Generalităţi:

- ocupă spaţiul pulpar, care prezintă două compartimente individualizate:

- porţiunea coronară, denumită cameră pulpară pulpă coronară

- porţiunea radiculară, denumită canal radicular pulpă radiculară

Teritorii celulare în arhitectonia pulpei dentare

- de la periferie spre centru se descriu patru zone:

- zona odontoblastică;

- zona acelulară Weil (stratul subodontoblastic);

- zona bogat celulară;

- miezul pulpei

- primele trei zone, care includ şi plexul capilar subodontoblastic, alături de

plexul parietal nervos care este teritoriul odontogenic (pulpa periferică)

- zona liber celulară şi zona bogat celulară se definesc pe măsură ce dintele intră

în ocluzie

Zona odontoblastică

- formată din odontoblaste, aşezate într-un strat continuu care tapetează periferia

pulpei dentare şi trimiţând o expansiune citoplasmatică (prelungirea

odontoblastică) în dentină

- forma şi dimensiunile odontoblastelor variază în funcţie de localizarea coronară

sau radiculară şi de gradul de diferenţiere:

- în coroana dintelui matur, datorită migrării centripete a odontoblastelor

(dentinogeneză) – dispunere în “palisadă”, pe mai multe rânduri (3-5 celule)

aspect artefactual

- “coarne” pulpare – celule prismatice înalte (50 μm), cu nuclei ovali, bazali

- lateral şi cervical faţă de “coarnele” pulpare – celule cuboidale, cu nuclei

rotunzi, centrali

- pulpa radiculară, spre foramen apical – celule aplatizate, pavimentoase

- corespondenţă între talia celulară şi gradul de diferenţiere, fapt reflectat şi în

cantitatea de dentină corespunzătoare depusă:

- odontoblastele prismatice sunt cele mai diferenţiate

- odontoblastele turtite sunt cel mai puţin diferenţiate

Zona acelulară Weil

- subjacent zonei odontoblastice spaţiu “liber” celular (celularitate extrem de

redusă)

- zonă este mai evidentă în pulpa coronară

- conţine: fibre de colagen, fibre nervoase amielinice şi vase sanguine

- fibrele nervoase şi vasele sanguine se ramifică şi pătrund în stratul

odontoblastic

Zona bogat celulară

- subjacent zonei acelulare Weil, spre interiorul pulpei dentare

- conţine: o populaţie celulară densă, neuniformă, elemente vasculare şi nervoase

- celularitatea este mai marcată la nivel coronar decât la nivel radicular la nivel

coronar se poate aprecia cu uşurinţă limita de separare dintre zona acelulară

Weil şi zona bogat celulară, iar la nivel radicular, această limită este mai puţin

evidentă

- celularitatea creşte odată cu înaintarea în vârstă

Tipurile de celule: celulele Hohl (posibil cu capacitate de diferenţiere în

odontoblaste mature, în urma unei lezări), celule nediferenţiate ectomezenchimale,

fibroblaste, fibrocite, limfocite

Miezul pulpei

- masa cea mai internă a pulpei – regiunea pulpei centrale

- diferenţă faţă de zona bogat celulară – densitate celulară mult mai scăzută

- conţine vasele sanguine mari şi trunchiurile nervoase ale pulpei dentare

Tipurile de celule: celule nediferenţiate ectomezenchimale, fibroblaste,

fibrocite, macrofage, limfocite, mastocite, plasmocite, polimorfonucleare

Odontoblastomul:

- complexul dentinopulpar: corelaţii strânse între pulpa dentară şi dentină,

deoarece embriologic şi structural ele au la bază acelaşi ţesut fapt reflectat în

elementele de funcţionalitate şi în interpretarea evenimentelor clinice

- odontoblastele - responsabile de formarea dentinei

- evoluţie:

- diferenţierea celulelor ectomezenchimale ale papilei dentare în odontoblaste

necesită acţiunea inductoare a epiteliului intern al organului smalţului,

exprimată direct prin diverşi factori de creştere (IGF, TGFβ, BMP2)

- celulele ectomezenchimale stelate devin ovalare sau prismatice înalte, mari, şi

se divid, transformându-se în preodontoblaste, care nu se mai divid

- preodontoblastul – celulă polarizată, nucleu situat central; cantitatea de organite

celulare redusă

- trecerea la forma de odontoblast matur marcată de apariţia extensiei

citoplasmatice la nivelul polului apical – prelungirea odontoblastică

- odontoblastul matur: dezvoltarea marcată a organitelor celulare şi declanşarea

proceselor secretorii intracelulare odontoblastul secretor

- stadiu tranziţional – odontoblastul tranziţional

- celula îmbătrânită – odontoblast în repaus

Odontoblastul secretor

- origine în crestele neurale

- morfologia sa indică o activitate funcţională importantă, cu etape de sinteză

activă alternând cu etape de repaus

Corpul celular

- formă alungită, prismatică sau piriformă (înălţime 50 μm) la nivelul coroanei,

cuboidală spre zonele cervicale şi radiculare, aplatizată spre apex

- nucleul unic, fie oval şi bazal (la odontoblastele prismatice), fie rotund şi

central (la odontoblastele cuboidale), cu cromatina abundentă dispersată şi,

uneori, până la 4 nucleoli

- membrana plasmatică prezintă interdigitaţii laterale

- citoplasma, slab bazofilă, conţine organite celulare implicate în sinteza proteică

bine reprezentate şi elemente de citoschelet:

