Gala Galaction (pseudonimul lui Grigore Pisculescu) avea, după război, statutul unui prozator respectat pentru nuvelistica sa, bucăti vestite, precum De la noi la Cladova si Gloria Constantini, aducîndu-i faimă si respectabilitate. Dar războiul modificase radical peisajul prozei românesti, prin roman. Toată lumea, observase Ralea, într-un eseu din 1927, scria romane, înlăturînd din prim plan proza scurtă. Pînă la urmă, Galaction adoptă si el formula romanescă si, din 1930 pînă în 1935, publică patru romane. Teolog prin formatie spirituală (din 1926 era chiar profesor de teologie), întîmplarea a făcut ca, în 1930, să fie hirotonit preot, romanele pe care le scrie fiind profund irigate de credinta religiei ortodoxe, conferindu-le un nepotrivit aer tezist. Si este atît de puternic încît exegetul său, D. Caracostea, îl invita: "Întoarce-te la literatură!... Întoarce-te la Gloria Constantini! Mai putin moralism, mai putină predică în ceea ce scrii!". În prefata la Doctorul Taifun (1933), în care se referea la acest îndemn al lui Caracostea, autorul îi răspundea, făcînd apel la vetustele teorii care distingeau între artă pentru artă si artă cu tendintă, apărîndu-si conceptia despre "fosforescenta operei lui Dumnezeu", adăugînd: "nici o tendintă - cinstită, utilă, legitimă, morală... si cu atît mai mult crestină - nu poate să constituie vină si nu poate să aducă descalificare operei de artă. Vină si descalificare aduc artei numai lipsa de talent si prostia înfumurată". N-avea dreptate. Dar era post factum, primele două romane apăruseră, pe al treilea tocmai îl scrisese si se pregătea să elaboreze un al patrulea. Toate, repet, supărător tendentioase în sensul moralei crestine si, de aceea, azi deloc rezistente, desi interesul pentru ele nu e integral tocit. Primele trei romane (Roxana, Papucii lui Mahmud, Doctorul Taifun) au apărut recent, sub îngrijirea d-lui Teodor Vârgolici, la

Editura Minerva, în clasicizata colectie "Scriitori români", în, fireste, o editie critică. 

Roxana, primul din serie, e un roman epistolar adresat de erou, Aba Pavel, duhovnicului său. Eroul a nimerit paroh într-un cartier muncitoresc, fără biserici sau casă de rugăciune, într-o atmosferă de "complectă nesimtire religioasă". A început prin a face prozeliti - putini - printre babe si copii, adunîndu-i, săptămînal, la o predică simtită, în clădirea scolii. Visul său era să înalte o biserică (dacă e posibil o catedrală), înconjurată de o mănăstire laică, unde să-si găsească alinare nefericitii cartierului. Dar, fireste, n-avea mijloace materiale. Întîmplarea, fireste fericită, face să-l cunoască pe marele bogătas al cartierului Atanasie Ceaur. Cucerit de stiinta de carte a tînăru-lui paroh, bogătasul îl angajează să devină preceptorul copiilor săi, preparîndu-i pentru examene particulare. Copiii se atasează puternic de dascălul lor. Din nefericire, se apropie de el sufleteste si mama copiilor, Roxana, o femeie plăcută, care nu făcea deloc caz (dimpotrivă, se rusina) de averea sotului ei. Află, cu plăcere, de visul tînărului paroh si se face interpreta lui pe lîngă sot. Cum acesta angrenat în viata politică, se voia ministru, Ceaur găseste că initiativa parohului (la care, efectiv, tine) ar putea deveni un util mijloc propagandistic. Roxana, si ea mult dăruită proiectului, avea o bună prietenă, evreica Debora, fiica unui cunoscut bancher. Prin stăruinta Deborei, tatăl ei, proprietarul unui întins teren în cartier, îl donează, cu acte în regulă, pentru înăltarea proiectatului edificiu. Cu mare pompă, regizată politic, se pun temeliile catedralei (mănăstirea laică fiind amînată pentru mai tîrziu). Tînărul preot Aba Pavel devine obiectul de interes al gazetelor politice, al patriarhiei, dar - si

mai supărător - al celor două femei, care îl cultivă asiduu si si-l revendică reciproc, invitîndu-l la diverse sindrofii. Catedrala se ridică în ritm precipitat, bogătasul nefăcînd deloc acte de zgîrcenie, spre bucuria sufletească a parohului. Dar, treptat, acesta îsi dă seama că e pe cale de a păcătui. Cele două femei, fără de care proiectul său ar fi rămas în stadiul visării, îl iubesc lumeste, Debora invitîndu-l chiar să petreacă, împreună cu ea, la o vilă din străinătate, iar Roxana, geloasă, îl privea posesiv. Eroul nostru constată că desi proiectul îsi urma drumul constructiv, îsi pierde sufletul în iubirea pentru Roxana. Si, ca totul să se îmbine la timp, moare intempestiv bogătanul Ceaur. Roxana ar voi să continuie constructia, dar îl invită să locuiască alături de ea, ca stăpîn al ei si al copiilor ei. Înfricosat de pericolul păcatului, eroul abandonează totul si se călugăreste, dar sperînd că, totusi, catedrala e pe cale de a fi isprăvită si altcineva, mai vrednic, va sluji în ea. Tema păcatului, atît de frecventă în literatura lui Galaction, a căpătat o înfătisare romanescă. 

Papucii lui Mahmud, din 1932, dovedeste, înainte de toate, precipitarea autorului în creatia romanescă, anuntînd chiar, la aparitia Roxanei, că va căpăta înfătisarea unei trilogii, proiect, din fericire, abandonat. Noul roman se deschide cu scena unui chef, la o cîrciumă din Rosiorii de Vede. Prilejul e constituit de victoria de la Plevna, despre care tot povestesc participantii la bătălie, ajunsi aici, victoriosi, cu un lot de prizonieri turci. La chef ia parte si Savu Pantofaru, om cu frica lui Dumnezeu, bun mester dar nepriceput în ale băuturii. Nenorocirea a făcut, ca ageamiu ce era în ale paharului, să se îmbete. Cu mintea aprinsă de băutură si de vitejiile evocate, vrea să ucidă si el un turc. Îl

găseste într-o magazie, lovit de tifos si-l ucide cu un par. A doua zi, cînd se trezeste din abureala vinului, realizează, ca suflet cucernic ce era, marele păcat (moarte de om) săvîrsit. Găseste trupul ucisului, îl cară, pe spate, în cimitirul românesc, si-l îngroapă în cripta părintilor săi. După ce si-a revenit din boala de tifos contractată de la cel ucis, sufletul îi este apăsat si se chinuie amarnic. Îsi abandonează treburile (avea o chivernisită prăvălie de cizmărie, care confectiona produsele puse în vînzare), se duce spre a se spovedi la un vestit schimnic. Acesta, cînd află cu ce si-a împovărat sufletul Savu îi dă strasnic canon: să confectioneze o mie de perechi de papuci pe care să le distribuie, gratuit, în tară si în peninsula balcanică. Om cu frica lui Dumnezeu, Savu pantofarul desface prăvălia si via pe care o avea si trece la confectionarea, pe cheltuiala sa, a papucilor din canon, vagabondînd peste tot, inclusiv în Alexandria Egiptului. Într-un tîrziu, reajunge în Rosiorii de Vede, împrietenindu-se frăteste cu negustorul turc Ibraim si devenind lucrător la un cizmar. Canonul continuă, fireste, să fie împlinit. Cei doi prieteni, ortodoxul român Savu si turcul musulman Ibraim, se apropie sufleteste de evreul Marcu Goldstein. În prietenia acestui triptic, autorul induce teza posibilitătii înfrătirii între religii. Curînd, Savu îi salvează viata lui Ibraim, călcat de niste tigani hoti si cruzi. Ajunge, rănit, la spital si e pe cale de vindecare: "Savu a trăit ceasuri de mare odihnă sufletească. I se părea că boala lui de azi este un adevărat concediu, dăruit după atîtia ani de încordată străduintă si de îndeplinire a canonului pus asupră-i. Se simtea nevrednic să multumească lui Dumnezeu că scăpase viata unui om în schimbul celeilalte, pe care o răpusese... Si admiră cu naivitate dumnezeiască punerea la cale care îl ajutase să se mîngîie cu mîntuirea lui Ibraim de pierzania

lui Mahmud." Pentru Ibraim, Savu devensie prietenul său sufletesc si, cum si-a vîndut magazinul, doreste să plece la copiii săi în Turcia, unde Savu să-l însotească. Acesta, după ce îsi mărturiseste păcatul de acum 15 ani, nu acceptă, deocamdată, propunerea de a pleca în Turcia, el avînd încă de împlinit canonul. Trec alti 15 ani, Savu, tot împlinind canonul, salvează alte două vieti si înfiază cinci copii orfani, dintre care pe patru îi învată meseria de cizmar. Cînd isprăveste confectionarea ultimei perechi de încăltăminte din cele o mie, pleacă la Tarigrad pentru a-l întîlni pe Ibraim, om cuprins în Turcia. Se revede cu Ibraim, dar moare pe caicul care îl ducea, de pe vapor, la Tarigrad. E înmormîntat, simbolic, de Ibraim, într-un cimitir turcesc, ca, altădată, el, în cimitirul românesc, pe Mahmud. Cum se vede, sugerează tezist autorul, Savu n-a trăit decît pentru împlinirea canonului, pe care l-a aplicat cu străsnicie. Călinescu socotea, cu îndreptătire, că această carte nu e atît un roman, cît o parabolă în chip de lungă naratiune stil Vietile Sfintilor, Savu Pantofaru fiind un caz mistic. Mai concesiv, Pompiliu Constantinescu găsea aici o povestire filosofică în genul romanelor lui Anatole France si Voltaire, cu tîlc de tolerantă religioasă. Serban Cioculescu, în cronica sa din Adevărul, observa: "Savu e crestinul primitiv, reintegrat formulei sale firesti printr-un canon care nu-i diformează fiinta, ci o aduce la expresia ei naturală. Mai putin individual, asadar, Savu este act pur de bunătate si frătie crestinească, în traditia evanghelică". Cu toate întorsăturile de frază, se vede, din aceste observatii, că romanul este, estetic, ca roman, aproape un esec. 

