mânca vâna indicată, ci mai degrabă de a o privi cu teamă respectuoasă.

Comentariile lui Ellen G. White

1-32 PP 195-203; SR 92-99

2 PP 195; SR 92

4-7 PP 196

6,7 SR 92

8-12 SR 93

9-11 PP 196

10 SR 97

18,19 PP 196

23 GC 616

24 EW 284; GC 157, 616; MB 25; SR 407

24,25 PP 197; SR 94

24-28 COL 175; PP 208

25 GC 617; MB 25, 97, 206

26 CSW 116; CT 498; DA 198; FE 232; GC 157, 617, 620; GW 255; MB 25, 206; MM 203; PP 197, 202; Te 243; 1T 144, 151; 4T 444, 537

26-28 SR 95

28 FE 232; GC 617; MB 207; PP 198; 4T 528

28,29 Ed 147

29,30 SR 95

30 DA 107; GC 622; 4T 444

31 MB 97

Geneza 33:1 1. A împărţit copiii. Motivul acestei măsuri nu este clar. Iacov i-a pus pe Rahela şi pe Iosif la urmă fie din motive de securitate, fie pentru a prezenta lui Esau pe soţia lui favorită ultima. Iarăşi, se poate că obiceiul social prescria un astfel de aranjament. Împărţirea de mai înainte a caravanei în două tabere poate că a fost părăsită, ea nefiind necesară după experienţa lui din noaptea precedentă (vezi cap. 32,7.8; 32,30). Sau, se poate ca „oamenii” amintiţi în cap. 32,7 să fi fost slugile şi păstorii, iar nu soţiile şi copiii lui, pe care i-a păstrat cu sine. Familia mai apropiată ar fi astfel unită cu una dintre cele două tabere, sau poate să fi fost separată de amândouă.

Geneza 33:3 3. S-a aruncat. Acest obicei oriental este atestat în Scrisorile Amarna din secolul al XIV-lea î.Hr., în care prinţii palestinieni scriau regelui Egiptului că ei cădeau jos înaintea picioarelor lui faraon, fie de „şapte ori”, sau se poate de „şapte ori şapte ori”. Şapte plecăciuni înaintea unui superior se pare că erau considerate un semn de desăvârşită umilinţă şi supunere absolută. Prin această manifestare de respect, Iacov spera să câştige inima fratelui său. Ea reprezintă o părăsire completă a oricărei pretenţii de privilegii speciale asigurate înainte prin perfidie.

Geneza 33:4 4. Esau l-a îmbrăţişat. La vederea fratelui geamăn, Esau a fost cuprins de simţămintele naturale ale iubirii frăţeşti. Chiar dacă în inima lui Esau mai fusese încă răutate, aceasta a fost învinsă prin umilirea lui Iacov. Înţelegând că nu are a se teme deloc de Iacov, el a lăsat frâu liber emoţiilor naturale ale inimii sale.

Geneza 33:5 5. A văzut femeile şi copiii. În timpul tăcutei îmbrăţişări a fraţilor despărţiţi de atâta timp, cele 4 soţii şi cei 12 copii ai lui Iacov se apropiaseră.

Geneza 33:8 8. Toată tabăra aceea. Deşi el cunoştea prea bine scopul acestor multor tabere (cap. 32,18), totuşi Esau a întrebat cu privire la ele. Cu evidentă curtoazie virtuală, el a refuzat să le primească, până când stăruindu-se de el, este convins să facă acest lucru. „Viaţa de cutreierător (prin ţară)” care se potrivea atât de bine naturii sale îi oferise o astfel de avere şi putere că averile lui pământeşti erau fără îndoială egale cu aceleaale fratelui său. Esau a fost destul de prietenos faţă de Iacov, dar în maniera lui nu era nimic comparabil cu umilinţa fratelui său. Iacov s-a adresat lui Esau cu „Domnul meu”, în timp ce Esau i-a răspuns cu „fratele meu”.

Geneza 33:10 10. M-am uitat la faţa ta. Salutul prietenos al lui Esau a adus în minte făgăduinţa divină dată lui Iacov de curând, iar pe faţa lui Esau el putea să citească milostiva ei împlinire. Aceste cuvinte ale lui Iacov reflectă profunda lui recunoştinţă pentru Prezenţa care l-a însoţit pe cale (vezi cap. 32,30). Ce fericit este omul care recunoaşte Providenţa alături de el zi de zi (Iov 33,26; Psalmi 11,7)!

Geneza 33:11 11. Darul meu. Aceste cuvinte au fost bine alese şi pline de putere. Se poate ca ele să fi fost o aluzie la binecuvântarea pe care Iacov i-o smulsese lui Esau cu 20 de ani mai înainte? Era mult mai important pentruIacov ca Esau să primească darul său, pentru că făcând astfel Esau, conform obiceiului vremii, îşi exprima acceptarea lui a ceea ce darul reprezenta – cererea de iertare a lui Iacov. În Orient, un dar primit de un superior asigură dătătorului prietenia şi ajutorul primitorului. Dacă este refuzat, el se poate teme de orice.

Geneza 33:12 12. Haidem să plecăm. Esau a presupus că Iacov are să pornească de îndată spre Hebron (cap. 35,27), domiciliul tatălui lor Isaac, şi i-a propus lui Iacov să-l însoţească în calea lui. Însă Iacov a refuzat în mod politicos atât oferta aceasta, cât şi aceea a escortei, sugerată mai târziu. Ultima nu era necesară, prima arfi însemnat un mers insuportabil de încet pentru Esau. Acest refuz nu a izvorât din vreun simţământ de neîncredere, motivele arătate nu erau simple pretexte. El nu avea nevoie de gardă militară, pentru că ştia că era apărat de oştile lui Dumnezeu şi el nu putea călători aşa repede cum ar dori Esau să meargă. Ba mai mult, el avea să fie liber să tăbărască oriunde putea să aleagă şi să rămână acolo până când era gata să meargă mai departe. În felul acesta, avea să se bucure de deplină libertate de acţiune.

Geneza 33:14 14. Până voi ajunge. Nu pentru că Iacov a intenţionat să meargă de-a dreptul la Seir, ci mai degrabă oexpresie a dorinţei sale de a-l revedea pe Esau şi de a continua cu el bunele relaţii prieteneşti. Cu siguranţă că aceasta nu a fost o înşelare premeditată cu scopul de a se debarasa de Esau. Destinaţia lui Iacov nu a fost ţaraSeir, ci Canaan, probabil Hebron, unde locuia atunci tatăl său, Isaac. Deci, poate că el s-a gândit să-i facă lui Esau o vizită, dar dacă a făcut acest lucru vreodată nu ştim. Fraţii s-au întâlnit după aceea, ca prieteni, la înmormântarea tatălui lor (cap. 35,29).

Geneza 33:17 17. Sucot. Ceea ce înseamnă „îngrădituri” sau „ţarcuri” făcute din crenguţe împletite laolaltă. Sucotul din Valea Iordanului (Iosua 13,27), a căzut la împărţire seminţiei lui Gad. S-a încercat să fie identificat cu dealul Der’alla, aproape de gura râului Iaboc.

Nu se ştie cât timp a rămas Iacov la Sucot. Faptul că a ridicat o „casă”, ceea ce nici unul din patriarhiide mai înainte nu au făcut, sugerează că el trebuie să fi locuit acolo timp de mai mulţi ani. Motivele pentru care a făcut aşa ne sunt necunoscute. În această hotărâre, poate că l-a influenţat păşunea cea bună şi o populaţie răzleaţă. Având mandat de la Dumnezeu să se întoarcă în ţara părinţilor lui (cap. 31,3), Iacov foarteprobabil că a găsit o primă ocazie de a-l vizita pe tatăl său înaintat în vârstă. În vremea aceea poate că i-a făcut o vizită şi fratelui său în Seir, aşa cum făgăduise.

Geneza 33:18 18. Iacov a ajuns cu bine (la Şalem). Considerând şalem un nume de loc, KJV urmează LXX, Vulgataşi alte traduceri de mai târziu. Dar cuvântul este un adverb care înseamnă „în deplină pace” sau „siguranţă” şi este echivalent cu expresia „în pace” din cap. 28,21, la care se pare că se face aluzie. Ceea ce Iacov ceruse când a făcut jurământul la Betel cu 20 de ani înainte, acum era împlinit (PP 204). El se întorsese în ţara lui natală.

Cetatea Sihem. Dacă şalem este luat ca numele locului, atunci Sihem s-ar referi la persoana din v.19 şicap. 34,2, fiul lui Hamor hetitul. Iar dacă şalem înseamnă „întreg” sau „teafăr”, propoziţia ar trebui redată „Iacov a ajuns în siguranţă (teafăr) în cetatea Sihem”. Nu este nevoie să presupunem că Sihem a primit numele de la Sihem, fiul lui Hamor, deoarece ea exista deja ca cetate încă de pe vremea lui Avraam (cap. 12,6). O inscripţie egipteană descrie o expediţie militară împotriva cetăţii în secolul al XIX-lea î.Hr. Este multmai probabil că Sihem, fiul lui Hamor, a fost numit cu numele cetăţii.

Geneza 33:19 19. Sihem. Aici se face referire la Hamor, ca tată al lui Sihem în anticiparea întâmplărilor următoare care îi implică pe amândoi. Fântâna săpată de Iacov unde a avut loc memorabila convorbire dintre Isus şi femeia samariteană (Ioan 4,6), a fost pe „partea de ogor” cumpărată de la sihemiţi.

O sută de chesita. Chesita este o unitate monetară amintită în altă parte numai în Iosua 24,32 şi Iov 42,11. După cât se pare, ea nu s-a mai folosit curând după cucerirea Canaanului de către izraeliţi, pentru că nu mai este niciodată menţionată în cărţile de mai târziu ale Bibliei. Unii comentatori sugerează că ea poate săfi avut valoarea a zece sicli, însă aceasta nu este decât o presupunere. Valoarea ei nu este cunoscută.

Prin această cumpărare Iacov a dovedit credinţa sa în făgăduinţa că ţara Canaanului avea să fie căminul său. S-a potrivit ca această bucată de pământ mai târziu să cadă în lotul urmaşilor lui Iosif, fiul său favorit, ale cărui oase au fost înmormântate aici (Iosua 24,32). Conform tradiţiei, această bucată de ţarină era în câmpia care se întinde de la deschiderea sudică a văii Sihem. Aici este indicată încă fântâna lui Iacov (Ioan 4,6), şi mormântul lui Iosif ceva mai la nord de ea. Construcţia acestuia din urmă este de origine mahomedană, precum sunt şi tradiţiile cu privire la el.

Geneza 33:20 20. Un altar. Ca şi tatăl său Avraam, Iacov a ridicat aici primul său altar după intrarea în ţara Canaanului (cap. 12,7). Probabil că atunci când Iacov a ales această poziţie, el avea în minte acel altar de odinioară.

El-Elohe-Israel. S-a făcut sugestia că acest nume înseamnă „[consacrat] Dumnezeului lui Israel”, luând primele două litere din ebraică ca fiind prepoziţia ’al, „la”. Totuşi, din vremuri străvechi până acum, el este interpretat „Dumnezeul (atotputernic) este Dumnezeul lui Israel”. Aceasta ar pune altarul de o parte ca un monument pentru îndurarea şi mâna ocrotitoare a Domnului aducând-l teafăr înapoi în ţara părinţilor lui după mai bine de 20 de ani de absenţă.

Comentariile lui Ellen G. White

1-17 PP 198

1-4 SR 96

4 PP 198

11 SR 97

13,14 MH 374

14 1T 388

16 PP 207

18-20 PP 204

Geneza 34:1 1. Dina. Dina, până aici singura fiică a lui Iacov (PP 204) nu putea să aibă mai mult de cinci sau şase ani când familia a plecat din Haran, deoarece ea nu s-a născut decât după cel de-al şaselea fiu al Leii (cap. 30,21). Probabil că ea ajunsese la vârsta de 14, sau 15 ani, când a avut loc josnica întâmplare descrisă în acestcapitol. Este evident, deci, că de când s-a întors Iacov în Canaan trecuseră vreo opt ani şi mai bine (vezi comentariul pentru cap. 33,17). Dacă evenimentele relatate în capitolele 34 la 37 sunt prezentate în ordine cronologică, cum pare a fi, Dina nu putea fi pe acea vreme mai mare de 15 ani, pentru că Iosif, care avea aproximativ aceeaşi vârstă ca şi Dina (cap. 30,21-24), era de numai 17 ani când a fost vândut ca rob de fraţii săi (cap. 37,2). Faptul că ea a ieşit neînsoţită ar părea să indice că acasă ea era încă privită ca o copilă.

Fetele ţării. Istoricul iudeu Iosif Flavius aminteşte o veche tradiţie conform căreia sihemiţii erau angajaţi în festivităţi (Antichităţi, i. 21. 1), şi că Dina a dorit să se alăture fetelor lui Sihem în cercul lor de veselie. Limbajul înseamnă facerea unei vizite de prietenie şi se poate chiar ca Dina să fi obişnuit să se asocieze cu fetele din Sihem.

Întotdeauna este un mare pericol în tovărăşii fără rost cu cei din lume. Dina a fost curioasă să cunoască obiceiurile oamenilor din jur. Acest fapt a dus-o la o intimitate neatentă cu ei şi a sfârşit prin necinstirea ei. Pericolul ei a venit din faptul că ea a căutat să fie liberă de controlul şi supravegherea părinţilor şi din nesocotirea îndemnului de a rămâne despărţită de idolatri şi obiceiurile lor rele. „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (1 Corinteni 15,33). Locuitorii Canaanului erau pentru familia lui Iacov ce este lumea de astăzi pentru creştin. Ceea ce se numeşte „cunoaşterea vieţii” se poate dovedi în multe cazuri a fi cochetarea cu moartea. Familiaritatea cu păcatul toceşte simţurile şi măreşte pericolul ispitei.

Geneza 34:2 2. Sihem, fiul hetitului Hamor. Hetiţii au fost un trib canaanit (vezi cap. 10,17). Din câte cunoaştem despre morala canaanită, purtarea lui Sihem nu a fost în nici un caz neobişnuită, iar Dina a plătit din plin pedeapsa pentru neînţeleapta ei independenţă în asocierea cu tineri lumeşti.

Geneza 34:3 3. A căutat să o liniştească. Literal „el a vorbit la inima fetei”, adică a căutat să o mângâie pentru cele întâmplate şi să-i câştige iubirea ei. Se pare că deşi Dina se ducea singură în oraş în mod intenţionat, ea nu a consimţit la tot ce s-a petrecut acolo. Acum ea era în casa lui Sihem, unde a fost găsită când Simeon şi Levi au jefuit cetatea câteva zile mai târziu (v.26).

Geneza 34:5 5. Iacov a aflat. Ştirea cu privire la experienţa Dinei trebuia să fi ajuns la tatăl ei în mod indirect, deoarece ea însăşi a rămas în casa lui Sihem (v.26).

Iacov a tăcut. Probabil că tăcerea lui Iacov se datora unui amestec de durere, prudenţă şi încurcătură uluitoare. El învăţase să fie mai degrabă prudent decât să acţioneze din impuls. Seriozitatea neplăcutei situaţii avea să afecteze, desigur, interesele întregii familii şi cerea o sfătuire şi o hotărâre unită. A refuza propunerea de căsătorie ar fi atras reaua-voinţă a sihemiţilor; a o accepta ar fi fost o călcare pe faţă a principiului neamestecului cu păgânii (vezi cap. 24,3.6; 26,35). Totuşi, Dina era la Sihem, şi cum trebuia să fie asigurată întoarcerea ei? Dacă Iacov ar fi prevăzut cursul tragic al acţiunii pe care aveau să o întreprindă unii dintre fiii lui, după ce au aflat de situaţie, probabil că ar fi luat lucrurile în propriile mâini şi ar fi acţionat de îndată. Totuşi, el a făcut mai bine „stăpânindu-se”, decât au făcut fiii lui când au luat cetatea (Proverbe 16,32).

Geneza 34:7 7. S-au supărat. Literal „au devenit furioşi”. A doua expresie „s-au mâniat foarte tare” este literal „s-au aprins foarte mult”. Mânia lor pătimaşă a trecut de măsură (compară cu 1 Samuel 15,11; 2 Samuel 19,43). Cum s-au simţit oamenii se poate înţelege din faptul că arabii moderni se simt mult mai dezonoraţi prin seducerea unei surori, decât prin infidelitatea unei soţii. Un bărbat, spun ei, poate să divorţeze de soţia

lui, şi ea nu mai este a lui, însă o soră sau o fiică rămâne pentru totdeauna o soră sau o fiică.

Era, aşadar, just ca ei să fie supăraţi şi numai firesc să fie mâniaţi. Propria oroare era legată de aceea asurorii lor. Totuşi, pe ei nu i-a interesat prea mult păcatul comis împotriva lui Dumnezeu, cât ruşinea care se abătuse asupra familiei lor. În această atitudine faţă de problemă se află izvorul marii lor greşeli procedând astfel (Geneza 49,7).

Mişelie. „A săvârşi o mişelie” a devenit o expresie permanentă pentru crimele în care era implicată onoarea, mai ales pentru păcatele cărnii (Deuteronom 22,21; Judecători 20,10; 2 Samuel 13,2; etc.), dar şi pentru altele (Iosua 7,15).

În Israel. Numele de Israel este aici aplicat pentru prima dată familiei lui Iacov. Mai târziu, el a devenit denumirea obişnuită pentru naţiune. Unii comentatori, arătând că fiii lui Iacov nu au fost numiţi fie Israel, fie izraeliţi până mult mai târziu, consideră că expresia „în Israel” trebuie să fie tradusă „împotriva lui Israel”. Aceasta este posibil din punct de vedere gramatical,şi ar însemna că aventura amoroasă a fost o crimăîmpotriva lui Iacov, care devenise Israel, „un prinţ al lui Dumnezeu”.

Geneza 34:8 8. Hamor le-a vorbit. Hamor, tatăl lui Sihem, venise să i-o ceară lui Iacov pe fiica sa (v.6), dar deoarece fiii lui Iacov au ajuns acasă în acelaşi timp (v.7), el le-a vorbit şi lor. Tatăl şi fraţii fetei erau consideraţi ca tutorii ei legali (vezi cap. 24,50).

Geneza 34:9 9. Încuscriţi-vă. Lipsa oricărei scuze pentru seducerea Dinei de către Sihem, nu este o indicaţie a consimţământului ei, ci mai degrabă al nivelului moral scăzut al prinţului canaanit. Într-o astfel de purtare el nu a văzut nici o greşeală deosebită, cel puţin când fiul său era gata să o ia în căsătorie pe fata pe care o ademenise.

Geneza 34:10 10. Locuiţi cu noi. Hamor a propus o politică de intercăsătorire între familia lui Iacov şi sihemiţi. El era, de asemenea, gata să facă concesii cu privire la concesionarea ţării aşa încât noii-veniţi să poată locui, să se poată mişca şi să facă comerţ liber în regiune. Au fost făcute o serie de oferte prietenoase, atât de tată ca politician, în favoarea intercăsătoriririi dintre familii în general, cât şi de fiu ca amant pentru a putea obţine fata. Pentru mintea lor păgână, o politică exclusivistă în privinţa aceasta era de neconceput. În spiritul necredincios al lumii, ei au încercat să schimbe atitudinea lui Iacov pe care a considerat-o a fi. Ofertele pe care le-au făcut în împrejurări similare erau atrăgătoare şi prea adesea astfel de perspective ademenesc poporul care se declară a fi al lui Dumnezeu să părăsească moralitatea lor sfântă.

Geneza 34:13 13. Fiii lui Iacov. Oricât de atrăgătoare au fost ofertele prinţului din Sihem, ele au fost refuzate de fiii lui Iacov, care au luat acum iniţiativa în discuţia propunerii de căsătorie a surorii lor (vezi cap. 24,50). A primi propunerile lor ar fi fost o călcare a principiilor sfinte ale chemării lor ca familie şi s-ar fi sacrificat făgăduinţele lui Dumnezeu pentru un câştig lumesc.

Geneza 34:15 15. Nu ne vom învoi la aceasta. Refuzul propunerii lui Hamor era just, desigur, însă procedeul lor era în mod sigur la fel de greşit. Plănuind crima sub haina scrupulelor religioase, fiii lui Iacov s-au făcut vinovaţi de ipocrizie şi cruzime. Ipocrizia lor a constat în mărturisirea de a primi propunerea lui Hamor, atunci când, de fapt, nu intenţionau să facă acest lucru, cu condiţia ca sihemiţii să accepte pecetea sfântului legământ al lui Dumnezeu. Ei ştiau prea bine că dacă sihemiţii aveau să se supună circumciziei, avea să fie o simplă formă dinpartea lor. Propunerea a fost concepută, până la urmă, într-un spirit de răzbunare crudă.

În anii de mai târziu supunerea la ritualul circumciziei de către un ne-iudeu era considerată ca arătând primirea credinţei iudaice şi aducerea primitorului sub îndatorirea legământului, adică, aceasta se face în mod legal din păgân, iudeu (vezi Fapte 15,5; Galateni 6,12; etc.). Dacă primirea semnului legământului din partea Sihemiţilor ar fi însemnat întoarcerea lor la adevăratul Dumnezeu, atunci toate obiecţiile pentru

intercăsătorire, desigur că ar fi dispărut.

Geneza 34:20 20. Oamenilor din cetatea lor. Condiţia propusă de fiii lui Iacov părea rezonabilă pentru cei doi peţitori şi au fost gata să se supună imediat. Totuşi, mai întâi au mers la poarta Sihemului, locul adunării publice, pentru a pune problema în faţa oamenilor cetăţii. Descrierea bogăţiei lui Iacov şi a familiei sale şi a foloaselor pe care ei le-ar putea sconta din unirea cu ei a dus la consimţământul general şi imediat faţă de plan. La modul general, poporul de rând poate fi considerat ca urmând sugestiile celor cu voinţă mai tare şi a conducătorilor populari. Aceasta a fost adevărat când Ieroboam a inaugurat închinarea la viţei de aur la Dan şi la Betel. De fapt, de-a lungul istoriei lui Israel, poporul a tins să urmeze conducerea regelui. Tot aşa, când Crisp, fruntaşul sinagogii, a crezut, mulţi dintre corinteni au fost convertiţi la fel la creştinism (Fapte 18,8).

Geneza 34:22 22. Decât dacă. Hamor a dat mare importanţă acelor considerente care în realitate erau secundare, în timp ce punctul principal, circumcizia, a fost amintită în mod incidental, ca o condiţie banală, faţă de care nu ar putea exista nici o obiecţie rezonabilă. Perspectiva câştigului material este întotdeauna un mijloc efectiv de apropiere de oamenii înclinaţi spre cele lumeşti. Orice mijloc care în mod inteligent ar putea contribui la îmbogăţirea lor apare vrednic de dorit (Isaia 56,11). Oamenii din Sihem au considerat că ei au făcut o afacere bună şi au suferit pentru a câştiga mult în schimbul a ceva fără valoare, sau de nici o importanţă.

Geneza 34:25 25. A treia zi. De obicei, în a treia zi apare inflamaţia şi temperatura. În timp ce sihemiţii erau neputincioşi din această cauză, doi dintre fraţii mai mari ai Dinei au început sângeroasa lor răzbunare. masacrul crud arată cum un păcat duce la altul, ca flăcările focului care se răspândesc într-un crâng uscat (Isaia 9,18). Distracţia a dus la ademenire, iar ademenirea la răzbunare şi ucidere (vezi Iacov 1,15). Batjocuracare fusese adusă asupra unei familii a făcut văduve şi orfani din femeile şi copiii întregii cetăţi. În mod indirect, această istorisire dovedeşte despre autenticitatea lui Moise ca istoric. El însuşi un levit, nu cruţă caracterul strămoşului lui.

Geneza 34:26 26. Au ridicat pe Dina. Poate că Dina fusese reţinută de Sihem împotriva voinţei ei. Pe de altă parte, aventura ei amoroasă poate să o fi făcut să rămână de bună voie la el. A o elibera pe Dina de la răpitorul ei era desigur onorabil, însă mijloacele prin care a fost îndeplinit acest lucru au fost extrem de josnice. Ca şi strămoşii lor de ambele părţi ale familiei, fiii lui Iacov au manifestat un amestec ciudat de zel religios şi patimătrupească, de credinţă nobilă şi şiretenie josnică.

Geneza 34:30 30. Voi m-aţi nenorocit. Iacov a aplicat o mustrare aspră pentru fapta impulsivă, subliniind urmările crimei pentru el şi familia lui. Accentul a fost pus asupra acestui aspect al problemei pentru a imprima în fiii lui rezultatele practice ale acţiunii lor nesăbuite. Ultimele sale cuvinte privind pe Simeon şi Levi (cap. 49,5-7) sunt o dovadă cu privire la cât de profund a detestat fapta lor. Teama lui de represalii nu era în nici un caz lipsită de temei, iar numai îndurarea lui Dumnezeu a îndepărtat răul care putea să se abată asupra lui şi a caseilui (cap. 35,5.6). Cât despre Simeon şi Levi, ca şi lui Ruben, li s-a luat dreptul de întâi născut de care altfel s-ar fi bucurat. Din nou, caracterul pervertit a stat între oameni şi posibilităţile care ar fi putut fi ale lor.

Geneza 34:31 31. Se cuvenea... să se poarte cu sora noastră? Însă fiii lui Iacov nu au văzut lucrurile în aceeaşi lumină ca tatăl lor. Pentru ei, represaliile păreau a fi pe deplin justificate. Nu numai că s-au apărat, dar au dedus că tatăl lor era mai puţin interesat de fiica lor, decât fuseseră ei de ea ca soră a lor. Cuvântul „curvă”, zanah, însemnând prostituţie pentru recompensă este folosit aici pentru prima dată în Biblie. Acest text dovedeşte că prostituţia exista pe atunci în Palestina şi era considerată ca o îndeletnicire neonorabilă

Această relatare alcătuieşte un capitol întunecat din istoria patriarhilor. Ea ne învaţă că o cauză dreaptă a mâniei nu este o scuză pentru o faptă nesăbuită. Răbdarea faţă de nedreptate obţine aprobare divină(1 Petru 2,19.20; 3,17), pentru că răzbunarea şi judecata Îi aparţin numai lui Dumnezeu (Romani 12,19). El singur are înţelepciunea să o măsoare cu dreptate şi să o îndulcească cu îndurare. În anumite împrejurări,

mânia poate fi pe deplin justificată, dar aceasta trebuie să fie îndreptată contra păcatului mai degrabă decât contra păcătosului. Este stabilit că singura mânie nepăcătoasă este mânia împotriva păcatului (Efeseni 4,26). Mânia împotriva vreunuia dintre semenii noştri o descalifică pe persoana mâniată pentru exercitarea judecăţii imparţiale (vezi Matei 7,1.2).

Comentariile lui Ellen G. White

1-31 PP 204, 205, 237

1 PP 204

19 PP 238

30 PP 205

Geneza 35:1 1. Suie-te la Betel. Iacov s-a temut că masacrarea perfidă a sihemiţilor de către Simeon şi Levi va duce la represalii din partea triburilor canaanite învecinate. Bătrânul patriarh se pare că a cugetat la oribila faptă şi la urmările care erau de aşteptat, fără să ştie ce sa facă, sau încotro să se îndrepte. În încurcătura lui, Dumnezeu i S-a arătat încă o dată şi l-a instruit cu privire la modul cum trebuia să procedeze pentru a-şi ocroti familia. Ce fericit trebuie să fi fost Iacov pentru asigurarea că acelaşi braţ divin care îl ocrotise de mânia lui Laban şi de vrăjmăşia lui Esau va continua să-l protejeze şi să-l păstreze.

Geneza 35:2 2. Scoateţi dumnezeii străini. Perspectiva întâlnirii cu Dumnezeu la Betel a dus la o completă lucrare de reformă. Mai erau multe de făcut înainte ca Iacov şi familia sa să se prezinte în faţa lui Dumnezeu (vezi Amos 4,12; 1 Ioan 3,3). Din consideraţie pentru soţiile sale, Iacov tolerase prezenţa idolilor în corturile lor. Aceşti dumnezei străini probabil că includeau terafimii pe care Rahela îi furase de la tatăl ei (Geneza 31,19), idolii roabelor ei şi alţii care poate că ajunseseră în posesia fiilor lui în momentul jefuirii sihemiţilor.

Curăţiţi-vă şi schimbaţi-vă hainele. Deoarece instrucţiunile date de Iacov membrilor familiei sale se aseamănă atât de mult cu acelea date mai târziu la Sinai (Exod 19,10), se pare că Iacov a lucrat fie după instrucţiuni speciale de la Dumnezeu, fie după o procedură pe care o învăţase de la tatăl său. Curăţenia exterioară a corpului şi schimbarea hainelor a simbolizat curăţenia morală şi spirituală a minţii şi a inimii (vezi Isaia 64,6; 61,10). Slujba lui Dumnezeu nu trebuia să fie îndeplinită fără pregătirea necesară (vezi Luca 14,28).

Geneza 35:3 3. Să ne sculăm. Se pare că Iacov considerase locuinţa din apropierea Sihemului atât de plăcută şi de mulţumitoare, încât amânase să împlinească juruinţele pe care I le făcuse lui Dumnezeu la Betel (cap. 28,20-22). Situaţia rezultând din crima teribilă a fiilor lui l-a făcut conştient încă o dată de nevoia sa de legătură mai strânsă cu Dumnezeu şi de ascultare atentă de voinţa Sa. Mutarea la Betel a fost bine gândită pentru a-i aminti de viaţa lui trecută şi pentru a-l aduce pe el şi familia lui mai aproape de Dumnezeu.

Care m-a ascultat. O referire clară la rugăciunea ascultată. Dacă se face aluzie la experienţa de la Betel, Iacov trebuie să se fi rugat înainte de a adormi în acea noapte. Dacă aceasta se referă la experienţa de la Iaboc, aceasta a fost o rugăciune raportată în cap. 32,9-12. Este limpede că patriarhii erau obişnuiţi cu puterea rugăciunii şi, probabil că au exercitat-o la timpuri hotărâte, cu deplină încredere că Dumnezeu aude şirăspunde la cererile servilor Săi credincioşi (vezi cap. 24,12.26.52.63).

Geneza 35:4 4. Toţi cerceii. Nu au fost aduşi numai idolii propriu-zişi la Iacov pentru îndepărtare din familie, ci şi toate bijuteriile lor. Aceste lucruri ar fi fost o piedică de a fi primiţi de Dumnezeu la Betel. Dacă cerceii lor erau podoabe simple sau amulete, după cum consideră unii comentatori, nu este clar. Cel mai înţelept mod de a proceda pentru fiecare copil al lui Dumnezeu este să urmeze exemplul soţiilor şi slugilor lui Iacov şi să îndepărteze toate podoabele de felul acesta (1 Timotei 2,9; 1 Petru 3,3).

Ascultarea membrilor familiei lui Iacov de a aduce la îndeplinire toate instrucţiunile sale este cu adevărat lăudabilă. După cum s-ar părea, ei au considerat că îndepărtarea dumnezeilor străini şi a tuturor podoabelor distractive era necesară, dacă voiau să-I aducă lui Dumnezeu o închinare sinceră. Mai târziu, a fost dată o lege explicită pentru Israel ca naţiune, care interzicea slujirea altor dumnezei în afară de Iehova.

I-a îngropat în pământ sub stejar. Hotărârea completă privind atât idolii, cât şi podoabele a fost o procedare înţeleaptă; altfel, ele puteau să devină iarăşi izvor de ispitire. Pentru oricine Îl iubeşte în mod sincer pe Domnul, singura cale de a sluji este de a se despărţi întru totul de ispitele care ne asaltează. Toate obiectele moderne de idolatrie, incluzând podoabele purtate pentru slăvirea eului, mai degrabă decât a lui Dumnezeu, este mai bine nici să nu fie purtate ca amintire. Într-un moment neaşteptat, ispita de a le folosi din nou se poate dovedi prea tare pentru a i se rezista.

Nu se ştie dacă stejarul sub care Avraam şi-a întins odată cortul lui (cap. 12,6), acela sub umbra căruia după aceea Iosua a ridicat un stâlp de aducere aminte (Iosua 24,26), stejarul ghicitorilor (Judecători 9,37) şi stejarul sădit în Sihem (Judecători 9,6) se referă la acelaşi arbore sub care Iacov a îngropat idolii şi cerceii. Nu este deloc improbabil, totuşi, ca aceste texte să se refere la acelaşi arbore, trebuie să fi fost un semn de hotar.

Geneza 35:7 7. El-Betel. Cetatea canaanită din apropiere cunoscută de aici înainte printre evrei ca Betel, se numea atunci Luz (vezi comentariul pentru cap. 28,19). Forma în care apare numele aici a constituit întotdeauna o problemă pentru traducători şi comentatori. Unii au redat acest pasaj, el „a numit locul lui Dumnezeu Bet-el”.Alţii dau sugestia că primul „El”, Dumnezeu, poate să nu fi fost în textul original, ci reprezintă greşeala unui copist. Faptul că acesta lipseşte din LXX, Vulgata şi traducerile siriace dă greutate acestei posibilităţi. Totuşi,având în vedere numele El-Elohe-Israel, dat altarului ridicat la Sihem (cap. 33,20), nu ar fi întru totul ciudat să aflăm pe Iacov numind locul altarului de lângă Luz, „Dumnezeul Betelului”. Prin aceasta poate fi înţeles „[consacrat] Dumnezeului Betelului”, adică Aceluia care i Se arătase acolo în timpul fugii lui în Haran. Chemându-l pe Iacov să fugă în Padan-Aram, Dumnezeu i S-a descoperit pe Sine lui Iacov ca „Dumnezeul Betelului” (cap. 31,13). De aceea, este foarte probabil ca Iacov să fi consacrat altarul având acest lucru în vedere, ca semn al faptului că acum ajunsese la locul la care s-a referit Dumnezeu în porunca de întoarcere.

Geneza 35:8 8. Debora. Însemnând „albină” (vezi cap. 24,59). Ea trebuie să fi fost mult mai înaintată în vârstă. Iacov se născuse la 20 de ani după căsătoria mamei sale şi acum era în vârstă de peste 100 de ani. Deoarece Debora plecase din Haran cu Rebeca, este posibil ca ea să fi avut acum vârsta de 150 de ani. Totuşi, acest fapt nu ar fi fost considerat ceva extraordinar pe vremea lui Avraam, Isaac şi Iacov care au murit la vârsta de 175, 180 şi respectiv 147 de ani.

Faptul că Debora devenise o membră a familiei lui Iacov poate fi explicat prin presupunerea că Rebeca o trimisese la Haran, sau că ea părăsise casa lui Isaac după moartea lui Rebeca.

Geneza 35:9 9. Dumnezeu S-a arătat lui Iacov. Aceasta a fost o manifestare vizibilă, în contrast cu aceea audibilă de la Sihem (v.1). Cuvântul „iarăşi” cu clauza adiţională „după întoarcerea lui din Padan-Aram”, trimite la o revelaţie mai timpurie. Aceasta poate fi o referire la prima arătare a lui Dumnezeu lui Iacov în vis, la Betel. Dacă este aşa, cuvântul „iarăşi” scoate în evidenţă faptul că Iacov a primit la Betel două descoperiri divine, una în călătoria lui spre Padan-Aram, iar a doua în acelaşi loc la întoarcere. Temeiul acestui punct de vedere constă în faptul că versetele 11 şi 12 repetă binecuvântarea dată iniţial lui Iacov în visul de la Betel (cap. 28,13.14). Este, de asemenea, posibil, că arătarea lui Dumnezeu la Peniel este considerată de Moise ca prima dintre cele două, ceea ce ar face două arătări vizibile ale lui Dumnezeu de la întoarcerea lui din Padan-Aram. Amintirea schimbării numelui din Iacov în Israel în ambele aceste ocazii favorizează ultimul punct de vedere.