- mitocondriile sunt numeroase, dispersate în toată citoplasma

- complexul Golgi – iniţial dispersat difuz, apoi elementele sale devin

concentrate în regiunea centrală a celulei, perinuclear, spre faţa dentinară;

elaborează vezicule secretorii care se dispun spre baza prelungirii

odontoblastului

- alte vezicule alungite, electrondense şi delimitate de membrane, similare ca

aspect cu lizozomii

- elemente de citoschelet: filamente şi microtubuli

Prelungirea odontoblastică

- la nivelul polului apical, secretor,

- expansiune citoplasmatică ce se îngustează gradat

- rămâne inclusă în dentină, în interiorul tubulului dentinar, care se edifică în

jurul ei.

- patru zone:

- la nivelul pulpei dentare

- la nivelul predentinei

- la nivelul frontului de mineralizare

- inclusă în dentina circumpulpară

- zona de trecere dintre corpul celular şi prelungire prezintă un cadru terminal

- plasmalema polului apical şi plasmalema de la baza prelungirii odontoblastice

prezintă specializări structurale legate de funcţiile de exo şi endocitoză

desfăşurate la acest nivel

- citoplasma nu conţine organite celulare majore

- sunt prezente vacuole de secreţie de tip vezicule “cu manta” (care pot fuziona

cu membrana celulară) şi câteva mitocondrii (mai frecvent în zona de

predentină)

- specific: reţeaua de microtubuli şi filamente intermediare (actină, vimentină,

tubulină) organizate într-un model liniar, în continuitate cu citoscheletul

corpului celular

- gradul de extindere în tubulul dentinar, respectiv în dentină – discutabil:

- ME de baleiaj, de transmisie, IHC (cu anticorpi monoclonali antiproteine de

citoschelet) – controverse unele prelungiri odontoblastice traversează în

totalitate dentina, iar altele numai parţial

- joncţiuni: zonula occludens (strânse), zonula adherens (centri de adeziune),

desmozomi şi gap

Variante ale odontoblastului

Odontoblastul tranziţional

- stadiu celular identificabil doar în ME:

- celula se îngustează, nucleul apare migrat de la polul bazal, cu cromatina

condensată, RER diminuă, apar vacuole autofagice – markeri de reorganizare

citoplasmatică

Odontoblastul în repaus/bătrân

- celulă mai puţin înaltă (45 μm)

- citoplasma redusă, nucleul intens bazofil, situat spre polul apical

- organitele celulare reduse cantitativ apar aglomerate, constituind o regiune

subnucleară proeminentă

- citoplasma supranucleară – lipsită de organite celulare şi granule secretorii, dar

persistă elementele de citoschelet şi apar vacuole mari, pline cu lizozomi

PULPA DENTARĂ CENTRALĂ – ŢESUT CONJUNCTIV LAX

- varietate de ţesut conjunctiv: formată din două componente:

- matricea extracelulară: matrice amorfă, fibre

- celulele pulpei dentare

Glicozaminoglicanii

- lanţuri polizaharidice lungi, neramificate, liniare, neflexibile

- formate din unităţi dizaharidice repetitive

- o unitate dizaharidică conţine întotdeauna o hexozamină (N acetil-

glucozamina /galactozamina) şi un acid uronic (glucuronic/ioduronic)

- două tipuri:

- nesulfataţi (acidul hialuronic)

- sulfataţi (keratansulfat, heparansulfat, condroitin-4-sulfat, chondroitin-6-sulfat,

dermatansulfat)

Proteoglicanii

- glicozaminoglicanii sulfataţi - uzual legaţi covalent cu molecule proteice

formează proteoglicani

- formare:

- miezul proteic al proteoglicanilor – sintetizat în RER fibroblastelor

- grupările de glicozaminoglicani sunt ataşate covalent de elementele proteice în

aparatul Golgi fibroblastic

- tot în aparatul Golgi are loc şi sulfatarea şi rearanjarea diferitelor grupări în

jurul atomilor de carbon a unităţilor zaharidice

- aspect comparat cu o perie:

- miezul proteic este tija

- glicozaminoglicanii orientaţi lateral, tridimensional, sunt ţepii periei

- acidul hialuronic nu formează legături covalente cu molecule proteice, pentru a

forma proteoglicani

- prin intermediul unor molecule speciale de legare, proteoglicani deja formaţi se

pot lega indirect de acidul hialuronic, formând macromolecule gigante, numite

proteoglicani agregaţi – aggrecan compus.