Tot implantat în formula moralismului religios pur e si Doctorul Taifun, romanul din 1933, din care tîlcul evanghelic nu lipseste

nici aici. Dr. Bobîrcă (alias dr. Taifun), somitate medicală în cardiologie, om de o urîtenie expresivă neîntrecută, s-a îndrăgostit de o pacientă, cu care - se pare - a conceput si un copil. Sotul femeii iubite ar elibera-o, pentru divort, în schimbul unui milion de lei. Între timp, dr. Taifun capătă dovezi că femeia îl înseală cu alti doi bărbati, fiecare dintre ei fiind asigurat că e tatăl copilului cu pricina. Se produce, în tovărăsia unui prieten de-al lui Bobîrcă si a unuia dintre implicati, mărturisirea adulterinei, tragică si cu iz evanghelic ("Ei, domnilor judecători, în decăderea mea, n-am uitat că sunt crestină si am plîns de multe ori la picioarele duhovnicului meu, înteleptul părinte Vasile...") Evident, prietenul lui Bobîrcă, ascultînd-o, citează din evanghelia lui Ioan pasajul cu întrebarea lui Iisus "Care dintre voi este fără de păcat să arunce cel dintîi piatra asupra ei". Totul se conciliază tacit si finalul vesteste o împăcare dintre dr. Taifun si amanta lui, viitoare sotie. Romanul e, estetic, un esec si criticii epocii n-au pregetat să o spună. Pompiliu Constantinescu găsea neizbutită eroina romanului iar celelalte personaje perfect artificiale. În Istoria... Călinescu aprecia: "Ca orice teză neabsorbită în fapte, predica aceasta pentru Magdalena răspîndeste în juru-i un aer glacial si, de altfel, nici nu convinge ratiunea, căci dacă iertarea si speranta în mizericordia divină sunt îndreptătite, motive de ordin sanitar si eugenie ne împiedică să ne însotim cu prostituata si să admitem promiscuitatea". Verdict îndreptătit. 

Dar, e, negresit, bine că aceste romane esuate sînt restituite într-o bună editie de dl Teodor Vârgolici. Pentru că, nu-i asa?, si esecurile fac parte din patrimoniul clasicilor. Editia, în cel de al patrulea ei volum, are parte de un bun aparat critic (prefată, note

si comentarii) si de o impecabilă tinută filologică. Chiar nu sînt variante deloc în scrierile lui Galaction, cum ne asigură (nereproducîndu-le) editorul lor? 

Gala Galaction, Opere, vol. IV. Romane. Editie îngrijită, prefată, note si comentarii de Teodor Vîrgolici. Editura Minerva, 1998.

Roxana - la o reluare posibilă a lecturii

 

Roxana - la o reluare posibilă a lecturii

 

 

 

 

 

Aurel Buzincu

 

 

 

 

Roxana apare în 1930. Gala Galaction publicase până la această dată doar proză scurtă - Papucii lui Mahmud, Doctorul Taifun, La răspântie de veacuri, urmând să se tipărească, destul de

repede, în anii imediat următori ai acestui probabil că cel mai rodnic moment din istoria romanului românesc.

Deşi n-a fost ignorat, scriitorul având deja imaginea unei personalităţi literare cunoscute şi importante, romanul nu se poate spune că a stârnit un interes deosebit. Laudele - acestea au fost şi mai puţine. Au scris despre el în epocă - este adevărat că nu cât despre Papucii lui Mahmud -, între alţii, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Al. Philippide. A scris chiar şi Eugen Ionescu - indulgent până să-l mire mulţi ani mai târziu pe Nicolae Manolescu -, poate că într-adevăr voind să sublinieze cu insistenţa şi cu atenţia lui comprehensivă prezenţa în paginile cărţii a unei poziţii ideologice convenabile şi trebuitoare. În orice caz, e validabilă, chiar dacă nu şi în măsură să asigure impresia de epuizare a problematicii romanului, interpretarea care reţine ca miez ideatic drama religioasă, biblică, „a întinării ofrandei şi a incompletitudinii sacrificiului".

Există, desigur, numeroase alte comentarii şi alţi comentatori ai romanului, mai ales după război, până astăzi, încât se va fi spus despre el ceea ce a fost de spus în fiecare moment al receptării. Există însă, spre a completa tabloul cu extrema cealaltă a opiniei despre această carte a lui Gala Galaction, a dezinteresului ori a contestării totale, cazul lui G. Călinescu - pentru care Roxana e ca şi inexistentă - şi, să zicem, al unui I. Negoiţescu, din perspectiva căruia Roxana e dintre romanele „cât se poate de rele" ca scriitură şi concepţie, stând, privită din unghiul realizării literare, chiar sub „romanele comerciale ale lui Cezar Petrescu şi Ionel Teodoreanu". Iar exemplificarea atitudinii critice reţinute sau negative s-ar putea continua - cu invocarea, eventual, a unor cazuri şi motive de aşezare a lui Gala Galaction în aceeaşi clasă literară cu I. Agârbiceanu. Deşi, doar în treacăt spus, cei doi se deosebesc mult: ardeleanul, posesor de certitudini, de lucruri definitive, este un obedient riguros şi uscat al normei şi dă numai ce şi cum lentila acesteia îngăduie să se vadă -

dunăreanul, fantast şi continuu frământat lăuntric, dimpotrivă, e unul care nu poate să ocolească, structural, anvergura şi forţa fenomenului abaterii, excepţiei, greşelii şi, de fapt, viaţa.

Va fi avut de spus aici - ca şi astăzi- un cuvânt greu rezerva destul de îmbrăţişată la noi şi de răspândită, ca atare, mai ales printre intelectuali, născută în timp şi pe seama acumulării unor date şi experienţe în acest sens greu de ignorat, faţă de dispoziţia şi libertăţile de creaţie pe care şi le poate asuma un „om al bisericii" - aşadar, angajat fără alternativă, prin credinţă şi misiune, deci filosofic, etic, estetic, ideologic şi, în acelaşi timp, ca modalitate şi ţintă a acţiunii lui de orice fel şi pe orice teren. Cu atât mai mult dacă în discuţie vine, ca în cazul de faţă, o ficţiune literară a cărei materie, în timp ce se revendică din autenticul vieţii înseşi, e şi atât de inseparabil aceeaşi cu substanţa şi problematica vieţii extraliterare a autorului, iar limbajul îi este, prin forţa împrejurărilor, într-un chip atât de puternic impregnat în toate laturile lui de amvon. Ca să nu mai adaug că, ne place ori nu, din vina - căci există, cert, o vină aici - deopotrivă a slujitorilor bisericii şi a consumatorului laic de artă şi de credinţă ori numai de ritual religios, de cult şi cultic (rugăminţi de iertare pentru acest barbarism... potrivit!), ceea ce se constituie în experienţă specifică de viaţă a acestei categorii umane nu reuşeşte să treacă, în viziunea unei majorităţi largi, peste condiţia marginalităţii, a faptului care excede comunul. Nu devine, adică, destul de relevantă această experienţă în raport cu ceea ce se desemnează prin sintagma problematicii general umane şi, drept urmare, nu pătrunde în zona centrală a interesului în virtutea acestui considerent. Şi de bună seamă că nu e loc aici pentru atare discuţie - dar problema există, este reală, e de o consistenţă culturală şi nu numai neîndoielnică, şi s-ar cere dezbătută.

E de ţinut seama, de asemenea, în explicarea interesului relativ faţă de Roxana, că nu ne aflăm, nici vorbă, dinaintea unei scrieri

fără cusururi. Unui cititor grăbit - specializat sau nu -, atunci ca şi acum, dar tot mai mult cu trecerea timpului, îi vor fi sunat de-a dreptul rău, nepotrivit, stângaci, insuficient asistate şi supravegheate de meşteşug o mulţime diversă de lucruri ale cărţii - de la limbă şi turnura stilistică la aspecte de ideaţie, de materie epică şi de structurare. S-au reţinut aproape curent, ca lest, înclinaţia tezistă, situarea nedisimulată - profesională - în zona tendinţei şi a propagandei valorilor creştine (fapt negativ estetic, teren pe care ne aflăm - oricâtă pozitivitate extraestetică ar dovedi el), retorismul şi nesinceritatea, schematismul, convenţionalismul, „vocea predicatorului" (Arghezi) şi altele şi altele. De altfel, Gala Galaction reuşise să treacă - nu neapărat pe drept, dar opinia la receptor şi înclinaţia la producător sunt fapte - încă de la începutul carierei drept un scriitor nu destul de grijuliu cu limba şi cu stilul. Şi ar fi de făcut constatarea, pe urmă, că el nu e dintre scriitorii care să fi participat la deschiderea albiei majore a cursului literar. Nici n-a intuit şi nici nu pare să-l fi interesat, nu i-a reţinut atenţia problematica bunei situării în raport cu sensul de evoluţie al scriiturii şi al scrisului, al interogaţiei şi al limbajului scriitoricesc. Fapt ce va fi trebuind explicat, poate, prin înclinaţia spre libertăţi de tip macedonskian în direcţia personalizării excesive, până în vecinătatea dificultăţii de realizare a comunicării, dar şi prin apelul, exasperant câteodată şi frecvent inutil estetic, la citatul biblic.

Ceea ce, însă, nu are cum să însemne că Gala Galaction nu merită efortul lecturii şi pe acela recuperator de readucere în atenţie. Dimpotrivă, iar asta chiar în temeiul câştigului pe care opera însăşi a scriitorului îl asigură. Fie şi prin condiţia de dezvăluitor de nuanţe, de apetenţe şi de opţiuni marginale, excentrice, precum, să zicem comparativ, masa lingvistică a unei limbi în raport cu fondul ei lexical principal. Dar nu înseamnă doar atât, totuşi, autorul Morii lui Călifar. Cu toate că va fi, probabil, tot mai greu de dovedit că e cu mult altceva. În primul rând prin împrejurarea că impresia unor inadecvări felurite se

degajă cu prea multă şi obositoare insistenţă din paginile scriitorului, parcă din cele ale romanelor mai mult decât din proza lui scurtă.

 

Un fapt de natura structurării s-ar cuveni să reţină mai întâi atenţia în Roxana. Nicolae Manolescu îl are în vedere atunci când face observaţia că, la apariţie, comentatorii n-au luat în considerare că „autorul unui roman foarte slab precum este Roxana nu era scriitorul, ci preotul". Desigur, preotul Abel Pavel, personajul romanului, iar nu un alt preot, vrea să spună Nicolae Manolescu - ceea ce, însă, presupune să ieşi dintr-o confuzie şi să ai ocazia să intri repede într-o alta, cu mult mai neîngăduită, întrucât, totuşi, autorul romanului nu poate fi altcineva decât scriitorul. Preotul, acelaşi, personajul romanului, el însuşi o creaţie auctorială - ca şi toate şi cu toate ale lui - este doar „autor" al relatării. Învestit şi creditat ca atare. Iar relatarea personajului e mai puţin decât romanul, chiar cu mult mai puţin - şi asta în profitul realizării artistice a cărţii lui Gala Galaction.