Geneza 35:10 10. Numele tău va fi Israel. În arătarea de mai înainte la Betel, Dumnezeu îi făgăduise lui Iacov ocrotire în ţara exilului săi şi întoarcere cu bine acasă, având în vedere mai ales chemarea lui de a-l urma pe

Isaac ca strămoş al poporului ales şi al lui Mesia. Această făgăduinţă Dumnezeu o îndeplinise şi, de aceea, Iacov şi-a reînnoit juruinţa sa de credincioşie faţă de Dumnezeu. De partea Sa, Dumnezeu îi confirmă numele de Israel, acordat deja la Peniel (cap. 32,28) şi o dată cu aceasta făgăduinţa unei seminţe nenumărate şi a stăpânirii Ţării Canaanului. În formă şi în conţinut, această făgăduinţă se aseamănă cu aceea făcută lui Avraam (cap. 17,6-8), mai mult decât cea de înainte dată lui Iacov la Betel. (cap. 28,13.14). Spre sfârşitul vieţii sale, Iacov a făcut aluzie la cea de-a doua arătare a lui Dumnezeu de la Betel (cap. 48,3, 4), pe care o aminteşte profetul Osea în legătura cu experienţa de la Peniel (Osea 12,4).

Geneza 35:13 13. Dumnezeu S-a înălţat. Cuvintele acestea sugerează în mod clară că această experienţă de la Betel nu a fost nici vedenie, nici o impresie mintală puternică a prezenţei divine, ci manifestarea reală a prezenţei luiDumnezeu.

Geneza 35:14 14. Iacov a ridicat un stâlp. Iacov a perpetuat amintirea arătării divine prin ridicarea unui monument de piatră. „Stâlpul” ridicat cu 25 sau 30 de ani mai înainte probabil că a căzut şi a dispărut. Ridicarea de stâlpipare să fi fost practica favorită a lui Iacov (cap. 28,18; 31,45; 35,20). Pe fiecare „stâlp” consacrat lui Dumnezeu, fie turna „o jertfă de băutură” de vin, fie îl ungea cu untdelemn, fie şi una şi alta. În conformitate cu legea lui Moise, jertfa de băutură consta dintr-un sfert de hin de vin, echivalent cu aproximativ un litru.

A turnat untdelemn. Ca şi în prima ocazie, (Geneza 28,18), Iacov a consacrat această piatră ungând-ocu untdelemn şi a confirmat numele de Betel (v.15).

Geneza 35:16 16. Au plecat din Betel. Nu se ştie cât timp a rămas Iacov la Betel înainte de călătoria lui spre sud. Plecarea lui de la Betel nu era în contradicţie cu porunca să „locuieşti” acolo (v.1), deoarece acest cuvânt nu înseamnă, în mod necesar o rămânere permanentă (vezi Geneza 27,44; Levitic 14,8; 1 Samuel 20,19, etc.). El trebuia să rămână acolo cel puţin timpul necesar pentru a ridica altarul şi pentru a-şi împlini juruinţa. După ce a făcut aceasta, Iacov a plecat mai departe la Mamre, unde locuia pe atunci tatăl său.

O depărtare bunicică. Efrata, după cât se pare, era un alt nume pentru Betleem (v.19), care era aşezat aproximativ la 15 mile sud de Betel. Semnificaţia exactă a expresiei ebraice kibrath-ha’ares, „ceva mai departe”, literal „o kibrath de ţară”, este nesigură. Kibrath este din kabar, care înseamnă „a fi mare”, „a fi mult”, „a fi lung”. Totuşi se crede că kibrath era la origine o măsură definită de distanţă ebraică, a cărei valoare este acum necunoscută. Din LXX şi Vulgata reiese clar că pe timpul traducerii lor înţelesul expresiei era deja pierdut. Întemeiată pe semnificaţia rădăcinii cuvântului kabar, traducerea RSV „când era încă la oarecare distanţă de Efrata”, poate fi mai apropiată de sensul original decât KJV.

Geneza 35:18 18. Ben-Oni. Naşterea lui Beniamin marchează împlinirea dorinţei exprimată de Rahela când i-a pus numele lui Iosif, că Dumnezeu îi va mai da un alt fiu (vezi comentariul pentru cap. 30,24). Când trăgea să moară la naşterea copilului, ea l-a numit pe acest fiu Ben-Oni, „fiu al durerii mele”, sau „fiul nenorocirii mele”. În acele împrejurări, din punctul ei de vedere, acesta a fost un nume foarte potrivit.

Beniamin. Literal, „fiul mâinii drepte”. Yamin, „drept”, înseamnă fericire şi prosperitate, iar în limba arabă mai înseamnă şi soartă bună. Optimist adevărat, Iacov considera că cel mai mic fiu al lui trebuie să aibă un nume care să exprime curaj şi speranţă, un nume care avea să îi amintească întotdeauna bucuria care a cuprins inima lui la naşterea celui de-al doisprezecelea fiu, mai degrabă decât durerea la pierderea Rahelei. Una a compensat-o în parte pe cealaltă.

Îşi dădea sufletul. Ideea că Moise vorbeşte aici despre vreo parte imaterială, dar conştientă din Rahela, care se presupune că şi-a luat zborul spre paradis în momentul morţii ei, este fără temei biblic. A citi oastfel de semnificaţie în text l-ar pune în dezacord cu multe alte declaraţii ale Scripturii. care învaţă în mod clar că starea de conştienţă încetează la moarte cu desăvârşire (vezi Psalmi 146,4; Eclesiastul 9,5.6.10, etc.). Una dintre semnificaţiile de căpetenie ale cuvântului nephesh, „suflet”, este „viaţă”, aşa cum este tradus de 119 ori (Geneza 9,4.5; Iov 2,4.6, etc.), sau „respiraţie”, cum este tradus în Iov 41,21. Geneza 9,5 vorbeşte

despre „sângele vieţilor voastre [nephesh]”, ceea ce lămureşte că nephesh-ul are sânge şi că sângele este esenţial pentru existenţa lui. De aceea, nephesh-ul nu este posibil să poată fi o entitate imaterială. În Geneza 1,20, 30, se spune că animalele au nephesh, „viaţă”. Atunci, posedarea unui nephesh nu dă omului nimic mai mult decât au toate formele de vieţuitoare. Desigur că nimeni nu ar vrea să pretindă că la moarte „sufletele” amibei, moluştelor şi maimuţelor îşi iau zborul spre cer. De fapt în Eclesiastul 3,19 este declarat în mod special că atât animalele cât şi oamenii au aceeaşi „suflare”, ruach, şi că la moarte se întâmplă acelaşi lucru şi cu unii şi cu alţii. În conformitate cu Psalmi 146,4, când omul moare i se întâmplă două lucruri, (1) „Suflarea”lui, ruach, părăseşte corpul său. (2) „Cugetele lui pier”. Textul în discuţie este o afirmaţie simplă a faptului că Rahela, în ultimele ei momente de conştiinţă şi cu ultima suflare care trecea, a dat fiului ei numele de Ben-Oni.

Ea a murit. Rahela strigase către soţul ei „Dă-mi copii, ori mor” (cap. 30,1). Acum au venit amândouă deodată.

Geneza 35:19 19. Efrata sau Betleem. Efrat sau Efrata (cap. 48,7) era numele original al oraşului numit mai târziu Betleem. Din când în când, ambele nume erau folosite împreună ca în Mica 5,2. ’Ephratha era un nume derivat din ’aphar, o rădăcină însemnând „a fi uşor”, „a fi sprinten”, „a fi fertil”. Astfel ’Ephratha ar însemna „fertilitate” şi aplicată la regiunea Betleemului ar însemna fertilitatea pământului ei. În felul acesta, cele două nume sunt îndeaproape înrudite ca sens, pentru că într-o ţară a „fertilităţii”, ar fi numai firesc să se afle abundenţă de „pâine” în „casă”. Este posibil ca aceste două nume, Efrata şi Betleem să fie înrudite cu doi membri ai familiilor ebraice de pe vremuri, care s-au aşezat în apropiere de Hebron şi Betleem. Caleb, din seminţia lui Iuda, s-a căsătorit cu Efrat, iar unul dintre urmaşii lor din a patra generaţie a fost numit Betleem (vezi 1 Cronici 2,19.51.54).

Geneza 35:20 20. Mormântul Rahelei. „Stâlpul” de piatră pe care l-a ridicat Iacov pe mormântul Rahelei a rămas, timp de secole, un renumit semn de hotar. El mai stătea încă în picioare pe vremea lui Moise şi a lui Samuel (1 Samuel 10,2). Capela Kubblet Rachil, „mormântul Rahelei”, la o foarte mică distanţă spre nord de Betleem, poate fi probabil situată peste sau aproape de mormântul adevărat al Rahelei. Clădirea actuală, de construcţie musulmană şi veche de numai patru secole marchează locul tradiţional acceptat în general de musulmani, creştini şi evrei

Geneza 35:21 21. Migdal eder. Mergând înainte spre sud, Iacov s-a oprit tocmai dincolo de Migdal ’Eder, care înseamnă „cetatea turmei”. Au fost ridicate în comun turnuri de veghere pentru folosul păstorilor în păzirea turmelor lor şi pentru paza contra apropierii vrăşmaşilor (2 Regi 18,8; 2 Cronici 26,10; 27,4). Locul acestei cetăţi anume este nesigur.

Geneza 35:22 22. Ruben s-a dus. Deoarece Bilha era soţia tatălui lui Ruben, aceasta era o faptă de incest. Sub legea lui Moise aceasta se pedepsea cu moartea (Levitic 18,8) şi era foarte dispreţuită chiar la păgâni (1 Corinteni 5,1). Deşi Bilha se poate să nu fi fost întru totul vinovată, Ruben era sigur vinovat de cea mai odioasă purtare.

Israel a auzit. După aceste cuvinte textul ebraic are un gol care i-a făcut pe vechii rabini iudaici să comenteze „în text există un gol”. LXX umple golul adăugând „şi aceasta a apărut rău în ochii lui”. Aceasta s-ar părea să reprezinte numai în mod insuficient un amestec de ruşine şi durere, indignare şi oroare, cu care trebuie să-l fi umplut răutatea celui mai mare fiu al lui Iacov. Mult mai amară şi zdrobitoare a fost această ultimă lovitură, chiar şi decât moartea Rahelei sau răpirea Dinei. Tăcerea lui Iacov poate fi interpretată ca tăcerea resemnării pioase. Însă când a venit timpul să pronunţe binecuvântarea asupra fiilor săi, Iacov cu limbă de moarte consideră că Ruben prin nelegiuirea lui îşi pierduse dreptul de întâi născut, poziţia lui de conducător temporal şi spiritual al familiei (Geneza 49,4; 1 Cronici 5,1). Primul a fost dat lui Ida, al doilea lui Levi.

Fiii lui Iacov. Numiţi mai târziu cei 12 patriarhi (Fapte 7,8), fiii lui Iacov au ajuns capii numeroaselor

familii sau triburi, iar poporul care descinde din ei este numit cele douăsprezece seminţii (Fapte 26,7; Iacov 1,1). În vremurile vechi, numărul 12 adesea era considerat ca însemnând desăvârşirea. Din Ismael au ieşit 12 prinţi (Geneza 25,16). Ţara Canaanului a fost iscodită de 12 iscoade. Domnul Isus a ales 12 apostoli. Deşi câteodată erau mai multe sau mai puţine de 12 seminţii care funcţionau în realitate, Scriptura recunoaşte de obicei 12, omiţând o dată numele uneia, apoi al alteia, cum se poate observa la diferite ocazii (vezi Deuteronom 33; Ezechiel 48; Apocalipsa 7; etc.).

Geneza 35:23 23. Fiii Leii. Aici copii sunt aranjaţi după mamele lor respectiv în ordinea naşterii lor. Mai întâi apar fiii lui Lea, deoarece ea a fost cea dintâi care a născut (cap. 29,32-35; 30,18-20); apoi urmează fiii Rahelei (cap. 30,22-24; 35,18), fiii Bilhei, roaba Rahelei (cap. 30,4-8), şi aceia ai Zilpei (cap. 30,9-13).

Geneza 35:26 26. I s-au născut în Padan-Aram. Toţi au fost născuţi acolo, în afară de Beniamin. În mod sumar, Moise consideră intervalul de timp dintre plecarea lui de acasă şi întoarcerea lui la casa părintească ca fiind rămânerea lui în „Padan-Aram”.

Geneza 35:27 27. La tatăl său Isaac. Sosirea lui Iacov la Mamre a constituit o întoarcerea formală la casa tatălui său,unde acum a preluat locuinţa ca moştenitor al lui Isaac. Mamre era în imediata apropiere a Hebronului, fost Chiriat-Arba (comentariul pentru cap. 13,18; 23,2). Isaac a mai trăit încă 23 de ani după plecarea lui Iacov din Haran.

Geneza 35:28 28. Zilele vieţii lui Isaac. Iacov era în vârstă de 120 de ani la moartea tatălui său (cap. 25,26). Zece ani mai târziu, la vârsta de 130 de ani, el se afla în faţa lui Faraon (cap. 47,9). Pe acea vreme, Iosif fusese guvernatorul Egiptului timp de nouă ani (cap. 45,11). De aceea, Iacov era în vârstă de 121 de ani, când Iosif a fost înălţat în slujbă avea vârsta de 30 de ani (cap. 41,46), şi de 108 ani când Iosif a fost vândut la vârsta de 17 ani (cap. 37,2). Prin urmare, Isaac era de 168 de ani când Iosif a fost vândut în robie. Deoarece această tragică întâmplare a avut loc în timp ce Iacov locuia la Hebron împreună cu vârstnicul său tată (cap. 37,14), Isaac a fost martor la durerea lui Iacov şi după această întâmplare a mai trăit încă 12 ani.

Geneza 35:29 29. Isaac şi-a dat duhul. O mai bună traducere a textului ebraic ar fi „Isaac a respirat pentru ultima dată”, ca în RSV (vezi comentariul pentru cap. 25,8). Îndeobşte este recunoscut că moartea lui Isaac este amintită aici în afara ordinii ei cronologice, deoarece multe dintre întâmplările istorisite în capitolele următoare, mai ales în cap. 37 şi 38, trebuie să se fi întâmplat în timpul vieţii sale (vezi comentariul pentru v.28). Necrologul lui este inserat înainte de moartea sa reală spre a se evita întreruperea istoriei lui Iosif. Moartea lui Isaac a avut loc după cum s-ar părea spre sfârşitul celor treisprezece ani de închisoare ai lui Iosif.

Esau şi Iacov l-au îngropat. Esau şi Iacov erau acum pe deplin împăcaţi de vreo 23 de ani. Nu este deci ciudat să-l găsim pe Esau unindu-se cu Iacov în ultimele ceremonii pentru onorabilul lor tată. În împrejurări asemănătoare au conlucrat Isaac şi Ismael la înmormântarea lui Avraam (cap. 25,9). Isaac a fost un supus pios şi umil înaintea lui Dumnezeu, prietenos şi generos faţă de semenii săi. În comparaţie cu acela al fiului său Iacov, caracterul lui era de departe mai deosebit.

Comentariile lui Ellen G. White

1-29 PP 205-207

1-4 PP 205

5 PP 499

8,14,18-20 PP 206

22 PP 206, 238

27, 29 PP 207

Geneza 36,1-43 – citat

Geneza 36:1 1. Spiţa neamului lui Esau. Acest capitol constă în mod deosebit dintr-o serie de liste de nume cu urmaşii lui Esau şi ai lui Seir hevitul ale căror familii s-au căsătorit între ele. Primul verset este titlul dat de Moise colecţiei ca un întreg.

Geneza 36:2 2. Esau şi-a luat neveste. Numele celor trei soţii ale lui Esau aşa cum sunt date aici diferă de cele din lista de mai înainte (cap. 26,34; 28,9). La prima vedere, numele tatălui şi naţionalitatea sunt, de asemenea, diferite.

Vezi tabelul comparativ al numelor.

<IND=200> Diferenţele dintre cele două liste sunt uşor de explicat. (1) În armonie cu vechiul obicei oriental urmat încă de arabi, un om poate fi cunoscut sub diferite nume în perioadele succesive ale vieţii sale, fiecare nume întemeindu-se pe vreo experienţă, sau eveniment important. De exemplu, Avram a devenit Avraam, Iacov a devenit Israel, Esau a devenit Edom (cap. 17,5.15; 35,10; 25,30). De regulă, femeile primeau un nume nou la căsătorie, obicei care ar explica diferenţele de nume ale două dintre soţiile lui Esau. (2) În cazul Iuditei şi Oholibama, numele soţiei, împreună cu acela al tatălui ei şi naţionalitatea lui diferă. De regulă, femeile fără copii nu sunt amintite în listele genealogice. De aceea, se presupune că Iudita a murit fără copii, iar Esau a luat în căsătorie în locul ei o femeie hevită (compară cu cap. 34,2). Oholibama înseamnă „cortul locului înalt”, Ana „răspunzând”, Ada, „ornament”. Numele Ţibeon poate fi înrudit cu cuvântul ebraicpentru „hienă”, însă, deoarece el era un hevit, poate că numele lui nu a fost deloc semit. Pentru semnificaţia celorlalte nume, vezi referinţele care urmează.

Geneza 36:4 4. Ada a născut. Cinci copii i s-au născut lui Esau în Canaan (vezi 1 Cronici 1,35) de la cele trei soţii numite în Geneza 36,2, 3. Numele sunt în mod limpede semite şi arată, în parte, că Esau se mai ţinea într-o oarecare măsură de religia părinţilor lui. Elifaz, nume şi al unuia dintre prietenii lui Iov (Iov 2,11; etc.), poate avea semnificaţia de „tăria lui Dumnezeu”. Reuel, care înseamnă „prietenul lui Dumnezeu”, a fost de asemenea unul din numele socrului lui Moise (Exod 2,18). Semnificaţia lui Ieuş, deşi oarecum obscură, poate fi „cel pe care-l grăbeşte Iehova”. Acelaşi nume a fost dat mai târziu de către regele Roboam unuia dintre fiii săi (2 Cronici 11,19). Iaelam poate să însemne fie „pe care-l ascunde Iehova” sau „el coboară”. Core înseamnă „îndrăzneală”. Un levit cu acest nume a devenit tatăl unei faimoase familii de cântăreţi (vezi Psalmi 42,45, titlu).

Geneza 36:6 6. Esau şi-a luat nevestele. După supunerea horiţilor şi ocuparea teritoriului lor, ţara Seir, Esau şi-a mutat familia acolo şi a făcut din ea căminul său permanent (vezi Deuteronom 2,12, 22). Se pare că el a procedat astfel cu voia, sau chiar la sugestia lui Isaac, deoarece fie era aşezat deja acolo, fie cel puţin subjuga regiunea când s-a întors Iacov (Geneza 32,3; 33,14-16). Se poate ca Isaac să fi plănuit ca Esau să moştenească averea sa, iar Iacov titlul pentru Ţara Făgăduinţei, cu un aranjament de a-l aduce pe Iacov acasă din Haran. După ce Iacov şi Esau au tranşat diferendul lor la râul Iaboc, acest aranjament s-a dovedit a fi convenabil reciproc.

Într-o altă ţară. Deoarece cuvintele „într-o ţară”, fără vreo altă explicaţie la ce fel de ţară se referă, apar puţin cam neobişnuite, se poate ca numele „Seir” sau „Edom” (compară cu Geneza 36,16) să fi fost omisdin text. Unele traduceri redau „în ţara Seir”. Pe de altă parte, expresia următoare poate că exprimă tot ce a intenţionat Moise să transmită. Cele două expresii s-ar citi împreună „într-o ţară departe de fratele său Iacov”,ca în RSV.

Geneza 36:9 9. Spiţa neamului lui Esau. Prin fiii şi nepoţii săi enumeraţi în v.10-14, Esau a devenit părintele naţiunii edomite, a cărei patrie era regiunea deluroasă din Seir. În cazurile lui Ada şi Basmat, care au născut fiecare numai câte un fiu, triburile nu au fost întemeiate de fii, ci de nepoţi; însă în cazul Oholibamei cei trei fiiai ei au fost consideraţi ca întemeietori.

Geneza 36:11 11. Teman. Nume dat mai târziu unei localităţi din Idumeea (Ieremia 49,20), şi purtat de unul dintre prietenii lui Iov (Iov 2,11).

Omar, Ţefo, Gaetam şi Chenaz. Despre aceşti nepoţi ai lui Esau prin Ada nu se ştie nimic.

Geneza 36:12 12. Timna. Timna a fost sora lui Lotan, Horitul (v.22) aceasta le-a putut oferi fiilor lui Esau pretextul de a cuceri ţara şi de a-i alunga pe vechii ei locuitori (Deuteronom 2,12).

Amalec. Strămoş al amaleciţilor, care i-au atacat pe Izraeliţi la Horeb, pe drumul lor la ieşirea din Egipt (Exod 17,8-16). Menţiunea despre „ţinutul amaleciţilor” din Geneza 14,7 nu trebuie să însemne neapărat existenţa lor pe vremea lui Avraam, ci se poate referi pur şi simplu la regiunea locuită de ei, când a fost scrisă cartea Genezei. Expresia lui Balaam, „cel dintâi dintre neamuri” (Numeri 24,20) nu îl reprezintă pe Amalec ca indigen, sau cel mai vechi trib, ci pur şi simplu ca primul trib păgân care l-a atacat pe Israel, sau poate cel mai tare ,sau mai războinic dintre triburile deşertului. Dacă ar fi fost acolo un Amalec – şi amaleciţi – înaintea lui Edom, ţinând seama de rolul lor important de opoziţie faţă de Israel pe vremea lui Moise, am putea pe drept să aşteptăm să-l găsim genealogia lor, aşa cum o dă pe a tuturor celorlalţi de importanţă egală pentru Israel.

Într-o perioadă foarte timpurie, amaleciţii s-au separat de celelalte triburi din Edom şi au format un popor independent, a cărui patrie a fost Negeb, în vecinătatea Kadesh-ului (cap. 14,7; Numeri 13,29; 14,43.45). Ca trib nomad însă, au colindat peste partea nordică a Arabiei, Petra, de la Havila la Şur de pe hotarul Egiptului (1 Samuel 15,3.7.27.8). O ramură a tribului chiar a pătruns în inima Canaanului, astfel că unşir de dealuri care mai târziu au devenit moştenirea lui Efraim, a purtat numele de „muntele Amaleciţilor” (Judecători 12,15; 5,14). Cei care s-au aşezat în Arabia se pare că s-au despărţit şi ei cu trecerea timpului în mai multe ramuri, pentru că hoardele amalecite uneori se uneau cu madianiţii şi cu „fiii Răsăritului (Judecători6,3; 7,12), iar alteori cu amoriţii (Judecători 3,13), la invaziile în ţara lui Israel. Ei au fost învinşi de multe ori de Saul (1 Samuel 14,48; 15,2-9) şi de David (1 Samuel 27,8; 30,1-20; 2 Samuel 8,12) şi, în cele din urmă, aufost exterminaţi de Ezechia (1 Cronici 4,42.43).

Geneza 36:13 13. Nahat, Zerah, Şama şi Miza. Nu se cunoaşte nimic despre aceşti nepoţi ai lui Esau.

Geneza 36:15 15. Căpeteniile. Cuvântul ebraic ’aluph, mai exact „prinţ” sau „căpetenie” a fost, după cum s-ar părea,titlul dat conducătorilor tribali edomiţi şi horiţi. Deoarece cuvântul înrudit ’eleph înseamnă „o mie”, unii cercetători au înţeles că ’aluph ar fi un grad militar însemnând „căpetenie peste o mie” (vezi Ieremia 13,21). În ebraica post-exilică, termenul a ajuns să fie aplicat la şefii sau guvernatorii iudaici (Zaharia 9,7; 12,5). Numele acestor „căpetenii” nu sunt în primul rând nume aşa cum dau sugestia unii comentatori. Ele sunt, mai degrabă, cei trei fii şi zece nepoţi ai lui Esau amintiţi deja în Geneza 36,9-14. În ambele liste (v.9-14 şi 15-19) Core apare ca fiu al lui Esau (v.14 şi 18). În lista a doua (v.16) Core apare şi ca nepot al lui Esau (un fiu al luiElifaz), dar nu în prima listă (v.11). Altfel, cele două liste sunt comparabile. Numele lui Core nu se află în v.15 al Pentateuhului samaritean, care a avut o existenţă separată după exilul babilonian, însă apare în LXX, lucrată în al III-lea secol î.Hr. Faptul că Core nu este enumerat ca unul dintre nepoţii lui Esau în 1 Cronici 1,36, ci enumerat ca fiu (v.35), confirmă exactitatea primei liste din Geneza 36. Se pare, de aceea, că a avut loc o greşeală a unui copist în legătură cu textul ebraic din Geneza 36,16.

Geneza 36:20 20. Fiii lui Seir. Locuitorii iniţiali ai ţării, horiţii, nu erau locuitori ai peşterilor, aşa cum au sugerat unii

comentatori de mai înainte. Până nu de mult s-a crezut că cuvântul tradus „Horit” deriva de la chor, „peşteră”sau „groapă”. Horit ar însemna atunci „om al peşterii”. În ultimii ani, totuşi, huriţii (Horiţii) cunoscuţi nu numai scriitorilor biblici, ci şi scribilor egipteni (Charu), hitiţii (Charri) şi mesopotamienii (Churru) au fost redescoperiţi ca naţiune. Ei erau răspândiţi în vechiul orient în timpul mileniului al II-lea î.Hr. Regatul Mitanian din regiunea Eufratului superior era stăpânit de huriţi pe vremea lui Moise. Recent, limba lor a fost descifrată, iar acum se cunoaşte foarte mult despre cultura şi istoria hurită.

În prima parte a mileniului al II-lea î.Hr., huriţii trebuie să fi intrat în posesia muntelui Seir, unde apar în Biblie pentru prima dată ca popor (cap. 14,6). Mai târziu, ei au fost în parte exterminaţi şi în parte subjugaţi de urmaşii lui Esau (Deuteronom 2,12.22). Şapte fii ai lui Seir „Horitul” sau Huritul sunt enumeraţi o dată ca prinţi tribali, iar apoi drept „căpetenii”. Nepoţii lui Seir şi două nepoate, Timna (v.22) şi Oholibama (v.25) sunt numite de asemenea. Poate că Timna a fost aceeaşi care era concubina lui Elifaz (v.12), iar Oholibama a fost a doua soţie a lui Esau.

Geneza 36:24 24. Ana aceasta a găsit izvoarele calde (catârii – în versiunea engleză). Moise presupune că întâmplarea raportată aici este bine cunoscută. Totuşi, noi nu ştim nimic mai mult despre întâmplare decât spune acest verset. Semnificaţia cuvântului yemim, tradus „catâr” nu este sigură. Această traducere a KJV urmează o veche tradiţie ebraică. Totuşi, Ieronim l-a tradus în Vulgata ca „izvoare calde”, iar unii comentatori sunt de acord să considere că Moise se referă aici la descoperirea de izvoare calde de sulf. În regiune în general se cunosc trei astfel de izvoare, unul în Wadi-zerka Maein, altul în Wadi el-Ahsa la sud-est de Marea Moartă, iar al treilea în Wadi Hamad între Kerak şi Marea Moartă.

Geneza 36:29 29. Căpeteniile. Această listă repetă numele fiilor lui Seir, deja redate în v.20, 21. Despre titlul „căpetenie” vezi comentariul pentru v.15.

Geneza 36:31 31. Înainte de a împărăţi un împărat. Această referire la regi lui Israel este scoasă în evidenţă ca o dovadă a faptului că autorul ar fi fost post-mozaic, sau cel puţin ca o interpolare mai târzie din 1 Cronici 1,43. Această concluzie nu este necesară. Trebuie să ne amintim că lui Iacov i se făgăduiseră regi, aşa cum ştia Moise (Geneza 35,11). Această făgăduinţă nu fusese împlinită pe timpul lui Moise, în timp ce casa lui Esau atinsese deja un înalt grad de organizare politică. De aceea, este întru totul potrivit ca Moise, în timpul căruia peste Edom domniseră deja opt regi, să facă această remarcă.

Dificultatea de a găsi un loc pentru şapte „căpetenii”, toţi nepoţi ai lui Esau (v.15-19), 8 regi (v.32-39), şi „11 căpetenii” adiţionale (v.40-43) în timpul dintre Esau şi Moise dispare dacă se presupune că regii şi căpeteniile erau contemporani unii cu alţii. Aceasta este susţinută de o comparaţie din Exod 15,15 cu Numeri 20,14. În ultimul, Moise a negociat cu un împărat al Edomului pentru îngăduinţa de a trece prin ţară, însă în cel de mai înainte sunt amintite „căpeteniile” Edomului ca tremurând din cauza miraculoasei treceri a lui Israel prin Marea Roşie. Ba mai mult, nu este necesar a se presupune că ele 11 „căpetenii” din v.40-43 au domnit unul după altul. Deoarece se afirmă că ei erau căpetenii „după seminţiile lor, după ţinuturile lor”, toţi, sau cel puţin mulţi dintre ei, puteau să trăiască în locuri diferite în acelaşi timp. De aceea este necesar să găsim loc numai pentru opt regi succesivi între Esau şi Moise, o perioadă de peste 200 de ani. Aceasta ar permite o medie de 25 de ani pentru fiecare faţă de 10 ani pentru regii lui Israel şi 17 pentru aceia ai lui Iuda.

Se pare că monarhia edomită nu era ereditară, deoarece în nici un caz un fiu nu i-a urmat tatălui său. Aceasta era, mai degrabă, electivă, cu regi aleşi poate de „căpetenii”. Aceasta ar fi asemănător cu situaţia din Sfântul Imperiu Roman, unde fiecare împărat era ales de prinţii şi electorii imperiului. Dintre cei opt regi menţionaţi nu este nici unul cunoscut din alte izvoare. Deşi unele din nume, precum Hadad (1 Regi 1,14), reapare mai târziu, nici unul nu se referă la persoanele amintite aici. Câteva din cetăţile amintite în legătură cu regii, pot fi identificate, după cum urmează:

Geneza 36:33 33. Boţ’ra. O cetate renumită care se pare că a fost capitala edomită pentru o considerabilă perioadă (vezi Isaia 34,6; 63,1; Ieremia 49,13.22; Amos 1,12). Ea era pe locul satului de azi El Buseira aproximativ la

25 mile sud-est de Marea Moartă.

Geneza 36:34 34. Teman. Această regiune din Idumeea nordică, cu cetatea ei Teman, nu a fost încă identificată. Ieronim a păstrat o tradiţie cu rezultatul că ea este aşezată la numai 5 mile de Petra.

Geneza 36:37 37. Rehobot. Unii cercetători l-au identificat pe acesta cu Rehobot-Ir din Asiria (cap. 10,11), care nu este posibil să fie corect. Alţii au localizat-o altundeva pe Eufrat, având în vedere că de obicei Biblia indică Eufratul ca „râul”. Dacă aceasta ar fi adevărat, regele edomit Saul trebuie să fi fost un străin. Este mult mai probabil ca Rehobot să fi fost Robotha idumeană, a cărei localizare este nesigură, sau Er Ruheibek, la 23 milesud-vest de Beer-Şeba într-o vale aproape de El’Arish. În ultimul caz „râul” s-ar referi la pârâul pe care era aşezată cetatea.

Geneza 36:39 39. Hadar. Hadar, ultimul dintre cei opt regi ai Edomului enumeraţi de Moise, probabil că a fost acelacu care el a avut de-a face spre a-şi asigura trecerea prin ţara lui (Numeri 20,14). Faptul că sunt redate numele soţiei lui Harad şi numele mamei şi bunicii soţiei lui sugerează că Moise le cunoştea îndeaproape. În contrast cu aceea a celorlalţi şapte regi, moartea lui Hadar, raportată în 1 Cronici 1,51, aici nu este amintită. Aceasta este o dovadă în plus că el mai trăia pe vremea când Moise a scris Geneza.

Geneza 36:40 40. Numele. Nu ale localităţilor, aşa cum au sugerat unii, ci ale persoanelor, poate ale comandanţilor locali contemporani cu Hadar, pe vremea lui Moise.

Comentariile lui Ellen G. White

6-8 PP 207

Geneza 37:1 1. Iacov a locuit în ţară. Această declaraţie prezintă perioada de după moartea lui Isaac. Iacov era acum moştenitorul binecuvântărilor şi făgăduinţelor care au însoţit succesiunea patriarhală.

Geneza 37:2 2. Istoria lui Iacov. Aici se deschide o secţiune nouă (vezi cap. 5,1; 6,9, etc.). Deşi este amintit numai numele lui Iacov în acest titlu, este cuprinsă în el în mod clar istoria familiei lui, după cum dovedesc capitolelecare urmează. Orice experienţă a membrilor familiei lui, care avea loc în timpul vieţii lui, era considerată ca parte din raportul familiei sale.

Iosif, la vârsta de şaptesprezece. Întâmplările descrise au avut loc la vreo 11 ani după întoarcerea lui Iacov din Haran, când el ajunsese la vârsta de 108 ani (vezi cap. 30,25 şi cele despre cap. 27.1).

Cu fiii Bilhei. Iosif era mult mai strâns legat cu fiii Bilhei şi Zilpei, care erau mai aproape de el ca vârstă şi care poate că erau mai puţini aroganţi decât aceia ai lui Lea. Se poate că Bilha care fusese roaba Rahelei, mama lui, se îngrijea de Iosif, după moartea Rahelei.

Vorbele lor cele rele. Iosif fie că a raportat ce observase personal, fie că a raportat ceea ce auzise despre fraţii lui. Aceasta marchează începutul urii amare pe care fraţii săi au simţit-o faţă de el. Iosif era stimulat de idealuri înalte, iar conştiinţa lui sensibilă s-a revoltat împotriva faptelor rele ale fraţilor săi. Raportul său despre aceste lucruri către Iacov era, fără îndoială, cu gândul că influenţa tatălui său ar putea să facă să-şi schimbe comportamentul, ca să nu vină dezonoare asupra numelui familiei cum venise prin masacrulsihemiţilor.

Geneza 37:3 3. Israel iubea pe Iosif. Iacov găsea o satisfacţie deosebită în tovărăşia lui Iosif, a cărui amabilitate şi ale cărui idealuri îl deosebeau atât de mult de fraţii săi. Deoarece Iacov fusese în vârstă de 91 de ani la

naşterea lui Iosif, iar Beniamin nu se născuse până după câţiva ani mai târziu, el l-a considerat pe Iosif fiul pe care „îl născuse la bătrâneţe”.

O haină pestriţă. Tratamentul privilegiat al lui Iacov pentru Iosif a atins punctul culminant în haina specială, sau tunica, pe care i-a făcut-o. Semnificaţia cuvântului passim, „din mai multe culori”, este nesigură. El mai este folosit şi în 2 Samuel 13,18 spre a descrie rochia Tamarei, fiica regelui David. LXX, Vulgata şi traducerea siriacă „multicoloră” formează baza traducerii găsite în cele mai moderne Biblii. O pictură pe peretele mormântului unui nobil la Beni-Hassan în Egipt, datând de pe vremea lui Avraam, reprezentând o grupă de bărbaţi, femei şi copii asiatici, dintre care unii nu purtau nimic decât un şorţ bicolor, iar alţii tunici care ajungeau până la genunchi, dar lăsau gol unul din umeri. Unele din acestea erau din material curat, alb, iar altele aveau desene roşii şi albastre. Haina şefului era colorată în mod special şi se deosebea de a celorlalţi printr-un desen frumos, ţesut în stofă. Tunica dată de Iacov lui Iosif poate că se asemăna cu aceasta. După cum se arată, totuşi, aici cuvântul passim este de origine nesigură. Dacă, după cum se pare probabil, acesta este pluralul de la pass, „extremitate”, aceasta s-ar referi la mâini şi la picioare. În Daniel 5,5.24, pass este cuvântul tradus „mână”. Aici, în conformitate cu aceasta, haina lui Iosif sau tunica, ar fi una cu mâneci lungi şicare ajungea de asemenea până la picioare. O astfel de îmbrăcăminte nu ar fi potrivită să fie purtată în timp delucru şi era purtată de copii din casa nobilă. Traducerea RSV redă „o haină lungă cu mâneci”. Construcţia gramaticală sugerează ideea că Iacov nu i-a făcut numai o haină de felul acesta, ci „obişnuia să le facă” pentruel. În orice caz, această haină a stârnit suspiciunea că Iacov intenţiona să lase la o parte pe copiii lui mai mari şi să-i acorde lui Iosif dreptul de întâi născut. Nu este de mirare că fraţii lui îl urau (PP 209).