- clasificare în două categorii

- extracelulari

- asociaţi suprafeţei celulare

Rol proteoglicani:

- se opun forţelor de compresiune externe

- prin structura lor, încetinesc mişcarea microorganismelor sau a celulelor

migrate şi, în asociere cu membranele bazale, formează filtre moleculare (cu

pori de dimensiuni diferite şi cu distribuţie variată de sarcină electrică) care

facilitează selecţia macromoleculelor circulante

- prin prezenţa situsurilor de legare pentru anumite molecule semnal (de exemplu

TGFβ întârzie sau împiedică deplasarea acestor molecule la locul de acţiune,

obstrucţionându-le activitatea, sau le concentrează într-un anumit teritoriu,

accentuând astfel rolul lor

Glicoproteinele de adeziune

- mediază capacitatea celulelor de a adera la componentele matricei, prin

prezenţa domeniilor de recunoaştere, caracterizate printr-o secvenţă de

aminoacizi

- cel puţin un domeniu de recunoaştere se leagă de proteinele de suprafaţă

celulară din familia integrinelor, un alt domeniu – de fibrele de colagen şi un

altul – de proteoglicani

- cele mai întâlnite glicoproteine de adeziune sunt: fibronectina, laminina,

entactina şi fibrilina

Matricea extracelulară fibrilară

Fibrele caracteristice:

- colagen tip I şi tip III

- fibre elastice – exclusiv la nivel vascular

- raportul colagen tip I/ tip III: 55%/45% constant de la începutul dezvoltării

dintelui, până la totala sa maturitate colagenul dentinar, de tip I, este

sintetizat exclusiv de odontoblaste şi nu apare ca urmare a intervenţiei

productive, în paralel, a fibroblastelor pulpare

Corelatia intre teritoriile celulare pulpare si functiile pulpei dentare

- integrarea pulpei, alături de dentină, în complexul pulpodentinar, este susţinută

şi de funcţiile de bază ale pulpei dentare: formativă, nutritivă, protectivă,

defensivă, reparativă şi inductivă

Funcţia formativă

- constă în formarea dentinei, în cursul procesului de dentinogeneză

- elementul celular principal – odontoblastul

- se păstrează capacitatea de a elabora dentină şi după maturizarea dintelui, prin

sinteza şi mineralizarea dentinei secundare fiziologice

2. Funcţia nutritivă

- asigurată prin elementele de vascularizaţie, menţine vitalitatea dintelui

- rol deosebit – plexul capilar subodontoblastic şi capilarele care pătrund chiar

până în apropierea odontoblastelor aprovizionează direct corpul celular şi

prelungirea odontoblastică, deja “sechestrată” în tubulul dentinar

3. Funcţia protectivă

- asigurată prin elementele nervoase care realizează inervaţia pulpei dentare şi

care, parţial, pot penetra dentina

- fibrele nervoase, stimulate în anumite condiţii responsabile de senzaţia de

durere şi de sensibilitatea pulpei dentare şi a dentinei

- terminaţiile nervoase implicate direct în reglarea fluxului sanguin la nivel

pulpar

4. Funcţia defensivă

- modalitatea de răspuns a pulpei dentare la acţiunea unui anumit tip de stimuli

iritativi

- intervin celulelor cu rol de apărare, se desfăşoară reacţii imune

- pulpa dentară reacţionează cu semnele clasice de inflamaţie: dilatarea vaselor

sanguine, creşterea permeabilităţii vasculare, edemul, migrarea transvasculară a

leucocitelor

- exsudatul determină creşterea presiunii exercitate asupra terminaţiilor

nervoase instalarea durerii

- stimularea de intensitate medie şi de scurtă durată, în cazul în care sistemele de

apărare sunt funcţionale şi eficiente, duce la modificări reversibile

- stimularea de intensitate medie sau crescută dar cronică, corelată cu depăşirea

capacităţii funcţionale a sistemelor de apărare, determină modificări

nereversibile (moarte celulară, necroză locală)

5. Funcţia reparativă

- producerea şi depunerea de dentină nouă, ca răspuns la o lezare fizică sau

chimică, ori de câte ori este necesar

6. Funcţia inductivă

- se exercită în perioada de dezvoltare a dintelui

- ţesutul mezenchimal/ectomezenchimal care va constitui papila dentară

(viitoarea pulpă dentară) are rol inductiv asupra diferenţierii epiteliului oral în

lamina dentară şi ulterior în formarea organului smalţului