În Roxana, exerciţiul naratorial se desfăşoară - iar discursul se structurează în consecinţă - în condiţiile în care el stă funcţional în orizontul împlinirii unei intenţionalităţi de ordinul vieţii practice a producătorului. Altfel spus, ceea ce numim obişnuit narator - instanţa comunicaţională prin acţiunea căreia ia naştere şi, în acelaşi timp, se ex-pune, se înfăţişează universul de fiinţare al personajului - se află, povestind (selectând lucrurile şi organizându-le în vederea structurării şi expunerii lor într-o povestire), într-o practică de personaj. Nu se structurează şi nu se narează pentru a se nara în sine (lucru care devine de plan secund, determinat), ci se narează pentru a se face altceva prin mijlocirea actului relatării şi prin produsul acestuia. Spre a se rezolva probleme de viaţă practică ale personajului, conform cu interesul, intenţionalitatea şi voinţa, cu obiectivele, finalităţile, ţintele lui, cu cât el este mai „viu". Drept care, nemijlocit, atare

elemente decid regimul în care relatarea se alcătuieşte ca materie şi se structurează - de altminteri, ca în cazul oricărui alt fapt ţinând de acţiunea personajului.

Este vorba aici de textul scris al unei spovedanii în sensul propriu al cuvântului. „Plâng şi mă vaiet că această primă încercare pe care ai făcut-o cu mine, trimiţându-mă la apostolia de probă, s-a isprăvit cu un tainic dezastru. Dar sunt dator să-ţi dau bună seamă de toate etapele rătăcirii mele şi să grămădesc la tribunalul tău toate elementele acestui proces în care mă pierd ca într-o reţea vrăjită" - îi scrie fostul preot Abel Pavel învăţătorului şi duhovnicului său. O face neoferind informaţii despre ce plănuieşte pentru viitor, dar vorbind despre starea în care se află acum, când îşi aşterne pe hârtie spovedania: „Stau azi cu capul învelit în tristul meu suman călugăresc şi plâng frumuseţile de unde am pogorât, şi plâng ruinele subite ale visurilor mele de eroism creştin".

De aceea mi se pare potrivit spus că, într-o astfel de situaţie, de fapt se povesteşte (povestitul realizându-se în regimul guvernat de o funcţie practică a instanţei care realizează actul povestirii, una prin care se excede producerea în sine a discursului şi simpla lui comunicare proprie narării) şi că avem de a face, literar vorbind, cu un personaj povestitor. Desigur, riscând, în cazul de faţă - în relaţie cu specificitatea mărturisirii, a spovedaniei - provocarea unei impresii, chiar acute, de nepotrivire. Doar în primă instanţă însă, întrucât, dincolo de specificitatea de substanţă şi de finalitate a mărturisirii în înţeles religios, avem, în fapt, un discurs subsumabil, ca discurs, acestei clase, precum şi o acţiune subsumabilă, de asemenea, unei clase, unei categorii mai generale. Povestirea şi actul povestirii sunt întotdeauna guvernate de intenţionalitatea obţinerii unui efect în contul de personaj al instanţei care structurează şi performează pe acest teren.

În ce anume ar consta acest efect - nu cred că este cazul să se insiste peste a se sugera motivul din care se ajunge iarăşi la opinia lui Nicolae Manolescu: aceea a regretului că, fiind vorba de păstrarea tainei spovedaniei, Abel Pavel nu-i poate dezvălui confesorului său - nici chiar lui şi, ca atare, nu ni se dezvăluie nici nouă, cititorilor - ceea ce el cunoaşte din conţinutul mişcării sufleteşti a Roxanei Ceaur, care i se spovedeşte şi pe care el o îndrumă în credinţă. N-o face, într-adevăr. Ţine ceea ce a aflat numai pentru sine - confesorul însă. Nu şi pentru sine omul, care dă în mai multe rânduri semn - nu altundeva decât în confesiunea lui scrisă - că, mai slab de fire decât ar vrea să fie, decât îi pretind voinţa şi ambiţia, neîngăduit de firav sufleteşte în raport cu accepţiunea pe care singur o dă condiţiei şi aspiraţiei lui, vibrează omeneşte. E „un vicar prea tânăr, prea efervescent şi fără experienţă cu vicleniile acestei lumi" - o spune spre sfârşitul spovedaniei proprii. Ţine de slăbiciunea omului lovitura pe care o simte atunci când dezertează, în plin ceremonial religios, ca urmare a faptului că, de lângă sicriul defunctului Ceaur, o zăreşte pe Roxana îngrijită de un necunoscut. Ţine de slăbiciunea şi de implicarea sufletească a omului şi a preotului într-o poveste sentimentală (nenumită doar de el însuşi ca atare, dar nu şi nesugerată îndeajuns) şi în complicaţiile aferente îndreptarea, chiar fără voie, a urechii spre insinuările domestice despre Roxana - informatii pe care le căpătăm din aceeaşi mărturisire a lui Abel Pavel către confesorul lui.

Guvernanta Helene Hempel, de pildă (mai mult un simbol al confesiunii şi al neamului ei decât un personaj acordat cu galeria nu prea extinsă a cărţii - cu funcţie ezitantă, ba de rezoneur, în care calitate face rău construcţiei, ba de semn al complexităţii şi al fiinţei contradictorii a lumii - ceea ce e de bine), o teutonă cu busolă sigură şi întotdeauna activă, care ştie tot şi nu se sfieşte să spună oricând în faţă ceea ce ştie, îi reproşează preotului că nu s-a încumetat să-şi ridice biserica pe banii săracilor şi că a făcut apel la „milioanele economului nedrept". „Te-am văzut în

timpul din urmă împovărat de gânduri, abătut şi vestejit. Nici lui Ioan Botezătorul nu i-ar fi mers mai bine dacă în palatul lui Irod [...] ar fi găsit numai vraja, dansurile şi făţărnicia Salomeei" - insinuează ea cu maliţie rece şi cu superioritate confesională când nu i-o spune direct, iar Abel Pavel o consemnează: „Iubeşti pe mama acestor copii şi eşti victima unei rafinate diplomaţii feminine".

Este destul de vizibilă, de altfel, zbaterea lăuntrică a preotului - a cărei expresie o sabotează retorismul şi o disimulează limbajul profesional (despre disimulare ca instrument al personajului de construire şi cultivare a „feţei bisericeşti" a vorbit deja critica). Supărător, dar nu nemotivat, şi asta contează - căci, se cere insistat, Abel Pavel nu este romancier şi, chiar dacă nu e străin de literatură, mai ales de clişeele ei, nu scrie un roman. Porunca dinspre sediul rigorilor inflexibile ale celui care s-a identificat voluntar, la nivelul controlabil al fiinţei, cu misiunea lui vine ca să-l potolească, să-l ţină în ascultare, să-l apere de porniri profunde anevoie de stăpânit.

Din interogaţia, din notaţiile, din semnele înfăţişate în limbaj „tehnic" ale ucenicului, confesorul trebuie să înţeleagă ce e de înţeles, iar cititorului, graţie jocului auctorial, i se croieşte partea lui - care este adevărat că depinde ca mărime şi profunzime şi de înzestrările proprii: „Dar de ce, se întreabă Abel Pavel, pe măsură ce pustiul acestui cartier se acoperă cu flori duhovniceşti, inima mea se usucă şi se preface în pustiu?"; „Confesiunea unei penitente, se mustră confesorul, a fost destulă ca să răstoarne un piedestal de credinţă şi de teologie!..."; „Ea gând nu are, conchide el, că o insectă a iadului a înţepat inima mea temerară şi azi mă zbat în frigurile unei conştiinţe înveninate". Până la rostirea unui „Eloi, Eloi, lama sabahtani", care aduce deopotrivă sugestia identificării generoase cu destinul cristic (şi una a jertfei pentru zidire ar putea intra în discuţie - rezolvată în date creştine, ca predestinare spre jertfire

prin visul însuşi al jertfei deplin primite), dar şi, desigur, a semeţirii, a trufirii („M-am trufit...", se spune undeva în spovedanie): „Ce s-a ales din catedrala mea? - se întreabă, de pildă, preotul, trufaş într-adevăr, la moartea lui Atanasie Ceaur, a cărui dispariţie îl lasă în afara posibilităţii de a-şi continua opera apostolică. Un catafalc! Ce s-a ales din eroismul meu creştin?"

De altfel, confesiunea lui Abel Pavel impune, mi se pare, numeroase ocazii de interogaţie în legătură cu neconştientizarea şi practicarea în neştiinţă de sine a nesmereniei - poate că inclusiv prin întrebarea care e pentru conştiinţa părintelui o problemă morală chinuitoare (şi a cărei tematizare ar putea conta, la o adică, în interpretarea într-o anume cheie a povestirii), dacă „scopul sfânt scuză el mijloacele profane". Căci abţinerea preotului în relaţia lui cu Roxana este relativă şi destul de anevoie de menţinut, de susţinut, de explicat în baza vechiului şi eternului principiu al verosimilului şi necesarului. Preotul care îşi asumă cu adâncă simţire şi răspundere misiunea lui pare, în acelaşi timp, şi destul de înzestrat pentru porniri laice, civile, lumeşti de multe feluri - poate că tot atâtea nesmerenii, poate că, acestea, la fel de neconştientizate ca atare. Iată-l, spre exemplu, într-unul din secretele lui exerciţii pamfletare - vizând, e drept, folosind şablonul de stânga, ţinte deja hotărâte de alţii: „Un ministru guraliv, bârdăhănos şi trivial de simpatic, ca o precupeaţă din Gura Oborului, bariton răguşit şi şef de căprărie în mahala, a început să danseze pe estradă. La fiecare pas oratoric călca pe picioare sărmana sintaxă naţională. Dar acest ministru de iarmaroc apărea fioros din alt punct de vedere. Era cugetător, era generos, era exeget al Noului Testament". Aproape de prisos, de bună seamă, a spune că se poate să fie chiar aşa totul, că observaţia şi fraza pamfletului, pe urmă, nu sunt nespumoase, ci chiar dimpotrivă, de aplaudat, că poate fi perfect în regulă ca şi cel mai smerit slujitor al altarului, în ficţiune ori aievea, să vadă, să gândească şi chiar să formuleze

astfel - doar că în cazul lui Abel Pavel, aflat prin confesare chiar într-un exerciţiu de smerire, atare consemnare ori devine un pilon care, faţă de pregnanţa înfăţişării, sprijină prea puţin din construcţie şi se sprijină, la rândul lui, pe mai nimic (şi am avea, astfel, un minus auctorial, al cărţii), ori - variantă pe care aş miza, nu susţinut de suficiente argumente, dar luând în considerare lucruri de acelaşi fel prezente în roman - e dovadă de distanţare auctorială în raport cu personajul. Ceea ce, dacă se dovedeşte sustenabil, ar putea schimba radical opinia despre romanul de faţă al lui Gala Galaction.