Geneza 37:4 4. Au început să-l urască. Iubirea lui Iacov pentru Iosif era naturală, poate că deoarece vedea în el nu numai pe copilul Rahelei, iubita lui, ci şi o excelenţă de caracter care stătea în contrast izbitor cu viaţa rău famată a celorlalţi fii. Mulţi părinţi care se află în situaţia lui Iacov, atraşi de un copil mai mult decât de un altul, trebuie cel puţin să se străduiască să ascundă preferinţa pe care în adâncul inimii lor probabil că o consideră pe deplin justificată. Printr-o părtinire excesivă şi neîndoielnică, Iacov a făcut vădită preferinţa lui pentru fiul Rahelei, dăruindu-i o haină scumpă şi superbă. După cum era de aşteptat, un astfel de semn de cinstire nu a fost pe placul celorlalţi fii ai lui, iar dacă caracterul lui Iosif nu ar fi fost pe deplin sănătos, ar fi putut fi păgubitor chiar pentru Iosif.

Geneza 37:5 5. Iosif a visat un vis. Haina înseamnă intenţia lui Iacov de a face din fiul mai mare al Rahelei moştenitorul lui. Acum, visul lui Iosif a fost luat drept expresie a propriilor sale intenţii în această privinţă. Ei îl urau nu numai din cauza visului, ci şi din cauza îndrăznelii lui de a le spune despre el (v.2). Deşi nu se menţionează că visurile lui Iosif erau de la Dumnezeu (cap. 20,3-7; 28,12-15), istoria următoare a vieţii lui arată în mod cert că erau ca atare şi că nu erau reflexia unei ambiţii personale. Visul lui Iosif arată că Iacov nuse limita numai la ocupaţia sa de a creşte vite şi oi, ci se ocupa şi cu agricultura, cum făcuse şi tatăl său mai înainte de el (cap. 26,12). O astfel de activitate era cuprinsă în binecuvântarea părintească a lui Isaac (cap. 27,28).

Geneza 37:9 9. Un alt vis. Dacă cel dintâi vis al lui Iosif arătase numai spre supremaţia asupra fraţilor lui, cel de-al doilea a extins-o asupra întregii familii. Ca Iosif să povestească visul acesta fraţilor lui, după ce a văzut cum reacţionaseră faţă de primul, descoperă o judecată clar imatură. Acest vis nu putea decât să intensifice invidia şi ura lor. Totuşi, se pare că Iosif simţea o oarecare satisfacţie povestind visurile sale şi observând invidia şi mânia fraţilor lui. Iacov, care a fost prezent cu această ocazie, i-a aplicat o mustrare aspră în parte, poate, fiind surprins şi în parte pentru a dezaproba orice complicitate din în ce îl privea. Cu toate că Iacov a dezaprobat povestirea visului, el nu a putut împiedica să fie impresionat de felul în care reflecta propriile cugete.

Unii se îndoiesc de originea divină a celui de-al doilea vis, având în vedere că se pare că a avut numai o împlinire parţială. Nici Rahela şi nici Lea nu au trăit să vadă stăpânirea lui Iosif din Egipt (cap. 35,19; 49,31). Este suficient să se observe că nici chiar Iacov nu a luat fiecare amănunt al visului literal, deoarece mama lui Iosif era deja moartă la acea vreme (v.10). După cât se pare, Iacov a înţeles visul ca reprezentând supremaţia lui Iosif în sens general.

Geneza 37:12 12. Fraţii lui Iosif se duseseră. Fiii lui Iacov se pare că făceau destul de lungi migrări anuale de la o regiune cu păşuni la alta, aşa cum este adesea necesar chiar şi astăzi. Sihem este aşezat la 60 de mile nord de Hebron, iar Dotan (v.7) la alte 16 mile spre nord-vest de Sihem. Folosirea păşunilor nordice înseamnă că era anotimpul de vară, sau de toamnă timpurie. Anotimpul uscat începea în aprilie şi ţinea până în octombrie (veziv.24). Motivul pentru a paşte turmele la Sihem poate să fi fost faptul că familia lui Iacov avea proprietate acolo obţinută parţial prin cumpărare (cap. 33,19) şi probabil parţial prin cucerire (cap. 34,27). Se pare că fiii lui Iacov considerau că nu aveau a se teme deloc de populaţia înconjurătoare (cap. 35,5), care nu îşi luase niciodată revanşa pentru masacrarea sihemiţilor.

Geneza 37:13 13. Vreau să te trimit la ei. Iacov, după cât se pare, nu şi-a dat seama cât de înverşunat îl urau fiii săi pe Iosif, fapt pe care ei s-au străduit să-l ascundă de el. Aceasta reiese clar nu numai din faptul că el l-a trimis pe Iosif singur să-i viziteze, dar şi din reacţia lui la istorisirea lor despre dispariţia lui. Se pare că nu şi-a închipuit niciodată, câtuşi de puţin, vreun joc necinstit din partea lor. Neliniştea lui Iacov pentru fii săi probabil că se datora nu numai lungii lor absenţe, ci şi temerii că compatrioţii sihemiţilor puteau fie să se revanşeze pentru masacrare, fie să-i împiedice să-şi pască turmele.

Geneza 37:17 17. Haidem la Dotan. Fiind aşezat aproximativ la 12 mile nord de Samaria, în direcţia Ezdraelonului, Dotan, era aşezat pe marele drum de caravane dinspre nord înspre Egipt. El se afla într-o câmpie alungită careavea una dintre cele mai bune regiuni cu păşune din Canaan şi a fost, deci, bine aleasă de fiii lui Iacov. El încă mai poartă vechiul nume, Dotan. Pe vremea lui Elisei, el a fost scena unei mari minuni (vezi 2 Regi 6,13-19).

Geneza 37:20 20. Veniţi să-l omorâm. Pentru nişte oameni care uciseseră pe bărbaţii unei cetăţi întregi, omorârea unui singur om cu greu li se putea părea un păcat grav. Ura se dezvoltase în inimile lor până la punctul în careerau gata să omoare cu sânge rece pe propriul frate. Ei erau departe de casă şi influenţele ei restrictive. „Groapa” în care au avut de gând să arunce corpul lui era una din gropile obişnuite din Palestina. Povestea pecare ei şi-au propus să o spună tatălui lor avea să fie întru totul credibilă, pentru că Palestina era o ţară sălbatică în cel de-al doilea mileniu î.Hr., iar leii şi urşii şi alte animale hoinăreau după voie (vezi Judecători 14,5; 1 Samuel 17,34).

Geneza 37:21 21. Ruben a auzit lucrul acesta. Deşi Ruben era departe de a fi el însuşi desăvârşit, vezi cap. 35,22, inima lui nu era aşa de împietrită ca a lor. Fiind cel mai mare fiu, el simţea o răspundere deosebită pentru fratele lui mai tânăr şi s-a hotărât, dacă era posibil, să-l salveze din mâinile lor. Criminalii în devenire au fost mulţumiţi pentru moment să procedeze după sugestia lui Ruben. Deşi era slab şi şovăitor (cap. 49,4), Ruben apare ca fiind singurul dintre fraţii lui Iosif în care iubirea naturală de frate nu era complet pierdută. Deşi i-a lipsit curajul să se împotrivească pe faţă voinţei lor puternice, el a făcut cel puţin o încercare timidă de a salva viaţa lui Iosif. Planul lui Ruben era lăudabil până la punctul la care a fost realizat, dar el a dat greş din cauza lipsei de hotărâre şi vigilenţă.

Geneza 37:24 24. L-au aruncat într-o groapă. Adăugând insultă la injurie, ei l-au dezbrăcat pe Iosif şi l-au aruncat într-o groapă secată din apropiere. Se pare că gropile erau adesea întrebuinţate pentru aşa ceva (vezi Ieremia 38,6). Gândul că el avea să moară de o moarte groaznică prin înfometare, a satisfăcut probabil setea lor de răzbunare, şi ei nu au dat nici o atenţie apelurilor lui vrednice de milă (cap. 42,21, 22).

Geneza 37:25 25. Au şezut să mănânce. Poate că cu un tainic simţământ de satisfacţie, dacă nu de exaltare, şi cu o nepăsare fără margini, nemiloşii fraţi s-au aşezat să mănânce.

O ceată de ismaeliţi. Cuvântul tradus „ceată” în KJV înseamnă o grupă de călători, în special comercianţi şi, de aceea, poate fi potrivit tradus „caravană”. Arabii, descinzând din Ismael, au ocupat

regiunea deşertului Arabiei, la est de Egipt şi spre nord, în general, în direcţia Asiriei. Rapoarte biblice şi profane arată că Arabii aveau un comerţ înfloritor cu Egiptul. Faptul că urmaşii lui Ismael deveniseră deja un popor de negustori nu este de mirare, pentru că acum trecuseră 180 de ani de la naşterea lui Ismael, iar familia lui fără îndoială că crescuse repede.

Din Galaad. Având în vedere că Dotan-ul era aşezat pe un mare drum comercial, era numai firesc să treacă din timp în timp caravane. Drumul de la Galaad din Transiordania traversa Iordanul în apropiere de Bet-Şean, la capătul estic al văii Ezdraelonului, urma valea până la Jenin, apoi apuca spre sud pentru a traversa lanţul de munţi Carmel. Trecând prin câmpia de la Dotan, el continua spre sud pe calea lui Er Ramle şi Gaza spre Egipt.

Tămâie. Cuvântul tradus „tămâie” se înţelege de obicei a fi clei de tragacant, care se obţine din tufe degenul Astragalus. A mai fost identificată cu florile roşii, uscate ale plantei nagawa, sau răşină de cistus ori trandafir de stâncă. De orice origine, „tămâia” sau cleiul era folosit probabil fie ca un ingredient al tămâiei saucosmetic.

Leac alinător. Cuvântul ebraic tradus „leac alinător” se referă probabil la cleiul de mastic sau de terebint.

Smirnă. Semnificaţia cuvântului tradus astfel este nesigură. Se înţelege, de obicei, că el se referă la labdanum, un clei aromatic transpirat de frunzele de cistus, sau la ceea ce astăzi se cunoaşte ca smirnă. Alţii consideră că aceasta este scoarţa răşinoasă de mastic.

Geneza 37:26 26. Iuda a zis. Iuda a văzut în apariţia caravanei ismaelite un mijloc pentru o debarasare permanentă de Iosif fără a-i lua viaţa. Aceasta l-ar elimina în mod efectiv de la o competiţie în lupta pentru dreptul de întâinăscut. Fraţii se gândeau, fără îndoială, că Iosif făcuse puţin ca să mărească averea familiei şi nu aveau nici unmotiv ca el să aibă parte de moştenire din averea pe care o făcuseră mâinile lor. Propunerea lui Iuda s-a dovedit a fi cea mai binevenită pentru toţi fraţii care, acum, după reflectarea asupra impulsului lor iniţial de a-lomorî pe Iosif, ei înşişi şi-au dat seama că le era destul de dificil să ridice mâinile lor asupra lui.

Geneza 37:28 28. Neguţătorilor. Neguţătorii sunt numiţi „ismaeliţi” în v.25, 27 şi 28 şi „madianiţi” în v.28 şi 36. Aceasta se explică prin presupunerea că în caravană erau reprezentate amândouă grupele, sau că ambele nume erau folosite în mod sinonim în vorbirea obişnuită. În orice caz, numai o singură caravană era implicată în tranzacţie (vezi PP 211).

Douăzeci de sicli de argint. Preţul plătit pentru Iosif, 20 de sicli de argint, era mult mai mic decât media preţului unui sclav. În conformitate cu Exod 21,32, acest preţ pare să fi fost de 30 de sicli, în orice caz,preţul cu amănuntul pe care ismaeliţii se aşteptau să-l primească pentru Iosif în Egipt. Este fireşte că ei vor plăti mai puţin pentru Iosif. 20 de sicli ar fi aproximativ 8 uncii de argint şi ar avea o valoare monetară curentă de aproximativ 5,83 dolari (vezi comentariul pentru cap. 228 gr.).

Vânzarea lui Iosif a fost o violare vădită a principiului că nici un om nu are dreptul să-l supună pe un altul la servitute involuntară (compară cu Levitic 25,39-43). Acest fapt arată clar întinderea stricăciunii morale care se cuibărise în inimile fraţilor lui Iosif. Aceia care l-au vândut pe Iosif au dovedit prin aceasta că ei pierduseră cu desăvârşire iubirea naturală. Vânzarea lui Iosif în sclavie este primul exemplu de acest fel raportat. Negustorii de sclavi au imitat adesea, dar rar au întrecut cruzimea de care erau vinovaţi fraţii lui Iosif, pentru că ei nu au vândut pe un simplu semen al lor, ci pe propriul frate. Cu toate acestea, providenţa a anulat planurile rele ale acestor oameni înrăiţi. Sosirea caravanei exact în acest moment a fost mijlocul hotărâtal Cerului de a-l salva pe Iosif din complotul lor răutăcios asupra vieţii lui, iar salvarea vieţii lui a devenit în schimb mijlocul salvării lor (cap. 45,4.5).

Deşi Iosif nu putea şti acest lucru în acel moment, Providenţa conducea paşii săi. Cât de adesea, cele mai întunecate căi ale vieţii conduc la cele mai luminoase perspective! Fie ca mereu să fim gata să mergem oriunde ar fi să ne conducă Dumnezeu (vezi Romani 8,28.35-39).

Geneza 37:29 29. Ruben s-a întors. Toată tranzacţia a avut loc în absenţa lui Ruben şi fără ştirea lui. Convingându-i pe fraţii lui să consimtă să-l arunce pe Iosif de viu într-o groapă, el i-a părăsit înainte de sosirea lui Iosif, ca sănu-i afle intenţia de a-l înapoia pe Iosif tatălui său (PP 211). Ruperea hainelor sale era un obicei vechi de exprimare a durerii şi necazului (vezi Geneza 37,34; 44,13; 2 Samuel 13,31; 2 Regi 18,37; Iov. 1,20).

Geneza 37:30 30. Băiatul nu mai este. Strigătul neajutorat al lui Ruben a descoperit intenţia lui tainică de a-l salva pe Iosif. Acum era în încurcătură, fiind cel mai vârstnic şi neştiind ce raport avea să îi ducă lui Iacov cu privirela dispariţia lui Iosif.

Intenţiile lui Ruben au fost lăudabile şi planul bine făcut, totuşi, el nu a reuşit. Până la urmă, a venit ziua când fraţii lui Ruben au fost nevoiţi să asculte asprul reproş pentru acest ceas rău şi fapta lor hidoasă (cap. 42,22). Iosif avea să fie eliberat, dar nu de către Ruben. Zgura avea să fie curăţită din viaţa lui prin suferinţă (compară cu Evrei 2,10) înainte ca să se poată bucura de onoarea pentru care-l hotărâse Cerul. În providenţa lui Dumnezeu, adesea crucea trebuie să preceadă cununa, iar suferinţa devine partea oamenilor ,pentru ca mulţi să poată avea un beneficiu şi pentru ca scopul îndurător al lui Dumnezeu să poată în cele din urmă să reuşească.

Geneza 37:31 31. Ei au luat haina lui Iosif. Deşi Ruben şi-a ieşit din fire de supărare şi uluire, fraţii lui nemiloşi şi neîmblânziţi nu erau câtuşi de puţin lipsiţi de idei cu privire la un plan. Se pare totuşi că ei nu au avut nici îndrăzneala neruşinată să ducă până la capăt planul lor în persoană, nici curajul să fie martori la prima izbucnire de durere a tatălui lor. De aceea, au ales un altul, probabil un rob care nu ştia nimic mai mult decât ise spusese despre situaţie, şi astfel nu putea să descopere sumbra lor taină, să ducă haina însângerată lui Iacovîn Hebron.

Geneza 37:33 33. A fost făcut bucăţi. Fiii lui Iacov nu numai că mânjiseră haina cu sânge, dar, fără îndoială, că au şi rupt-o în bucăţi pentru a face dovada nenorocirii lui Iosif mai vie şi spusele lor mai de crezut. Într-un mod nu prea elocvent, haina cea ruptă a adus o mărturie mută despre soarta care-l ajunsese, în mod prezumtiv, pe tânăr. Obiectul care odată simbolizase favoritismul neînţelept al lui Iacov a ajuns să reprezinte acum ruina amândurora, tată şi fiu.

Geneza 37:34 34. A jelit pe fiul său. Convins de moartea lui Iosif prin dovada de netăgăduit prezentată, Iacov a intrat într-o perioadă de jelire, după obiceiul timpurilor vechi. Sfâşiindu-şi hainele sale obişnuite, el s-a îmbrăcat în sac, îmbrăcămintea obişnuită a jeluitorilor (2 Samuel 3,31; Neemia 9,1; Estera 4,1). Aceasta era o ţesătură de păr, aspră şi groasă, din care erau făcuţi şi sacii pentru cereale. În Geneza 42,25 acelaşi cuvânt este tradus „sac”. În cazuri de durere psihică extremă, „sacul” era purtat direct pe piele (1 Regi 21,27).

Geneza 37:35 35. Au venit ca să-l mângâie. Când Iacov îl jelise pe Iosif mai mult decât de obicei, şi când se părea cădurerea lui cea mare se mai uşurase, copiii lui deveniseră preocupaţi. Criminalii cruzi au devenit mângâietori afectuoşi, iar prefăcuţii criminali au căutat să potolească durerea pe care o provocaseră cu cruzime tatălui lor.

Se pare că Iacov mai avea şi alte fiice în afară de Dina, afară de cazul că aici s-ar face referire la nurori (compară cu Rut 1,11-12). Deoarece termenii ebraici care arată relaţiile de rudenie sunt adesea folosiţi într-un sens mai general decât sunt astăzi, adesea nu este chiar sigur ce înseamnă în realitate cuvintele „fiu”, „fiică”, etc. Din Geneza 46,7, se pare că este clar că acestea erau propriile „fiice”.

Locuinţa morţilor. She’ol. Acest cuvânt este specific ebraic, nu se află în nici o limbă semită, şi este de origine necunoscută. El este folosit în mod invariabil pentru a indica locul unde merg cei morţi.

Geneza 37:36

36. Madianiţii l-au vândut. Despre folosirea alternativă a termenilor „Madianiţi” şi „Ismaeliţi” aici şi înv.25, 27 şi 28 vezi comentariul pentru v.28.

Lui Potifar. Numele acesta, deşi recunoscut încă de mult de către egiptologi a fi un veritabil nume egiptean, a fost numai de curând găsit pe mormintele egiptene, unde apare în limba egipteană ca P’a-di-p’a-Re’. El înseamnă „cel căruia [zeul] Re’ i-a dat” şi este asemănător cu numele personale ebraice ’Elnathan, „Dumnezeu a dat” şi Yonathan, „Iehova a dat”.

Un dregător al lui Faraon. Cuvântul ebraic tradus „dregător” este saris care înseamnă înainte de toate,„eunuc”. Stăpânitorii orientali se foloseau de eunuci în diferite poziţii importante, mai cu seamă în slujba de dregători ai haremului regal. Faptul că Potifar era căsătorit este luat drept dovadă că termenul saris înseamnă mai mult decât „eunuc” în sensul strict al cuvântului. Aceasta poate să fie adevărat, dar rămâne nedovedit, deoarece chiar eunucii puteau să fie căsătoriţi.

Cu privire la titlul „Faraon”, vezi comentariul pentru cap. 12,15.

Căpetenia străjerilor. Cuvântul tradus „căpetenie” este din ebraicul tabbachim. La singular el înseamnă„măcelar” sau „bucătar”, şi înseamnă unul care ucide, găteşte şi serveşte hrana (vezi 1 Samuel 9,23.24). Aici, la plural, el se referă la călăi. Potifar, „căpetenia”, probabil că era şeful călăilor, sau poate al gărzii personale alui Faraon.

Comentariile lui Ellen G. White

1-36 PP 208-214, 332; SR 100-101

2 ML 30

3,7 PP 209

7,8 SR 100

8-10 PP 210

9-11SR 101

12-18 PP 210

19-28 PP 211

28 5T 321

29-35 PP 212

31-33 PP 238

36 PP 214

Geneza 38:1 1. În vremea aceea. Acest capitol redă originea celor trei familii conducătoare ale lui Iuda, viitoare seminţie princiară a lui Israel. El mai arată că fiii lui Iacov, uitând chemarea sacră a neamului lor, au fost în pericolul de a pieri în păcatele din Canaan. Dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit în bunătatea lui de a realiza mutarea întregii case a lui Iacov în Egipt, poporul ales ar fi putut pieri din cauza influenţei corupătoare a obiceiurilor canaanite. Astfel, cap. 38 este o parte integrantă a istoriei primare a lui Israel.

Expresia „în vremea aceea” este luată de mulţi comentatori ca referindu-se la istoria vânzării lui Iosif, înregistrată în capitolul precedent. Totuşi, termenul este atât de general încât nu poate fi limitat la o

întâmplare specială, mai probabil că el se referă la întreaga perioadă a istoriei lui Iacov în Palestina. Considerente cronologice aproape că fac necesară amplasarea acestei istorisiri pe vremea când Iosif era încă în casa tatălui său.

Fiind al patrulea fiu al lui Lea, Iuda cu siguranţă că nu era decât cu vreo trei ani şi ceva mai mare decât Iosif, fapt care ar face ca el să fie aproximativ de douăzeci de ani pe vremea când a fost vândut Iosif (compară cu cap. 41,46; 45,6), astfel că Iuda era de vreo 42 de ani când familia s-a mutat în Egipt. În acea vreme, nu numai că el îi avea pe cei trei fii amintiţi în cap. 38, dar era şi bunic, cum pare a lăsa să se înţeleagă şi cap. 46,12. Dacă acest lucru este corect, fiii săi Er, Onan şi Şela trebuie să se fi născut înainte de a fi vândutIosif, deoarece ei înşişi ajunseseră deja vârsta căsătoriei, când au avut loc întâmplările privind pe Tamar, iar Pereţ, fiul Tamarei avea deja doi fii, când s-a mutat familia în Egipt. Observaţiile acestea ne obligă să tragem concluzia că unii dintre fiii lui Iacov trebuie să se fi căsătorit încă pe când erau foarte tineri. Iuda nu putea să aibă mai mult de 14 ani la naşterea lui Er, cel mai în vârstă fiu al lui, nici Er mai mult de 13 ani la căsătoria lui cu Tamar. Naşterea celor doi gemeni ai lui Iuda de către Tamar, nora lui, trebuie să fi avut într-un interval de doi ani după moartea lui Er. Pereţ nu putea să aibă mai mult de 14 ani, când s-a născut Eţron şi Hamul, după cât se pare tot gemeni, înainte de plecarea din Canaan. Astfel de căsătorii timpurii în nici un caz nu sunt neobişnuite în unele părţi ale orientului chiar şi astăzi. În cazul familiei lui Iacov ele pot să reprezinte influenţacanaanită. Cercetările arată că Iuda era un căsătorit şi tată la data vinderii lui Iosif şi că o parte din istorisirea cap. 38 avusese deja loc.

Om din Adulam. Adulam este aşezat aproximativ la 13 mile sud-vest de Betleem, într-un loc numit Tell esh-Sheikh Madh-kur, şi la aproximativ aceeaşi distanţă nord-vest de Hebron unde locuia pe acea vreme Iacov. Din motive necunoscute, Iuda a vizitat pe Adulam pe vremea când era încă tânăr. Poate că încă pe timpul când păştea turmele tatălui său prin părţile acelea, a făcut cunoştinţă întâmplător cu Adulam şi a rămas câtva timp la el. Că Iuda nu s-a despărţit pentru totdeauna de căminul lui părintesc reiese clar din faptul că el era cu fraţii lui când Iosif a fost vândut (cap. 37,26), precum şi din faptul că foametea i-a obligat să cumpere cereale din Egipt (cap. 43,3).

Geneza 38:5 5. Iuda era la Czib. Acest loc este numit pentru ca descendenţii lui Şela să ştie unde s-a născut strămoşul lor. Czib, sau Aczib (Iosua 15,44; Mica 1,14) probabil că trebuie să fie identificat cu locul Tell el-Beida, care este aşezat la sud-vest de Adulam.

Geneza 38:6 6. Tamar. Probabil o femeie canaanită, deşi de origine necunoscută.

Geneza 38:8 8. Iuda a zis lui Onan. Conform obiceiului, Onan, în calitate de cumnat al Tamarei, trebuia să se căsătorească cu văduva fără copii a fratelui său decedat şi să ridice o familie pentru el. Dar Onan nu era dispus să accepte răspunderile pe care aceasta le implica deoarece fiul întâi născut nu avea să fie al lui, ci aveasă perpetueze familia decedatului şi să primească moştenirea lui. Purtarea lui Onan a trădat o lipsă de iubire naturală pentru fratele lui şi o lăcomie pentru moştenirea şi averile lui. Ba, chiar mai rău, purtarea sa era o ofensă împotriva instituţiei divine a căsătoriei. Acesta este un comentariu trist despre josnica stare la care au ajuns fiii lui Iacov.

Obiceiul căsătoriei levirite (din latinescul levir, „cumnat”), amintit aici pentru prima dată în Biblie, a existat de asemenea sub forme diferite printre alte naţiuni din antichitate, de exemplu hetiţii. El a fost încorporat în legislaţia mozaică cu prevederea că un cumnat poate să refuze să îndeplinească datoria lui. Totuşi, un astfel de refuz era considerat ruşinos, aşa cum arată ceremonia care trebuia să fie împlinită în acest caz (Deuteronom 25,5-10). Rut 4,5-8 înregistrează un exemplu de astfel de refuz.

Geneza 38:11 11. Rămâi văduvă. Moartea subită a celor doi fii mai mari ai lui, atât de curând după căsătoria lor cu Tamar, a făcut ca Iuda să evite să-i mai dea şi pe cel de-al treilea fiu ca soţ. În armonie cu o superstiţie găsită în cartea apocrifă a lui Tobit (cap. 3,7-10), se poate ca el să se fi gândit că ea însăşi, sau căsătoria cu ea, pricinuise în vreun fel oarecare moartea lui Er şi Onan. Prin urmare, el a trimis-o acasă la tatăl ei cu

făgăduinţa fiului lui mai mic, de îndată ce avea să crească. Faptul că Iuda nu intenţiona să-şi ţină făgăduinţa este clar din scuza „ca să nu moară şi Şela cu fraţii lui”.

Când Şela a ajuns la o vârstă potrivită pentru căsătorie şi nu i-a fost dat, Tamar s-a hotărât să-şi asigure un copil chiar prin Iuda însuşi. Aceasta era în deplin acord cu răspânditul obicei al hetiţilor şi asirienilor. Legile hetiţilor şi asirienilor conţineau prevederea că datoria căsătoriei levirite trebuia să fie îndeplinită de tatăl celui decedat, dacă nu mai era disponibil nici un frate.

Geneza 38:12 12. La cei ce tundeau oile. Iuda devenise văduv. Având în vedere că totdeauna festivităţi erau în legătură cu tunsul oilor (vezi 1 Samuel 25,2-11; 13,23), Iuda nu a putut să ia parte până ce timpul de jale obişnuit era trecut. Se aminteşte prietenul său Hira care îl însoţeşte, din cauza părţii pe care el trebuie să o joace în cele ce urmează (v.20).

Timna. Acest loc era situat în munţii Iudeii, după cum arată expresia „s-a suit”, şi mai târziu a fost datseminţiei lui Iuda (Iosua 15,57). Locul este cunoscut astăzi ca Tibnah, este aşezat la 4 mile nord-est de Adulam.

Geneza 38:14 14. Şi a şezut jos la intrare. Traducătorii lui KJV nu au recunoscut expresia ebraică redată astfel ca nume al unei cetăţi. Aceasta ar trebui citită „intrarea în Enaim”, ca în RSV. Enaim trebuie să fi fost pe drumuldintre Adulam şi Timna, dar nu a fost încă identificată. Probabil că aceasta este Enam din Iosua 15,34, amintitaici ca fiind aproape de Adulam.

Geneza 38:18 18. Inelul tău, lanţul tău. „Inelul” lui Iuda era probabil un sigiliu cilindric purtat la gâtul lui printr-un şnur, tradus în KJV ca „brăţară”. Mai degrabă, textul ar trebui tradus: „pecetea şi şnurul tău” (RSV). După cum lămureşte literatura vremii, pecetea era un obiect de o valoare considerabilă, deoarece nici o afacere nu putea fi încheiată fără ea. Toiagul poate să fi fost ornamentat, după cum îi şedea bine unui fiu al unui bogat proprietar de vite. Toiege asiatice cu capete sculptate pe mânere sunt amintite în lista trofeelor de război luatede regele egiptean Tutmoses al III-lea în al XV-lea secol î.Hr. şi au fost găsite, de asemenea, în mormântul luiTutankamon din secolul al XIV-lea î.Hr.

Geneza 38:21 21. Curva. Cuvântul ebraic tradus aici „curvă” se deosebeşte de acela din v.15, zanah, o femeie necinstită. În v.21, „curvă” este din qedeshah, „cea consacrată” sau „cel dedicat”. Închinarea religioasă canaanită ca şi aceea a Greciei prevedea un mare număr atât de bărbaţi cât şi de femei prostituate. Această profesie era onorabilă printre canaaniţi şi de aceea întrebând despre „curva” căreia el trebuia să-i predea iedul,Hira a folosit termenul cel mai respectuos.

Geneza 38:23 23. Ţină ce a luat. Considerând că el şi-a făcut partea, Iuda a ales să lase zălogul lui la fata necunoscută, decât să se expună pe sine ridicolului prin a face noi cercetări, chiar dacă zălogul era, fără îndoială, de mai mare valoare decât o capră.

Geneza 38:24 24. Să fie arsă. Iuda a dat această poruncă în virtutea autorităţii sale de cap al familiei. Probabil că aceasta i s-a părut ca o fericită ocazie, de altfel, de a scăpa el însuşi de obligaţia de a-i mai oferi ei un soţ. Tamar era privită ca mireasa lui Şela şi, ca atare, trebuia să fie pedepsită pentru călcarea castităţii. Legea mozaică prevede omorârea cu pietre în astfel de împrejurări (Deuteronom 22,20-24). Arderea era prescrisă numai în cazul fiicei unui preot, sau în anumite cazuri de incest (Levitic 21,9; 20,14). De aceea, sentinţa lui Iuda a fost mult mai aspră decât cerea legea israelită de mai târziu. Dacă a lucrat în conformitate cu obiceiul vremii, sau pe baza altor temeiuri, nu se poate stabili. Codul lui Hammurabi enumără două crime pentru care pedeapsa este arderea. Secţiunea 10 declară că o „consacrată” (vezi comentariul pentru cap. 38,21) care deschide o cârciumă, sau care intră într-o cârciumă să bea, trebuie să fie arsă de vie, iar secţiunea 25 prevede că un hoţ trebuie să fie aruncat în casa arzând din care încercase să fure lucruri.

Geneza 38:25 25. Ea a trimis să spună socrului ei. Pronunţând sentinţa asupra lui Tamar, Iuda fără să-şi dea seama se condamnase pe sine. Păcatul lui, totuşi, nu a constat numai din faptul că a dat curs plăcerii, ci şi din încălcarea făgăduinţei faţă de Tamar (v.11). Aceasta l-a făcut pe el personal responsabil de înşelăciunea pe care ea o practicase faţă de el. Prima lui greşeală fusese căsătoria lui cu o canaanită, călcând pe faţă principiul (compară cu cap. 24,3; 28,1; 34,14). Ba mai mult, cu siguranţă că el cunoştea răutatea fiilor lui, însă în loc să recunoască mâna lui Dumnezeu în moartea lor neaşteptată, el a învinovăţit-o pe Tamar pentru aceasta şi a hotărât să o ţină pentru totdeauna ca văduvă fără copii.

Geneza 38:26 26. Mai puţin vinovată decât mine. Iuda nu mai putea face altceva decât să-şi recunoască vinovăţia. Din nou, ca şi în complotul împotriva lui Iosif, el a dat pe faţă un joc cinstit şi sinceritate, dincolo de purtarea lui uneori scandaloasă. Mărturisirea lui sinceră, tratarea ulterioară a Tamarei, reuşita lui în creşterea fiilor născuţi de ea şi faptul că unul din ei a fost onorat cu un loc în linia strămoşilor lui Hristos – toate arată în modclar spre o reformă completă din partea lui. Un caracter de o mai bună calitate decât acela al fraţilor lui mai mari l-a calificat pentru conducerea familiei şi pe urmaşii lui în conducerea lui Israel (vezi cap. 49,3, 4, 8-10).

Geneza 38:29 29. Pereţ. Numele copiilor Tamarei s-au întemeiat pe un episod interesant care a avut loc la naşterea lor. Când s-au născut gemenii în ordinea inversă de aceea în care apăruseră iniţial, moaşa s-a adresat celui de-al doilea în chip de mustrare: „Ce spărtură ai făcut pentru tine!” ceea ce poate să însemne „Tu într-adevăr ai ştiut cum să te împingi în faţă”. Din spusele acestea ale moaşei copilul a primit numele de Pereţ, „spărtură”.Cu toate că moaşa nu l-a considerat întâiul născut, de aici înainte el este întotdeauna pus înaintea lui Zerah în listele genealogice (Geneza 46,12; Numeri 26,20). El a devenit strămoşul regelui David (Rut 4,18-22), şi prin el al lui Mesia (Matei 1,3-16).

Geneza 38:30 30. Zerah. Geamănul cu firul roşu a fost numit Zerah, „ridicare”.

Comentariile lui Ellen G. White

1-30 P 238

Geneza 39:1 1. În Egipt. Având în vedere că Moise indică regii Egiptului numai prin titlul general de „Faraon” (vezi comentariul pentru cap. 12,15), este foarte dificil să se facă legătura între afirmaţiile biblice relative la istoria egipteană cu datele şi evenimentele cunoscute de istoria profană.

Printre cercetătorii biblici care cred în istoricitatea lui Iosif există un acord general că activitatea lui din Egipt a avut loc în timpul primei jumătăţi a celui de-al doilea mileniu î.Hr. Mulţi consideră că el a slujit sub unul din regii hicsoşi.

Sub iluştrii regi ai puternicei dinastii a douăsprezecea (1991 până la cca. 1780. î.Hr.) arta, arhitectura şi literatura egipteană au fost înfloritoare. Economia naţională era bună. Egiptul a exercitat o puternică influenţă din Asia de vest până în nord şi din Nubia până în sud şi a făcut negoţ extins cu diferite ţări străine. Următoarele două dinastii au fost slabe şi au pierdut teren în faţa oştilor asiatice care înaintau, ai căror conducători se numeau pe ei înşişi Heqa’-cha’sut, „stăpâni ai ţărilor străine”. Transliterarea greacă a acestui titlu în engleză este redată ca hicsoşi. Iosif Flavius explică numele ca însemnând „Regi păstori”, dar aceasta este îndoielnic. Numele diferiţilor conducători arată că cei mai mulţi dintre ei au fost semiţi, deşi câţiva au purtat nume indo-europene. Unii din aceşti regi au putut să-şi întindă puterea lor peste cea mai mare parte a Egiptului, în timp ce alţii au considerat necesar să îngăduie conducători locali în diferite părţi ale ţării.