Ar fi de revenit în acest context, încă o dată, la observaţiile lui Nicolae Manolescu. Oare să fi fost într-adevăr într-o mărturisire a Roxanei devoalată de confesorul ei prilej de mai multă literatură? Ar fi devenit drama protagonistului mai inteligibilă şi s-ar fi explicat mai bine motivele comportării lui? De ce să nu fie destulă literatură în datul acestei discreţii motivate? Care, între altele, nu se ştie de ce fel de scene şi reprezentări ne va fi scutit, dar e cert că o înzestrează pe Roxana cu nimbul unei feminităţi de o anume complexitate şi înălţime, cu mister. Chestiunea inteligibilităţii, pe urmă, este un lucru cu totul de relativ. De ce nu mi-ar fi suficientă sugestia - iar atenţia să-mi fie rezervată pentru cauzele care fac să primesc doar atât şi doar într-o atare formulă şi, desigur, de limbajul discreţiei, al disimulării, al contradicţiei, de felul constituirii şi funcţionării lui?

Mai curând mi-aş fi dorit ca Abel Pavel să evite în exerciţiul mărturisirii lui - care i-ar fi permis, tehnic vorbind, oricâtă grijă pentru un discurs confesiv - să se privească şi să se releve pe sine, uzând de o reţetă literară, dintr-o exterioritate contraproductivă prin nesinceritate, imposibil de acreditat, ca aici: „Intram acum în casa Roxanei cu nişte preocupări şi cu nişte ochi pe care nu mi-i văzuse nimeni mai înainte". Aveam nevoie, probabil, de oricâtă confesiune a personajului: lume

privită cu ochii şi expusă în cuvintele lui Abel cel ucis de fratele Cain din invidie şi ale lui Pavel, cel convertit târziu şi devenit, din fariseu şi cărturar, Apostolul Neamurilor. Iar asta exact din motivul că personajul are şanse să convingă ca întemeiere literară - şi să spună, fără voie, modern, cu ajutor consistent şi firesc dinspre jocul în complicităţi şi detaşare al autorului, mai multe poveşti în acelaşi timp, ţesute una în alta şi având nevoie, ca să se lămurească, să se deznoade, fireşte că şi de mărturia fără credit a vocii care relatează, dar mai ales de capacitatea de a discerne a unui cititor cu bună practică disociativă.

 

Nicolae Manolescu voia, fără îndoială, să atragă atenţia asupra faptului că, pus ca generare în seama personajului, discursul (în înţelesul restrâns, de relatare propriu-zisă, întrucât discursul cărţii, al întregului, în atare condiţii, devine o realitate mai complexă, excedând relatarea - care însă este, totuşi, singurul plan material, palpabil, cert al construcţiei) face să nu se mai reţină în contul auctorialităţii vreuna dintre notele lui, oricare şi de orice natură ar fi ele, decât printr-o lectură abuzivă, neadecvată convenţiei literaturii. Pentru că, într-adevăr, indiferent care ar fi aceste note, ele devin instrumente, pârghii ale acţiunii personajului. Implicit, ale autofigurării - prin referinţe subiective, necreditabile, dar referinţe. Instanţa auctorială s-a distanţat de ele, le-a lăsat să vorbească singure, intrând în combinaţie cu altele de acelaşi fel sau diferite, la contactul cu receptorul - şi să producă astfel elemente suplimentare de discurs, asumabile în planul relaţiei nemediate dintre personaj şi cititor.

Acum, pe scurt, teza şi tendinţa, de exemplu, dacă se constată că relatarea le-ar potenţa, nu-l mai privesc pe autor, ci pe structuratorul şi performerul însuşi al relatării (căruia îi sunt permise, ba chiar recomandate estetic, oricât tezism, oricâtă tendinţă şi în general oricâtă angajare - cu condiţia motivării lor

suficiente) ori, dacă ar fi ca ele să rezulte din contactul cu interstiţiile, atunci rămâne de văzut dacă nu cumva cititorul şi-a îndeplinit rău misiunea proprie. Partea autorului, existând firesc şi ea - şi putând să conducă la a i se reţine în sarcină mai orice fel de lucruri, dar e drept că formula e una care îl apără pe autor de riscuri şi îl absolvă de greşeli în mai mare măsură decât altele - stă, ascunsă, în, să zicem, infrastructură, metastructură, parastructură etc. şi, la vedere, într-un palier al structurii corespunzător participării asumate a auctorialităţii la structurare: unul situat însă deasupra discursului textual, al relatării personajului.

Ţine, de pildă, de autor nemotivarea faptului că spovedania lui Abel Pavel, destinată confesorului său, ajunge la mine, cititorul. Dar ţine de autor, spre exemplu, şi lăsarea în destulă incertitudine a căii pe care Abel Pavel va merge de aici înainte - ceea ce se constituie sigur în prilej de lectură activă. Cititorul poate acoperi pe cont propriu, interpretativ - pentru că lucrul nu doar că i se permite, dar i se pretinde -, golurile auctoriale, inclusiv pe cele de natura motivării, care astfel nu mai sunt reale, ci doar aparente, şi mai mult, devin în sine semne. Precum, să zicem, absenţa poveştii Roxanei.

Iar astfel citind, romanul poate căpăta un final interesant (şi nu numai atât, întrucât finalul ar cere reluarea lecturii), căci mai multe posibilităţi de evoluţie ulterioară a lui Abel Pavel - toate aducătoare de câştig literar - se luminează şi se legitimează brusc, dacă e să privim ca fiind voluntar, adică semn, şi nu o inabilitate, o scăpare tehnică auctorială faptul că textul spovedaniei ajunge în mâna cititorilor, deşi nu fusese conceput şi redactat cu atare destinaţie. Confesorul Roxanei putea renunţa el însuşi, în urma unor evoluţii interioare dramatice şi a unora exterioare importante, precum şi a unei deliberări în acest sens - la calitatea de mărturisire a textului. Chiar având un pasaj monahal, Abel Pavel se putea întoarce la parohia lui, ca să fie

ori nu tatăl copiilor Roxanei - calitate la care fusese invitat explicit, după cum putea părăsi preoţia, iarăşi ca să fie ori nu tatăl adoptiv al copiilor Roxanei. Totul implicând un uriaş dramatism presupus - de reprezentat cu puterile cititorului şi în baza experienţei lui, dar care nu are de ce să implice vreun regret - şi, mai ales, oferind scriitorului-preot posibilitatea să ocolească tematizarea unor întâmplări delicate.

În orice caz, astfel citit, nu e cu nimic mai prejos din perspectiva interesului pentru condiţia umană, dar şi estetic (dacă trecem - şi se impune să trecem peste asperitatea expresiei, acum motivată), această confesiune care îşi potenţează un întins teritoriu în regatul presupunerii şi care vorbeşte despre drama căderii continue la întâlnirea cu viaţa şi cu lumea decât, să zicem, o altă confesiune a epocii, nu pe nedrept celebră, cea din Ultima noapte de pace, întâia noapte de război, în care cu motivele lui subtile - pe care eu, cititorul, sunt chemat să le descopăr - un bărbat complicat se înalţă pe sine şi îşi denigrează soţia, aşa cum crede el că trebuie făcut lucrul acesta, pentru că vrea să mă convingă pe mine, cititorul, că el este îndreptăţit să divorţeze...

Părintele Abel Pavel, confidentul Roxanei (1)

15 aprilie, 2011 by Pr. Dr. Dorin Octavian PiciorușPr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedeaşi

a fi văzut*

Vol. I

*

Paginile 408-416

*

Cuprinsul întregului volum***

12. A vedea în roman sau a vedea prin scrisRomanul confesiv sau documentul existenţial este o redare grafică de mare profunzime personală a imaginilor exterioare dar şi a celor interioare nouă.Romanul de analiză este, prin excelenţă, o scanare a realităţii, a întrepătrunderilor multiple dintre cele două planuri: exterior şi interior.În cadrul unui roman analitic se trece foarte uşor de la ceea ce vedem în faţa noastră la modul cum simţim ceea ce vedem.Observaţia, introspecţia, povestirea, detaliul, o sinteză a cugetărilor şi a sentimentelor care ne străbat într-o anume clipă sunt prezente în filele unui roman.În secţiunea de faţă vom încerca să analizăm anumite personaje cheie ale literaturii universale, pentru a prezenta modul lor profund participativ la realitatea care îi înconjoară.*

12. 1. Părintele Abel Pavel, confidentul RoxaneiRomanul Roxana[1] al părintelui Grigore Pişculescu[2], alias Gala Galaction, ne face cunoştinţă cu sufletul tânărului preot ortodox român şi cu aspiraţiile sale în persoanapărintelui Pavel.Iar părintele Abel Pavel[3] este un preot celib[4], într-o parohie de „la marginea oraşului”[5], de curând înfiinţată, care nu avea nici Biserică şi era situată într-un centru muncitoresc [6].Acesta, creat ca „ostaş al unor convingeri uriaşe”[7], al convingerilor evanghelice, în timpul studiilor sale teologice,

ajunge să se confrunte din primele zile ale pastoraţiei sale cu „noaptea, zbuciumul şi dezastrul”[8] problemelor de tot felul.Romanul debutează cu nevoia de confesiune stringentă faţă de duhovnicul său aflat departe şi se constituie tocmai într-o stoarcere a rănilor proprii pe „aceste cearceafuri de hârtie albă”[9].Părintele Abel Pavel ajunge într-o lume refractară şi puţin religioasă, neconformă cu sensibilităţile sale umane şi teologice, unde trebuie să se confrunte pe deasupra şi cuvulgaritatea şi obtuzitatea confraţilor săi preoţi[10].Peisajul uman din jurul său e terifiant pentru noul preot: „…înfricoşătorul meu pustiu moral. Nu întâlneam decât priviri bănuitoare, răspunsuri indiferente sau ironice şi o completă nesimţire religioasă”[11].Noul preot vedea în faţa lui o „vale a plângerii…[un oraş] bântuit de ftizie şi de alcoolism”[12], dar încerca să le răspândească parohienilor săi „mireasma dragostei de oameni”[13].Nu se lasă descurajat de neîncrederea directorului şcolii, căruia îi cere o clasă pentru a-i catehiza pe muncitori[14] şi îşi începe catehezele sale mai întâi în faţa a câtorva copii, a câtorva femei bătrâne şi a câtorva moşnegi, odinioară cântăreţi bisericeşti în satele lor[15].Demersul său catehetic e înţeles cu totul distorsionat de către directorul şcolii, care îl cataloghează drept socialism creştin[16].Perspectiva interioară a preotului nu este sesizată de către ceilalţi la reala ei valoare, preotul fiind un luptător singuratic pentru binele real al celorlalţi.Întâlnirea reală cu parohienii săi accentuează însă înţelegerea sa vizavi de dramapersonală a acestora: „Am văzut sărăcia, viţiul, lipsa de creştere, izina materială şi morală, ignoranţa sordidă, beţia şi destrăbălarea, setea de găteală absurdă şi foamea copiilor…bântuind, ca râia şi ca gălbeaza, în sărmana mea turmă duhovnicească!”[17].

Această străvedere adâncă a păcatelor şi a sărăciei oamenilor e asumată de către preot şi faţă de aceştia se manifestă cu milă şi iubire duhovnicească.În contrast cu mizeria vieţii muncitorilor, capitolul al 3-lea introduce în povestire singura „casă de om bogat”[18], casa multimilionarului Atanasie Ceaur[19], acest loc devenindpunctul central al naraţiunii, pentru că aici o va întâlni pe Roxana, soţia magnatului.Însă pe Atanasie Ceaur părintele Abel Pavel îl vedea sub raport moral, tocmai de aceea spune el: „mă jignea această avere copleşitoare, cuibărită pe un pogon întreg, în mijlocul câtorva mii de locuinţe mizerabile şi ale unui popor dezmoştenit”[20].Cu o recomandare din partea primarului către Atanasie Ceaur[21], după ce ierarhul său se purtase cu el precaut şi brutal în concluzii[22], părintele Abel ajunge în vestibulul „rece şineprimitor”[23] al magnatului.Iar primele impresii ale părintelui Abel devin un portret tuşat al acestuia:„Atanasie Ceaur arăta a fi de vreo 40-45 de ani, dar era cărunt ca un bursuc. Nu radia şi nu încălzea. Avea o căpăţână rotundă şi voluntară, obraji grei ca de pământ, partea de jos a figurii pătrată şi arhiegoistă. Purta, sub nasul său cu nări porcine, această urâciune, jumătate rasă, jumătate tunsă şi absurdă, care este mustaţa modernă.Faptul că purta ochelari adăuga figurii sale închise şi respingătoare intermitenţele uneistrăluciri diabolice.Persoana lui întreagă, prin tot ce arăta – o cărare la mijlocul capului, nişte bosumflăridezgustătoare pe sub bărbie, o gură strânsă şi neagră ca o chisea de cămătar, zvârlituraochilor, împungătoare şi ironică, în moalele privirii tale – persoana lui întreagă, îmbrăcată negru şi pretenţios, te înţepa şi te răzvrătea. Un om sanchiu[24],

fără stimă pentru aproapele, fără dragoste şi fără pic de milă”[25].E un portret al indignării profunde, pentru că e o prezentare realistă a magnatului din punctul de vedere al moralităţii, trăsăturile sale exterioare fiind înţelese prin prismainteriorităţii sale.Deşi nu ar fi dorit să îl întâlnească pe acest om, părintele Abel face acest compromis, se deranjează interior datorită aspiraţiilor sale pastorale.În urma unei discuţii politicoase, însă practice şi tăioase cu magnatul, preotul nu câştigă bani pentru Biserică, dar i se propune să devină meditatorul fiilor săi[26].Numele Roxanei apare pentru prima dată în roman în finalul acestei prime discuţii, într-o lumină foarte bună şi ca un motiv în plus de acceptare a propunerii, pentru că „estenepoată de arhiereu şi iubeşte Biserica”[27].Al doilea portret al magnatului e mult mai scurt şi concis dar la fel de vehement: „urâcios, umflat, mercantil, josnic prin toată concepţia lui despre viaţă, mai presus de toate prinorgoliul unui noroc stupid, acest parvenit mă răzvrătea cu toate gesturile lui, cu toate cuvintele lui!”[28].Cu el se începe capitolul al 6-lea, capitolul frământărilor personale ale preotului, care e pus să aleagă între trocul politic pentru binele Bisericii sau gestul de a refuza propunerea magnatului.În urma unei scrisori de indulgenţă în favoarea unei femei sărmane scoasă afară din casă, părintele Pavel reprimeşte de la magnat invitaţia de a-l vizita, scrisoarea având cuvinte primitoare destul de expresive: „Convino, te rog, că uneori nu strică să ai bune legături în această tristă societate omenească”[29].Intrarea în casa magnatului îl face să se întâlnească cu un miros bisericesc [„mirosea ca un naos de Biserică”[30]], miros care prefaţează întâlnirea cu Roxana, o întâlnireprovidenţială, care va schimba cu totul cursul evenimentelor descrise:

„Deodată, în mijlocul convorbirii şi în zăngănitul linguriţelor de argint, se arătă doamna Roxana Ceaur. Nu mă aşteptasem deloc la ceea ce îmi vedeau ochii.Credeam că voi vedea o femeie de om bogat, o doamnă studiată şi pretenţioasă, o parvenită plutitoare în atmosferă nobilă şi făgăduitoare de protecţie, o păpuşă săltăreaţă şineurastenică, sau mai ştiu eu ce comediană, cu mai mult sau mai puţin talent de salon…Nimic din toate acestea!Doamna Roxana Ceaur  părea în faţa mea o fată mare de la ţară, rumenă şi mlădie ca un bujor, puţin sfioasă, îngândurată şi cumpănită de treburile casnice, care nu-i permit să sedezechilibreze, franc surâzătoare, firească şi bună, fără niciun artificiu de sulemeneală, îmbrăcată în port de musceleancă şi fără altă podoabă decât diadema grea a părului ei de aramă”[31].Portretul Roxanei, după cum se observă, contrastează cu totul cu cel al soţului ei, părintele Pavel găsind numai virtuţi în aceasta.Ideea preconcepută despre ea este spulberată la primul contact vizual, autorul dându-ne impresia că nu a făcut decât să detalieze această primă întâlnire surprinzătoare.Din acest motiv el acceptă să fie meditatorul Liei şi al lui Bujorel[32], provocând prima stare de entuziasm a magnatului: „Iată o primă afacere pe care o încheiem între noi! Nu protesta! Orice pricină serioasă este o afacere, şi instrucţia copiilor este una din cele mai importante”[33].Umanizarea magnatului se produce de la sine, fiindcă „pe nesimţite [acesta n.n.] începea să-mi fie mai puţin antipatic”[34]. Modul cum îl vedem pe altul, cu alte cuvinte, ţine degradul de cunoaştere directă şi reală a acestuia.Părintele Pavel începe să îl vadă pe magnat dincolo de figura sa respingătoare sau dincolo de zvonistica creată în jurul persoanei sale.

După primele lecţii cu copiii ei, avem un nou portret moral al Roxanei, care îl continuă pe primul: „Nu mă înşelam în privinţa acestei femei. Avea un fond sufletesc sănătos şicucernic.Primise de la maică-sa o elementară dar gospodărească educaţie…şi dădea pe faţă, prin tot felul ei de a fi, o statornicie şi o seriozitate cam rare la femei.Aşa mic-burgheză cum era, îmi părea puţin ispitită de orgoliul şi de minciuna socială cu care o îmbia bogăţia ei de azi.Mă miram că a putut să rămână atât de firească şi de dreaptă sub cascada milioanelor, a luxului şi a corupţiunii spumegânde din casele pe care le frecventa, de la recepţiile unde se arăta, de la seratele şi de la spectacolele adesea obligatorii în viaţa ei cea nouă”[35].Părintele Pavel admira tăria de caracter şi seriozitatea Roxanei arătând prin aceasta că admira, de fapt, femeia necontaminată de un mod fals de viaţă. Ea devine pentru el o sursă de fascinaţie şi un punct de echilibru în viaţa sa preoţească plină de insatisfacţii.Însă înţelege din primele zile că Roxana trebuia mai întâi catehizată, ca să devină „o bunăfiică a Bisericii”[36], pentru că în fiinţa ei vedea „un tradiţionalism rezistent, darincult”[37].Când Roxana vine cu copiii la Biserică, părintele Pavel se simte „slujind cele sfinte, maidevotat, mai fierbinte şi mai recunoscător decât totdeauna”[38].Predica sa a avut ca laitmotiv nevoia zidirii unei Biserici proprii – numită de către el: „Biserica mângâierilor noastre”[39] – şi îşi dă seama că prin modul cum a predicat a zguduit-o pe Roxana, care a început să plângă[40].Datorită ei, spune părintele Pavel, „începeau să înmugurească pentru mine certitudinea că mă apropii de hotarele visului”[41].