De pe timpul Greciei conducătorii hicsoşi sunt împărţiţi în mod tradiţional în două dinastii, a XV-a şi a XVI-a, care au stăpânit Egiptul din capitalele lor Avaris, din Deltă, aproximativ de pe la 1730 la 1580 î.Hr. În timpul ultimei părţi a acestei perioade, conducătorii egipteni locali din Teba au extins în mod gradat

influenţa lor peste întregul Egipt, împingându-i pe hicsoşi spre nord. În cele din urmă ei au cucerit Avaris şi i-au alungat pe hicsoşi din ţară. Aceştia din urmă au mai rezistat încă trei ani în fortăreaţa de la Sharuhen din Palestina sudică, dar au fost din nou învinşi şi în cele din urmă au dispărut spre nord. Astfel a luat sfârşit cea de-a doua Perioadă Intermediară, dinastia a treisprezecea, până la a şaptesprezecea dinastie care durase vreo 200 de ani. Conducătorii băştinaşi din Egipt care au dus războiul de eliberare contra hicsoşilor, Sekenenve, Kamose şi Ahmose, au aparţinut dinastiei a şaptesprezecea. Urmaşii lor, puternici regi ai dinastiei a optsprezecea au întemeiat Imperiul, sau Regatul Nou, în timpul căruia a avut loc Exodul.

Hicsoşii asiatici erau foarte mult urâţi de egiptenii care, după venirea lor la putere au distrus toate monumentele şi inscripţiile hicsoşilor, cu rezultatul că se cunoaşte foarte puţin despre ei. Tot ce a mai rămas sunt numele regilor lor, unele observaţii sarcastice despre ei şi câteva episoade scurte despre războiul de eliberare. Argumentaţia pentru a-l plasa pe Iosif în perioada hicsoşi, este după cum urmează:

1. Cronologia biblică. Dacă socotim înapoi spre Exod din al patrulea an al lui Solomon (1 Regi 6,1) – care este localizat de cronologia regilor întemeiată pe data general acceptată de 853 î.Hr. ca dată a morţii lui Ahab, şi mergând apoi înapoi 215 ani până la intrarea lui Iacov în Egipt (vezi comentariul pentru cap. 15,13), pentru a fixa data lui Iosif, ajungem la un timp apropiat de mijlocul perioadei hicsoşi.

2. Calul şi carul de război au fost introduşi în Egipt de hicsoşi, fiind necunoscute în ţară înainte de invazia lor. Deoarece caii şi carele de război sunt de repetate ori amintite în naraţiunea lui Iosif (cap. 41,43; 46,29; 47,17), activitatea lui în Egipt nu putea să aibă loc înainte de timpul supremaţiei hicsoşilor.

3. Afirmaţia că Potifar, căpetenia străjerilor lui Faraon, era „un Egiptean” (cap. 39,1) ar avea însemnătate numai pe timpul când aceasta era o excepţie să afli un egiptean băştinaş ocupând această înaltă slujbă.

4. Este mult mai posibil ca un semit ca Iosif să fie avansat la poziţia de prim ministru sub regii hicsoşi,dintre care cei mai mulţi erau semiţi, decât sub un monarh egiptean băştinaş,

5. Avaris, reşedinţa regilor hicsoşi, era aşezată în partea nord-estică a Deltei Nilului, aproape de ţinutul Gosen. Faptul acesta este în acord cu deducţia din istorisirea lui Iosif, conform căreia capitala nu era departe de unde se aşezaseră Iacov şi fiii săi (cap. 45,10). Avaris şi Gosen sunt separate numai de vreo 25 de mile.

6. Declaraţia că s-a ridicat un rege nou care nu cunoştea pe Iosif (Exod 1,8) poate fi explicată cel mai bine prin presupunerea că referirea este făcută cu privire la un faraon din dinastia a şaptesprezecea, sau a optsprezecea care alungase pe hicsoşi şi, firesc, care îi ura pe toţi aceia care primiseră favoruri de la ei.

7. Tăcerea tuturor inscripţiilor egiptene cu privire la Iosif este mult mai semnificativă dacă Iosif a trăitîn timpul supremaţiei Hicsoşi, pentru că inscripţiile acestora au fost distruse în mod sistematic.

8. Inscripţii egiptene ale perioadei pre-hicsoşi arată existenţa de întreprindere particulară şi proprietateparticulară a pământului şi şeptelului. Toate acestea s-au schimbat pe vremea celei de-a doua Perioade Intermediare şi aflăm că, atunci când Egiptenii redobândesc puterea, pământurile şi vitele, cu excepţia proprietăţii eclesiastice, erau considerate ca proprietate a coroanei. Explicaţia acestei schimbări se află în Geneza 47,18-26.

Argumentele care par să se opună plasării perioadei lui Iosif ca prim-ministru în timpul hicsoşilor se vor trata în comentariile care urmează.

Un egiptean. Reluând firul istorisirii lui Iosif, întrerupt prin inserarea incidentului cu privire la Iuda şi Tamar, Moise repetă în esenţă ceea ce spusese în cap. 37,36. Singura adăugare de seamă este declaraţia că Potifar era un egiptean. Acest lucru pare să sugereze că Iosif a sosit în Egipt pe timpul când nu se obişnuia ca un Egiptean să se afle într-o poziţie de răspundere guvernamentală.

Geneza 39:2

2. Domnul a fost cu Iosif. Deşi Iosif se afla într-o ţară străină, umilit din poziţia de fiu favorit într-o casă bogată la aceea de stare socială de rob, Iehova era încă alături de el pentru a-l binecuvânta şi a face ca lucrul mâinilor sale să prospere. Este planul lui Dumnezeu ca oameni ai lumii, atraşi prin silinţa, purtarea de grijă şi energia manifestate de slujitorii Săi credincioşi de pe pământ, să înveţe prin aceştia de la El. Încrederealui Potifar în Iosif a crescut, când el a observat binecuvântările Dumnezeului lui Iosif asupra averii sale din casă şi de la câmp, cu rezultatul că în cele din urmă el i-a lăsat în conducerea lui toate treburile sale personale.

Fără îndoială că Iosif a fost atent, harnic şi conştiincios în îndeplinirea obligaţiilor lui de gospodărie, precum şi credincios şi devotat faţă de interesele stăpânului său. Rareori vine succesul peste cel neglijent, leneş sau neprincipial. Deşi el era conştient că Iehova priveghea asupra lui (v.9; cap. 45,5), trebuie să fi fost un izvor de mulţumire pentru Iosif, ca să ştie că serviciul său credincios este apreciat de stăpânul său pământesc.

Geneza 39:6 6. Frumos la statură şi plăcut la chip. Literal, „frumos la statură şi frumos la înfăţişare”, sau „frumos şichipeş” (RSV). Trebuia ca Iosif să fi moştenit aceasta de la Rahela, mama lui, despre care s-au folosit exact aceleaşi cuvinte în ebraică (vezi cap. 29,17; PP 209). Fără îndoială că faptul acesta este amintit ca o anticiparea episodului care urmează şi pentru care aceasta formează o introducere.

Geneza 39:7 7. Nevasta stăpânului său. În acest moment de criză personală, integritatea lui Iosif se află în contrast izbitor cu aceea a fraţilor săi. Ce ar fi făcut Ruben (cap. 35,22) sau Iuda (cap. 38,16) în atare împrejurări? Nu este de mirare că Iacov l-a favorizat pe Iosif şi că Potifar avea o astfel de încredere în el. Această încredere în el a întărit intenţia lui hotărâtă de a fi credincios faţă de Dumnezeu, şi l-a făcut să dorească şi mai mult idealurile nobile de cinste şi integritate personală.

Geneza 39:10 10. Ea vorbea în toate zilele lui Iosif. Caracterul lui Iosif a fost sub un atac hotărât şi permanent. În mod înţelept, el a refuzat chiar să fie în compania ei. Refuzând astfel, Iosif a dat pe faţă sinceritate, înţelepciune şi hotărâre pe calea cea dreaptă. Cu cât mai puternică a fost ispita cu atât mai hotărât a devenit elîn a i se împotrivi.

Geneza 39:12 12. Haina. Nu se ştie precis ce fel de haină purta Iosif. Cuvântul ebraic beged este un termen general pentru îmbrăcăminte, şi poate să însemne şi o pătură. Cei mai mulţi comentatori o consideră o robă lungă aruncată peste umeri. Totuşi, în picturile şi reliefurile egiptene antice, bărbaţii apar rareori în haine lungi. Îmbrăcămintea standard a unui bărbat, de la rege până la rob, era un şorţ în jurul şalelor. În cazul celor de la curte, aceasta era din material fin, de un curat imaculat şi scrobit. Pentru toţi ceilalţi era de o mică valoare, calitatea lui fiind determinată de starea socială. Supraveghetorii sunt uneori pictaţi cu o bucată de îmbrăcăminte albă atârnată de umerii lor şi înfăşurată în jurul corpului. Se poate ca aceasta să fi fost ceea ce nevasta lui Potifar a apucat de la Iosif când el a fugit din casă.

Geneza 39:14 14. Ne-a adus. Este interesant a se observa că spunându-le celorlalte slugi despre situaţie, nevasta lui Potifar a vorbit despre bărbatul ei simplu prin pronumele „el”. Aceasta dovedeşte cât de puţin respect avea pentru el şi scoate în evidenţă caracterul ei deja vulgar şi desfrânat.

Întotdeauna se pare că este o slăbiciune a naturii umane de a-i învinui pe alţii pentru propriile fapte rele. Aşa a fost şi cu Adam şi Eva în grădina Edenului (Geneza 3,12.13). Aceasta nu este decât o reflectare a spiritului „pârâşului fraţilor noştri” (Apocalipsa 12,10), care încearcă să se îndreptăţească pe sine prin vătămarea acelora care slujesc Domnului (Zaharia 3,1). Scopul lui final este, desigur, să dovedească că Dumnezeu este nedrept în procedura lui cu fiinţele create (vezi Iov 1,8-11; 2,1-5). Sublinierea defectele altora, fie că sunt reale sau închipuite, este de natură să-l facă pe vorbitor să pară mai bun prin contrast.

Un evreu. Adică, un urmaş al lui Eber (vezi comentariul pentru cap. 10,21; 14,13). În general, în felul acesta se refereau urmaşii lui Iacov la ei înşişi şi alţii la ei ca popor (vezi Geneza 39,17; 40,15; 41,12; 43,32;

Exod 1,15.16.19; 2,6; etc.). La origine, un „iudeu” era un descendent al lui Iuda, dar după robie termenul şi-apierdut aplicaţia strict tribală.

Să-şi bată joc de noi. În Geneza 26,8 aceeaşi expresie ebraică este tradusă „jucându-se”. S-ar părea căaici, ca şi în cazul lui Isaac şi Rebeca, aceasta trebuie să se refere numai la purtarea cuviincioasă dintre soţ şi soţie (vezi comentariul pentru cap. 21,9).

Geneza 39:15 15. Şi-a lăsat haina. Nevasta lui Potifar s-a îngrijit să nu afirme că Iosif îşi lăsase haina în mâna ei, deoarece aceasta ar fi descoperit duplicitatea ei.

Geneza 39:20 20. L-a aruncat în temniţă. Repetând povestea soţului ei, nevasta lui Potifar l-a mustrat în mod indirect pentru presupusul afront, referindu-se la Iosif ca la robul acela evreu, pe care mi l-ai adus” (v.17). Acţiunea lui Potifar, închizându-l pe Iosif cu deţinuţii politici, poate fi considerată extrem de blândă, ţinând seama de pedeapsa care era aplicată de obicei pentru fărădelegea de care era acuzat el. În vremea de mai târziu, pedeapsa pentru încercarea de adulter era o mie de lovituri la tălpile picioarelor şi pentru violarea unei femei libere aceasta era chiar mult mai severă (Diodorus, i. 78). Blândeţea lui Potifar fără îndoială că reflectă încrederea sa în integritatea lui Iosif şi, în contrast, foarte puţin respect pentru raportul nevestei lui. Cu toate acestea, pedeapsa lui Iosif se pare că a fost la început severă, pentru că i s-au întâmplat mai multe decât cuprinde istorisirea Genezei. În conformitate cu Psalmi 105,18, „picioarele” lui au fost „strânse în lanţuri” şi „l-au pus în fiare”.

Există un papirus egiptean în Muzeul Britanic, care relatează o „istorie a celor doi fraţi” în mod superficial asemănându-se cu istoria lui Iosif şi nevasta lui Potifar. Numeroşi cercetători o consideră a fi originalul istoriei experienţei lui Iosif şi, cu toate că cele două sunt asemănătoare în unele privinţe, diferenţele sunt departe de a compensa asemănările. Ba mai mult, istorisirea egipteană are un punct de plecare mitologic şi este de origine mai târzie decât cartea Genezei cu cel puţin 250 de ani.

Geneza 39:21 21. Domnul a fost cu Iosif. Aceeaşi providenţă care l-a însoţit pe Iosif în casa lui Potifar l-a urmat la închisoare şi în noua lui suferinţă i-a adus mângâiere. Moise atribuie favoarea pe care a găsit-o curând în ochiimai marelui temniţei ajutorului lui Dumnezeu. Supărările întemniţării lui trebuie să fi fost atenuate în mod considerabil de încrederea şi credinţa crescândă a temnicerului în el, deoarece binecuvântarea Domnului însoţea toate lucrurile date în grija lui. Deşi Iosif a fost tratat pe nedrept, el a făcut tot ce putea în împrejurările în care se afla el însuşi. Îndeplinindu-şi obligaţiile sale într-un spirit binevoitor, curtenitor şi simpatic, el a câştigat încrederea celui cu autoritate, şi în acelaşi timp a pregătit până la urmă calea pentru propria eliberare.

Comentariile lui Ellen G. White

1-23 PP 214-218; SR 101-103

1-3 PP 214

4 5T 321

6 PP 214; SR 101

7,8 PP 217

9 AA 575; AH 331; CE 43; Ed 52, 255; MB 67; ML 20, 76, 96, 120; PP 217, 457; SR 102; TM 437; 4T 544; 5T 124, 596, 628

12-144T 525

17-23 PP 218

19,20 ML 76; 5T 321

Geneza 40:1 1. Paharnicul. Literal, „purtătorul de ceaşcă”, un important slujbaş de la curte. El era personal răspunzător pentru tot ceea ce urma să bea împăratul, ca o garanţie că băutura nu avea otravă, sau alte ingrediente vătămătoare.

Pitarul. Slujbaşul care supraveghea (v.2) prepararea hranei şi care era responsabil pentru curăţenia a tot ce venea pe masa regală.

Au supărat. După cum s-ar părea, unele incidente au stârnit suspiciunea lui Faraon că, fie numai unul dintre ei, fie amândoi aceşti înalţi slujbaşi erau implicaţi într-o încercare de a-l otrăvi. Faptul că unul dintre cei doi a fost mai târziu repus în slujbă, iar celălalt executat arată că cercetările îl convinseseră pe împărat de nevinovăţia unuia şi de vinovăţia celuilalt.

Papirusul juridic din Turin oferă o foarte interesantă paralelă cu istoria paharnicului şi pitarului care au căzut din graţie regală. Acesta conţine judecare unui număr de înalţi slujbaşi acuzaţi de conspiraţie împotriva vieţii lui Ramses al III-lea şi este datat aproximativ pe al 1164 î.Hr. Din nefericire, papirusul nu estecomplet, şi nu cunoaştem mijloacele folosite de conspiratori împotriva vieţii regelui şi nu ştim nici dacă complotul a reuşit. Părţile documentului care s-au păstrat, totuşi, oferă informaţii despre felul în care au fost tratate astfel de cazuri în vechiul Egipt. Inculpaţii din acest proces au fost mai mulţi majordomi, scribi şi alţi înalţi slujbaşi. Unii au fost condamnaţi spre a fi executaţi, alţii au fost găsiţi vinovaţi, dar li s-a îngăduit să-şi iasinguri viaţa, alţii au fost pedepsiţi prin tăierea nasului şi urechilor, iar unul a fost doar mustrat şi nu a primit nici o pedeapsă. O serie de slujbaşi din justiţie au fost, de asemenea, acuzaţi pentru că au chefuit cu unii dintreinculpaţi în timpul perioadei de cercetare.

Geneza 40:3 3. I-a pus sub pază. Aceşti doi înalţi slujbaşi au fost încredinţaţi în grija unei căpetenii a străjerilor regali. Acest slujbaş era Potifar, stăpânul şi proprietarul lui Iosif, conform celor din cap. 37,36 şi 39,1. Potifari-a pus în aceeaşi celulă în care îl ţinea şi pe Iosif şi, deoarece cazurile lor erau încă în curs de cercetare şi deoarece ei înşişi erau înalţi slujbaşi ai statului, el l-a însărcinat pe Iosif să le slujească şi să procedeze ca slujitor al lor.

Geneza 40:4 4. Au stat mai multă vreme în temniţă. Literal, „ei au fost în grijă timp de zile”. Această expresie este nedefinită şi nu dă nici un indiciu în ce priveşte timpul petrecut de aceşti bărbaţi în închisoare înainte să fie stabilite cazurile lor şi să se fi întâmplat evenimentul raportat în versetele care urmează.

Geneza 40:5 5. Au visat. Asemănarea remarcabilă a visurilor lor i-a convins pe cei doi oameni că visurile aveau, într-un fel oarecare, legătură cu soarta lor, dar în ce fel anume, ei nu ştiau. Ştiind, fără îndoială, că situaţia lor putea fi hotărâtă într-o bună zi şi neavând în închisoare un tâlcuitor de vise de profesie, evident că erau neliniştiţi în dimineaţa următoare când Iosif a intrat în camera lor.

Geneza 40:8 8. Tălmăcirile sunt ale lui Dumnezeu. Cugetând la cele două vise ale lor şi înţelegând că Dumnezeu încă mai era cu el, Iosif s-a gândit să-i ajute în marea lor încurcătură pe cei doi bărbaţi descurajaţi. Această dorinţă de a-i ajuta pe alţii mai târziu s-a dovedit a fi cheia pentru propria eliberare din închisoare. Suportându-şi propria nenorocire nemeritată cu o resemnare voioasă şi cu o admirabilă tărie de caracter, Iosif, prin natura lui prietenoasă, a fost determinat să simpatizeze cu alţi nenorociţi care nu aveau tărie lăuntrică care să-i îmbărbăteze. Faptul că Iosif şi-a oferit ajutorul celor doi bărbaţi, nu a fost din curiozitate, cicu cea mai serioasă dorinţă să vină în ajutorul celor în nevoie. În acelaşi timp, el L-a arătat celor doi oameni pe Dumnezeu ca izvorul său de putere şi mângâiere.

Geneza 40:9 9. Înaintea mea era o viţă. Îndatoririle paharnicului regal au fost clar reprezentate. A trage concluzia că Faraon a băut numai must proaspăt de struguri este, totuşi, complet nejustificat. Cultivarea viţei de vie şi facerea de vin de către Egipteni sunt atestate de vechi rapoarte egiptene, relatări ale lui Herodot (ii. 77) şi Plutarh (De Isis et Osiris, 6).

Geneza 40:13 13. Te va scoate din temniţă (ridică-ţi capul – engleză). Această expresie, ca în 2 Regi 25,27, înseamnă eliberarea din închisoare şi repunerea în răspundere şi cinste. Faptul că ea putea să aibă şi un înţeles contrar reiese clar din v.19.

Geneza 40:14 14. Adu-ţi aminte de mine. Iosif a înaintat cazul său înaintea lui Faraon. El fusese răpit din ţara Evreilor (vezi cap. 39,14), motiv pentru care el se găsea acum în Egipt, şi fusese întemniţat, deşi nu era vinovat de nici o crimă. Dacă Iosif a locuit în Egipt sub hicsoşi, după cum par să arate dovezile, paharnicul probabil că nu era un egiptean. De aceea Iosif putea să aştepte mai rezonabil un ajutor de la el, decât dacă ar fi fost un egiptean. Cercetarea cazului lui Iosif, dacă a fost poruncit de rege, ar fi implicat pe stăpânul lui Iosif, un egiptean de baştină (cap. 39,1).

Geneza 40:15 15. Temniţă. Aici, un termen dispreţuitor pentru închisoare. În vremurile din vechime, gropile, rezervoarele de apă şi haznalele, când erau goale, erau folosite pentru încarcerarea acuzaţilor (vezi Ieremia 38,6; Zaharia 9,11). Faptul că termenul „temniţă” este aici sinonim cu închisoare este evident din Geneza 40,14, în care locul închisorii lui Iosif este numit o „casă”.

Geneza 40:16 16. Trei coşuri cu pâine albă. Încurajat de interpretarea favorabilă a visului paharnicului, mai marele pitarilor i l-a spus şi pe al lui. Tabloul descris de pitar este întru totul egiptean. Basoreliefurile, picturile şi figurile murale găsite în vechile morminte egiptene arată că lucruri ca vase de lut şi coşuri adesea erau purtatepe cap. Ca peste tot în Orient, fireşte că păsările de pradă aveau să încerce să apuce câte ceva din coşul de deasupra. Prin cuvintele „şi în visul meu” pitarul a scos în evidenţă asemănarea visului său cu acela al paharnicului. Asemănarea nu s-a limitat numai la cifrele din cele două vise – trei mlădiţe şi trei coşuri de pâine– dar se evidenţia şi din faptul că erau reprezentate slujbele lor oficiale de la curte.

Geneza 40:19 19. Îţi va lua capul. Expresia „îţi va lua capul” a fost folosită în versetul 13 într-un sens favorabil. Cu toate acestea, adăugarea aici a expresiei (în engleză „from off thee” – de pe tine [n.trad.]) exprimă sensul ei nefavorabil. Ea trebuie să se refere la executarea prin decapitare, după care trupul celui vinovat avea să fie atârnat de un copac ca avertizare pentru alţi conspiratori în devenire. Rapoartele egiptene mărturisesc despre practica pedepsei capitale prin decapitare, după care corpurile erau uneori expuse ca un mijloc de a-i descuraja pe alţii de la astfel de crime. Pe de altă parte, execuţia prin spânzurare sau ştrangulare nu este atestată în vechile rapoarte.

Geneza 40:20 20. A treia zi. Împlinirea prezicerilor lui Iosif a dovedit că visele au fost de origine divină şi că Iosif avea darul tălmăcirii (vezi Ieremia 28,9). Faraon „a ridicat capul” fiecăruia dintre întemniţaţi, însă într-un fel cu totul deosebit (v.13, 19).

Geneza 40:23 23. L-a uitat. După cum s-ar părea, Paharnicul i-a făgăduit lui Iosif că va vorbi în favoarea lui (cap. 41,9). Când săptămânile şi lunile care au trecut nu au adus nici o dovadă despre recunoştinţa paharnicului, probabil că Iosif a început să se întrebe dacă nu cumva el avea să lâncezească toată viaţa lui în închisoare. În acelaşi timp, totuşi, împlinirea viselor celor doi slujbaşi de la curte poate că l-a încurajat să creadă că, într-un fel oarecare, se vor realiza şi visurile lui (cap. 37,5-9). Dar, pentru moment, nerecunoştinţa paharnicului trebuie să fi fost o experienţă amară pentru Iosif, poate că o atât de crudă şi lipsită de amabilitate lovitură cumnu mai primise vreodată. Experienţa aceasta este o aducere aminte în schimb a valorii exprimării aprecierii

noastre pentru amabilitatea şi ajutorul altora. Mai marele paharnicilor rămâne condamnat la veşnică ruşine. Cât de adesea poziţia înaltă îi face pe oameni prea mândri spre a-i mai observa pe umilii lor prieteni din zilele de mai înainte.

Comentariile lui Ellen G. White

1-23 PP 219

Geneza 41:1 1. Stătea lângă râu. Cuvântul tradus „râu”, ye’or, este folosit în Biblie numai pentru Nil, cu excepţia din Daniel 12,5-7, unde este folosit pentru Tigru. El este împrumutat din egipteanul ’iru. Înainte de vremea luiMoise cuvântul acesta fusese ’itru, dar o dată cu dinastia a optsprezecea, el a devenit ’iru. Deoarece cuvântul ebraic derivă din acesta din urmă, acesta este o dovadă că Moise nu a scris Geneza mai devreme decât dinastia a optsprezecea, care a început în 1580 î.Hr.

Geneza 41:2 2. Să pască prin mlaştini. Cuvântul ebraic ’achu tradus „păşune” (engleză) este împrumutat tot de la egipteni. Acesta derivă din egipteanul ’ichi şi înseamnă „roşu” sau „iarbă”. El este folosit numai în Geneza 41,2.18 şi Iov 8,11 şi oferă unul dintre argumentele în favoarea atribuirii ambelor cărţi, Geneza şi Iov, aceluiaşi autor.

Geneza 41:3 3. Alte şapte vaci. Cele şapte vaci slabe erau neasemuit de urâte (Geneza 41,19). Mai mult decât atât, ele erau slabe, literal „subţiri la trup”.

Geneza 41:6 6. Vântul de răsărit. Acest vânt de răsărit, suflând dinspre deşertul arab, este foarte cald, culcă recoltele şi pârjoleşte pământul. Arabii fac deosebire între două feluri de vânt de răsărit: (1) chamsin-ul, care poate să sufle primăvara timp de 50 de zile, (2) samum-ul, care vine în timpuri neregulate. Deşi suflă de obiceinumai pentru un scurt timp, câteodată numai timp de câteva ceasuri, samum-ul are caracteristicile unei furtuniaspre şi poate fi foarte distructiv în efectele sale asupra oamenilor, animalelor şi plantelor.

Geneza 41:7 7. Iată visul. Visele păreau reale. Numai după ce s-a trezit, Faraon a înţeles că visase. Deşi erau două vise deosebite, ele sunt considerate ca unul singur (vezi v.8, 15, 25, 32) din cauza asemănării lor şi din cauza faptului evident că ele se refereau la unul şi acelaşi eveniment. Solia principală a fost repetată pentru accentuare (v.32).

Geneza 41:8 8. Magii. În afară de Pentateuh, acest cuvânt, de la charţummim, este folosit numai în Daniel 1,20; 2,2. El este împrumutat din egipteanul cheri-dem, care înseamnă „şef”, „om deosebit”, şi este folosit şi pentru a desemna pe preoţi ca şefi ai magiei. Aceşti oameni se ocupau cu artele sacre şi ştiinţele egiptenilor, scrierile hieroglife, astronomia şi astrologia şi tălmăcirea viselor, prezicerea evenimentelor, cu magia şi vrăjitoria şi erau depozitarii artelor oculte. Pe scurt, ei erau înţelepţii naţiunii. Având în vedere că Nilul, de unde au ieşit atât vacile slabe cât şi cele grase, era privit de egipteni ca izvorul oricărei vieţi şi fertilităţi, aceşti oameni înţelepţi au fost încurcaţi cu privire la semnificaţia visurilor şi nu puteau să se gândească la nici o tălmăcire care, probabil, să-l satisfacă pe rege. Spre deosebire de Nebucadneţar, cu o ocazie mai târziu, Faraon şi-a amintit visurile sale, însă înţelepţii egipteni nu s-au dovedit mai cu succes, în ciuda avantajului lor în această privinţă (Daniel 2,4.7). Faptul că ei nu au fost în stare să explice visurile lui Faraon, îmbrăcate în limbajul simbolic al vremii, fără îndoială că nu i-a surprins nici pe ei, nici pe rege; dar, „nimeni nu cunoaşte lucrurile luiDumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu”, şi aceia cărora le descoperă Duhul lui Dumnezeu (1 Corinteni 2,10.11). Înţelepciunea lui Dumnezeu excelează şi de aceea întotdeauna va umili înţelepciunea lumii.

Geneza 41:14 14. S-a ras. Vechi picturi şi basoreliefuri egiptene îi arată pe asiatici purtând păr şi bărbi lungi, în timp ce egiptenii se rădeau. Povestea egipteană a lui Sinuhe oferă o paralelă interesantă cu acest episod din viaţa

lui Iosif. În această povestire, un curtean care a trăit aproximativ cu 300 de ani înainte de vremea lui Iosif povesteşte despre întoarcerea lui la curtea lui Faraon după o lungă perioadă de exil în Canaan. El spune „Am fost ras şi părul meu a fost pieptănat... Am fost îmbrăcat în haine frumoase şi uns cu ulei ales.”

Geneza 41:16 16. Nu eu. Cu toată modestia Iosif l-a îndreptat pe Faraon de la sine la Dumnezeul cerului, cum făcuse şi cu cei doi întemniţaţi cu doi ani în urmă (cap. 40,8).

Un răspuns prielnic. Obiceiul de la curte cerea ca visurilor regelui să li se dea o interpretare favorabilă. Iosif trăise un destul de lung timp în Egipt şi avusese destule legături cu înalţii slujbaşi pentru a cunoaşte obişnuita formulă de vorbire care trebuia să fie folosită în prezenţa regelui.

Geneza 41:17 17. Visul meu. Cele două visuri sunt relatate în mod esenţial în aceleaşi cuvinte ca în versetele 1-7. Totuşi, Moise evită monotonia, adăugând câteva cuvinte în câte un loc şi folosind sinonime în alte locuri.

Geneza 41:25 25. Dumnezeu a arătat... lui Faraon. Iosif a declarat încă de le început că cele două visuri aveau aceeaşi semnificaţie şi a îndreptat atenţia spre Dumnezeu, care prin aceasta căutase să-l avertizeze pe Faraon şi supuşii săi despre evenimentele care aveau să vină. Numărul şapte, care a jucat în visuri un rol atât de important, indica spre două perioade a câte şapte ani fiecare. Cele şapte vaci grase şi spice pline reprezintă şapte recolte bogate; cele slabe, şapte ani secetoşi. Ultimii vor veni după cei dintâi peste întreaga ţară a Egiptului, astfel încât anii de foamete nu vor lăsa nici urmă din cei şapte ani de belşug. Iosif a adăugat că repetarea visului s-a făcut pentru a accentua certitudinea evenimentelor indicate şi urgenţa luării de măsuri spre a preîntâmpina starea de nevoie. Încrederea lui Iosif în tălmăcirea sa, care se referea la 14 ani în viitor, în contrast cu încurcătura înţelepţilor egipteni, nu se poate să nu-l fi impresionat pe rege.

Geneza 41:33 33. Să se aleagă un om. Iosif a continuat interpretarea sa prin sfatul că Faraon trebuie să numească unom ca ministru al hranei peste ţara întreagă şi un corp de slujbaşi care să aducă la îndeplinire instrucţiunile lui.Iosif a mai sfătuit ca în timpul celor şapte ani de belşug, a cincia parte din recoltă să fie percepută ca o taxă şi adunată de pe întreg cuprinsul ţării.

Geneza 41:34 34. O cincime. Deoarece numai o cincime din recoltă trebuia să fie adunată în fiecare an se deduce că chiar în anii cu recoltă slabă, pământul tot avea să mai producă ceva. Fertilitatea Egiptului a fost întotdeauna dependentă de inundarea anuală a pământului de către Nil, deoarece ploaia era, practic, necunoscută.

Înainte de construirea barajului de la Aswan şi îndiguirile de-a lungul Nilului din ultimul secol spre a dirija inundaţiile, au fost construite diguri spre a controla o ridicare normală în râu. Acesta era de 25 sau 26 de picioare deasupra nivelului inferior al râului în sezonul uscat la Aswan. Dacă inundaţia atingea 27 de picioare, digurile erau măturate, dacă aceasta atingea 30 de picioare, satele erau nimicite şi vieţile pierdute. Pede altă parte, o inundaţie de numai 23 de picioare nu aducea apă pentru pământuri la o depărtare de 2 mile de râu şi ar fi dus parţial la secetă. Despre inundarea Nilului, Pliniu cel Bătrân scria: „Înălţimea obişnuită [a inundaţiilor] este de 16 cubici. Când apele sunt mai joase, ele nu se revarsă peste toate pământurile; cânt sunt mai înalte, durează mult timp până se retrag. În primul caz, pământul nu este saturat; în al doilea apele rămân atât de mult timp peste pământuri, încât timpul însămânţatului este pierdut. Administraţia ia cunoştinţă de ambele. La o înălţime de numai 12 cubici urmarea este o foamete. Chiar şi la 13 cubici foamea predomină; 14 cubici produce bucurie generală; 15 cubici siguranţă desăvârşită; iar 16 toate luxurile vieţii.” (Istoria naturală, vol. 9).

Deoarece Egiptul în anii normali producea mai multe cereale decât era necesar pentru consumul intern, şi era deci în măsură să exporte mari cantităţi, colectarea de 20% din anii de belşug nu avea să fie o greutate şi, în acelaşi timp, avea să totalizeze o enormă cantitate de grâu. Nu ar fi înţelept să se ceară o cantitate prea mare, astfel, bunăvoinţa şi cooperarea fermierilor şi a proprietarilor de pământ ar fi pierdute. Cu recolte bogate ei puteau plăti cu uşurinţă această creştere de taxe fără să o simtă ca opresivă.

Geneza 41:38 38. Om... care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu. Sfatul lui Iosif a fost atât de sănătos şi de plăcut lui Faraon şi sfetnicilor săi, încât regele a propus să fie numit Iosif ca ministru al hranei şi l-a învestit cu puteri pentru stare excepţională. Dacă acest Faraon a fost un hicsos semit, după cum se pare, preţuirea lui Iosif ca „un om care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu” (’Elohim) poate fi uşor înţeleasă. Totuşi, nu este clar în ce sens a înţeles Faraon cuvântul ’Elohim, pluralul de la ’Eloah. Acesta este folosit de către scriitorii biblici pentru a-l desemna atât pe Dumnezeul cel adevărat, cât şi zeităţile păgâne. Dacă regele s-a referit la ’Elohim al lui Iosif (v.16, 25, 28, 32) ca singurul Dumnezeu, sau la mai multe dintre propriile zeităţi este nesigur, cu toate că Iosif folosise forma singulară a verbului în descrierea lucrărilor lui Dumnezeu. Deoarece el era în mod sigur un idolatru şi un politeist, Faraon poate că şi-a închipuit că Iosif vorbea de „zei”, iar dacă este aşa, declaraţia lui Faraon s-ar traduce „un om în care este spiritul zeilor”.

Geneza 41:40 40. Poruncile tale. Expresia ebraică tradusă astfel a dat naştere la lungi şi diferite explicaţii ciudate dinpartea comentatorilor, până ce s-a sugerat că baza textului poate să o constituie o expresie egipteană. Dacă este aşa, declaraţia urmează să fie citită literal „în conformitate cu cuvântul (sau gura) tău, tot poporul meu vasăruta”. În limba egipteană neliterară, totuşi expresia „a săruta” mai înseamnă şi „a mânca”. Primii cititori ai lui Moise, toţi din cei care au crescut în Egipt, cu siguranţă că aveau să înţeleagă ce se intenţiona prin aceasta.Dacă acesta era înţelesul lui Moise, aceasta ar constitui o dovadă în plus că Moise, bărbat educat în Egipt, a scris cartea Genezei. Dacă, pe de altă parte, expresia este ebraică, cuvântul tradus „va asculta de poruncile tale” dintr-o rădăcină care înseamnă „a se agăţa de”, „a depinde de” trebuie să fie redat „a fi ascultător”.

Geneza 41:41 41. Îţi dau stăpânire. După ce a cugetat câtva timp asupra numirii, regele a anunţat hotărârea lui de a-lînălţa pe Iosif la cea mai înaltă slujbă din împărăţie şi a procedat la ceremonia inaugurală. Mai întâi a fost o proclamare regală declarându-l pe Iosif a fi vice-rege peste întreg Egiptul.

Geneza 41:42 42. Şi-a scos inelul. Din numeroasele basoreliefuri din mormintele înalţilor slujbaşi egipteni zugrăvind instalarea lor în slujbă, avem picturi care concordă foarte bine cu raportul scurt despre instalarea lui Iosif. Acestea îl înfăţişează pe rege stând de obicei în spatele „ferestrei de apariţie” a palatului său, înmânând în afară insigna demnităţii. Inelul-pecete dat lui Iosif conţinea cu siguranţă o piatră în formă de gândac, cu numele regelui gravat în ea, şi era folosit pentru aplicarea pecetii regale pe documente.

Haine de in subţire. Lui i s-a pus la dispoziţie o garderobă pentru haine de in subţire aşa cum purtau regele şi preoţii. Istorisirea egipteană de la Sinuhe (vezi comentariul pentru v.14) aminteşte de asemenea „haine de in subţire”, în care era îmbrăcat eroul istorisirii după întoarcerea sa la curtea egipteană.