În urma unei rugăciuni făcute lui Bujor, care era bolnav, părintele Pavel o uimeşte pe Roxana prin nădejdea sa într-o vindecare imediată a acestuia[42].Contactul direct al femeii cu rugăciunea şi nădejdea preotului fac să îi crească încredereaîn acesta.Tocmai de aceea Roxana consimte să vină în mod regulat la lecţiile sale catehetice[43], pentru ca mai apoi să îl invite ca să-l cunoască pe tatăl ei şi pe alte cunoştinţe influente[44].După invitaţia aceasta specială, părintele Pavel caracterizează casa magnatului pe măsura sentimentelor sale de atunci: „casă caldă, îmbietoare şi tămâiată de duhul plantelor exotice”[45].Persoanele venite la recepţia din casa magnatului sunt văzute de către preot tot sub unghiul moralităţii, de fapt al unei perspective duhovniceşti asupra vieţii interioare a oamenilor.Din acest motiv Debora Simon este „o veche cunoştinţă”[46] pentru el, ca teolog, pentru că face parte din poporul evreu, în afara rochiei sale scurte, care e „o modă deplorabilă a zilelor zănatice pe care le trăim”[47] iar diplomatul Ilie Trandafirescu e caracterizat drept un bărbat cu o figură „funebru decorativă”[48].Vecinătatea soţiei directorului e resimţită de către părintele Pavel la modul glacial: „nu era prea fericită de vecinătatea mea, şi în decursul mesei m-a făcut s-o simt de mai multe ori. O ghiceam  rău-voitoare şi dispusă să mă provoace şi să mă umilească”[49].Această atentă şi intensă vedere a celui de lângă noi e o realitate trăită de către omul duhovnicesc, care sondează în fiecare clipă realitatea lui interioară dar şi pe a acelora cu care el se întâlneşte. De aceea constatările de nuanţă morală ale părintelui Pavel suntscanări ale realităţii personale a celuilalt şi nu răutăţi personale.Din disputa cu soţia directorului aflăm că părintele Abel Pavel este un alter-ego al autorului, pentru că e „doctor în

Teologie”[50] şi în cadrul dezbaterilor de la masă el e singurul cu poziţii profunde şi coerente.Însă el face ceva mai mult la această recepţie: reuşeşte să-i înmărmurească pe toţi cuvederea şi vorbirea sa profetice: „Iată, doamnă, pe acest loc gol şi nins, eu văd în acest moment o catedrală măreaţă, închisă într-un patrulater de chilii. Această catedrală va fi o realitate vizibilă şi pentru dv. de acum în doi ani. O sută de familii nevoiaşe vor locui în chiliile din jurul ei, iar dv. şi soţul dv. veţi asista la târnosirea acestui sfânt locaş şi lainaugurarea acestui cămin al săracilor”[51].De la Atanasie află că pământul e al evreului Simon iar Roxana e singura care crede în cuvintele sale: „Mă voi ruga şi eu lui Dumnezeu ca să îndeplinească profeţia pe care ai făcut-o!”[52].Ajungând în chilia sa [începutul cap. 12] părintele Pavel conştientizează faptul, că deşi inima i-a fost măgulită de oaspeţii magnatului, totuşi cutezanţa sa a fost un lucru bun pentru Biserică[53].Şi intuiţia sa se dovedeşte una corectă, pentru că Roxana face un pom de Crăciun şi daruripentru copiii săraci[54], încercând astfel să armonizeze contrastele sociale: „În mijloc stătea drept, din podea până la lămpile electrice ale tavanului, bradul cu braţele largi şiîmpodobite. Împrejurul copacului străluceau, extaziaţi, ochişorii a o sută de copii din mahala, iar în spatele lor stăteau – încovoiaţi, trenţăroşi şi înmărmuriţi – bunicii şi bunicile”[55].Cu ocazia revederii mamei sale, părintele Pavel ne oferă o descriere superbă a unei zile de iarnă, în care vederea priveliştii din faţa lui se îmbină cu vederea de sine: „Am ieşit, într-o zi luminoasă şi cu totul învelită în linţoliul iernii, afară din linia locuinţelor. Era pârtie bună şi am putut să merg departe, spre sura clădire a codrilor.Simţeam în mine ceva analog cu senzaţia unui gospodar care şi-a prefăcut casa şi, din cât era mai înainte, a făcut-o de două ori mai largă şi mai înaltă.

Simţeam în mine adâncimi şi rezonanţe pe care nu le dovedisem până aici. Peisajul de iarnă care se desfăşura sub ochii mei, în soarele oblic şi purpuriu, mă fermeca dincolo de normele mele obişnuite. Niciodată columnele tremurătoare ale fumului din coşuri nu mi se păruseră atât de pline de alean ca în ziua aceea.Niciodată dalba şi încremenita ondulaţie a troienelor zăpezii nu mă găsise atât de simţitor. Şi niciodată coama sură a leilor carpatini, tolăniţi spre miazăzi, sub cerul de cristal albastru, nu mă înduioşase atât de adânc, atât de stăruitor ca în ora aceea!Eram un altul. Izvoare noi şi neaşteptate sunau în pieptul meu în faţa acestei privelişti, atât de des contemplate şi totuşi atât de puţin înţelese, în zilele neştiutoarei copilării şi mai încoace, în zilele vacanţelor şcolare”[56].Schimbarea de decor naşte şi schimbarea de atitudine faţă de trecut şi faţă de locurile natale. Părintele Pavel vede altcumva lucrurile, viaţa, pentru că este un alt om, deşi se vede legat de aceste locuri prin firele trecutului său.Contemplarea naturii e în acelaşi timp o regândire, o reînţelegere de sine. Din punctul de vedere al cunoaşterii interioare modul în care revede părintele Pavel locurile natale e tot una cu o descifrare a vieţii sale, a celui dezrădăcinat[57] din aceste locuri, dar care încă le simte în el foarte viu.

[1] Vom cita ediţia: Gala Galaction, Roxana şi Doctorul Taifun, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1976, romanul nostru fiind între p. 6-122. Ediţia citată reproduce: Galaction, Opere alese, vol. III (romane), col. Scriitori Români, E. P. L., 1965, o ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici.[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gala_Galaction.[3] Îi aflăm primul nume în Gala Galaction, Roxana şi Doctorul Taifun, ed. cit.,  p. 19, din gura ierarhului său şi apoi numele întreg în Idem, p. 22.[4] Din Idem, p. 13, am putea trage concluzia că părintele Pavel este ieromonah : „În această sărmană lume, oropsită şi

degradată, eu veneam să ridic o imensă catedrală Mântuitorului, şi de jur împrejurul ei să zidesc o mănăstire nouă, o casă pentru săraci, ca pe timpul marelui Vasilie, mitropolitul Chesariei Capadochiei!”. Însă în Idem, p. 16, găsim  faptul că el trebuia să zidească aici „o catedrală lui Iisus Hristos şi o mănăstire laică de jur împrejurul ei”.[5] Idem, p. 10.[6] Ibidem.[7] Idem, p. 6.[8] Ibidem.[9] Idem, p. 8.[10] Idem, p. 10: „eram ucenicul rectorului meu, bine pregătit ca să rabd şi să mă resignez, mai ales în faţa vulgarităţii şi obtuzităţii colegilor mei preoţi”.[11] Idem, p. 11.[12] Ibidem. În Idem, p. 13, acesta îşi va caracteriza parohia drept un „ostrov de mizerie trupească şi sufletească de la marginea marelui oraş”.[13] Ibidem.[14] Ibidem.[15] Ibidem.[16] Idem, p. 12.[17] Ibidem.[18] Idem, p. 13.[19] Ibidem.[20] Idem, p. 15.[21] Idem, p. 20-21.[22] Idem, p. 20.[23] Idem, p. 21.[24] Cf. *** RoDEX v. 1. 2: sanchiu înseamnă  în limbajul popular tăcut, posac, ursuz,încăpăţânat.[25] Gala Galaction, Roxana şi Doctorul Taifun, op. cit., p. 22.[26] Idem, p. 25.[27] Ibidem.[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 29.[30] Idem, p. 30.[31] Idem, p. 31.[32] Ibidem. În Idem, p. 36 aflăm că numele copiilor erau de fapt: Natalia şi Bujor.[33] Idem, p. 32.[34] Idem, p. 33.[35] Idem, p. 34.[36] Idem, p. 35.[37] Ibidem.[38] Idem, p. 35-36.[39] Idem, p. 37.[40] Idem, p. 38.[41] Ibidem.[42] Idem, p. 39.[43] Idem, p. 43.[44] Idem, p. 46.[45] Ibidem.[46] Idem, p. 49.[47] Ibidem.[48] Ibidem.[49] Idem, p. 50.[50] Idem, p. 51.[51] Idem, p. 59.[52] Idem, p. 61.[53] Idem, p. 62.[54] Idem, p. 63.[55] Ibidem.[56] Idem, p. 66.[57] Părintele Pavel consimte cu durere că e un dezrădăcinat: „Simţeam cu o intensitate surprinzătoare că sunt un dezrădăcinat!”, cf. Idem, p. 65, pentru că resimţea lumea copilăriei lui ca o lume care îi da aripi, care era însăşi izvorul de viaţă al lui.

 ori). În drumul spre păcat, Plecarea Drozileii, O stea prin fereastra lui Manolas s. a., mai puţinîmplinite, nu pot umbri reuşita deplină din De la noi la Cladova: destinul cuplului Borivoje - popaTonea, în care autorul însuşi va fi putut descoperi mai târziu tulburătoare valente premonitorii,rămâne o demonstraţie de forţă artistică, o probă de vitalitate estetică proprie unui scriitor capabil să"înghită", să "digere" şi să asimileze "teza" în doze fatale pentru alţii. Nu chiar orice doză totuşi,după cum, neiertător, vor dovedi-o romanele scrise în perioada interbelică: Roxana (1930), Papuciilui Mahmud (1932), Doctorul Taifun (1933), La răspântie de veacuri (1935). Nu doar deficitul deconstrucţie - GALACTION mizează, şi că romancier, exclusiv pe înzestrarea să nativă de povestitor - subminează valoric aceste romane: cauza prima rezidă în vicierea dialecticii cathartice. În Papuciilui Mahmud, de exemplu (cel mai consistent, comparativ, dintre romanele lui G.), regăsim ca nucleuconflictual acelaşi hybris al violenţei: dintr-un impuls de moment, gratuit, Savu Pantofaru dinRoşiorii de Vede ucide, în timpul războiului din 1877-1878, un prizonier turc lipsit de apărare; dar,în loc ca aceasta "vină" să fie lăsată a-şi urma cursul sublimării estetice, ea este deviată în "ispăşirea"religioasă: împlinind "canonul" prescris de sihastrul Silvestru, Savu Pantofaru va rătăci prin lumeîmpărţind ca pomana săracilor o mie de perechi de încălţăminte făcute de mâna lui. Linearitatea plată, lipsită de tensiune, a naraţiunii ce rezultă de aici anulează orice interes artistic major.Deturnarea traiectoriei cathartice, prin refuzul germenului ei conflictual, se repetă şi în ultimulroman al lui G., La răspântie de veacuri (1935), unde, în Preliminarii, autorul avertiză: "Urzealacărţii mele - câtă se vede azi şi câtă va mai fi - este luată dintr-un jurnal intim [] "; trimiterileautobiografice, transparente şi fără această

recunoaştere expresă, complica aici şi mai mult lucrurile,dacă nu cumva tocmai le explică: clarificare ce începe a se întrezări pe parcursul unei legitimeconfruntări cu textul, devenit între timp public (deşi, din păcate, necunoscut încă integral), al invocatului Jurnal (voi. I, 1973; voi. ÎI, 1977; voi. III, 1980). Unic ca proporţii în literatura română(acoperă perioada 1898-1955, cu întreruperi între anii: 1901-1903, 1913-1916, 1928-1934, 1950-1951), dincolo de multele pagini ce ar putea interesa eventual doar istoria bisericească, Jurnalulscriitorului GALACTION are valoare literară prin trăsăturile inedite cu care adânceşte portretulmoral şi psihologic al omului GALACTION Iar această nouă înţelegere a autorului deschide dintr-odată şi o nouă, nebănuita falie înspre profunzimile operei, într-acolo unde mocneşte ascuns, dar iradiant, nucleul ei generator şi integrator. Cel mai contradictoriu şi mai abisal personaj al literaturiilui GALACTION a fost el însuşi, omul GALACTION - iată principală revelaţie a acestor "caiete",nu întâmplător  destinate de autor apariţiei  postume. Ce dezvăluiri  aduce,  aşadar.  Jurnalul  luiGALACTION? Ce s-a întâmplat cu viaţa scriitorului, în "anii grei 1914, 1915, 1916, 1917, 1918,1919 ", când "azvârlisem în lume numele şi visele lui Galaction şi intrasem în labirintul durerilor şial păcatului" (19 aug. 1922)? Rămas, după cum se ştie, în Bucureşti sub ocupaţia germană (dec.

 1916-nov. 1918), GALACTION deţine o dregătorie civilă în Ministerul Cultelor (administrator al"Casei Bisericii"). Sfârşitul războiului îi va aduce, pe lângă vinovate dezastre în viaţa personală, şiacuzaţia publică de colaboraţionism, al cărei stigmat - pe drept ori pe nedrept - îl va urmări cuobstinaţie pe parcursul a două decenii. În această situaţie, literalmente disperată, printr-o redacţieobscură şi insondabila, organică în orice caz structurii sale spirituale

şi temperamentale bipolare,GALACTION se va devota total, cu fervoare mistică, vieţii religioase: se preoţeşte în 1922, la 43 deani, se cufundă, vreme de aproape două decenii (1920-1938), în imensa munca ascetică de traducerea Bibliei. Din trăsăturile frământate ale lui Grigore Pişculescu se limpezeşte şi se încheagă acumdefinitiv fizionomia senină, hieratica, a "părintelui Galaction". "O, voi, cei ce mă veţi citi, odată, înviitor, nu mă osândiţi până când nu veţi culege asupra mea detaliile multe şi amare de cari aveţinevoie, ca să vă înfăţişaţi, cu oarecare exactitate, ce-a fost viaţa mea nenorocită, ce-a fost simţireamea ursita eternei tensiuni şi ce-a fost biata feştila, muiata în puroi, din care Iisus Christos a voit să-ş i   ap r i ndă   s i e ş i   l umin i ţ a   ne s igu ră   a  c r e ş t i n i smu lu i  meu!   [ ]  Ş i   pe s t e   t oa t e   a ce s t ea   -   cununa descalificării naţionale! Mi-am trădat patria. Am avut, în timpul stăpânirii duşmane, o «purtareantipatriotică» şi toate celelalte învinovăţiri, pe cari le aud şi le citesc din când în când. Mărturisescîn faţa lui Dumnezeu că singurul meu ghimpe pe care-1 simţ este acela al situaţiei mele intime.Sărăcia, nevoile, alergăturile, prostia sau răutatea oamenilor şi toate câte pot să mai vină pe capulmeu nu fac altceva decât să mă exerseze şi să mă ţină sus. Ceea ce mă sapă şi mă ameninţa estetragedia situaţiei mele" (26 martie 1919). Dar dacă judecata etică, de atâtea ori, condamna ceea ce judecata estetică absolvă, iată şi cazul invers, când aceasta - inuman de inflexibilă, poate, prin însăşinatura să - judecata estetică nu poate absolvi ceea ce etică, mai "umană" şi mai flexibilă, poate. Scriscu "cruzimea" şi cu nepregetarea din aceste 40 de pagini de jurnal. La răspântie de veacuri putea fiunul dintre marile romane ale literaturii romane. Şi nu este, pentru că îi lipseşte romancieruluiGALACTION abnegaţia artistică, necruţarea faţă de sine, în primul rând. Preotul GALACTION nus-a iertat pe sine aşa uşor pentru "ispita" ori pentru "păcatul" căruia n-a ştiut să i se împotrivească, pentru suferinţele şi moartea atroce de care conti

nua însă să se simtă vinovat - paginile Jurnaluluistau mărturie după trecerea anilor şi chiar a deceniilor. Absorbit în severul "canon" autoimpus altraducerii Bibliei - expiraţie asumată cu un fel de fervoare masochistă a "pedepsei" şi a "ispăşirii"("Au trecut cinci ani de atunci []. Poate că vor mai trece douăzeci - dacă Stăpânul va binevoi să-miacorde să plătesc în rate mici datoria mea - şi voi simţi de-a pururi, grea şi nerafuita această datorie"- 1 ianuarie 1925) - scriitorul GALACTION se va Fi considerat, pesemne, "răscumpărat", remis,"iertat", îngăduit deci a "se ierta" el însuşi în literatura pe care, tot atunci, o scria, îndrituit să-şimenajeze propriul alter ego ficţional (Doru Filipache), imaginandu-1 (imaginându-se), autoindulgentşi autocomplezent, doar în ipostaze exemplare, ireproşabile moral şi "social". Caz rar, GALACTION

 a fost mai aspru cu sine în planul realităţii efective decât în acela al ficţiunii, în viaţă decât în operă.Şi cui ar mai folosi acum ultragierea gratuită a eticii, conţinută poate ipso facto în prezumţia că,estetic, ar fi fost mai profitabilă tocmai opţiunea inversă? Chiar dacă literatură română mai adăugăastfel o mare ocazie pierdută pe un destul de lung - din păcate -si deprimant răboj! Într-un fel saualtul, lipsa de abnegaţie estetică afectează toate romanele sale, care astfel nu mai adăugă nimic lastatura scriitorului. Premiul naţional pentru proza (decernat şi apoi anulat în 1929, acordat din nou în1935),  Premiul naţional  pentru literatură (1942) - recompensau de fapt,   indirect,  osteneliletraducătorului Bibliei. Datorăm, desigur, "apostaziei" inverse a lui G., abdicării sale de la literatura-la o vârstă când inextricabile impasuri existenţiale îi vor fi clătinat pesemne încrederea în eficienţăexorcizării estetice a demonilor, făcându-l să aleagă calea "ispăşirii" prin "canon" autoimpus,sterilizant literar, dar, indirect, tot

literar, fertil - cel puţin acel impunător monument de limbaromânească, în care s-a zidit un scriitor înzestrat cu un rar simţ al cuvântului, şi care este traducereaintegrală, după originalul ebraic, a Bibliei - strădanie începută de unul singur, încă în 1920, şi dusăapoi la capăt cu ajutorul preotului Vasile Radu, în 1938. Dar marele roman în care abisurile,zvârcolirile şi răsucirile dostoievskiene ale omului GALACTION să-şi fi găsit, în tiparele limbiiromâne, expresia indislocabila, netrecătoare - acesta n-a mai fost scris niciodată. Şi câţi scriitoriavem despre care - ca despre GALACTION - să se poată spune că o asemenea înfăptuire le-ar fi statîn puteri? Mai rămân câteva zguduitoare pagini de Jurnal, drept compensaţie şi drept măsură aregretului după această operă care n-a fost să fie. E mult, e puţin? O dată mai mult, eternă paradigmadupă care îşi consuma combustia mundană temperamentul creator iese verificată: şi GALACTION a fost mare scriitor doar atunci cand si-a zidit viata-n opera, nu opera in viata.

GALA GALACTION - MOARA LUI CALIFAR12535 vizualizari  |  4 comentarii

Gala Galaction (1879-1961), pe numele sau adevarat Grigore Pisculescu, este deopotriva memorialist,

prozator, traducator. Principalele nuvele si povestiri sunt "Clopotele din Manastirea Neamtu" (1916), "De

la noi, la Cladova" (1924), "Caligraful Tertiu" (1929), "Nuvele si schite" (1934). Romanele scriitorului sunt

"Roxana" (1930), "Papucii lui Mahmud" (1932), "Doctorul Taifun" (1933), "La raspantie de veacuri" (2 voi.,

1935). A tradus "Noul Testament" (1927) si "Biblia", in colaborare cu V. Radu, in 1938. Publicistica sa e

stransa in mai multe volume: "La tarmul marii" (1916), "O lume noua" (1919), "Raboji pe bradul verde"

(1920), Toamne de odinioara" (1924), "Mangalia" (1947), "Oameni si ganduri din veacul meu"!

(1955). Gala Galaction scrie biografiile lui Eminescu (1914) si Vlahuta (1944). Principalele sale traduceri

sunt din Shakespeare si Anatole France. Publica in "Literatura si arta romana", "Moara lui Califar" (1902),

in "Revista idealista", "Copca Radvanului" (1907). Cum spunea N. D. Cocea, "anul biruintei sale literare"

este 1910, cand publica "De la noi, la Cladova", "in padurea Cotosmanei", "Gloria Constantini", "Langa

apa Vodislavei". Tendinta moralizatoare a nuvelelor lui Gala Galaction urmareste hybrisul, care, prin

sublimare, "elibereaza" si "purifica", determinand catharsisul. A lasat in urma un enorm "Jurnal", publicat

postum in trei volume masive, intre anii 1973 si 1980.