Lanţ de aur. Tablouri reprezentând instalarea înalţilor slujbaşi arată în mod regulat o zgardă de aur aşezată în jurul gâtului slujbaşilor. Unele dintre aceste „zgărzi” s-au păstrat şi se află în diferite muzee. Ele sunt frumoase obiecte de artă, făcute din aur şi mărgele din pietre semi-preţioase. De zgardă atârnă în faţă o inscripţie conţinând numele şi titlurile regelui.

Geneza 41:43 43. Carul care venea după al lui. Această afirmaţie se potriveşte pentru timpul hicsoşilor, care au introdus caii şi carele în Egipt (vezi comentariul pentru cap. 39,1).

„În genunchi”. Strigarea cuvintelor care precedau carul lui Iosif când călătorea prin ţară sau cu ocaziaprocesiunilor oficiale. Ebraicul ’abrek, „plecaţi-vă în genunchi”, este transliterarea unei expresii egiptene care a fost interpretată în diferite feluri. Explicaţia cea mai plauzibilă, dată mai întâi de egiptologul Brugsch, vede în spatele ei verbul egiptean berek, „a preamări”, sau „a aduce omagiu”. Ebraicul ’abrek ar fi, aşadar, o redarefidelă a imperativului egiptean i’a berek, „preamăreşte!” sau „adu omagiu!”. Sugestia alternativă de a citi „tată blând” este cu siguranţă incorectă.

Geneza 41:45

45. Ţafnat-Paeneah. Numele dat de Faraon lui Iosif a fost încă de mult recunoscut ca fiind egiptean, însă semnificaţia lui era necunoscută. Totuşi, de curând, numele a fost descoperit într-o inscripţie a ultimei perioade Bubastid (secolul al IX-lea î.Hr.), iar în egipteană era scris Djed-pa-netjer-iufankh, însemnând „Zeul vorbeşte că-i este îngăduit să trăiască”. Numele lui Iosif trebuie să se fi referit la întâmplările contemporane lui, având semnificaţia că Dumnezeu vorbise prin visele lui Faraon şi interpretarea şi sfatul lui Iosif, spre a păstra viaţa regelui, a lui Iosif, precum şi a tuturor celorlalţi.

Asnat. Iosif nu a primit numai un nume egiptean, ci şi o soţie egipteană, o femeie din cele mai eminente familii preoţeşti. După cum s-ar părea, Faraon a căutat să ridice onoarea şi reputaţia lui Iosif prin această căsătorie, după cum se evidenţiază din faptul că unii dintre regi îşi luau soţiile lor din familiile preoţeşti.

Asnat înseamnă „aparţinând (zeiţei) Neith”. Numele tatălui ei este identic cu acela al fostului stăpân allui Iosif. (vezi comentariul pentru cap. 37,36), cu toate că există o uşoară deosebire în transliterarea ebraică a numelui. Totuşi, faptul că cele două nume sunt identice nu înseamnă că şi persoanele care le posedă au fost identice. Fostul stăpân al lui Iosif era căpetenia străjerilor regali, în timp ce socrul său era un mare preot al lui On, oraşul marelui templu al soarelui, care se afla la câteva mile de Memphis pe ţărmul răsăritean al Nilului. Mai târziu grecii au numit acest oraş Heliopolis. Templul soarelui din On şi preoţimea lui a avut o mare influenţă asupra vieţii religioase egiptene timp de multe secole, până ce cultul lui Amen şi mai târziu al lui Amon-Ra din Teba să umbrească cultul soarelui din Heliopolis în secolul al XV-lea î.Hr. şi în secolele următoare. Poziţia socială a lui Iosif a fost foarte mult întărită prin căsătoria lui cu fiica uneia din primele familii ale Egiptului.

Căsătoria lui Iosif cu o femeie egipteancă se pare că nu a slăbit legătura lui cu Dumnezeul părinţilor săi. Fiii lui, Efraim şi Manase au fost educaţi în religia ebraică, deoarece ei au fost făcuţi conducători a două seminţii din Israel şi în această privinţă ei au ajuns egali cu unchii lor, fraţii lui Iosif. Puternica credincioşie a lui Iosif faţă de Dumnezeul său poate că a fost chiar mijlocul de convertire a soţiei lui egiptene. Ba mai mult, nu trebuit uitat că mâna lui Dumnezeu prin care fusese înălţat atât de mult după o adâncă umilinţă l-a ferit de asemenea în nobila lui cinste de căderea în păgânismul din Egipt.

Ce schimbare a adus Dumnezeu în viaţa lui Iosif! Cătuşele lui au fost înlocuite cu un lanţ de aur, zdrenţele întemniţatului cu haine de in subţire, celula lui cu un car şi închisoarea lui cu un palat. Robul lui Potifar devenise stăpânul lui, iar zornăitul de lanţuri a făcut loc exclamării: „Aduceţi omagii!”. Smerenia merge înaintea slavei; slujirea şi suferinţa au fost treptele spre autoritate. Cât de bine a fost răsplătit servul credincios al lui Dumnezeu pentru credincioşia şi răbdarea lui!

Geneza 41:46 46. În vârstă de treizeci de ani. Deoarece Iosif avea 17 ani când a fost vândut în Egipt (cap. 37,2), şi acum era de 30 de ani, el trebuie să fi petrecut 13 ani în sclavie.

Geneza 41:47 47. Pământul a dat. Prezicerea lui Iosif s-a împlinit întocmai. Cerealele au crescut „din belşug” şi Iosif a adunat 20 la sută din ele în grânare pe tot cuprinsul ţării. Cantitatea de cereale care curgea în magaziile regale era atât de enormă încât au întrecut în curând orice posibilitate de a înregistra cantitatea. A fost nevoie de scribi care să fie folosiţi ca strângători de taxă adiţionali.

Geneza 41:50 50. Doi fii. Iosif le-a dat celor doi fii care i s-au născut nume care au exprimat providenţa dăruitoare alui Dumnezeu.

Geneza 41:51 51. Manase. Literal, „pricinuind uitare”. Iosif a dat numele acesta întâiului său născut drept recunoştinţă că Dumnezeu l-a făcut să uite starea lui de sclavie de mai înainte şi puternica dorinţă pe care o avusese după căminul tatălui său. El era recunoscător că Dumnezeu i-a întemeiat un cămin, cu toate că era în ţara exilului său. Nenorocirea lui de mai înainte nu putea să amărască starea prezentă a lui de fericire, pentru că adversitatea fusese transformată în prosperitate.

Se pune întrebarea, pentru ce nu a luat Iosif de îndată legătură cu tatăl său, după ce a ajuns la o poziţie atât de înaltă? Uitase el într-adevăr iubirea tatălui său şi nu s-a simţit obligat să-i descopere bărbatului îmbătrânit că el mai este încă în viaţă? Faptul că el nu încetase într-adevăr să-i fie dor este clar nu numai din întâlnirea tandră cu fraţii şi tatăl său, care urmează să fie descrisă în curând, ci şi din declaraţia făcută la naşterea lui Efraim, caracterizând Egiptul ca ţară a suferinţei lui. Faptul că el nu a declarat de îndată provenienţa lui şi nu a trimis o solie acasă în Canaan se poate atribui ezitării de a-i descoperi tatălui său răutatea de care se făcuseră vinovaţi fraţii lui, sau poate unui impuls divin care îl avertizase că încă nu sosise timpul pentru a descoperi fapta. În orice caz, purtarea lui Iosif în această privinţă nu descoperă nimic în dezacord cu evlavia care pătrunde în mod atât de evident viaţa lui. Dacă Dumnezeu a ales să-l aşeze în Egipt, el avea să rămână în Egipt.

Geneza 41:52 52. Efraim. Adică, „dublă rodire”. Numele acesta exprima recunoştinţa lui Iosif pentru că Dumnezeu îi dăduse lui, un sclav condamnat la sclavie pe viaţă, o familie fericită şi doi fii. Numele reflectă o inimă plină de bucurie şi recunoştinţă.

Geneza 41:54 54. În toate ţările era foamete. După cum prezisese Iosif, cei şapte ani de belşug au fost urmaţi de şapte ani de foamete, care au afectat nu numai Egiptul, ci şi ţările de primprejur deopotrivă. Foametea avea loc în Egipt când Nilul nu se revărsa peste malurile lui (vezi comentariul pentru v.34), iar la rândul lui, acest fapt se datora lipsei de ploaie în ţinuturile muntoase din Etiopia.

Geneza 41:56 56. Iosif a deschis toate locurile cu provizii. Când şi-au consumat propriile provizii de hrană, egipteniis-au îndreptat spre rege, amintindu-şi fără îndoială de cotele special impuse în timpul celor şapte ani la rând. El i-a trimis la Iosif, ministrul hranei, care a deschis grânarele pentru egiptenii băştinaşi şi pentru străinii care veneau în Egipt după hrană. Mai multe rapoarte hieroglifice aflate în Egipt menţionează împrejurări de foamete. În aceste rapoarte, unii înalţi slujbaşi pretind a fi uşurat nenorocirea celor săraci şi flămânzi pe timpulvremurilor de lipsă, proclamând în inscripţiile lor mortuare, „Am dat pâine celor flămânzi, apă celor însetaţi, îmbrăcăminte celor goi, şi o luntre celui care nu avea”. Un slujbaş din dinastia a douăzecia (secolul XX î.Hr.) pretindea: „Când au venit anii de foamete am arat tot pământul din districtul Oryx... păstrând în viaţă pe locuitorii lui şi aprovizionându-l cu hrană în aşa fel încât nu a existat în el nici unul flămând”.

Înţelepciunea lui Iosif ca administrator a devenit acum cunoscută tuturor. Dacă cineva avusese îndoieli în ceea ce priveşte politica de a aduce cantităţi enorme de cereale an după an, nimeni nu se mai îndoiaacum de prudenţa politică. Ce ar fi făcut Faraon, un conducător străin, cu o populaţie înfometată? Cum ar fi putut el să îndepărteze nimicirea propriei dinastii dacă Iosif nu ar fi prevăzut mai dinainte? Acest tânăr evreu, un fost sclav în casă, devenise salvatorul tronului, al întregului Egipt şi al ţărilor înconjurătoare.

A vândut. Faptul că Iosif nu a distribuit pe gratis cerealele adunate mulţimilor care piereau nu era fărămotiv. Cu siguranţă că poporul fusese avertizat despre calamitatea iminentă şi prin grijă şi economie ar fi putut aduna ceva ei înşişi pentru zilele de lipsă. Deoarece trebuiau să plătească pentru cereale, oamenii erau încurajaţi să exercite cumpătare şi să evite pierderea preţioasei aprovizionări cu hrană, care trebuia să dureze timp de şapte ani. Acest plan l-a făcut pe Iosif în stare să extindă uşurarea şi asupra populaţiilor altor ţări. Faptul că cerealele au fost revândute oamenilor arată clar că rezerva fusese făcută sub formă de impozit, iar nu ca un serviciu public făcut de rege.

Comentariile lui Ellen G. White

1-57 PP 219-224

1,9-13 PP 219

14 PP 220; 5T 321

15-25,31,33-36 PP 220

38-40 ML 66

38-43 PP 221

39,40 PP 241

39-44 PP 368

40 5T 321

48,54-56 PP 224

Geneza 42:2 2. Pogorâţi-vă acolo. Când foametea a devenit din ce în ce mai aspră şi toţi sufereau, Iacov a luat hotărârea să trimită să aducă grâu din Egipt, pentru a-şi scuti familia de înfometare. Faptul că el nu a făcut ca Avraam (cap. 12,10) şi Isaac (cap. 26,2) un plan să mute familia în Egipt poate că a fost din cauză că foametea stăpânea şi în Egipt ca şi în Canaan.

Geneza 42:3 3. Zece fraţi au coborât. Motivul pentru care s-au dus toţi în Egipt a fost fie pentru siguranţă, fie din cauză că grâul era împărţit pe cap de familie. Numărul lor îi făcea în măsură să-şi asigure grâu mai mult şi, desigur, îi făcea în stare să se întoarcă cu mai mult grâu. De asemenea, condiţiile de foamete puteau constitui o foarte reală posibilitate de jefuire a caravanei lor pentru proviziile ei de hrană.

Geneza 42:4 4. Beniamin. Beniamin nu a fost reţinut din cauza tinereţii lui, deoarece era deja în vârstă de peste 20 de ani, ci din cauză că, fiind singurul copil rămas de la Rahela, el luase locul lui Iosif ca obiect al celei mai tandre iubiri a lui Iacov.

Geneza 42:5 5. Împreună cu cei ce veneau. Fraţii lui Iosif fie că au făcut parte dintr-o caravană canaanită, fie că au sosit pur şi simplu cu alţii care veniseră pentru acelaşi scop.

Geneza 42:6 6. Mare în ţară. Din shalliţ, la rândul lui derivat din rădăcina shalaţ, „a stăpâni”. Este folosit spre a desemna pe cineva învestit cu autoritate nelimitată. Acest cuvânt, cunoscut şi în limba aramaică şi arabă este la originea titlului de sultan şi poate fi şi la originea numelui personal Salatis, care după Manetho, a aparţinut primului rege hicsos. Totuşi, Manetho ar fi putut lua cuvântul „domnitor” drept un nume personal. Cuvântul acesta arată clar că Iosif era mai mult decât un obişnuit ministru al hranei. Ca al doilea în rang din „ţară”, el era adevăratul stăpân, sau primul ministru al Egiptului.

Geneza 42:7 7. I-a cunoscut. Iosif i-a recunoscut imediat pe fraţii lui, însă ei, ne mai văzându-l de mai bine de 20 de ani, nu l-au recunoscut (v.8). Nu numai că el era acum mai în vârstă, dar mai era şi egiptenizat, purta haineegiptene şi avea o faţă curat bărbierită în locul bărbii semite. Ba mai mult, el vorbea o limbă străină şi era, după cum se părea, un domn mare. Chiar şi numai gândul de a face legătura între Iosif şi acest bărbat puternics-ar fi părut nespus de absurd (vezi cap. 45,3).

Le-a vorbit aspru. Faptul că Iosif „le-a vorbit aspru”, după cum scrie în text literal, nu se datora unui simţământ de răzbunare, ci mai degrabă pentru a stabili actuala lor stare de spirit, mai ales cu privire la el însuşi şi la Beniamin, a cărui absenţă a reţinut cu siguranţă atenţia sa şi poate că a dat naştere la bănuiala lui.

Geneza 42:9 9. Voi sunteţi iscoade. Vorbirea „aspră” pe care Iosif a folosit-o faţă de fraţii săi este acum

descoperită. Egiptul întotdeauna a fost bănuitor faţă de vecinii lui din răsărit, care nu numai că făceau incursiuni şi apoi dispăreau, retrăgându-se în aşezările lor din deşert, ci în trecut ei se şi infiltraseră în Egipt şi în realitate au pus stăpânire peste părţi din ţară. Astfel de incursiuni din timpul Primei Perioade Intermediare, dinaintea dinastiei a douăzecia, l-au făcut pe regele Amenhotep I să clădească fortificaţii la graniţă între Marea Mediterană şi Marea Moartă, numit „zidul stăpânului” pentru a-i ţine pe canaaniţi afară din Egipt. Hicsoşii, care au venit după aceea şi tot din răsărit, câştigaseră acum supremaţia asupra ţării şi vegheau ca alţii să nu le poată face acelaşi lucru pe care li-l făcuseră ei egiptenilor. Era deci firesc ca Iosif să-i examineze cu grijă pe toţi răsăritenii şi să se străduiască a descoperi nişte indezirabili sau iscoade adevărate. Deoarece foametea nimicitoare din ţările învecinate aducea un mare număr de străini în Egipt ca cumpărători de grâu, trebuia să fie depusă o mai mare grijă pentru a-i expulza pe aceia a căror prezenţă în ţară putea păgubi securităţii sale.

Geneza 42:10 10. Nu, Domnul meu. Fraţii lui Iosif au fost jigniţi prin acuzaţia făcută împotriva lor, teama i-a făcut să-şi calce pe mândria lor şi şi-au afirmat deplina nevinovăţie. Când pretenţia lor de a fi oameni cinstiţi nu a reuşit să-l impresioneze pe Domnul egiptean, ei i-au spus mai multe amănunte despre familia lor. Prin aceasta,ei au încercat să dovedească nevinovăţia lor. Având în vedere că aparţineau toţi unei familii, care cu greu ar putea să pornească un atac asupra unui regat întreg, nu exista un motiv real pentru bănuiala de a fi iscoade. Iosif a reluat provocarea şi a insistat ca ei să dovedească acurateţea istorisirii lor, aducându-l pe fratele lor cel mai tânăr care lipsea.

Geneza 42:17 17. Trei zile în temniţă. Iosif i-a însărcinat în mod solemn pe fraţii lui (v.15) să-l trimită pe unul din ei înapoi în Canaan ca să-l aducă pe Beniamin. Lipsa lor aparentă de bunăvoinţă de a face lucrul acesta, ştiind căIacov nu va consimţi, l-a făcut pe Iosif să-i trimită pentru trei zile în temniţă. Aceasta reiese că s-a întâmplat ca urmare a faptului că ei nu au binevoit să fie de acord cu propunerea lui, însă în realitate pentru a-i mai încerca. El fusese în închisoare aproximativ timp de trei ani ca urmare a tratamentului lor inuman, el i-a făcut să sufere o detenţie de numai trei zile.

Geneza 42:18 18. Faceţi lucrul acesta şi veţi trăi. A treia zi, Iosif şi-a schimbat atitudinea lui severă. Explicaţia lui, „eu mă tem de Dumnezeu” s-a intenţionat să fie înţeleasă într-un sens general, fără referire la Iehova, după cum era de presupus să vină din partea unui domn egiptean. În loc să întemniţeze nouă dintre ei, el avea să-l ţină numai pe unul în temniţă, îngăduindu-le celorlalţi să se întoarcă pentru a-l aduce pe Beniamin şi să ducă hrană familiilor lor care sufereau. Întoarcerea lor cu Beniamin avea să dea naştere la eliberarea celui reţinut în închisoare. Dacă, pe de altă parte, ei îl înşelaseră pe Iosif cu istorisirea lor, aveau să moară de foame, iar cel rămas în urmă în Egipt avea să fie executat ca iscoadă.

Geneza 42:21 21. Am fost vinovaţi. Când ei au înţeles că acest domn al Egiptului nu-i va pedepsi sau omorî pe simpla bănuială, ci îi va judeca după dreptate, conştiinţa lor a început să vorbească. Cât de diferit procedaserăei faţă de Iosif! Stăpânul întregului Egipt avea milă de familiile lor, care sufereau de foame în Canaan, în timp ce ei intenţionaseră să-l lase pe fratele lor în groapă să moară de foame. Când aceste gânduri şi altele asemănătoare le-au trecut prin minte ei au fost conduşi să-şi recunoască vinovăţia. Propria lor nenorocire le-a readus teama de fratele lor. Ruben le-a adus aminte cum îi avertizase el, fără succes, să nu păcătuiască împotriva băiatului, iar acum doi dintre ei primeau o plată dreaptă pentru asprimea lor faţă de el. Astfel s-au acuzat ei în prezenţa lui Iosif, fără să-şi dea seama că el înţelegea fiecare cuvânt.

Geneza 42:24 24. A luat dintre ei pe Simeon. Trecând pe lângă Ruben, care fusese relativ nevinovat, Iosif l-a ales peSimeon, principalul instigator al vânzării lui către Ismaeliţi (PP 226). Răutatea inimii lui Simeon se mai manifestase şi cu altă ocazie, ca atunci când el şi Levi îi masacraseră pe Sihemiţi. Când Simeon a fost legat în faţa ochilor fraţilor lui, lor li s-a adus cu putere aminte de ceea ce îi făcuseră ei lui Iosif, care poate că s-a aşteptat ca mila pentru Simeon avea să încurajeze întoarcerea lor mult mai grabnică cu Beniamin.

Geneza 42:25

25. Sacii. Primul cuvânt tradus „saci”, keli, înseamnă „vase” sau „recipiente” şi poate să însemne un coş, sau alt recipient. Al doilea cuvânt „sac” în care a fost pus argintul este o transliterare a ebraicului saq, care şi-a făcut intrarea în limbile europene prin grecescul sakos şi latinescul saccus. Pe lângă aceşti termeni este folosit un alt cuvânt vechi pentru „sac”, ebraicul ’am tachath. Acesta este folosit în Biblie numai în această istorisire, şi poate să fi fost sinonim al lui saq, pentru că este folosit alternativ cu acesta (v.27, 28; cap.43,12; etc.).

Iosif nu le-a înapoiat banii din răutate, dar nu putea să ajungă el însuşi să primească bani de la tatăl şi fraţii lui pentru pâine. Chiar dacă s-ar fi gândit că era posibil ca fraţii lui s-ar putea alarma descoperind banii, el nu a văzut nici un motiv să-i scutească de această nelinişte. Aceasta va ajuta să le sensibilizeze şi mai mult inima, după experienţele amare din zilele precedente.

Geneza 42:27 27. Şi-a deschis sacul. Cuvântul „han” (din engleză) ar fi mai bine redat prin „loc de locuit” ca în RSV. Descoperirea argintului de către unul dintre ei a provocat consternare pentru toţi. Era aceasta o prevestire a nenorocirilor viitoare, care aveau să se abată asupra lor? În Egipt ei fuseseră luaţi drept iscoade, oare aveau ei să fie acum acuzaţi drept hoţi? Faptul că fraţii priveau la aceasta ca la o pedeapsă de la Dumnezeu, căci nu ştiau cum să-l explice, este o dovadă a efectului salutar asupra lor. În consternarea şi alarmarea lor, ei au uitat să examineze restul sacilor.

Geneza 42:29 29. S-au întors la Iacov. Ajungând acasă, au raportat tristele lor experienţe, incluzând şi întemniţarea lui Simeon. După ce şi-au deschis sacii şi au găsit tot argintul lor, au fost mai alarmaţi ca niciodată. Cauza pentru care numai unul descoperise argintul lui în timp ce erau pe drum, iar alţii după întoarcerea lor acasă, poate să fi fost aceea că era ascuns numai la gura unui singur sac, iar la ceilalţi la fundul, sau aproape de fundul sacilor. Sau, poate că acesta a fost pus în sacul cu fân al unuia şi în sacii cu hrană ai celorlalţi.

Geneza 42:36 36. Voi mă lipsiţi. Auzind trista lor istorisire, văzând reaua prezicere a întoarcerii argintului şi înţelegând că pierduse un al doilea fiu, Iacov a izbucnit într-o jale amară, acuzându-i pe fiii lui de răspunderea pierderii lui Iosif şi Simeon. Acum, ei erau înclinaţi să-l ia şi pe Beniamin. Iacov cu greu putea fi deschis faţă de fiii săi, deoarece nu ştia că ei erau vinovaţi în cazul dispariţiei lui Iosif şi, de aceea, desigur, nu trebuia să-i mustre în mod direct pentru întemniţarea lui Simeon. Cu toate acestea, ei trebuie să fi considerat jalea lui Iacov ca o binemeritată mustrare. Ei ştiau că vorbele lui erau mult mai adevărate, chiar decât dacă ar fi cunoscut realitatea. În mod sigur, ei îl lipsiseră pe tatăl lor de Iosif şi îşi dădeau seama că şi întemniţarea lui Simeon era o plată dreaptă pentru fapta lor cea crudă. Cum puteau să ia acum asupra lor răspunderea de a-l lua pe Beniamin în Egipt, când nu exista nici o siguranţă că avea să se întoarcă cu bine? Ei se aflau acum într-o situaţie grea, însă singura lor alegere era să moară de foame. Dacă urmau să asigure eliberarea lui Simeon şi să-l salveze de la o moarte sigură şi dacă ei şi familiile lor voiau să supravieţuiască foametei, trebuiau să se întoarcă în Egipt după grâu.

Geneza 42:37 37. Ruben a zis. Oferta lui Ruben a reprezentat jertfa supremă din partea lui. Aceasta a fost o ofertă sinceră, dar nesăbuită. Ruben era cel mai în vârstă, totuşi nu cel mai înţelept dintre fiii lui Iacov, şi încă o dată el apare ca unul cu inima miloasă. Iacov a refuzat. El avea puţină încredere în destoinicia şi garanţia lor de a-l aduce pe Beniamin înapoi cu bine. Mâinile lor nu erau curate. Ei îi pricinuiseră multe ceasuri de nelinişte în trecut. Ruben făptuise un păcat grav. Simeon şi Levi uciseseră populaţia unei cetăţi şi familia lui Iuda era aşa de rea, încât doi dintre fiii lui au murit în tinereţea lor pentru răutatea lor. Cum putea Dumnezeu să-l facă pe Beniamin să prospere cu astfel de oameni. Orice lucru în care erau implicaţi se termina în dezamăgire sau dezastru.

Comentariile lui Ellen G. White

1-38 PP 224-227

1-3,6,8 PP 224

9-17 PP 225

18-29 PP 226

36 PP 234; 3T 67

36-38 PP 227

Geneza 43:2 2. Duceţi-vă iarăşi. Când tot grâul adus din Egipt s-a terminat şi seceta continuă nu a adus nici o uşurare a foamei, Iacov le-a spus fiilor săi să se întoarcă în Egipt după „ceva merinde”. Iniţiativa n-au luat-o fiii înşişi. Ei ştiau că este cu totul zadarnic să se reîntoarcă fără Beniamin şi schimbarea hotărârii tatălui lor eraaparent imposibilă. Iuda, devenind purtătorul de cuvânt al celorlalţi, a susţinut hotărât că nu se vor duce, dacăBeniamin nu-i va însoţi, deoarece domnul egiptean declarase în mod solemn ca să nu-i mai vadă faţa fără fratele lor cel mai tânăr. Iuda, cel de-al patrulea fiu al lui Iacov, a fost de data aceasta purtătorul de cuvânt, pentru că Ruben, cel mai mare fiu al lui Iacov, fusese deja refuzat, Simeon era într-o temniţă în Egipt şi Levi probabil că pierduse încrederea tatălui său, ca urmare a perfidiei sale faţă de sihemiţi (cap. 34).

Geneza 43:6 6. Pentru ce mi-aţi făcut un astfel de rău. La reproşul tatălui lor, care îi întreba de ce îl informaseră pe vice-regele egiptean despre Beniamin, ei au răspuns ca apărare că nu sunt vinovaţi de nici un fel de greşeală. Cum ar fi putut să ştie ei că o astfel de problemă avea să devină mai târziu un izvor de necaz? Cu toate că întrebările lui Iosif cu privire la familia lor nu apar în istorisirea precedentă (cap. 42,13.22), este clar că acea informaţie fusese furnizată ca răspuns la o întrebare directă. Pledând înaintea lui Iosif în favoarea lui Beniamin, Iuda i-a amintit mai târziu că a pus chiar o astfel de întrebare (cap. 44,19).

Geneza 43:9 9. Răspund eu pentru el. Iuda a respectat apoi condiţia inevitabilă pentru întoarcerea în Egipt, făcând aluzie la moarte prin foamete ca singura alternativă. El personal avea să accepte răspunderea pentru întoarcerea cu bine a lui Beniamin. Ce putea el, sau oricare altul din ei, să facă mai mult? Nobleţea de caracteratât de evidentă din vorbirea lui Iuda este ilustrată mai târziu în mijlocirea patetică a lui înaintea lui Iosif (44,18-34). Trebuie ca în caracterul lui să fi avut loc o mare schimbare după evenimentele relatate în cap. 37 şi 38.

Geneza 43:11 11. Fiindcă trebuie. După elocventa pledoarie a lui Iuda, a cărui logică era de neînlăturat, Iacov s-a supus inevitabilului. Acum, după ce se resemnase cu plecarea lui Beniamin, Iacov s-a apucat să facă tot ce-i sta în putinţă ca să poată contribui la succesul călătoriei. Darul pe care l-a sugerat trebuia să fie din produsele alese ale ţării, care aveau mare valoare în Egipt. Vezi comentariul pentru cap. 37,25.

Puţină miere. Că aceasta nu a fost, probabil, „miere” de albine reiese din faptul că mierea era abundentă în Egipt. O mică cantitate de miere din Palestina nu ar fi fost considerată un dar preţios, nici chiar de către dăruitori. Mult mai probabil că aceasta era miere de struguri, preparată prin fierberea sucului de struguri, sau a mustului, până ce scădea la jumătate sau la o treime din volumul de la început. Grecii numeau aceasta hepsema, „materia fiartă”. Încă şi acum mai este importată în Egipt din regiunea Hebron din Palestina.

Fisticuri. Fructul acesta, nuca alungită a lui Pistacia vera, este amintită în Biblie numai de această dată. Ea are un sâmbure uleios şi este considerată de către orientali o delicatesă aleasă.

Migdale. Migdalul este numit shaqed, „veghetorul”, de la verbul shaqad, „a nu avea somn”, „a fi treaz”, „a veghea”. Este cel dintâi dintre toţi pomii care înfloreşte primăvara. Deşi era răspândit în Siria şi Palestina, se pare că pomul acesta nu era cunoscut în vechiul Egipt.

Geneza 43:12 12. Argint îndoit. Deoarece suma pentru prima cantitate de grâu fusese restituită, Iacov i-a sfătuit pe

fiii săi să ducă înapoi o dublă cantitate de argint în Egipt pentru a plăti grâul de dinainte şi pentru hrana care urma să fie adusă prin această călătorie. Cu toate că Iacov se temuse că returnarea banilor putea să fie interpretată în mod greşit în Egipt (cap. 42,35), el şi-a exprimat speranţa că poate că aceasta s-a făcut din greşeală.

Geneza 43:14 14. Dacă trebuie să fiu lipsit. Înainte de plecarea lor, bătrânul patriarh i-a binecuvântat pe fiii lui şi şi-aexprimat încrederea că Dumnezeu va face să capete îndurare înaintea stăpânului Egiptului. Cuvântul tradus „îndurare” înseamnă, literal, „măruntaie”, şi se referă la pântece, considerat în vechime ca sediu al afecţiunilorşi emoţiilor. Deşi Iacov şi-a exprimat credinţa în ocrotirea lui Dumnezeu, chiar declaraţia lui următoare descoperă nesiguranţa dacă Dumnezeu ar putea să-i binecuvânteze pe nemernicii săi fii. Ei erau nişte oameni imprevizibil şi se putea aştepta să intre în necaz chiar şi acolo unde altfel nu ar putea să existe vreunul. Într-unspirit de resemnare, el s-a supus voinţei divine, oricare ar fi fost aceea.

Geneza 43:16 16. Cum a văzut Iosif pe Beniamin. Deoarece Iosif îi acuzase că sunt iscoade, nu exista nici o cale de a-l trece cu vederea şi a primi grâul dorit de la un slujbaş mai mic. Probabil că Iosif dăduse şi un ordin spre a-iaduce la el personal, de îndată ce se vor întoarce în Egipt. Oricare ar fi putut să fie procedura cerută pentru străini, şi mai ales pentru fiii lui Iacov, cei zece fraţi s-au aflat în curând încă o dată înaintea temutului stăpân al ţării. Văzând oamenii, Iosif a dat ordin ca ei să fie duşi la reşedinţa lui specială şi să se pregătească o mâncare pentru ei, literal, „a ucide o ucidere”. Basoreliefurile egiptene arată că în Egipt hrana principală o constituia carnea de vită şi de gâscă, şi că erau servite cantităţi considerabile de carne când erau ospătaţi vizitatorii.

Geneza 43:18 18. Ei s-au temut. Fraţii lui Iosif au fost mai alarmaţi ca niciodată, după ce au aflat că aveau să fie duşi în casa lui Iosif. Poate că nu au înţeles porunca lui Iosif, care fusese dată în limba egipteană, iar când au sosit la reşedinţa lui oficială şi li s-a ordonat să intre, s-au aşteptat să fie luaţi în robie sub acuzaţia de furt. În străduinţa de a scăpa de ce se temeau, ei s-au apropiat de econom la uşă, explicându-i cum găsiseră argintul însacii lor şi că ei s-au pregătit să-l plătească din nou. Nu este nevoie să presupunem o contradicţie între raportul întâmplării aşa cum este dat în cap. 42,27.28 şi aşa cum este repetat aici. Este posibil ca toţi să fi deschis sacii lor la „han”, dar că numai unul descoperise argintul de data aceea. Este de neconceput că întreaga grupă luase înapoi numai zece saci de cereale spre a hrăni animalele şi familiile lor pentru o perioadă de mai multe luni.

Geneza 43:23 23. Argintul vostru a trecut prin mâinile mele. Economul, care după cum s-ar părea cunoştea planurilelui Iosif, i-a liniştit cu asigurarea că argintul lor ajunsese la el şi că reapariţia argintului lor trebuia să fie explicată ca o lucrare a lui Dumnezeu. Ca şi cum ar fi intenţionat să alunge toate temerile lor, el l-a adus pe Simeon şi, cu o adevărată politeţe orientală, i-a tratat ca oaspeţi, dându-le apă pentru a-şi spăla picioarele şi hrănind animalele lor de povară.

Geneza 43:26 26. Când a ajuns Iosif acasă. Poate că la sosirea fraţilor lui, Iosif fusese ocupat cu unele treburi importante şi nu a putut să-i întâmpine chiar atunci. Sau, mult mai probabil că planurile lui erau deja bine făcute şi că el nu dorea să-i vadă până la timpul fixat. După sosirea lui Iosif, ei i-au înmânat darurile lor cu ceamai reverenţioasă plecăciune, împlinind, fără să vrea, visurile lui Iosif care aprinseseră ura lor cea puternică faţă de el.

Geneza 43:29 29. Aruncând o privire asupra fratelui său. Când ochii lui l-au văzut pe Beniamin, fratele lui de la propria mamă, Iosif a purces la cercetarea amănunţită a identităţii lui – îndepliniseră oamenii într-adevăr condiţiile puse?

Geneza 43:30 30. I se rupea inima. Aceasta a fost a doua ocazie în care Iosif a fost copleşit de emoţie, prima fiind

când fraţii lui au vorbit despre cruzimea lor faţă de el însuşi (cap. 42,21). Acum vederea propriului frate, pe care nu-l văzuse de 22 de ani, a fost aceea care a stârnit emoţiile sale. Expresia „i se rupea”, se citeşte literal, „a devenit caldă”, adică, datorită intensităţii iubirii lui (vezi comentariul pentru v.14). Deoarece dorea să punăla încercare atitudinea fraţilor lui faţă de Beniamin, încă nu era gata să se le arate cine este şi s-a retras repede ca să nu fie neînstare să-şi împlinească planul până la încheierea lui. La masă, unde se putea aştepta ca ei să discute liber, el avea o ocazie minunată să-şi dea seama de atitudinea lor. Recâştigându-şi stăpânirea de sine, el şi-a spălat faţa, revenit la fraţii săi şi a poruncit să fie servită masa.

Geneza 43:32 32. Lui Iosif deoparte. O masă separată a fost pregătită pentru el, pentru fraţii lui şi pentru egiptenii care au luat masa cu el. El a mâncat deoparte fie din cauza înaltei sale poziţii, fie datorită faptului că anturajul său egiptean nu ar fi mâncat cu el, un asiatic, pentru acelaşi motiv pentru care ei nu ar mânca cu fraţii lui Iosif.Vechii egipteni au fost întotdeauna deosebiţi în felul lor de a se asocia cu străinii. Ei se considerau a fi cea maiînaltă clasă a fiinţelor omeneşti. Ei se numeau „popor”, în timp ce toţi ceilalţi erau mai mult sau mai puţin barbari, creaturi care se aflau între ei şi lumea animală. Aversiunea faţă de străini se dădea pe faţă în mod firesc în materie de mâncare. Evreii, de exemplu, omorau şi mâncau animale, cum ar fi vaca, privită de Egipteni ca sfântă. După Herodot, (ii. 41), nici un egiptean nu ar fi folosit cuţitul sau furculiţa sau cratiţa unuigrec, şi n-ar mânca nici carnea unui animal curat care fusese tăiat cu un cuţit grecesc.

Geneza 43:33 33. Cu mirare. Descoperind aranjarea lor la masă după vârstă, oamenii se uitau unii la alţii, convinşi că acest slujbaş fusese anunţat în mod supranatural cu privire la vârsta lor.

Geneza 43:34 34. De cinci ori. Pentru a-i cinsti pe oameni, au fost serviţi în mod special de la masa lui Iosif. Pentru a-i arăta lui Beniamin o cinste deosebită, Iosif i-a trimis bucăţi alese de cinci ori mai mari decât acelea trimise celorlalţi. Beniamin era oaspetele de onoare. Obiceiul de a arăta cinste oaspeţilor distinşi prin aceea că li se dădeau bucăţile cele mai mari şi mai bune apare şi în alte rapoarte vechi. (vezi 1 Samuel 9,23.24; Homer, Iliada, vii. 321; viii. 162; Herodot, vii. 57). Iosif s-a gândit să-i încerce pe fraţii lui, ca să poată descoperi adevăratele lor simţăminte faţă de Beniamin şi astfel şi faţă de el însuşi. El dorea să vadă dacă ei îl invidiau, sau îl urau pe fratele lor cel mai tânăr din cauza maternităţii lui, aşa cum îl invidiaseră pe vremuri pe Iosif.

Comentariile lui Ellen G. White

1-34 PP 227-228

Geneza 44:2 2. Să pui şi paharul meu. Aceasta a fost ultima şi hotărâtoarea încercare a lui Iosif înainte de a se descoperi fraţilor lui. Scopul lui a fost să creeze o situaţie prin care să poată pretinde dreptul de a-l reţine în mod legal pe Beniamin în Egipt, astfel ca fraţii lui să poată avea o scuză de reîntoarcere în Canaan fără favoritul tatălui lor. Prin aceasta, el avea să afle, fără îndoială, ce fel de oameni erau ei acum. Ori aveau să suporte hotărârea lui Iosif de a-l reţine pe Beniamin în Egipt şi a se întoarce la tatăl lor cu vestea zdrobitoare că trebuie să se împace cu pierderea fiului rămas de la iubita lui Rahela, ori aveau să facă tot ce le va sta în putere pentru a preveni o astfel de nenorocire.

Geneza 44:5 5. De care se slujeşte pentru ghicit. Cupa era un bun de valoare. Acesta nu era un pahar de băut obişnuit, ci unul presupus a fi în stare să descopere orice substanţă otrăvitoare pusă în el. Cuvântul tradus „ghicit” înseamnă „a şopti”, „a mormăi”, „a profetiza”. Scriitorii clasici vorbesc despre practica orientală de a turna apă într-o cupă şi de a privi în ea pentru a vedea evenimentele viitoare (Jamblichus, De mysteriis iii. 14).Un alt obicei descris de cei vechi consta în a turna apă într-o cupă, a arunca înăuntru bucăţi de aur şi argint, sau pietre preţioase, şi apoi de a observa şi interpreta înfăţişarea acestora în apă (Pliniu Natural History, 37. 73; Strabo Geografie xvi. 2. 39). Faptul că economului lui Iosif i s-a poruncit să le amintească fraţilor lui practica vrăjitorească nu înseamnă că Iosif însuşi adoptase această practică superstiţioasă. Ca şi mai înainte (cap. 43,33), el voia ca ei să creadă că putea să citească gândurile lor. Aceasta urmărea să-i demoralizeze şi să-i facă să părăsească orice prefăcătorie.

Din pricina marii lui înţelepciuni, probabil că Egiptenii i-au atribuit lui Iosif practica vrăjitoriei. Nu prezisese el cu precizie anii de belşug şi de foamete şi se îngrijise ca Egiptul să fie pregătit pentru timpul de nevoie? El îi întrecea, fără îndoială, pe „vrăjitorii” lor (cap. 41,8)şi, de aceea, trebuia să posede o magie mai mare (vezi Exod 8,19). Poate că faima lui de om înţelept se răspândise în lung şi în lat chiar în ţările străine, astfel încât presupuşii hoţi ai paharului puteau fi pe drept întrebaţi dacă ei nu ştiau lucrul acesta (Geneza 44,15).

Geneza 44:9 9. Să moară acela. Conştienţi de completa lor nevinovăţie, fraţii nu au ezitat să pronunţe asupra lor cea mai severă pedeapsă, dacă se va găsi la ei obiectul pierdut. Cuvintele lor nesăbuite par cam temerare, mai ales după experienţa găsirii paharului de argint pus în mod misterios în sacii lor. Era de aşteptat ca să fie bănuitori şi, prin urmare, oarecum mai prudenţi. Oricum, prietenia sinceră cu care fuseseră primiţi şi ospătaţi după cea de-a doua vizită a lor în Egipt, atât de vice-regele însuşi cât şi de subalternii lui, risipiseră orice îndoială cu privire la sinceritatea intenţiilor lui Iosif.

Geneza 44:10 10. Fie după cuvintele voastre. Mărturisind un înalt simţ de cinste şi dreptate, economul a refuzat să se gândească la pedepsirea celui nevinovat împreună cu vinovatul, sau chiar pe cel vinovat, aşa de aspru cum propuseseră ei. Când alţii vorbesc în mod necugetat, noi nu trebuie să profităm de nesăbuinţa lor. Noi înşine putem lua uneori angajamente fără să gândim suficient înainte, iar ele ne pot aduce pagubă, dacă alţii n-ar fi îngăduitori.

Geneza 44:12 12. I-a scotocit. Cercetarea sistematică a economului trebuie să le fi adus aminte de mirarea lor din ziua precedentă, când s-au văzut aşezaţi după vârstă. De asemenea, acest fapt i-a ţinut în stare de încordare, pentru că obiectul pierdut nu a fost găsit decât în ultimul moment al cercetării. Unul după altul, oamenii aflau că sunt curaţi. Prin expresia feţei, şi poate chiar prin cuvinte, au exprimat triumful faţă de evidenţa crescândă a declaratei lor nevinovăţii. Însă, iată că obiectul pierdut a fost găsit în sacul lui Beniamin. Cu groază şi panicăfaţă de această nouă nenorocire ei şi-au rupt hainele (vezi comentariul pentru cap. 37,34), şi-au încărcat măgarii şi s-au întors în cetate.

Geneza 44:13 13. S-au întors în cetate. Acum avea să se vadă ce simţeau ei înăuntrul inimii lor faţă de favoritul tatălui lor, care fusese atât de mult onorat de marele om al Egiptului. Vor renunţa la el, aşa cum făcuseră cu Iosif, şi vor face ca îmbătrânitul lor tată să se coboare cu durere în mormânt, sau vor fi gata să renunţe la propria libertate şi viaţă, pentru ca el să se poată întoarce sănătos la tatăl său?

Geneza 44:14 14. S-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui. Cu Iuda în frunte, oamenii au ajuns la casa lui Iosif, unde toţi s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui, cerând îndurare. S-au păstrat o serie de basoreliefuri egiptene vechi ce descriu situaţii asemănătoare. Unul îi înfăţişează pe nişte petiţionari canaaniţi înaintea generalului Haremhab, în secolul al XIV-lea î.Hr. Unii dintre ei stau întinşi pe pământ, cu mâinile întinse şi capetele ridicate pledând în faţa înaltului slujbaş. Alţii îngenunchează, sau se înclină adânc înaintea lui, toţi cu braţele ridicate pentru a-l impresiona pe general cu urgenţa cererii lor. În cazul acelora care au căzut în faţa lui Haremhab, cererea era să li se îngăduie să se stabilească în Egipt, deoarece fuseseră expulzaţi din patria lor.

Geneza 44:15 15. Nu ştiţi? Iosif a vorbit aspru, atitudine care trebuie să fi fost o reminiscenţă a primirii acordate la prima lor vizită în Egipt. Despre faptul că Iosif nu era un practicant al magiei, vezi comentariul pentru v.5.

Geneza 44:16 16. Iuda a răspuns. Iuda, conducătorul aceste a doua misiuni în Egipt (cap. 43,8), a păşit înainte ca purtător de cuvânt. El nu a făcut nici o încercare de a se îndreptăţi pe sine şi pe fraţii lui, de a înlătura suspiciunea de la sine, sau de la ei, ci a recunoscut în mod sincer vinovăţia lor. Fără îndoială că el s-a referit la

crima comisă împotriva fratelui lor Iosif, crimă care obsedase conştiinţele lor chiar de la comiterea ei (cap. 42,21, 22). Pentru egiptenii care erau prezenţi, şi mai ales pentru econom, cuvintele lui Iuda însemnau recunoaşterea vinovăţiei lor, iar aceasta fără îndoială că i-a uimit pe egipteni, deoarece ştiau că oamenii erau în realitate nevinovaţi. Trebuie că Iosif simţise teama sufletelor lor, înţelegând că ei considerau că pedeapsa ceavea să fie aplicată în curând era meritată. Ca răspuns la oferta lui Iuda ca toţi fraţii să rămână ca robi în Egipt, unde ei îl vânduseră cândva în robie pe fratele lor, Iosif a declarat că sentinţa lui va fi blândă şi dreaptă.Numai cel vinovat va fi robul lui, ceilalţi puteau să se întoarcă la tatăl lor nevătămaţi şi nechinuiţi.

Geneza 44:18 18. Iuda s-a apropiat. Restul de 17 versete ale capitolului repetă vorbirea lui Iuda în favoarea fratelui său Beniamin. Această cuvântare a fost pe drept numită una dintre capodoperele compunerii literare ebraice, una dintre cele mai frumoase specimene de elocvenţă din lume.

Tu eşti ca Faraon. Cuvântarea lui Iuda a început cu o cerere de ascultare binevoitoare. El vorbea unuia care era egal cu Faraon, cu autoritatea de a condamna, sau de a ierta. Având în vedere că monarhul Egiptului era considerat zeu, modelul oricărei desăvârşiri, cea mai înaltă onoare care putea fi conferită unei persoane era comparaţia cu monarhul.

Geneza 44:19 19. Domnul meu a întrebat pe robii săi. Înainte de toate, Iuda a relatat cum s-a întâmplat că Beniamin a ajuns să fie amestecat în necaz. Iosif întrebase despre starea familiei lor, iar ei îl informaseră în mod credincios cu privire la fratele lor cel mai tânăr, care mai era acasă. Iosif insistase ca ei să nu îndrăznească să se întoarcă în Egipt fără fratele lor, dovedind astfel existenţa lui şi astfel exactitatea declaraţiilor lor. Deşi unele expresii ale acestui raport relatează mai mult decât darea de seamă scurtă din cap. 42, trebuie ca Iuda săfi raportat în mod exact conversaţia originală, ca să evite să spună vreun neadevăr, sau să facă vreo afirmaţie exagerată.

Geneza 44:25 25. Tatăl nostru a zis. După ce i-a amintit lui Iosif în termeni amabili, dar hotărâţi, că cererea lui este cauza prezenţei lui Beniamin în Egipt, el a continuat să zugrăvească în cuvinte duioase şi de efect iubirea bătrânului lor tată pentru fiul bătrâneţii lui şi durerea lui când l-au informat că nu se pot întoarce în Egipt fără Beniamin. El a relatat despre marea nelinişte cu care, după luptă aprigă, tatăl lor îngăduise în cele din urmă să vină şi el. El a subliniat faptul că ei vor face ca perii albi ai tatălui lor să se pogoare cu durere în mormânt (vezi cap. 37,35), dacă ei se vor întoarce fără tânăr.

Geneza 44:27 27. Voi ştiţi că nevastă-mea. Această remarcă, făcută aici pentru prima oară, înseamnă că Iacov o privise pe Rahela ca fiind adevărata lui soţie mai mult decât Lea, Bilha sau Zilpa (vezi cap. 46,19). Ea a fost întotdeauna soţia iubirii sale.

Geneza 44:28 28. Sfâşiat negreşit de fiare. Iacov vrea să spună aici că, dacă Iosif ar trăi, în mod sigur s-ar fi putut întoarce, sau ar fi trimis vorbă. Ne mai văzându-l niciodată din acea zi fatală a plecării lui din Hebron, Iacov putea doar să tragă concluzia că temerile sale erau pe deplin justificate.

Geneza 44:33 33. În locul băiatului. Jertfirea de sine a lui Iuda desigur că merită laudă. Supunerea de bunăvoie la robie în favoarea unui frate care s-a bucurat de un grad mai mare de iubire părintească pentru a-l scuti pe bătrânul său tată de o nouă durere şi teamă nu poate fi supraestimată. Mărinimia totalei uitări de sine a lui Iuda nu a fost niciodată întrecută, şi numai rareori egalată. Iuda apare aici ca un adevărat om pocăit, un vrednic strămoş al seminţei făgăduite şi vrednic de a da numele său poporului ales al lui Dumnezeu.

Iosif nu se mai putea îndoi că avusese loc o schimbare totală a fraţilor lui şi a lui Iuda în mod special, din ziua când el susţinuse în mod atât de elocvent vânzarea lui Iosif în robie. Tactica lui Iosif se dovedise în mod eminent plină de succes. Acum era convins cu privire la atitudinea fraţilor lui şi satisfăcut că pocăinţa lor era sinceră. Nu mai era nevoie să-i mai încerce şi de aceea el era gata să-şi descopere identitatea.

Comentariile lui Ellen G. White

1-34 PP 229-230

Geneza 45:1 1. Iosif nu s-a mai putut stăpâni. Apelul lui Iuda a reuşit să-l impresioneze pe Iosif. Vorbirea lui dovedise cea mai tandră iubire pentru îmbătrânitul lor tată, cea mai devotată iubire frăţească şi credincioşie faţă de singurul fiu rămas al Rahelei, şi dăduse o puternică dovadă a schimbării care avusese loc în inimile tuturor. Recunoscând acest lucru, Iosif nu s-a mai putut stăpâni. Dorind să fie singur cu fraţii săi când avea să-şi descopere identitatea faţă de ei şi simţind că nu-şi va putea reţine lacrimile, el le-a poruncit tuturor celor de faţă să părăsească încăperea.

Geneza 45:2 2. A izbucnit într-un plâns. Acesta a fost auzit de anturajul lui Iosif şi raportat lui Faraon. Nu este necesar să presupunem că reşedinţa lui Iosif a fost atât de aproape de palat, încât vocea sa a fost auzită chiar de familia regelui.

Geneza 45:3 3. Eu sunt Iosif. Efectul acestui anunţ este mai uşor de imaginat decât de descris. Până aici, Iosif fusese cunoscut fraţilor lui ca Ţafnat-Paeneah, un om care vorbea cu ei printr-un traducător (cap. 42,23). Deodată, acest august domn din Egipt vorbeşte cu ei în limb lor. Glasul şi asemănarea fratelui lor de mult pierdut au străbătut prin mintea lor la auzirea numelui familiar şi i-au umplut de uimire şi teamă.

Mai trăieşte tatăl meu? Poate că Iosif a fost îndemnat să pună această întrebare, după ce a văzut panica pe feţele lor. Acum el nu se mai referă la Iacov ca la „bătrânul de care aţi vorbit” (cap. 43,27), ci ca propriul tată iubit şi respectat. Iosif fusese informat (cap. 43,27, 28) de faptul că el mai trăia încă, dar i se spusese din nou (cap. 44,34). Inima lui tânjea să mai audă despre tatăl lor.

Aşa de încremeniţi. Această întorsătură a lucrurilor era prea de tot şi oamenii au amuţit. Ei erau îngroziţi nu numai din cauza măreţiei lui Iosif, ci de aducerea aminte a crimei lor de odinioară împotriva lui. Până aici, ei se aşteptaseră numai la o pedeapsă divină pentru fapta aceea şi nu se temuseră de o pedeapsă omenească, deoarece crima lor nu era cunoscută de nimeni în afară de cercul lor mic. Totuşi, acum stăteau în faţa aceluia pe care ei îl nedreptăţiseră atât de mult. Nu este de mirare că s-au tras înapoi în panică din faţa luicrezând că acum sosise ceasul să plătească pentru faptele de la Dotan.

Geneza 45:5 5. Nu vă întristaţi. În mod instinctiv, ei se făcuseră mici în prezenţa lui Iosif, în faţa adevărului uimitorcă puternicul stăpân al Egiptului era fratele lor. El i-a asigurat cu cele mai amabile cuvinte că nu avea nici o intenţie să se răzbune pe ei. El nu a putut evita aluzia la răutatea lor de odinioară, însă a făcut-o într-un spirit de iubire şi iertare.

M-a trimis Dumnezeu. Aici se reflectă în mod clar mărinimia lui Iosif. Mâna lui Dumnezeu a fost evidentă în ciudata experienţă care a făcut din fiul favorit, mai întâi un rob, apoi un întemniţat şi, în cele din urmă, stăpân al Egiptului. El ar fi putut, pe drept, să-i mustre pe fraţii lui, însă în loc de aceasta a dovedit simpatie şi consideraţie faţă de ei.

Geneza 45:6 6. Nu va fi nici arătură, nici seceriş. [Engleză „earing”] nu se referă la adunarea spicelor de grâul, carear face ca cuvântul să fie sinonim cu seceriş. El înseamnă, literal, „arătură”, din anglo-saxonul erian, împrumutat probabil din latinescul aro, „a ara”. Aceasta este şi semnificaţia cuvântul ebraic tradus astfel. În alte ţări lipsa de răsădire şi seceriş s-ar datora lipsei de ploaie; în Egipt unei însemnate deficienţe în ridicarea Nilului (vezi comentariul pentru cap. 41,34). Din cap. 47,19 este evident că el a spus că nu va fi nici semănat, nici secerat mai degrabă într-un sens general, decât într-unul absolut, deoarece se spune că egiptenii au venit la Iosif ca să cumpere sămânţă. Acest fapt arată că, probabil chiar în timpul acestei foamete, ei au semănat unele pământuri, mai ales pe cele apropiate de malurile râului, de unde se puteau recolta cereale, fie şi în

cantităţi mai mici.

Geneza 45:7 7. Să vă păstreze. Iosif a repetat afirmaţia de mai înainte, că Dumnezeu a fost acela care l-a trimis în Egipt pentru un scop precis. Aici el a vorbit profetic, în sensul că Dumnezeu l-a adus în Egipt, ca să păstreze prin el familia hotărâtă să devină poporul ales al lui Dumnezeu, scăpându-i de moartea prin înfometare.

Geneza 45:8 8. Un tată al lui Faraon. Iosif le-a vorbit despre autoritatea lui, dând slavă lui Dumnezeu pentru numirea sa în înalta poziţie pe care o deţinea. El a folosit trei expresii pentru a descrie slujba sa, dintre care prima a fost „tată al lui Faraon”. Unii comentatori văd în el un titlu specific egiptean, unul atestat în mod clar pentru înalţii demnitari ai dinastiei a optsprezecea. Însă această interpretare este îndoielnică, având în vedere că titlul era purtat de oameni care îndeplineau sarcini preoţeşti, iar aici nu există nici cea mai slabă dovadă că Iosif a îndeplinit astfel de sarcini. Poate că este mai bine să explicăm cuvântul ca o expresie ebraică, deoarece Iosif le-a vorbit fraţilor săi ca un evreu către evrei, nu ca un egiptean. Poate că el a vrut să spună că era un sfetnic de încredere al regelui şi un susţinător al dinastiei (vezi Isaia 22,21; Iov 29,16).

Stăpân peste toată casa lui. Al doilea termen fusese deja folosit chiar de rege la data numirii lui Iosif (Geneza 41,40). Aceasta arată că Iosif se afla în fruntea familiei regale.

Conducătorul întregii ţări a Egiptului. A treia denumire acordată de asemenea lui Iosif de Faraon, cu siguranţă că nu este nouă pentru fraţii lui Iosif, care au auzit despre ea şi au experimentat autoritatea lui. Ei ştiau deja că puterea lui nu era limitată la împărţirea hranei, sau la tratarea străinilor, ci că el era într-adevăr vice-rege al Egiptului (vezi cap. 42,30).

Geneza 45:10 10. Ţinutul Gosen. Deşi numele Gosen nu a fost încă găsit în afara Bibliei, în general s-a căzut de acord că este vorba de ţinutul din împrejurimea lui Wadi Tumilat, în partea răsăriteană a Deltei Nilului. Aceasta este o vale lungă de aproximativ 40 de mile, al cărei râu de obicei este secat, cu excepţia anotimpului ploios, care uneşte Nilul cu lacul Timsah. Această regiune a fost cea mai bogată parte a Egiptului atât în vremurile vechi, cât şi în cele moderne.

Lângă mine. Avaris, capitala hicsoşilor, era la numai 20 sau 30 de mile de această regiune, mult mai aproape decât oricare altă capitală din toată istoria Egiptului. Acesta este unul din numeroasele argumente care susţin punctul de vedere că Iosif a fost stăpân peste Egipt pe vremea hicsoşilor.

Geneza 45:12 12. Voi vedeţi cu ochii voştri. Deşi Iosif vorbise timp de mai multe minute, fraţii săi erau atât de copleşiţi, încât spre a-i convinge de realitatea întregii situaţii, a fost nevoie ca Iosif să le atragă atenţia că ei înşişi puteau să vadă că afirmaţiile lui erau adevărate. Numai când Iosif i-a îmbrăţişat pe fraţii lui, pauza a fostîntreruptă. Acum au recâştigat controlul asupra emoţiilor şi au fost în stare să vorbească cu el. Când li se descoperise în rolul unui frate iubitor, şi nu ca un judecător mânios, şi când prin sărutările şi lacrimile lui le dăduse asigurarea completă a iertării, un adevăr pe care cuvintele nu l-ar fi putut exprima aşa de bine, numai atunci au îndrăznit să vorbească.

Geneza 45:16 16. A plăcut lui Faraon. Raportul despre sosirea fraţilor lui Iosif a ajuns curând la urechea regelui şi a făcut o impresie atât de favorabilă asupra lui şi a altor curteni, încât regele a fost fericit să confirme invitaţia lui Iosif către fraţii lui să vină cu tatăl şi familiile lor în Egipt. Cu toate că Iosif avea autoritatea să-şi invite familia, după cât se pare el a considerat drept şi potrivit să caute a primi aprobarea personală a lui Faraon, pentru ca purtarea lui în slujbă să nu fie pusă la îndoială. Nimeni nu putea spune că Iosif a tras în vreun fel anume foloase personale din puterea şi autoritatea care îi fuseseră încredinţate. Este, de asemenea, un lucru limpede că abilitatea administrativă demonstrată acum timp de nouă ani, plăcuse aşa de mult regelui şi altor oameni de stat din Egipt, încât erau încântaţi ca rudele lui Iosif să facă din Egipt căminul lor. Pentru Faraon aceasta era o ocazie să-şi manifeste recunoştinţa.

Geneza 45:19 19. Luaţi-vă care. De când hicsoşii introduseseră primii cai şi primele care în Egipt, necunoscute mai înainte în valea Nilului, la egipteni erau în uz vehicule uşoare cu două roţi, mai ales în război, dar şi pentru transport în afara Egiptului. În Egipt, toate transporturile se făceau cu luntrea pe Nil, iar carele se foloseau puţin.

Geneza 45:20 20. Să nu vă pară rău de ceea ce veţi lăsa. Iosif îi invitase pe fraţii să vină în Egipt cu toate averile lor.Faraon, dimpotrivă, şi-a arătat bunăvoinţa lui, invitându-i să lase toate lucrurile gospodăriei acolo şi să primească darurile Egiptului ca semn al recunoştinţei lui pentru ceea ce Iosif, unul din ei, făcuse pentru ţara care-l adoptase.

Geneza 45:22 22. Haine de schimb. Iosif nu a trimis numai care, conform instrucţiunilor lui Faraon, şi hrană pentru călătorie, ci a dat şi daruri fraţilor lui. Expresia „haine de schimb” probabil ar însemna „haine de sărbătoare”, ca în RSV, adică, îmbrăcăminte care să fie purtată la ocazii speciale. În felul acesta, după sosirea lor în Egipt nu aveau să fie prea bătători la ochi. Deoarece s-a amintit în mod deosebit că Beniamin a primit cinci astfel de„schimburi”, probabil că ceilalţi au primit mai puţin de cinci fiecare, totuşi cu siguranţă că mai mult decât unul. Cei 300 de sicli de argint daţi lui Beniamin, ca frate favorit al lui Iosif, ar avea o greutate de aproximativ3,42 kg.

Geneza 45:24 24. Să nu vă certaţi pe drum. Literal „a nu fi mişcat”, sau „a nu fi tulburat” de o emoţie violentă, mai ales mânie. Aceasta s-a înţeles în general ca un avertisment împotriva certurilor, mai ales cu privire la răspunderea lor relativă pentru cursul pe care îl luaseră evenimentele. Sfatul acesta dă dovadă de faptul că Iosif avea o adâncă înţelegere a naturii uman. El îl auzise deja pe Ruben denunţându-i sever pe fraţii săi (cap. 42,22). El putea prea bine să presupună că Ruben şi alţii vor repeta aceste lucruri, cu mult mai violent, când vor fi singuri. Ruben putea să argumenteze cât de cu totul altul ar fi fost rezultatul, dacă ar fi fost acceptat sfatul său. Apoi fiecare ar fi adăugat comentariile lui, iar rezultatul ar fi putut să fie o ceartă serioasă. Prosperitatea neaşteptată care a dat peste ei putea, de asemenea, să ajute la trezirea vechilor simţăminte de vrăjmăşie, mai ales cu privire la Beniamin. Toate acestea erau acum reţinute prin sfatul chibzuit şi la timp al lui Iosif.

Geneza 45:26 26. Nu-i credea. Când au ajuns acasă la Hebron, aducând ştirea că Iosif nu numai că era în viaţă, dar şi că el conduce întregul Egipt, şocul a fost atât de mare, încât inima lui Iacov aproape că s-a oprit. Când fiii lui veniseră la Hebron cu ştirea presupusei morţi a lui Iosif, Iacov crezuse fără greutate minciunile lor. Acum când au venit să-i spună adevărul, Iacov nu voia să-i creadă. Numai darurile cele scumpe şi carele egiptene l–au convins până la urmă cu privire la adevărul istorisirii lor.

Geneza 45:28 28. Israel a zis. Aici schimbarea numelui este semnificativă. În spirit, Iacov s-a ridicat încă o dată la statura de „prinţ” al lui Dumnezeu. Înţelegerea faptului că fiul său de mult pierdut mai trăieşte încă şi aşteptarea apropiatei întâlniri cu el i-au dat putere bătrânului patriarh. Vitalitatea lui a reînviat, după cum apare din hotărârea imediată de a merge în Egipt. Revederea lui Iosif avea să fie o bogată recompensă pentru toţi anii de lungă durere şi chin şi să încununeze viaţa sa cu bucurie.

Comentariile lui Ellen G. White

1-28 PP 230-232

5-8 SR 103

Geneza 46:1 1. A ajuns la Beer-Şeba. Probabil că tabăra lui Iacov fusese la Hebron timp de mai mulţi ani (cap. 35,27; 37,14), locul unde erau înmormântaţi Avraam, bunicul său şi Isaac, tatăl său, împreună cu alţii membri

ai familiei. Poate că acesta a fost locul plecării. În drumul spre Egipt, Iacov s-a oprit la Beer-Şeba, partea sudică a graniţelor Canaanului, unde Avraam (cap. 21,33) şi Isaac (cap. 26,25) ridicaseră altare lui Iehova. Când Iacov a trecut prin acest loc sfânt şi a văzut, poate, rămăşiţele altarului tatălui său, el s-a oprit să-I aducă jertfe lui Dumnezeu, care lucrase cu el în mod atât de îndurător în trecut. Probabil că aceste sacrificii erau jertfe de mulţumire pentru veştile cele bune cu privire la Iosif. Este posibil ca Iacov să fi dorit să-L consulte pe Dumnezeu cu privire la călătoria sa spre Egipt, care poate că i-a pricinuit presentimente rele, ţinând seama de scenele de apăsare descoperite lui Avraam (cap. 15,13). Este hotărât că aici Iacov s-a încredinţat pe sine şi familia sa purtării de grijă a lui Dumnezeu.

Geneza 46:2 2. Dumnezeu a vorbit lui Israel. După cât se pare, aceasta a fost prima vedenie acordată lui Iacov după mai mulţi ani. Multe din descoperirile anterioare veniseră în timpul nopţii, mai ales sub formă de vise (cap. 28,12; 31,11; 32,30). Aceasta nu este numită vis, venit în timpul somnului, ci o vedenie.

Iacove, Iacove. Faptul că Dumnezeu l-a numit Iacov în loc de Israel poate să fi fost pentru a-i aminti ceea ce fusese el, deoarece îşi văzuse propriul caracter reflectat în mod clar în acela al fiilor lui. O dată îl indusese în eroare pe tatăl său şi îl înşelase pe fratele său. Proprii copii îl înşelaseră cu privire la Iosif timp de 22 de ani, înainte ca adevărul să iasă la iveală. Fără îndoială că de multe ori şi-ar fi dorit să poată vedea trăsături mai nobile în fiii săi, numai spre a se gândi la caracterul nerenăscut pe care îl avusese timp de atâţia ani.

Geneza 46:3 3. Nu te teme. Acest îndemn divin descoperă faptul că Iacov s-a temut să nu facă rău mergând în Egipt. El tânjea să-l vadă pe Iosif, fiul lui de atâta timp pierdut, el şi-a adus de asemenea aminte de relele urmări ale călătoriei lui Avraam în Egipt (cap. 12,14-20), şi că o dată Dumnezeu îi interzisese lui Isaac să meargă acolo în timpul foametei (cap. 26,2). Este posibil ca aprobarea lui Dumnezeu pentru această călătorie să fi fost o problemă serioasă în mintea patriarhului. Acum, Dumnezeu Şi-a exprimat aprobarea pentru călătorie şi i-a dat noi făgăduinţe liniştitoare. Ca şi altădată, când a ieşit din Padan-Aram, acum, plecând din Egipt, Iacov a primit asigurarea că Dumnezeu va merge cu el, că făgăduinţa divină cu privire la urmaşii săi eraîncă în vigoare şi că mutarea în Egipt nu va însemna părăsirea permanentă a Ţării Făgăduinţei.

Geneza 46:4 4. Te voi scoate iarăşi. Într-un sens restrâns, făgăduinţa aceasta s-a împlinit faţă de Iacov personal, când trupul său a fost readus în Canaan pentru înmormântare, dar pe deplin în ieşirea urmaşilor lui Iacov din Egipt după vreo 215 ani.

Geneza 46:6 6. Cu toată familia sa. Întărit şi încurajat de făgăduinţele divine acordate cu bunăvoinţă din nou în vedenia de noapte, Iacov a mers în Egipt, însoţit de copiii şi nepoţii lui.

Mulţi comentatori au atras atenţia asupra unei picturi a unui mormânt de la Beni-Hassan din Egipt, cao paralelă la migraţia lui Iacov în Egipt. Această pictură, descrisă deja în legătură cu călătoria lui Avraam în Egipt (vezi comentariul pentru cap. 12,10), zugrăveşte sosirea semiţilor în Valea Nilului în secolul al XIX-lea î.Hr., pe timpul dinastiei a douăsprezecea. Aceasta ar fi cu cel puţin două secole înainte de călătoria lui Iacov în Egipt şi de aceea pictura nu poate fi luată ca o ilustrare a evenimentului în discuţie. Totuşi, ea este importantă la înţelegerea migrării lui Iacov, deoarece arată bărbaţi şi femei semite cu bunurile lor încărcate pe măgari şi pe copiii lor în coşuri de papură pe spatele asinilor. Ea arată hainele lor colorate şi stilul îmbrăcămintei, încălţămintei, armelor lor şi chiar un instrument muzical, o liră.

Geneza 46:8 8. Numele fiilor lui Israel. Prima întâlnire a acestei expresii. Mărimea familiei lui Iacov, care avea să crească în Egipt într-o mare naţiune, este dată aici ca o aluzie evidentă la împlinirea făgăduinţei divine cu careel a plecat în Egipt. Lista numelor include nu numai „fiii lui Israel”, în sensul strict, ci şi pe patriarh însuşi, şi pe Iosif cu cei doi fii ai săi, care s-au născut înainte de sosirea lui Iacov în Egipt.

Geneza 46:9

9. Fiii lui Ruben. Dintre cei patru fii ai lui Ruben, ultimii doi amintiţi trebuie să fi fost nişte copilaşi în braţele mamei lor, deoarece Ruben avusese numai doi fii pe timpul primei lui întoarceri din Egipt (cap. 42,37). Numele lor înseamnă: Enoh, de asemenea numele întâiului născut al lui Cain (cap. 4,17) şi al patriarhului Enoh (Cap. 5,19), înseamnă „consacrat”; Palu, „separat”; Heţron, „îngrăditură”; şi Carmi, „vier” sau „via mea”.

Geneza 46:10 10. Fiii lui Simeon. Iemuel înseamnă „ziua lui Dumnezeu”; Iamin, „mâna dreaptă”; Ohad, „unit”; Iachin, „el (Dumnezeu) stabileşte”; Ţohar, „mărturie” sau „strălucire”; Saul, „cerut”.

Femeie canaanită. Referinţa la unul din fiii lui Simeon ca „fiu dintr-o femeie canaanită” înseamnă că nu era obiceiul fiilor lui Iacov să ia neveste dintre canaaniţi. De regulă, ei îşi alegeau din rudele tatălui lor din Mesopotamia, familiile lui Ismael, fiii lui Chetura sau Esau. Numai Simeon şi Iuda (cap. 38,2) se pare că au avut neveste canaanite.

Geneza 46:11 11. Fiii lui Levi. Gherşon înseamnă „expulzare” sau „stoarcere”; Chehat, „adunare”; şi Merari, „amar”.

Geneza 46:12 12. Fiii lui Iuda. Despre semnificaţiile numelor lui Pereţ şi Zerah, vezi comentariul pentru cap. 38,29. Er şi Onan, care au murit în ţara Canaanului, nu sunt socotiţi, iar Pereţ avea deja doi fii, Heţron şi Hamul, „celcare a primit îndurare”.

Geneza 46:13 13. Fiii lui Isahar. Tola înseamnă „vierme” sau „stacojiu”; şi Puva, „gură”. Iov, care se pare că înlocuieşte forma neprescurtată Iaşub (Numeri 26,24; 1 Cronici 7,1), înseamnă „întoarcere de sine”, iar Şimron, „veghe”.

Geneza 46:14 14. Fiii lui Zabulon. Sered înseamnă „teamă”; Elon, „stejar”; şi Iahleel, „aşteaptă pe Dumnezeu”.

Geneza 46:15 15. Dina. După cât s-ar părea necăsătorită din pricina nenorocirii de la Sihemiţi, de aceea, amintită aici ca membru independent al familiei lui Iacov.

Treizeci şi trei. La acest număr se ajunge fie prin excluderea lui Er şi Onan şi includerea lui Iacov şi Dina, fie prin includerea lui Er şi Onan şi excluderea lui Iacov şi Dina. Cei 6 fii ai Leii, 23 de nepoţi (care mai erau în viaţă), 2 strănepoţi (fiii lui Pereţ) şi o fiică, adică în total 32 de persoane, iar cu Iacov, 33.

Geneza 46:16 16. Fiii lui Gad. Ţifion înseamnă „aşteptare”; Haggi, „festiv”; Şuni, „liniştit”; Eţbon, „trudire”; Eri, „păzire”; Arodi, „cocoşat” şi Areeli, „leul lui Dumnezeu”.

Geneza 46:17 17. Fiii lui Aşer. Semnificaţia numelui Imna nu este sigură. Işva şi Işvi au ambele aceeaşi semnificaţie, „el este egal”, iar Beria înseamnă „dar”. Numele surorii lor Serah înseamnă „belşug”. Heber înseamnă „prieten” sau „tovarăş”, iar Malchiel, „regele lui Dumnezeu”. Este de neconceput că dintre nepoţii lui Iacov, dintre care 51 de băieţi arătaţi pe nume, să se fi născut numai o singură fiică, fiica lui Aşer. Probabil că este amintită din cauză că, întocmai ca Dina (v.15), ea a rămas necăsătorită. Ea nu trecuse în altă familie, cu celelalte fiice şi nepoate ale lui Iacov, care i-au urmat pe soţii lor în căminele acestora.

Geneza 46:18 18. Şaisprezece inşi. Cei doi fii ai Zilpei, 11 nepoţi ai ei, 1 nepoată şi 2 strănepoţi dau numărul de 16.

Geneza 46:20

20. Manase şi Efraim. Vezi comentariul pentru cap. 41,50-52.

Geneza 46:21 21. Fiii lui Beniamin. Bela înseamnă „devorare”, iar Becher, „mânz de cămilă”; Aşbel, Gera, Naaman, Mupin şi Ard au semnificaţii nesigure. Naaman înseamnă „plăcere”; Ehi, „fratele meu”; Roş, „cap”, iar Hupim, „acoperitori”.

În lista genealogică a lui Beniamin din Numeri 26,40, Naaman şi Ard sunt daţi ca fii ai lui Bela, adică nepoţi ai lui Beniamin. O explicaţie rezonabilă este că cei doi fii ai lui Beniamin, Naaman şi Ard, au murit fărăurmaşi şi că Bela şi-a numit fiii lui după numele celor doi fraţi ai săi decedaţi. În felul acesta, ei aveau să ia nu numai numele unchilor lor, ci şi poziţia lor în seminţie şi să devină capi de familii. Numele de Becher, Gera şi Roş se pare că au fost omise din lista din Numeri 26, pentru motivul că ei muriseră mai devreme fără urmaşi.

Geneza 46:22 22. În totul patrusprezece inşi. Cei doi fii ai Rahelei şi 12 nepoţi dau numărul de 14.

Geneza 46:23 23. Fiii lui Dan. Este enumerat numai un fiu al lui Daniel. Forma la plural de „fiii” este folosită ca o expresie stereotipă, fie că este numit unul, fie că sunt numiţi mai mulţi fii. Un alt exemplu al acestui obicei se află în v.15, unde este folosit termenul „fiice”, deşi este amintită numai una, Dina. Numele lui Huşim are o semnificaţie nesigură.

Geneza 46:24 24. Fiii lui Neftali. Iahţeel înseamnă „împărţit de Dumnezeu”, iar Guni are o semnificaţie nesigură. Ieţer înseamnă „chip” sau „ramă”, iar Şilem „recompensă”.

Geneza 46:25 25. În totul şapte inşi. Cei doi fii ai Bilhei şi cinci nepoţi dau acest număr.

Geneza 46:26 26. Sufletele. Numărul acesta include numai urmaşii lui Iacov, care mai erau în viaţă în momentul migrării în Egipt, dar nu şi nevestele fiilor lui, sau fiicele lui măritate şi familiile lor, dacă din acestea au coborât cu el în Egipt, deoarece ele deveniseră membre ale altor seminţii. Numărul de 66 se compune din următorii:

11 fii ai lui Iacov şi o fiică nemăritată 12

Fiii lui Ruben 4

Fiii lui Simeon 6

Fiii lui Levi 3

3 fii ai lui Iuda şi doi nepoţi 5

Fiii lui Isahar 4

Fiii lui Zabulon 3

Fiii lui Gad 7

4 fii ai lui Aşer, o fiică şi 2 nepoţi 7

Fiii lui Dan 1

Fiii lui Neftali 4

Fiii lui Beniamin 10

Total 66

Geneza 46:27 27. Şaptezeci. Moise îi adaugă pe Iacov, Iosif şi cei doi fii ai săi, la cei 66 de urmaşi ai lui Iacov spre aajunge la numărul întreg al familiei lui Iacov care s-a aşezat în Egipt. Ştefan a dat numărul de 75 (Fapte 7,14),în loc de 70, probabil din cauza faptului că el i-a inclus pe cei cinci nepoţi ai lui Iosif. Lucrul acesta a fost făcut de traducătorii LXX, care dau aici numărul de 75.

Geneza 46:28 28. L-a trimis pe Iuda înainte. Lista despre casa lui Iacov este urmată de o dare de seamă despre sosirea lor în Egipt. Dovedind calităţile remarcabile de conducere în călătoria lor anterioară în Egipt, fireşte că Iuda a fost ales să-l reprezinte pe bătrânul patriarh şi să anunţe sosirea lui. El avea de asemenea să primească de la Iosif instrucţiunile necesare despre locul aşezării lor, şi apoi să se întoarcă să conducă caravana în Gosen (vezi comentariul pentru cap. 45,10). Faptul că Iuda a adus la îndeplinire sarcina sa, sugerează că el fusese deja ales de Iacov ca moştenitor al dreptului de întâi născut. Beniamin, deşi iubit, era tânăr şi nu avea experienţă şi, după cum dovedesc împrejurările de mai târziu, lui îi lipseau calităţile de conducere. Beniamin era numai un „lup”, dar Iuda era un „leu” (cap. 49,9.27).

Geneza 46:29 29. S-a aruncat pe gâtul lui. Expresia „i s-a arătat” (engleză) de obicei este folosită numai la apariţia lui Dumnezeu şi sugerează măreţia în care Iosif a venit să-l întâmpine pe tatăl său. Această întâlnire a făcut ca vieţile ambilor bărbaţi să ajungă la punctul culminant. Cât de mult au tânjit ei să se vadă unul pe altul este o chestiune pentru imaginaţie mai degrabă decât pentru descriere. Marea lor iubire unul pentru altul, izbucnind din bucuria inimii lor, a fost revărsată în lacrimi care nu mai puteau fi oprite. Acestea erau lacrimi de bucurie, care au urmat după numeroasele lacrimi de amărăciune vărsate în timpul îndelungatei lor despărţiri.

Geneza 46:30 30. Acum pot să mor. Nu că Iacov dorea să moară, ci acum era pe deplin mulţumit. Văzându-l pe Iosif cu proprii ochi şi ştiind că fericirea iubitului lui fiu era asigurată, considera că viaţa nu-i mai putea oferi obucurie mai mare. Ultima dorinţă pământească a inimii lui era pe deplin satisfăcută, şi el era gata să-şi încheie viaţa oricând şi oriunde Dumnezeu va găsi cu cale.

Geneza 46:33 33. Când vă va chema Faraon. Primul lucru pe care Iosif şi l-a propus să-l facă, după urarea de bun venit a rudelor sale în Egipt, a fost să-i prezinte regelui pe tatăl său şi pe fraţii lui. Faraon putea să intenţioneze a-i numi pe unii dintre ei ca slujbaşi, considerând că puteau să fie tot aşa de folositori ca Iosif. Dar Iosif, dându-şi seama de viaţa seducătoare a curţii egiptene şi de caracterul slab al fraţilor lui, s-a temut că în curând puteau să cadă în ispită şi să piardă viziunea părţii lor viitoare în planul lui Dumnezeu. Din această cauză, Iosif a accentuat ca ei să declare, dacă vor fi întrebaţi, că ocupaţia lor este aceea de păstori, lăsând astfel să se înţeleagă că nu erau calificaţi pentru viaţa de curte.

Geneza 46:34 34. Ţinutul Gosen. Gosen, în regiunea estică a Deltei era minunat de potrivit pentru turme şi cirezi. Deşi aproape de capitală (cap. 45,10), aceasta avea să-i izoleze de egipteni şi să le permită să-şi trăiască propriul trai, să-şi construiască propria cultură şi să slujească Dumnezeului lor, fără să-i jignească pe alţii. Ba mai mult, ei aveau să fie relativ aproape de Canaan şi puteau să plece uşor în timp de nevoie neprevăzută. În felul acesta, Iosif a dat pe faţă o privire pătrunzătoare asupra destinului poporului său, înţelegând, după cât s-ar părea, că va veni timpul când ei vor trebui să plece.

Toţi păstorii sunt o urâciune. Probabil că acestea nu sunt cuvintele lui Iosif, ci ale lui Moise, istoricul, date ca explicaţie la sfatul şi acţiunea lui Iosif. Dacă fraţii lui aveau să-şi exprime dorinţa de a continua ocupaţia lor de păstori, regele cu atât mai mult, probabil, că avea să consimtă la aşezarea lor în regiunea Gosen, care urma să-i izoleze de valea Nilului şi de cei mai mulţi egipteni. Aprecierea lui Moise despre

atitudinea egipteană faţă de păstori este confirmată mai târziu de scriitorii greci (Herodot, ii. 47, 164) şi de Iosif Flavius (Antichităţi, ii. 7, 5), ca şi mai timpuriu de reprezentările descriptive din picturi şi basoreliefuri. Adesea, păstorii sunt reprezentaţi ca fiinţe nenorocite, murdare şi nepieptănate, goi şi pe jumătate prăpădiţi defoame şi adesea fie şchiopi, sau diformi.

Comentariile lui Ellen G. White

1-34 PP 232-233

6,7 SR 147

29 5T 125

Geneza 47:2 2. A luat pe cinci din fraţii lui. Informându-l mai dinainte pe Faraon despre sosirea rudelor sale în Gosen, Iosif a prezentat regelui pe cinci dintre fraţii lui. Expresia ebraică tradusă corect „unii din fraţii lui” a fost greşit înţeleasă de comentatorii mai timpurii, care i-au dat o interpretare nejustificată. Ea este pur şi simplu un idiom ebraic care înseamnă „din numărul întreg al fraţilor lui”.

Geneza 47:6 6. Ţara Egiptului este deschisă înaintea ta. Ei veniseră să locuiască o vreme în ţară (nu să se stabilească acolo) pentru că în Canaan nu era păşune pentru turmele lor din cauza secetei. Atunci, regele l-a autorizat pe Iosif să dea tatălui şi fraţilor lui o locuinţă în cea mai bună parte a ţării, ţinutul Gosen.

Geneza 47:7 7. Iosif l-a adus pe... Iacov. Apoi Iosif l-a prezentat pe tatăl său lui Faraon o dată ce fusese dată îngăduinţa regală pentru aşezare în ţinutul Gosen. S-a sugerat că întrevederea acordată fraţilor lui Iosif a avut un caracter oficial, în timp ce audienţa lui Iacov la monarh a fost întru totul de natură particulară. Se poate ca regele să fi cerut o ocazie de a-l întâlni pe tatăl primului ministru al său.

Iacov a binecuvântat pe Faraon. Iacov nu a folosit faţă de Faraon obişnuitul salut acordat regilor, precum „Veşnic să trăieşti, împărate!” (2 Samuel 16,16; 1 Regi 1,25; Daniel 2,4; etc.). Conştient de demnitatea lui ca profet al lui Iehova, Iacov a pronunţat asupra lui o binecuvântare cerească.

Geneza 47:9 9. Zilele anilor călătoriei mele. Iacov se referă la viaţa lui şi aceea a tatălui său ca la o „pribegie”. Ei nu ajunseseră în stăpânirea adevărată a Canaanului, ci fuseseră obligaţi să pribegească încoace şi încolo, fără să se aşeze şi fără cămin în ţara făgăduită lor ca moştenire. Această „pribegie” era în acelaşi timp o reprezentare figurată a nestatorniciei şi oboselii vieţii pământeşti, în care omul nu ajunge la adevărata odihnă pentru care a fost creat şi după care sufletul său tânjeşte mereu. (vezi Evrei 4,8.9). De aceea, Pavel a putut, pe drept, să privească aceste cuvinte ale lui Iacov ca o declaraţie a dorului patriarhilor după odihna veşnică a Canaanului ceresc (Evrei 11,13-16).

O sută treizeci de ani. Iosif avusese vârsta de 30 de ani pe timpul numirii sale în slujbă (Geneza 41,46), iar de atunci mai trecuseră 7 ani de belşug (cap. 41,47-49) şi 2 ani de foamete (cap. 45,6). El ajunseseacum la vârsta de 39 de ani, iar tatăl său era în vârstă de 130 de ani. Din aceste cifre reiese clar că Iosif s-a născut când tatăl său era în vârstă de 91 de ani. Deoarece naşterea lui a avut loc la încheierea celor 14 ani de locuire a lui Iacov în Padan-Aram, vârsta patriarhului la sosirea lui acolo trebuie să fi fost de 77 de ani.

Puţine la număr şi rele. Aprecierea lui Iacov despre viaţa lui era mult prea adevărată, dacă este comparată cu aceea a părinţilor săi. Avraam ajunsese să trăiască 175 de ani, iar Isaac 180. Nici unul nu duseseo viaţă atât de nesigură, atât de plină de tristeţe, de pericol, de adâncă mâhnire şi groază ca Iacov. De la fuga lui în Haran, până la vremea mutării lui în Egipt, viaţa lui nu fusese altceva decât o îndelungată succesiune de necazuri (cap. 42,36).

Geneza 47:11

11. Ţinutul lui Ramses. Cu privire la această afirmaţie cercetătorii critici reţin două păreri. După unii, ea constituie o puternică dovadă pentru o tradiţie diferită cu privire la aşezarea israeliţilor în Egipt, având în vedere că ţara a fost numită până aici Gosen (v.1, 6). Alţii au tras concluzia că ea indică timpul când fiii lui Israel au fost în Egipt ca fiind acela al Ramses-ilor. Primul Ramses a început să stăpânească în 1319 î.Hr. Primul argument nu este acceptabil, pentru că Moise a fost unicul autor al Genezei, iar cartea este o naraţiuneistorică, şi nu o colecţie de tradiţii. Nici al doilea argument nu poate fi acceptat, pentru că el ar aduce confuzie cronologică pentru această secţiune narativă a Vechiului Testament. De aceea trebuie să se presupună că termenul „ţinutul lui Ramses” este un nume de mai târziu pentru vechiul termen „ţinutul Gosen”şi, în conformitate cu aceasta, reprezintă efortul unui copist de a identifica „Gosen-ul” pentru cititorii săi. Prinacelaşi procedeu, am putea spune astăzi că New York a fost întemeiat de olandezi, deşi oraşul pe care l-au întemeiat ei era cunoscut ca New Amsterdam. Totuşi, afirmaţia noastră nu urmează să fie considerată doar corectă, ci chiar de dorit, pentru că numele New Amsterdam nu ar avea nici o semnificaţie pentru mulţi cititori moderni.

Geneza 47:12 12. După numărul copiilor. Literal, „după gurile celor mici”. Probabil că aceasta înseamnă „în proporţie cu mărimea familiilor lor”. Totuşi, unii comentatori consideră că aceasta se referă la Iosif ca oferindhrană pentru rudele sale, după cum ar face un tată pentru urmaşii săi, iar alţii, că aceasta înseamnă că toţi au fost hrăniţi, de la cel mai mare până la cel mai mic. Beneficiile pe care Iosif era în situaţia de a le acorda familiei sale devin tot mai evidente din descrierea nenorocirii în care locuitorii Egiptului şi Canaanului s-au afundat prin continuarea foametei timp de încă cinci ani.

Geneza 47:13 13. Tânjeau. Acest verset prezintă o mare revoluţie socială accelerată asupra Egiptului de aspra nevoie a foametei, care acum redusese întreaga naţiune la o stare de mizerie totală.

Geneza 47:16 16. Daţi vitele voastre. Animalele care au ajuns în felul acesta proprietatea lui Faraon, probabil că au fost lăsate în grija proprietarilor lor. De aceea, aceste condiţii nu au fost aşa de severe cum s-ar părea. Un popor lihnit de foame nu se putea aştepta să aibă vreun beneficiu de la vite înfometate şi cirezi muribunde. Acum trebuiau să primească nutreţ pentru animalele lor şi probabil că se bucurau de o parte de profit din ele, prin analogie cu ce s-a întâmplat pământului şi produsului său în anul următor (vezi v.23, 24).

Geneza 47:17 17. În schimbul cailor. Existenţa cailor în Egipt dovedeşte că istorisirea despre Iosif nu poate fi datatămai devreme decât perioada hicsoşilor, deoarece calul nu era cunoscut acolo, până când nu l-au introdus hicsoşii (vezi cap. 41.43).

În anul acela. Nu este sigur despre care dintre cei şapte ani de foamete este vorba aici. Unii comentatori consideră că distribuirea seminţei cultivatorilor de pământ în anul următor (v.23) arată că acesta era al şaptelea an de foamete, iar anul în care vitele au fost schimbate pentru hrană, prin urmare, al şaselea an.Totuşi este probabil că unele însămânţări să fi avut loc în timpul tuturor anilor de foamete în pământurile învecinate cu Nilul, fapt ce ar face ca referirea la sămânţă din versetele 23, 24 să nu aibă nici o valoare ca dovadă că aici este vorba de ultimul an. Totuşi, anul la care se referă versetul 17 probabil că a căzut în partea finală a perioadei de foamete.

Geneza 47:18 18. În anul următor. Adică, în anul următor terminării argintului lor, nu al doilea an de foamete.

Geneza 47:19 19. Cumpărându-ne împreună cu pământurile noastre. Înţelegând că soarta lor ca robi ai lui Faraon ar fi de preferat aceleia de cetăţeni liberi, dar muritori de foame, ei au considerat această soluţie avantajoasă pentru ei înşişi, cât şi pentru rege. Un stomac plin era o perspectivă mult mai fericită decât a muri de foame.

Deşi nu a supravieţuit nici un raport contemporan ne-biblic pentru a confirma raportul biblic despre foamete, este cert că regii Egiptului se bucurau singuri de posesiunea tuturor proprietăţilor neeclesiastice

după expulzarea hicsoşilor, situaţie care nu existase înainte de venirea lor. Înainte de invazia hicsoşilor, o mare parte din ţară aparţinea poporului, aflându-se în mâinile proprietarilor de pământuri mari şi mici. Nu exista nici un raport cu privire la stările sociale din timpul perioadei hicsoşilor, dar când acea perioadă s-a încheiat şi când monumentele au început să reverse lumină mai mult asupra situaţiei existente, s-a aflat că toate pământurile şi practic toate celelalte proprietăţi din Egipt deveniseră monopolul coroanei şi al preoţilor. Cea mai bună explicaţie pentru această schimbare radicală în structura socială a naţiunii este raportul biblic despre măsurile administrative ale lui Iosif în timpul celor şapte ani de foamete.

Geneza 47:21 21. L-a mutat în cetăţi. Această afirmaţie este o traducere exactă a textului ebraic aşa cum îl cunoaştem astăzi. Se pare că aceasta înseamnă că Iosif a împărţit, sau a organizat populaţia ţării după cetăţile în care erau înmagazinate cerealele, aşezându-i fie în cetăţi, fie în imediata lor apropiere. Totuşi, LXX şi Vulgata pot să reflecte originalul mult mai precis: „El a adus poporul în sclavie pentru el ca servi”. Deoarece textul ebraic care se presupune că stă la baza acestor traduceri timpurii ar prezenta schimbarea a numai două litere ebraice foarte asemănătoare, echivalentele lui d şi r, şi adăugarea unei alte litere, b, este posibil ca LXX şi Vulgata să fie mai apropiate de textul original. Traducerea lor pare mult mai potrivită cu contextul. Totuşi, până la descoperirea unui text ebraic vechi care să conţină acest pasaj şi să poată decide într-un fel sau altul asupra chestiunii, este cel mai bine a nu ne pronunţa.

Geneza 47:22 22. Pământurile preoţilor. Preoţii formau cea mai influentă şi puternică parte a societăţii egiptene. Nici un Faraon nu a reuşit să întrerupă în mod permanent puterea lor şi foarte puţini au îndrăznit să aţâţe ura lor, sau chiar să piardă bunăvoinţa lor. Mai mult de jumătate din toată bogăţia Egiptului era în mâinile preoţilor. Ei au fost scutiţi de impozite în tot cursul istoriei vechiului Egipt. Nici chiar regii hicsoşi nu au luptat pe faţă cu preoţia, deşi în general nu s-au închinat zeilor naţionali. Iosif, care personal nu-i simpatiza pepreoţii egipteni, a fost destul de înţelept să nu se atingă de privilegiile preoţeşti demult stabilite, care garantau sprijinirea lor din cheltuiala publică.

Geneza 47:24 24. Veţi da a cincia parte. Taxa de 20 de procente colectată în timpul celor şapte ani de belşug, ca o măsură de excepţie, nu păruse o povară prea grea, din cauza produsului uimitor. De atunci înainte, ea avea să se perpetueze ca o taxă obişnuită, până când toate pământurile au ajuns proprietatea coroanei.

Geneza 47:25 25. Ne-ai scăpat viaţa. Această recunoaştere a poporului arată în mod clar că reglementarea cea nouă nu era considerată aspră sau nedreaptă. Aceasta este o respingere suficientă a des repetatei acuzări că Iosif i-aprivat pe egipteni de libertăţile lor şi a redus un popor liber la robie. Proprietarii de sclavi, de obicei, nu sunt mulţumiţi cu un procent de 20 la sută din venitul brut al proprietăţilor lor. Cu excepţia impozitului, proprietatea regală a pământurilor era mai mult nominală decât reală. În orice caz, impozitul nu era consideratexorbitant nici chiar de către popor. Ei erau mulţumiţi că puteau rămâne în viaţă şi puteau folosi în continuareanimalele, casele şi pământurile lor, chiar dacă aceasta s-ar petrece sub stăpânirea nominală a lui Faraon.

Geneza 47:27 27. S-au înmulţit foarte mult. Deoarece familia lui Iacov a locuit într-o regiune bogată şi fiind mult aprovizionată de Iosif (v.12), nu este de mirare că ea s-a bucurat de o perioadă de prosperitate fără precedent. Rezultatul nu a fost numai acumularea de bogăţie, ci şi o rapidă creştere numerică. Astfel a începutîmplinirea făgăduinţei făcută de Dumnezeu lui Iacov la Beer-Şeba (cap. 46,3).

Geneza 47:28 28. Şaptesprezece ani. În versetele acestea şi în capitolele care urmează sunt descrise ultimele zile ale patriarhului Iacov. El locuise 77 de ani în Canaan, 20 de ani în Padan-Aram, încă 33 de ani în Canaan şi, în cele din urmă, 17 ani în Egipt, cu totul 147 de ani.

Geneza 47:29 29. Mâna ta sub coapsa mea. Cu privire la acest vechi obicei, vezi comentariul pentru cap. 24,2.

Geneza 47:30 30. Să mă îngropi. Deşi cererea lui Iacov se datora în parte unui ataşament adânc înrădăcinat faţă de pământul unde erau îngropaţi strămoşii săi, ea a fost inspirată în principal de credinţa precisă că adevărata moştenire a lui Israel era Canaanul. El ştia că urmaşii lui se vor întoarce în cele din urmă în Ţara Făgăduinţei ca patrie a lor permanentă şi că Egiptul le-a oferit doar un refugiu vremelnic pentru timpul lor de lipsă.

Geneza 47:31 31. Pe căpătâiul patului. Aceasta este o traducere exactă a textului ebraic în conformitate cu scrierea vocalelor de către cercetătorii iudei, masoreţii, în secolul al VII-lea d.Hr. Traducătorii iudei ai LXX din secolul al III-lea î.Hr., al căror text ebraic nu conţinea nici o vocală, au luat totuşi cuvântul mţh, vocalizat de masoreţi ca miţţah, „pat”, ca fiind maţţah, „toiag”. În conformitate cu aceasta, ei au tradus textul „Israel s-a aplecat pe vârful toiagului său”. Deoarece acţiunea de a se apleca pe toiagul său în timp ce asculta de Dumnezeu ar fi foarte potrivită pentru vârsta şi infirmitatea lui Iacov, decât de a se întoarce şi a pleca capul pe căpătâiul patului, şi deoarece Evrei 11,21 reflectă traducerea LXX din Geneza 47,31, probabil că cea din urmă este mai aproape de înţelesul original, decât textul ebraic vocalizat existent şi de aceea este preferabilă. Oricare ar fi fost poziţia exactă a patriarhului, ea era o poziţie de devoţiune, în care el şi-a vărsat sufletul în adorare recunoscătoare faţă de Dumnezeu.

Comentariile lui Ellen G. White

1-31 PP 233-234

2-4 PP 233

6 PP 233, 241; SR 104; 5T 180

7 PP 233

11,12 SR 104

12,23,24 PP 241

28 PP 233

29,30 PP 234

Geneza 48:1 1. Tatăl tău este bolnav. La scurt timp după vizita lui Iosif, prilej cu care Iacov a făcut aranjamente pentru înmormântarea sa, Iosif a fost informat cu privire la ultima boală a tatălui său. El a plecat imediat la el împreună cu cei doi fii ai săi, Manase şi Efraim, care aveau vârsta între 19 şi 25 de ani (vezi v.5; cap. 47,28; 41,50; 45,6).

Geneza 48:2 2. Şi Israel. Schimbarea numelui din Iacov în Israel aici este semnificativă cum a fost şi în cap. 45,27.28. Iacov, omul luptător slăbit de vârstă, şi-a adunat puterile care i-au mai rămas pentru o lucrare pe care o avea de îndeplinit ca Israel, purtător al îndurătoarelor făgăduinţe ale lui Dumnezeu.

Geneza 48:3 3. Dumnezeul cel Atotputernic mi s-a arătat. Făcând o introducere la cele ce aveau să urmeze, Iacov apovestit experienţele zilelor lui din trecut, mai ales arătarea divină de la Luz, sau Betel, după întoarcerea sa din Padan-Aram (vezi cap. 35,9-15). Folosirea numelui sacru „Dumnezeul cel Atotputernic”, darea de seamă despre arătare şi succesiunea diferitelor făgăduinţe relatate de Iacov dovedesc că el nu s-a referit la visul lui de pe drumul către Haran, ci la vedenia de mai târziu, în acelaşi loc, după întoarcerea sa în Canaan.

Geneza 48:5 5. Efraim şi Manase. Iacov a interpretat făgăduinţa lui Dumnezeu de la Betel ca împuternicindu-l să

adopte pe cei doi fii ai lui Iosif şi să le dea aceeaşi poziţie ca propriilor copii. Deoarece Dumnezeu făgăduise înmulţirea seminţei lui şi Canaanul ca proprietate a ei, el a considerat că este drept să acorde lui Efraim şi Manase câte o parte din moştenirea făgăduită, egală cu aceea a propriilor fii. În felul acesta, „Iosif” avea să sebucure de o parte îndoită.

Geneza 48:6 6. Pe care i-ai născut după ei. Acest privilegiu trebuia să fie restrâns la primii doi fii ai lui Iosif. Alţi copii ai lui Iosif nu sunt amintiţi în Scriptură, dar dacă eu existat vreunii, urmaşii lor au fost incluşi mai târziu în seminţiile lui Efraim şi Manase, după cum prezisese Iacov. Adoptarea celor doi fii mai mari ai lui l-a aşezat pe Iosif în poziţia de întâi născut, în privinţa moştenirii.

Geneza 48:7 7. Rahela a murit... lângă mine. Mama lui Iosif, care murise atât de timpuriu, a fost, de asemenea, onorată postum prin adopţia fiilor mai mari ai lui Iosif. Aceste referinţe sunt pentru aluzia făcută de Iacov la iubita lui Rahela. Cuvintele sale pare să arate o dorinţă neexprimată că ar fi putut trăi să vadă pe întâiul ei născut înălţat la conducere peste cel mai mare imperiu din lume al vremii, iar prin aceasta în poziţia de a se dovedi salvatorul casei tatălui său.

Geneza 48:8 8. Cine sunt aceştia? Probabil că vederea slabă a patriarhului (vezi v.10) a fost cauza pentru care Iacov nu i-a recunoscut mai devreme pe nepoţii lui. Faptul că la început nu a băgat în seamă prezenţa lor dovedeşte că actul de adopţie a fost îndemnat nu de vederea tinerilor, ci de îndemnurile lăuntrice ale Duhului lui Dumnezeu.

Geneza 48:10 10. Ochii lui Israel. Patriarhul slăbit, aproape orb, nu-i văzuse pe Efraim şi Manase de câţiva ani, aşa că el nu i-a recunoscut acum, când se aflau încă o dată în faţa sa.

Geneza 48:13 13. Iosif i-a luat pe amândoi. Iosif, care căzuse cu faţa la pământ înaintea tatălui său, fie din cinstire filială, fie din înţelegerea faptului că tatăl său vorbea sub inspiraţie, a luat acum pe cei doi fii ai săi dintre genunchii lui Israel, care şezuse cu cei doi tineri între genunchii lui îmbrăţişându-i. El l-a luat pe Efraim, cel mai tânăr, la dreapta lui, iar pe Manase, cel mai în vârstă, la stânga, aşa încât Efraim stătea la stânga lui Iacov şi Manase la dreapta lui.

Geneza 48:14 14. Mâna dreaptă. Aceasta este prima relatare biblică despre punerea mâinilor ca simbol al binecuvântării. Cu toate că nu este esenţial la transmiterea binecuvântării, actul nu este lipsit de un anumit caracter potrivit ca simbol al faptului nevăzut. Conform cu aceasta, el a devenit modul recunoscut de transmitere a puterilor spirituale, sau a darurilor. Această procedură a fost folosită în perioada Vechiului Testament pentru consacrarea preoţilor (Numeri 27,18.23; Deuteronom 34,9), în timpul bisericii Noului Testament pentru ordinarea slujbaşilor (Fapte 6,6; 8,17; 1 Timotei 4,14; 2 Timotei 1,6) şi în îndeplinirea multor minuni (Matei 19,13; Marcu 8,23.25; Fapte 9,17; 19,6; 28,8).

Geneza 48:15 15. A binecuvântat pe Iosif. Prin punerea mâinilor, Iacov a transferat asupra lui Iosif, prin fiii săi, binecuvântarea pe care a cerut-o stăruitor de la Dumnezeu pentru ei.

Geneza 48:16 16. Îngerul. Aşezat aici la egalitate cu Dumnezeu, „Îngerul” nu putea fi o fiinţă creată, ci trebuie să fie„Îngerul lui Dumnezeu”, care înseamnă Dumnezeu manifestat în formă de înger (vezi Exod 32,34; Isaia 63,9; 1 Corinteni 10,4). În conformitate cu revelaţia deplină a scriitorilor Noului Testament, El este „Cuvântul”, „Păstorul” şi „Răscumpărătorul”, Isus Hristos. Atât Iacov, cât şi Iov (Iov 19,21) dau pe faţă cunoştinţă cu această Persoană Divină, care i-a scăpat de boală, atât trupească, cât şi spirituală, şi care va desăvârşi lucrareade salvare, prin eliberarea lor din puterea mormântului. Răscumpărătorul către care priveau înainte Iacov şi Iov şi despre care mărturisesc atât Moise cât şi profeţii, a fost Isus Hristos (1 Corinteni 10,4; Galateni 3,13;

Tit 2,14; 1 Petru 1,18).

Să poarte numele meu. Prin aceasta, Iacov a înţeles ca Efraim şi Manase să fie consideraţi ca fii ai lui Iacov. Astfel, ei aveau să devină într-un sens special primitorii binecuvântărilor făgăduite lui Avraam, Isaac şi Iacov.

Geneza 48:18 18. Nu aşa, tată. Asigurându-l pe Iosif că Manase, cel mai mare dintre cei doi, va ajunge de asemenea o mare naţiune, Iacov a declarat totuşi, în mod accentuat, că Efraim va deveni şi mai mare, „o mulţime de neamuri”, sau literal, „o abundenţă de neamuri”. Această binecuvântare a început să se împlinească începând de pe vremea judecătorilor, când seminţia lui Efraim crescuse într-atât în mărime şi putere, încât a luat conducerea între cele zece seminţii nordice, iar numele ei a căpătat o importanţă egală cu numele Israel (vezi Isaia 7,2; Osea 4,17; 13,1; etc.). Pe vremea lui Moise, Manase număra 20.000 mai mult decât Efraim (Numeri26,34, 37). Istoria care a urmat arată că această făgăduinţă a fost de la Dumnezeu şi că binecuvântarea lui Iacov nu a fost numai o dorinţă pioasă a unui bunic muribund, ci adevărata acordare a unei binecuvântări de ohotărâtă însemnătate şi tărie profetică.

Geneza 48:22 22. Mai mult decât fraţilor tăi. Cuvântul tradus „parte”, şekem, este acelaşi ca numele cetăţii Sihem, în apropierea căreia Iacov cumpărase o bucată de pământ (cap. 33,18.19) şi a cărei populaţie o masacraseră doi din fiii lui Iacov. Cuvântul şekem înseamnă „umăr” sau „creastă (de munte)”. Deoarece Iosif a fost îngropat mai târziu la Sihem (Iosua 24,32) şi pe timpul lui Hristos exista o bucată de pământ aproape de Sihar, sau Sihem, care mai era considerată ca partea pe care Iacov i-o dăduse fiului său, Iosif (Ioan 4,5), este foarte probabil că declaraţia lui Iacov, prin care i-a dăruit un ogor lui Iosif, a fost un joc de cuvinte. Ogorul pecare îl avea Iacov la Sihem era, probabil, o creastă de munte care semăna cu un umăr, motiv pentru care Iacov l-a numit şekem, „umăr” sau „creastă”. Semnificaţia de „parte” pentru şekem este de altfel nedovedită şi se întemeiază întru totul pe vechile traduceri. Şekem poate fi tradus corespunzător ca „versant de munte” (RSV).

Cu sabia mea şi cu arcul meu. Acesta este primul loc în care se face referire la acte de război în privinţa lui Iacov. Toate celelalte texte, care se referă la ogorul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, vorbesc despre el ca fiind cumpărat (Geneza 33,18.19; Iosua 24,32). Deoarece aceste texte trebuie să se refere la acelaşi ogorpe care Iacov l-a amintit ca fiind cucerit cu sabia şi arcul, probabil că proprietatea lui Iacov îi fusese luată după ce părăsise regiunea Sihemului (Geneza 35,4.5). Cu toate că „groaza lui Dumnezeu” i-a împiedicat să-l atace pe Iacov şi să răzbune masacrarea sihemiţilor, se pare că ei au luat proprietatea lui Iacov, aşa încât patriarhul a fost obligat ceva mai târziu să recucerească proprietatea prin forţa armelor. Explicaţia aceasta pare a fi mult mai rezonabilă decât aceea a unor comentatori care doresc să vadă în pronunţarea lui Iacov o profeţie care se referă la viitoarea cucerire a Palestinei pe vremea lui Iosua.

Comentariile lui Ellen G. White

1-22 PP 234-235

5 PP 234

7 PP 206

8-10 PP 234

15,16 Ed 147; PP 234

21 PP 235

Geneza 49:1 1. Iacov a chemat pe fiii săi. Acum Iacov le-a descoperit celor doisprezece fii testamentul său spiritual. El i-a îndemnat în mod solemn să asculte la lucrurile pe care avea să le spună. După cum Isaac, în

virtutea prevederii divine, le arătase lui Iacov şi Esau în binecuvântarea sa (cap. 27), în mod profetic, istoria viitoare a familiilor lor, tot aşa într-un rezumat mai cuprinzător Iacov descrie de viitorul întregii naţiuni, reprezentată de cei 12 fii. Deşi punctul de plecare al profeţiilor lui cu privire la ei l-a format caracterele fiilor lui, Spiritul lui Dumnezeu i-a descoperit patriarhului muribund istoria viitoare a seminţei sale, aşa încât el a întrezărit în caracterele fiilor lui dezvoltarea viitoare a seminţiilor care vor descinde din ei. Fiecăruia i-a stabilit poziţia şi importanţa în naţiune cu pătrundere profetică precisă.

În vremurile care vor veni. Literal, „la sfârşitul zilelor”. Aceasta nu este o referire la sfârşitul istoriei acestei lumi, ca în alte exprimări profetice, nici nu se referă doar la epoca mesianică de încheiere a istoriei iudaice. Aici înseamnă pur şi simplu „în viitor”.

Geneza 49:3 3. Ruben. Iacov a adresat prima lui profeţie către întâiul său născut şi a îmbrăcat-o într-o haină profetică, aşa cum a făcut cu toate declaraţiile care au urmat. Poezia ebraică este mai degrabă o repetare ritmică a gândurilor, decât a sunetelor şi silabelor. Aranjată în formă poetică, binecuvântarea asupra lui Rubens-ar citi:

Ruben,

Întâiul meu născut, puterea mea

Şi întâiul rod al tăriei mele;

Strălucit în demnitate,

Şi strălucit în putere.

Năvălind ca apa, tu nu vei mai avea întâietate,

Pentru că te-ai urcat în patul tatălui tău,

Şi ai pângărit patul meu (în care) te-ai urcat.

Geneza 49:4 4. Năvalnic ca apele. Ruben este caracterizat printr-o întreită descriere. (1) poziţia lui în familia ca întâiul născut al lui Iacov, (2) legătura lui cu Iacov ca putere a lui şi începutul tăriei lui, (3) întâietatea naturalăcare îi aparţinea ca fiind cel mai mare. Cu toate acestea, avantajele normale care îi reveneau lui Ruben ca întâinăscut al lui Iacov i-au fost luate din cauza slăbiciunii caracterului său. Cuvântul tradus „instabil” (engleză), literal, „o fierbere” de apă „care dă în foc”, înseamnă la figurat a produce emoţii cuiva. O altă formă a aceleiaşi rădăcini de cuvânt este folosită în Judecători 9,4 şi Ţefania 3,4 pentru „neastâmpăr” şi „uşurătate”. În felul acesta, Iacov a descris slăbiciunea morală a caracterului lui Ruben, din cauza căreia a pierdut privilegiile întâiului născut. Deşi, în mod specific, crima lui a constat din comiterea desfrâului cu Bilha, ţiitoarea tatălui său (Geneza 35,22), istoria lui de mai târziu prezintă dovezi despre o instabilitate fundamentală de caracter. Această slăbiciune de bază l-a descalificat să devină un conducător, deoarece conducerea cere adesea fermitate şi hotărâre. Când şi-a adus aminte de această faptă odioasă şi a amintit-o în profeţia sa, Iacov s-a întors într-o parte cu indignare, trecând de la forma directă de adresare, la repetarea ideii la persoana a treia.

Nu vei mai avea întâietatea. Prin retragerea dreptului întâiului născut, Ruben a pierdut conducerea lui Israel. Seminţia lui nu a atins niciodată o poziţie de influenţă în popor (vezi Deuteronom 33,6). Nici o personalitate proeminentă nu a ieşit din urmaşii lui Ruben – nici un judecător, nici un rege, nici un profet. Conducerea a fost trecută asupra lui Iuda, iar partea îndoită asupra lui Iosif (1 Cronici 5,1.2).

Geneza 49:5 5. Simeon şi Levi. Ei erau fraţi, nu numai după trup, ci şi în gândurile şi acţiunile lor (vezi cap. 34,25).

Săbiile lor (în engleză, „Locuinţele lor”). Semnificaţia cuvântului tradus „locuinţe” este obscură. Alte traduceri sugerate ale acestui obscur cuvânt ebraic sunt „maşinaţiuni”, „împreunare”, „furie”, „săbii”. Oricum,este clar că Iacov a avut în minte furia lor în masacrarea trădătoare a populaţiei din Sihem (cap. 34,25-29), o crimă pe care Iacov nu a aprobat-o niciodată.

Geneza 49:6 6. Au ucis oameni. Aici „om” (singular în engleză) este un termen colectiv pentru pluralul „oameni”. Forma la singular este folosită fără deosebire în cuprinsul întregului Vechi Testament, atât pentru singular, câtşi pentru plural.

Au tăiat vinele taurilor (în engleză, „au surpat un zid”). Literal, „ei au tăiat vinele unui bou”. Singularul „bou” ţine loc pentru pluralul „boi”, în mod practic nefolosit, găsit în Biblie numai o dată (Osea 12,11) şi corespunde cu „om” din primul vers al paralelismului. A tăia vinele unui animal este a-l face să fie şchiop prin tăierea vinelor lui (vezi Iosua 1,6.9; 2 Samuel 8,4). În Geneza 34,28 se spune numai că vitele sihemiţilor au fost luate, nu că ele au fost făcute să şchiopăteze. Totuşi, deoarece fiii lui Iacov au fost mai interesaţi de răzbunare decât de pradă, probabil că ei au mutilat şi unele animale. Iacov a amintit-o numai pe cea dintâi, pentru că aceasta a fost aceea care a arătat în modul cel mai frapant brutalitatea lor. Această caracteristică i-a descalificat pentru conducere.

Geneza 49:7 7. Îi voi împărţi. Deoarece fraţii comiseseră această crimă împreună, urmaşii lor urmau să fie împărţiţi sau răspândiţi în Canaan. Ei nu aveau să constituie seminţii independente. Împlinirea acestei preziceri a fost limpede în momentul când Israel s-a întors în Canaan. Când Moise a făcut numărătoarea lui Israel a doua oară, Simeon devenise cea mai slabă dintre toate seminţiile (Numeri 26,14) şi, în binecuvântarea lui Moise, Simeon a fost întru totul trecut cu vederea. Această seminţie nu a primit nici un fel de teritoriu ca moştenitor, ci doar o serie de cetăţi înăuntrul hotarelor lui Iuda (Iosua 19,1-9). Deoarece familiile lui Simeon, în general, au crescut numai puţin (1 Cronici 4,27), cei mai mulţi din ei au fost în cele din urmă absorbiţi de seminţia lui Iuda. Alţii au migrat în două serii spre regiunile de dincolo de hotarele Ţării Făgăduinţei (1 Cronici 4,38-43).

În locul unei moşteniri teritoriale, Levi a primit 48 de cetăţi, risipite printre celelalte seminţii (Iosua 21,1-42). Totuşi, risipirea lui Levi în Israel a fost transformată într-o binecuvântare pentru toţi, prin alegerea unei seminţii la preoţie. Deşi Iacov a retras drepturile de întâi născut de la Ruben şi a pronunţat un blestem pentru crima lui Simeon şi Levi, el nu i-a dezmoştenit pe nici unul din ei. Istoria de mai târziu a lui Levi este oilustrare cum poate fi împlinit un blestem, şi totuşi să ajungă o binecuvântare pentru toţi. La Sinai, urmaşii lui Levi au stat singuri de partea dreptăţii, în timp ce toţi ceilalţi au căzut (Exod 32,26), iar din acest motiv a fostnumită ca seminţie pentru conducere religioasă. Cu toate că blestemul lui Iacov, ca si să nu primească nici o moştenire, nu a fost schimbat, împlinirea lui le-a adus binecuvântare şi lor şi fraţilor lor (Numeri 18,20).

Geneza 49:8 8. Iuda. Al patrulea fiu al lui Iacov a fost primul care să primească o nepreţuită şi bogată binecuvântare care i-a conferit supremaţie şi putere. Cu toate că nu a fost declarat în mod expres de Iacov, Iuda a primit dreptul de întâi născut pentru conducere, pierdut de Ruben din cauza instabilităţii lui sentimentale şi de Simeon şi Levi din cauza cruzimii lor.

Laudele fraţilor tăi. În conformitate cu cap. 29,35, numele de Iuda înseamnă „cel lăudat”. Printr-un joc de cuvinte, atât de drag inimii orientale, Iacov l-a asigurat pe Iuda de lauda fraţilor lui. Iuda dovedise un caracter nobil. Chiar în momentele întunecoase, când fraţii lui Iosif complotau să-l omoare, Iuda a propus o soluţie care a salvat viaţa lui Iosif (cap. 37.26.27). Frumuseţea caracterului său a fost ilustrată şi mai mult în oferirea propriei vieţi ca zălog pentru aceea a lui Beniamin, precum şi atunci când a pledat în faţa lui Iosif în favoarea lui Beniamin, spre a-l salva de robie (cap. 43,9.10; 44,16-34). El a fost dat la iveală chiar mai devreme, în comportamentul lui faţă de Tamar (cap. 38,26), cu toate că la început pare să fi fost mai degrabă un individ sălbatic şi neastâmpărat (vezi comentariul pentru cap. 38,7-26). Tăria lui de caracter, dobândită prin lupte asupra înclinaţiilor naturale, s-a reflectat în bărbăţia seminţiei care i-a purtat numele.

Fiii tatălui tău. Proorocind că Iuda va pune pe vrăşmaşii săi pe fugă şi îi va supune, Iacov a afirmat

încă o dată că şi fraţii lui Iuda îi vor aduce omagii. Este vrednic de observat că nu numai fiii mamei lui aveau să facă lucrul acesta (vezi Geneza 27,29; Judecători 8,19), adică seminţiile descendente din Lea, ci şi „fiii tatălui tău”, sau toate seminţiile lui Israel. Aceasta s-a adeverit când David a fost încoronat ca rege asupra întregului Israel (2 Samuel 5,1.2).

Geneza 49:9 9. Iuda este un pui de leu. Printr-o îndrăzneaţă figură de stil, Iuda este comparat cu un pui de leu carecreşte până la deplina putere şi ferocitate a unui leu bătrân (vezi Apocalipsa 5,5). Răcnind prin păduri în căutare de pradă, reîntorcându-se în bârlogul lui din munte după ce a sfâşiat prada sa, el stă acolo cutezător, în linişte maiestuoasă şi sfidând orice fiinţă care ar fi putut îndrăzni să-l tulbure. Mulţi comentatori înţeleg cuvântul ebraic tradus „leu bătrân” (engleză) ca însemnând „leoaică” şi văd în el o semnificaţia profundă. Totuşi, cuvântul labi’ însemnă numai „leu” şi este un sinonim obişnuit pentru cuvântul ’aryeh, „leu”, folosit dedouă ori în acelaşi verset.

Geneza 49:10 10. Toiagul. Sceptrul este un simbol al autorităţii regale. În forma lui iniţială, el era un baston lung pe care îl ţinea regele în mână când vorbea în adunări publice şi care rămânea între genunchii săi când stătea pe tronul lui. Astfel de toiege sunt înfăţişate în diferite basoreliefuri egiptene vechi. Iuda urma să continue să fie conducător între seminţii până la venirea lui Mesia.

Până va veni Şilo. Nici explicarea lui Şilo ca nume de loc, nici interpretarea ca „odihnă” nu este convingătoare. Totuşi, majoritatea comentatorilor consideră că Şilo este un nume personal şi sunt de acord căpersoana la care se referă este Mesia. Această opinie, exprimată cu mult timp înainte, atât de cercetătorii evreicât şi creştini, este corectă (vezi DA 52). Cât priveşte semnificaţia exactă a cuvântului Şilo, totuşi, comentatorii în nici un caz nu sunt de acord. El a fost explicat diferit ca însemnând „urmaş”, „cel trimis”, „cel căruia îi aparţine acesta (toiagul de cârmuire)” şi „dătătorul de odihnă”. Ultima interpretare a cuvântului Şilo, ca „dătător de odihnă”, este favorizată de comentatori mult decât oricare dintre celelalte şi este susţinută de Ellen G. White (DA 52). De aceea, Şilo este Mesia, care în profeţia lui Iacov trebuia să ia prerogativele regaleale lui Iuda, în calitate de conducător în Israel, şi la care se vor aduna toate neamurile.

Geneza 49:11 11. El îşi leagă măgarul. Referirea la călărirea unui măgar a fost împlinită la intrarea triumfală a lui Isus (Matei 21,7). Aceasta îl arată ca vestitor al păcii şi ca nobil, deoarece măgarii nu erau folosiţi pentru război, ci serveau ca animale de călătorie pentru persoanele de rang mai înalt (Judecători 1,14; 10,4; 12,14). Viţa lui Iuda va fi aşa de tare, încât măgarii puteau să fie legaţi de ea, şi aşa de roditoare, încât sucul ei putea să fie folosit la spălarea hainelor cuiva. Vinul şi laptele lui Iuda aveau să fie atât de înveselitoare şi înviorătoare, încât să împărtăşească o strălucire sclipitoare ochilor şi o albeaţă încântătoare dinţilor. Aceasta este, desigur, o descriere foarte figurată a prosperităţii lui Iuda.

Geneza 49:13 13. Zabulon. Teritoriul atribuit seminţiei lui Zabulon sub Iosua poate fi stabilit de hotarele şi cetăţile amintite în Iosua 19,10-16. Pe vremea aceea, el nu ajungea nici până la Mediterană şi nu atingea nici Sidonul. El se afla între Marea Galileii şi Mediterană, aproape de amândouă, dar depărtată de prima de Neftali şi de ultima de Aşer. Totuşi, această profeţie se poate să-şi fi găsit împlinirea ceva mai târziu. Remarcabila împlinire a tuturor declaraţiilor profetice ale lui Iacov care pot fi verificate exclude posibilitatea ca aceasta singură să fi rămas neîmplinită, chiar dacă Biblia tace asupra acestei chestiuni.

Geneza 49:14 14. Isahar. Compararea lui Isahar cu un măgar de constituţie osoasă şi puternică, mai ales bine adaptată pentru purtarea de poveri, indică faptul că această seminţie se va mulţumi cu bunuri materiale, se va devota agriculturii şi nu se va lupta pentru putere politică. Aceasta s-a atribuit prin atribuirea Galileii inferioare care i s-a făcut, cuprinzând şi atrăgătoarea şi rodnica câmpie de la Izreel. Deşi o dată seminţia a dobândit renume pentru fapta eroică făcută împreună cu Zabulon pe vremea Judecătorilor (Judecători 5,14.15.18), ea a fost, în general, mulţumită cu partea ei, orice s-ar fi întâmplat naţiunii.

Geneza 49:16

16. Dan. Printr-un joc asupra numelui său, întâiul născut al Bilhei, roaba Rahelei, este descris ca unul care avea să ocupe un loc important şi să îndeplinească sarcini de seamă în viitorul stat al lui Israel. Aceasta s-a împlinit în parte în vremea de mai târziu a judecătorilor, când Samson, un danit, a judecat pe Israel timp de 20 de ani (vezi Judecători 13,2).

Un şarpe pe drum. Această declaraţie descrie caracterul seminţiei. El s-a dat pe faţă în expediţia unei părţi a Daniţilor la Lais în nordul Canaanului (vezi Judecători 18) şi s-a mai dat pe faţă şi în aventurile lui Samson, care l-a nimicit pe cel mai tare vrăşmaş al lui prin şiretenia unui şarpe. Deoarece se pare că seminţia lui Dan a fost cea dintâi care a introdus închinarea la idoli în Israel (Judecători 18) şi din moment ce caracterul lui nu va califica pe nimeni pentru admiterea în Canaanul ceresc, numai numele lui Dan este omis din cele doisprezece seminţii din enumerarea din Apocalipsa 7.

Geneza 49:18 18. Nădăjduiesc. Rugăciunea aceasta nu a fost pronunţată de Iacov numai în folosul lui, ci ea a exprimat încrederea că şi urmaşii lui vor primi ajutor de la Dumnezeu, după cum el a primit în viaţa sa. Este interesant să privim la patriarhul muribund în această ultim ceas de tensiune al vieţii sale. Deşi cele mai multe cuvinte ale sale par a fi fost spuse prin inspiraţie, această rugăciune exprimă în mod evident simţămintele sale naturale. O uşurare bruscă din tensiune, sau un accident neaşteptat pot să descopere standardul nivelului spiritual al cuiva. De pe buzele unui om poate ieşi un blestem, de pe buzele altuia o expresie lipsită de sens, iar de pe ale altuia poate ieşi o rugăciune. Adesea este nedrept a judeca pe un om din cuvintele spuse într-un moment neaşteptat, dar Iacov ar suporta o astfel de probă. Anii înşelătorului trecuseră de mult, el aparţinea acum societăţii celor aleşi ai lui Dumnezeu.

Geneza 49:19 19. Gad. Acest pasaj poetic în care cuvintele traduse „cete” şi „a da peste”, din aceeaşi rădăcină, pare că ar putea fi mai bine redate „o forţă atacatoare îl va ataca, dar el va ataca călcâiul.” Limbajul pare a se referila atacurile pe care seminţia lui Gad avea să le îndure cu răbdare, dar pe care le va respinge cu succes. Cu toate că istoria cunoscută a celor 12 seminţii nu oferă o împlinire specifică acestei profeţii, raportul dat în 1 Cronici 5,18-22 arată că gadiţii, oriunde a fost nevoie, au dat dovadă de curajul care le-a fost făgăduit de tatăllor. Gadiţii care au venit la David sunt descrişi ca lei, iar rapiditatea lor este comparată cu aceea a căprioarelor de prin munţi (1 Cronici 12,8-15), comparaţie care dovedeşte că ei erau o seminţie vitează.

Geneza 49:20 20. Aşer. Aceasta se referă la pământul roditor care urma să fie viitoarea regiune de locuit a lui Aşer. Ca împlinire a acestei preziceri, Aşer a primit ca moştenire ţinuturile de jos ale Carmelului, spre Mediterană, până la teritoriul Tirului. Aceasta este una dintre cele mai fertile părţi ale Canaanului, bogată în grâu şi ulei cucare Solomon a aprovizionat casa regelui Hiram (1 Regi 5,11).

Geneza 49:21 21. Neftali. Semnificaţia şi aluzia sunt obscure şi se cunoaşte puţin despre istoria seminţiei lui Neftali. În asociere cu Zabulon, sub Barac, ea a obţinut o mare victorie asupra lui Iabin, regele Canaanit pe care profetesa Debora l-a amintit în vestita ei cântare (vezi Judecători 4,5).

Rosteşte cuvinte frumoase. Aceasta trebuie să fie o aluzie la darul de elocvenţă şi cântec manifestat înacea seminţie nordică, cu toate că nici un raport istoric despre astfel de activitate în seminţia lui Neftali nu a supravieţuit.

Geneza 49:22 22. Iosif. În timp ce binecuvântările lui Iacov privindu-i pe cei patru fii ai ţiitoarelor au fost deosebit de scurte şi profeţiile lui, în parte, tot atât de obscure ca istoria de mai târziu a seminţiilor care au descins din aceşti patru bărbaţi, o mare deosebire există în binecuvântarea asupra fiului întâi născut al iubitei lui Rahela. Inima patriarhului s-a umplut acum de o iubire recunoscătoare şi, în cuvintele şi figurile cele mai expresive, el imploră binecuvântare nemărginită pentru Iosif.

Geneza 49:23 23. Arcaşii. De la asemănarea pomului roditor, Iacov trece la una de război, descriind biruinţa

seminţiei lui Iosif asupra vrăşmaşilor ei. Aceasta este o ilustrare a darului profetic care vorbeşte despre evenimente viitoare, ca şi cum ar fi deja în curs de împlinire. Cuvintele nu trebuie să fie luate ca referindu-se la nişte fapte războinice ale lui Iosif în Egipt, ci probabil că se referă în termeni nu în mod direct ofensatori pentru fraţii lui, dar înţelese de toţi, la persecuţia pe care o suferise din partea lor, ca şi la timpul anilor de robie şi de întemniţare.

Geneza 49:24 24. Puternicul lui Iacov. Dacă ultima propoziţie este parantetică (ca în KJV), aceasta poate să însemne fie că de pe vremea înălţării lui Iosif el a devenit păstorul şi stânca lui Israel, fie că de la Dumnezeu, Puternicul lui Iacov, Iosif a primit puterea să devină astfel. În această calitate, el a slujit apoi ca tip al Bunului Păstor, care este Stânca şi care avea să devină Temelia bisericii Sale. Dacă propoziţia „Păstorul, Stânca lui Israel” este coordonată cu expresia precedentă, ea se aplică la Dumnezeu Însuşi. În acest caz, este exprimat simţământul că mâinile lui Iosif au fost întărite de Acela care este Păstorul şi Stânca lui Israel (vezi Deuteronom 32,4). Textul ebraic îngăduie cea de-a doua interpretare, care pare de preferat faţă de prima.

Geneza 49:26 26. Binecuvântările tatălui. Binecuvântările pe care le imploră patriarhul pentru Iosif trebuie să întreacă binecuvântările pe care părinţii lui le-au trecut asupra lui. La Iosif se referă literal ca la „cel despărţit”(engleză), nazir-ul. Iosif este înfăţişat astfel atât aici, cât şi în Deuteronom 32,16, datorită păstrării virtuţii şi evlaviei lui în Egiptul păgân.

Geneza 49:27 27. Beniamin. Caracterul războinic pe care tatăl muribund îl atribuie fiului lui celui mai mic a fost manifestat mai târziu de urmaşii lui. Acesta s-a văzut în războiul pe care seminţia lui l-a purtat împotriva tuturor seminţiilor, un război cauzat de propria răutate din Ghibea (Judecători 20,21), cât şi în alte războaie (Judecători 5,14). Beniamiţii erau distinşi arcaşi şi aruncători cu praştia (Judecători 20,16; 1 Cronici 8,40; 12,2; 2 Cronici 14,8; 17,17). Tot din seminţia lui Beniamin a ieşit şi eroicul judecător Ehud (Judecători 3,15),regele Saul şi viteazul şi nobilul său fiu Ionatan (1 Samuel 11,13; 2 Samuel 1,19-27).

Geneza 49:28 28. Cele douăsprezece seminţii. Iacov a binecuvântat viitoarele seminţii în persoanele celor 12 fii ai săi. Nici unul nu a fost lăsat la o parte, şi chiar şi Ruben, Simeon şi Levi, deşi umiliţi din cauza serioaselor greşeli personale, fiecare a primit o parte din binecuvântările făgăduite.

Geneza 49:29 29. Adăugat la poporul meu. Vezi comentariul pentru cap. 15,15.

Să mă îngropaţi. Iosif făgăduise deja sub jurământul tatălui său să îndeplinească această dorinţă. Iacovo mai aminteşte aici încă o dată în prezenţa tuturor fiilor săi, ca o invitaţie de a participa la ritualul de înmormântare.

Geneza 49:33 33. Şi-a tras picioarele. Iacov s-a culcat acum, deoarece stătuse ridicat în timp ce îi binecuvântase pe fiii săi, şi a murit în pace. Cu privire la eufemismul poetic pentru moarte, vezi comentariul pentru cap. 15,15 şi25,8. Vârsta lui Iacov la moarte, aşa cum este dată în cap. 47,28, a fost de 147 de ani.

Comentariile lui Ellen G. White

1-33 PP 235-238

1-4 PP 235

4 2T 127

5-7PP 205, 235

6 MYP 390; TM 87

7 Ed 148; PP 235

8-10 PK 683; PP 236

10 AA 223; DA 34, 193, 205

22 COL 214

22-26 Ed 53; PP 236

25 COL 214

29-31 PP 237

Geneza 50:1 1. Iosif s-a aruncat în faţa tatălui său. Fără îndoială că Iosif închisese ochii iubitului său tată, cum făgăduise Dumnezeu (cap. 46,4). Faptul că numai suferinţa lui Iosif este descrisă în acest text nu înseamnă că ceilalţi fii nu s-au întristat pentru tatăl lor. Poate că suferinţa lor a fost mai puţin ostentativă decât aceea a lui Iosif, deoarece inima lui Iosif pare să fi fost deosebit sensibilă faţă de emoţiile afectuoase. Suferinţa lui Iosif reprezintă suferinţa tuturor şi putem presupune că durerea lor era tot atât de reală.

Geneza 50:2 2. Au îmbălsămat pe Israel. Vechea metodă egipteană de îmbălsămare este descrisă atât de Herodot (ii. 86), cât şi de Diodor (i. 91). Exactitatea descrierilor lor este confirmată în general de vechi documente egiptene şi prin examinarea mumiilor. Procesul era scump, echivalând aproximativ 1000 de dolari. Mai întâi era extras creierul prin nări, cu ajutorul unei piese de metal încârligat, şi craniul era apoi complet curăţit de orice resturi rămase, prin clătirea lui cu anumite substanţe. Printr-o deschidere în partea stângă, făcută cu un cuţit ascuţit, viscerele erau îndepărtate şi puse în borcane separate, aşa numitele borcane canopice. Abdomenul gol era curăţit cu vin de palmier şi o infuzie de aromate, şi apoi umplut cu diferite mirodenii. După ce deschiderea era cusută, trupul era cufundat într-o bai de soluţie de natron timp de multe zile (până la 70). După aceea era spălat, înfăşurat într-un giulgiu de in, uns pe deasupra cu un fel de ulei, şi în cele din urmă pictat pentru a semăna cu chipul natural al decedatului.

Geneza 50:3 3. Patruzeci de zile. Se ştie din documentele egiptene că lungimea perioadei de la moartea unui om până la înmormântare era diferită. Într-un caz, îmbălsămarea lua 16 zile, împachetarea 35 de zile şi înmormântarea 70 de zile, în total 121 de zile. În alt caz, îmbălsămarea lua 66 de zile, pregătirile de înmormântare 4 zile şi înmormântarea propriu-zisă 26 de zile, cu totul 96 de zile. În altă parte, ni se spune că îmbălsămarea dura 70 sau 80 de zile, iar înmormântarea 10 luni (vezi E.A.W. Budge, The Mummy). Timpul depindea de bogăţia familiei celui decedat şi de perioada istoriei egiptene. Iacov, fiind tatăl primului ministru, a primit cel mai bun timp de îngrijire. Îmbălsămarea lui a continuat timp de 40 de zile, iar pregătirile pentru înmormântare alte 70 de zile. Aceasta a fost proclamată ca o perioadă oficială de doliu.

Geneza 50:4 4. Casa lui Faraon. Acesta este un subiect al ipotezelor pentru comentatori. Oare de ce Iosif, la sfârşitul acestei perioade de jale, nu a prezentat personal cererea sa înaintea regelui, ci prin alţi curteni. Motivele lui pentru această procedură aparent ciudată sunt necunoscute, dar ar putea să fi fost perfect normale pe vremea sa. Unii au sugerat că Iosif a procedat astfel din consideraţie faţă de curteni şi spre a câştiga bunăvoinţa lor. Poate că oamenii prin care Iosif s-a adresat regelui erau preoţi, şi prin urmare, interesaţi în mod direct de înmormântarea decedatului. Este posibil ca Iosif, lăsând să-i crească barba şi părul, cum se întâmplă după obiceiurile de jale, nu putea intra în prezenţa regelui, fără ca înainte să se bărbierească. Sugestia făcută de unii că după foamete autoritatea lui Iosif fusese restrânsă sau că la tron venise un alt faraonmai puţin prietenos faţă de Iosif este neîntemeiată. Moartea lui Iacov a fost jelită de egipteni şi acesta n-ar fi fost cazul, dacă popularitatea lui Iosif ar fi fost în declin. De asemenea, procedura lui Iosif de a se apropia de

rege prin mediatori poate că nu s-a datorat nici unui alt fapt decât tendinţei orientale de trata afacerile personale importante printr-un mijlocitor.

Geneza 50:5 5. În mormântul meu. Pretenţia lui Iacov de a fi săpat mormântul în care fusese îngropat bunicul său Avraam, a fost criticată ca o contradicţie a faptelor prezentate în cap. 23. Totuşi, nu este necesar să se presupună că Iacov şi-a atribuit aici ceva ce, în realitate, fusese făcut de Avraam. Se pare că Iacov fie a lărgit peştera originală de la Macpela pentru a face loc şi pentru alte trupuri, fie a pregătit în ea o nişă specială, pe care intenţiona să o ocupe el. Sau, expresia poate să fie un mod simplu al lui Iosif de a-l informa pe Faraon căînmormântarea nu va avea loc în Egipt, ci în Canaan, şi că, prin urmare, se cerea îngăduinţa de a merge acolo.

Geneza 50:7 7. Iosif s-a suit. Fiind acordată permisiunea regelui, trupul a fost dus în Canaan în prezenţa unei mari mulţimi. Cu Iosif s-au suit slujbaşi şi conducători de la curte, împreună cu toţi membrii familiilor lor. Ca escortă prin deşert şi în ţara străină a Canaanului, probabil că i-a însoţit o mare mulţime de care şi călăreţi. Splendidul cortegiu al slujbaşilor egipteni poate fi explicat în parte prin stima de care se bucura Iosif în Egipt şi, în parte, prin dorinţa egiptenilor după astfel de procesiuni funebre.

Geneza 50:10 10. Aria lui Atad. Aria era o mare suprafaţă pentru treieratul cerealelor cu boii şi era cea mai potrivităpentru staţionarea unei mari mulţimi de oameni ca aceea care îl însoţise pe Iosif. Atad era fie numele proprietarului, fie, întrucât ’atad este denumirea ebraică pentru barba caprei (un arbust din boabele căreia se face culoarea verde folosită de pictori. (n. tr.)), poate indica faptul că creştea din belşug barba caprei.

Dincolo de Iordan. Cortegiul funebru nu a luat drumul cel mai scurt pe lângă Gaza prin ţara Filistenilor, nici prin Beer-Şeba, ci prin Marea Moartă. Motivul acestui lung ocol este necunoscut, dar poate să fi fost politic. Se cunoaşte foarte puţin despre relaţiile dintre Egipt şi Palestina în timpul perioadei hicsoşilor, iar starea de nesiguranţă din Palestina sudică poate că era răspunzătoare pentru ruta deosebită pe care a apucat-o Iosif pentru a ajunge la Hebron.

Au făcut plângere mare. Basoreliefuri şi picturi murale din vechile morminte egiptene arată că egiptenii erau foarte demonstrativi şi vehemenţi în plângerile lor publice pentru cei morţi. Îşi rupeau hainele, îşi băteau piepturile, îşi aruncau cu praf şi noroi pe capetele şi cântau imnuri funebre pe muzica unei tamburine de la care fuseseră îndepărtate plăcile sunătoare.

Geneza 50:11 11. I s-a dat numele. Când procesiunea a făcut o oprire de şapte zile la aria lui Atar (v.10) pentru o jelire specială, locuitorii din părţile înconjurătoare au fost mult impresionaţi de felul în care egiptenii jeleau pe tatăl unuia dintre demnitarii lor. Evenimentul neobişnuit a fost motivul pentru care canaaniţii din partea aceea au numit locul Abel-Miţraim „Pajiştea Egiptului”. Acest nume reprezintă un joc de cuvinte, „jelire”, ebel, şi „pajişte”, ’abel, amândouă având aceleaşi consoane.

Geneza 50:13 13. L-au dus. Se pare că Egiptenii au rămas la aria lui Atad în timp ce Iosif şi fraţii lui au continuat singuri drumul în Canaan pentru înmormântarea tatălui lor în peştera Macpela de la Hebron. Cu privire la istoria acestui loc de înmormântare, vezi comentariul pentru cap. 23.

Geneza 50:14 14. Iosif... s-a întors. Nu sosise încă timpul ca urmaşii lui Iacov să se aşeze definitiv în Canaan. Mai întâi trebuiau să devină „un neam mare” (cap. 46,3).

Geneza 50:16 16. Tatăl său a dat porunca aceasta. Fraţii lui Iosif erau acum plini de îngrijorare, temându-se că el putea să se răzbune pentru cruzimea lor. Ei considerau că iubirea tandră a lui Iosif faţă de bătrânul său tată poate că îl reţinuse a se răzbuna, atâta timp cât el trăia. Literal, „ei i-au cerut lui Iosif”, în sensul că au trimis pe unul dintre ei, poate că pe Beniamin, să apeleze la Iosif să onoreze dorinţa exprimată de tatăl lor înainte de

moartea sa şi să implore iertare. Nu este nici un motiv a privi apelul la dorinţa tatălui lor ca un simplu pretext.Faptul că nici o referire la păcatul lor nu a fost făcută de Iacov în binecuvântările sale, dovedeşte că el, ca tatăal lor, iertase păcatul fiilor săi în virtutea faptului că harul lui Dumnezeu transformase nelegiuirea lor în mijlocul de salvare a familiei sale.

Geneza 50:17 17. Iosif a plâns. Având în vedere că fraţii nu au apărut personal în faţa lui Iosif, ar fi mai bine să se traducă „Iosif a plâns la apelul lor faţă de el”. El era rănit, pentru că ei au avut chiar şi numai pentru o singurăclipă, o astfel de concepţie greşită despre iubirea lui.

Geneza 50:18 18. Fraţii lui au venit. Asiguraţi că Iosif nu avusese intenţia să se răzbune, au îndrăznit să vină la el personal, oferindu-se ca robi. Dar în mintea lui Iosif nu era nici un fel de gând de răzbunare. Spiritul vieţii lui lăuntrice era pătruns de iertare. Deşi obişnuit din experienţă cu trădarea omenească, el nu cultivase niciodată nici un fel de cugete de amărăciune sau ură. Iosif s-a grăbit să-i asigure pe fraţii lui că nu au de ce să se teamă de el, ci se pot încrede în el pe deplin.

Geneza 50:22 22. Iosif... a trăit o sută zece ani. Deoarece fusese născut când tatăl său avea 91 de ani (vezi comentariul pentru cap. 27,1; 47,9), Iosif era de 56 de ani la moartea tatălui său şi, prin urmare, a supravieţuittatălui său timp de 54 de ani.

Geneza 50:23 23. Iosif a văzut pe fiii lui Efraim. Nu este sigur dacă este vorba despre strănepoţii lui Efraim, sau despre nepoţii lui. În porunca a doua a Decalogului, expresia „al treilea şi al patrulea neam” (Exod 20,5; Deuteronom 5,9) ar părea că îi include pe părinţi şi înseamnă nepoţi şi strănepoţi. Ea este folosită în acelaşi sens în Numeri 14,18. Totuşi, în Exod 34,7, unde este dată următoarea ordine, taţi, copii, copiii copiilor, a treia şi a patra generaţie, ultimele două generaţii referindu-se evident la strănepoţi şi stră-strănepoţi. Deoarecetatăl este uneori inclus în numărul generaţiilor amintite, iar alteori este exclus, nu este sigur în cazul lui Iosif despre ce este vorba. În acelaşi timp, este foarte limpede că Moise a dorit să arate că Iosif a trăit să vadă începutul împlinirii binecuvântării tatălui său. Nu există nici o dificultate practică în faptul ca Iosif să vadă pe strănepoţii lui Efraim. Deoarece cei doi fii ai săi se născuseră înainte ca el să aibă 37 de ani (cap. 41.50), poate că avusese nepoţi de bunic pe vremea când era de 56 sau 60 de ani şi strănepoţi de bunic 20 de ani mai târziu, când era în vârstă de 80 de ani. Stră-strănepoţii puteau astfel să se fi născut când el era aproximativ de 100 de ani.

Şi fiii lui Machir. În cazul copiilor lui Manase, Moise este mai hotărât, declarând în mod precis că Iosif i-a văzut pe strănepoţii lui.

Pe genunchii lui. Literal, „s-au născut pe genunchii lui Iosif” (vezi comentariul pentru cap. 30,3).

Geneza 50:24 24. Eu am să mor. Când Iosif a văzut că i se apropie sfârşitul, el şi-a exprimat faţă de fraţii lui ferma credinţă în împlinirea făgăduinţei divine (vezi cap. 46,4.5; 15,16). El i-a pus să jure că atunci când Dumnezeu îi va conduce în Ţara Făgăduinţei, aveau să îngroape oasele lui acolo. Această dorinţă a fost îndeplinită. Cânda murit, el a fost îmbălsămat, ca şi tatăl său (vezi comentariul pentru v.2 şi 3) şi pus într-un sicriu. Probabil că trupului său i s-a făcut o înmormântare provizorie, într-un mormânt pregătit mai dinainte, după obiceiul egiptean, şi a rămas în Egipt până la vremea exodului. La acea dată, izraeliţii au împlinit dorinţa lui, au dus rămăşiţele sale (pământeşti) în Canaan şi le-au îngropat la Sihem, în ogorul care fusese cumpărat de Iacov şi dat fiului său Iosif (Geneza 33,19; 48,22; Iosua 24,32).

O dată cu actul de credinţă din partea lui Iosif, aflat pe moarte, se încheie istoria perioadei patriarhale.Sicriul, sau mormântul său, a devenit pentru pelerinii din Egipt un continuu memorial al făgăduinţelor lui Dumnezeu că locuinţa lor statornică avea să fie ţara Canaanului, iar nu Egiptul. El a rămas un permanent îndemn pentru ei să-şi întoarcă privirile lor de la Egipt spre Canaan şi să aştepte cu răbdare şi credinţă împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu, pe care o făcuse părinţilor lui.

Comentariile lui Ellen G. White

15-26 PP 239-240