Moara lui Califar

Povestire cu o structura narativa complexa, cu o subtila alternare a planurilor spatio-temporale, amintind de "Sarmanul Dionis" al lui Mihai Eminescu, "Moara lui Califar" se inscrie tipologic intr-un anume gen de fantastic, miraculos sau doctrinar, practicat de scriitorii romani pe la jumatatea secolului XX, dintre acestia remarcandu-se Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Gala Galaction. Sub raport narativ, atribuirea rolului de povestitor se face de la sine, printr-o voce colectiva, a memoriei ancestrale, reprezentata de torcatoarele ce spuneau povesti la sezatori, mai ales in noptile cu vreme rea. Denumirea lor este simbolica, amintind de moirele care depanau firul timpului si al destinului, asezand in cutele temporale intamplari neobisnuite, care scapa imaginatiei comune. La fel ca in povestirile lui Vasile Voiculescu insa, nu atat constructia elaborata a discursului narativ intereseaza aici, cat sceneria fantastica a textului, alcatuita dupa toate regulile genului. Spatiul actiunii este tipic pentru intamplari iesite din comua, situate la portile irealului". "in preajma unei paduri stravechi se privea in iaz moara lui Califar. Se privea de cand se tinea minte in batranii satului din cealalta margine a padurii, si Califar era Amos CalifarA din vremi uitate." Moara lui Califar devine in text un suprapersonaj, dublat de un personaj misterios si fara varsta, "mos Califar", care domina, "din vremi uitate", timpul intamplarilor. Personajul seamana cu Morla din "Povestea fara sfarsit", de Michael Ende, avand o infatisare indiferenta la trecerea timpului, amestec de hieratism si demonism deopotriva: "Mosnegii din Alautesti isi aminteau de infatisarea-i sura, de ochii ce iscodeau taios din stuful sprancenelor si de moara lui cu streasina de-un stanjen." Mosul este un personaj legendar, din vremuri indepartate, situarea sa temporala facandu-se cu dificultate, fiind vazut cu ochii flacailor "de acum optzeci de ani." Codrul in care se afla locul misterios al morii lui Califar este bantuit de duhuri rele, nestrabatut, tinta de atractie a multor tineri care isi pierdusera viata in cautarea lui. Pe calea legendei se afla ca dincolo de moara incepea "un pamant pietros, scorburos si plin de maracini, in care numai necuratul tragea brazda cu coarnele."

Memoria colectiva a satului Alautesti il recepteaza pe mos Califar ca pe un personaj malefic, despre care "torcatoarele spuneau, inviind focul", ca "isi vanduse sufletul satanei pentru nu stiu cate veacuri de viata; ca uciga-1 crucea intinsese, in iazul morii, sufletelor crestinesti, un lat vrajit; si ca morarul pricopsea, cu bogatiile cu care diavolul ispiti pe Domnul Hristos, pe oricine le poftea si venea ca sa le ceara." Personajul caruia i se dau aceste bogatii este, de altfel, gadilat de norocul care pusese stapanire pe el, "perpelindu-se, ca un caine incaierat de viespi si razand smintit in fericirea lui draceasca", iar iazul si moara constituie "o nascocire a intunericului". Iazul, enigmatic, cu apa incremenita ca gheata, "pentru ca pe fata lui nu se izvodea, niciodata, nici o unda", pare a purta in el valente diabolice, pentru ca "nu era un iaz ca orisicare", iar stapanul de la moara "macina numai pentru stapanu-sau Nichipercea." Apa se supune magiei negre a spatiului intunecat, demonic: "...atunci cand Califar ridica stavilarul si slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluiera un sarpe incoltit de flacari; iar, de sub facau, se scurgea in spumegai de sange." Apa are o valenta thanatica acaparatoare, purtand in ea complexul Ofeliei, pentru ca multi indrazneti din sat, "furati de minti, prostiti de naiba" se avantasera in mijlocul apelor, iar acum ei nu mai erau pomeniti decat in sezatorile din Alautesti, fiind disparuti pentru totdeauna.

Cum se intampla de regula intr-un spatiu ce aluneca lent catre fabulos si fantastic, apare si aici eroul, personajul atras de mirajul enigmelor, al lumilor ascunse. Voinicul Stoicea, prin portretul si istoria insolita a vietii sale, pare predestinat pentru a descoperi misterul morii lui Califar: "Stejar in port, otel in brat, istet cat vrei; insa copil din flori, biet Stoicea: nici tu tata, nici tu mama, nici tu stare parinteasca." Este copil cu parinti necunoscuti, gasit de parintele Radu in tinda bisericii, devenind orfan si in aceasta a doua paternitate, caci dupa nici sase ani binefacatorul sau "isi urmase sotia in pamant". Ramane "copil din flori si de pripas", slujbas la toti, cu statutul inferior al celui fara avere: "...cine te vrea de ginere, cand ai crescut din mila satului si cand pazesti vitele celor cu fete de maritat?" De aceea, gandurile lui se indreapta spre moara lui Califar: "Adicate, ce ar fi sa fac o incercare?... Ce-am si ce-o sa pierd? Parinti nu, rude nu, drag nu sunt nimanui... in lumea intreaga sunt eu de capul meu... De alta parte, slab de inger nu ma stiu; stafii si pricolici n-am vazut niciodata, de atata vreme de cand pasc eu cireada satului, pe la Saele, pe la Cimitirul Vechi, prin Campul Parcalabului si pe unde vreai!"

Actiunea de inaintare spre taramul intunericului se face chiar in plina zi, "cand soarele se invartea si se suia, rotoghila arsa de foc, pe dealul Alautesti lor." Padurea de goruni strabatuta, magica, pare a fi neumblata de nimeni, pentru ca nicaieri "nu erau poteci", iar agurizarii trebuie taiati cu o arma taioasa. Popasul se face "intr-un luminis in mijlocul caruia un stejar lasa bratele noduroase si batrane peste un norod de deditei." Eroul este cuprins de un somn magic, prefigurand, dupa trezire, o invazie lenta a fortelor intunericului: "Se scula inviorat si se afunda iar in intunericul padurii si printre facliile pe care soarele le turna intoarse cu flacarile in jos." Dupa un rastimp, in fata eroului apare moara lui Califar, al carei iaz este "prea luciu si prea sloi". Si morarul are o fizionomie anormala, desprinsa parca din bestiarele medievale: "Pe pod, morarul freca piatra: barba siva, sprancene de muschi uscat, nasul - cioc de cucuvaie." Pactul faustic se incheie repede, voinicul evocand puterea magica a batranului si rugandu-

1 sa-1 "procopseasca", pentru care mos Califar executa un ritual simplu, aproape neobservat de Stoicea: sub pretext ca il pofteste la masa cu "ciorba de stiuca si o mamaliga aproape intreaga", mosul il indeamna sa se spele cu apa din iaz, pentru- ca a scuturat "toti painjinarii din padure."

Imaginea de aproape a lui mos Califar i se pare banalizata, lipsita de orice aura magica, a unui "batran harbuit", cu zilele care se pot numara in palma, iar "iazul nu face unde", capacitatea aceasta miraculoasa parandu-i-se acum "vorbe de babe". Brusc insa, coborand spre iaz pe un podet plin de putreziciune si dandu-si pe fata cu apa din iaz, se produce transgresiunea temporala si spatiala a lumii. Stoicea se trezeste din nou in padure, exact in locul in care se culcase, in mijlocul unei ploi torentiale, intreaga secventa anterioara parand un vis: "A, ce vis intarziat! Stoicea sare de pe ipingea si intelege cum ca l-au desteptat picaturile reci ale unei ploi vijelioase, izvodite pe neasteptate din semnul mintitor al zilei". Personajul intra acum intr-o bucla temporala ce il proiecteaza intr-un spatiu arhaic, asemenea lui Dionis din nuvela lui Eminescu. Conexiunea intre spatiile reale si cele onirice se realizeaza prin magia apei, care marcheaza inceputul si sfarsitul acestei peregrinari de lunga durata.Proiectia neasteptata in spatiul fantastic duce la totala bulversare a personajului, pentru ca "Stoicea nu-si mai gasi urmele in padure si se rataci. Cu cat da sa se indeparteze, cu atat se pierdea mai mult prin niste curpeni incalciti, prin niste viroage in care putrezeau copaci trazniti si printre gropnite din care ieseau, cum ies coastele din starv, radacini nalbite si intoarse." in mersul sau prin furtuna, dobandeste o putere neobisnuita asupra jivinelor padurii, adunate intr-o intreaga fauna iesita de pe o imaginara arca a lui Noe: "droaie de jiganii cu patru picioare; cerbi, caprioare, vulpi, ba chiar si lupi". Nici fapturile vazduhului nu scapa de vijelia ingrozitoare: "Eretii fugeau si ei; hartuiti de vijelie, se dadeau in cranciobul aripelor cateva clipite si cadeau - sageti. Dar iata ca lighioanele incep sa chelalaie si sa urle cumplit. Lupii se reped la vale nebuneste, luand vulpile in picioare si amestecandu-le cu pamantul; iar cerbii sar in laturi, desfundand cu coarnele stufisul."

Ajuns la un adapost intr-o ocnita ivita langa "pieptul unui deal alb si drept ca zidul", Stoicea nimereste in iuresul unei vanatori de tip medieval, salvand-o pe fata boierului Rovin de urmarirea unui urs intaratat, ascunzand-o intr-o scorbura de var si risipind cu o usurinta nebanuita creierii animalului. Fata face parte din neamul Rovinestilor, nume semnificativ, reprezentand lumea de jos, poate cea infernala, subpamanteana, semnificand pactul cu diavolul incheiat de Stoicea prin intermediul lui Mos Califar. Ceata, formata din "cainii, sositi mai inainte", chelalaind din cauza bucuriei de a-si gasi stapana in viata, si oameni, care "stransera de mana pe voinic", fara a se mira "prost de risipa creierilor namilei", il inconjoara pe Stoicea, iar aceasta pleaca pe mosia boierilor pamantului, Rovin, un fel de thegni scotieni. Mai mult decat atat, "Tecla se indragi de Stoicea pe viata si pe moarte", devenind sotia eroului, iar "copiii lui Stoicea cresteau barbati si mandri", devenind stapani pe mosia Rovinestilor. Visul tine pana in momentul cand un vatasel patrunde in curtea lui Stoicea, din partea boierului Rovin, aducand stirea unui atac iminent al tatarilor. Boierul Stoicea isi randuieste aparatori la portile si usile conacului, isi ia el insusi armele, buzduganul, pistoalele si hangerul si lupta impotriva dusmanilor, incercand sa apere o usa asediata cu topoarele. Cand usa este deschisa, deplasarea planurilor temporale inceteaza, aparand brusc, ca un deus ex machina, mos Califar, care anuleaza toate efectele magice ale transgresiunii in timp: " - Bre, ce tarie de flacau... ca ce s-a izbit cu un pumn de apa in ochi, imi cazu ca un boboc de gasca...". in acelasi timp, Stoicea afla ca totul a fost un vis, iar Tecla, copiii si tatarii disparusera, peste toate asternandu-se glasul de cucuvaie al lui mos Califar: " - Vezi bine, toate aistea-s procopseala pe care mi-ai cerut-o."

Deznodamantul este rapid: "Stoicea sfredelea in pamant cu ochii." "Diavolul" il purtase intr-o lume virtuala, vreme de un veac, "cat isi aruncase in obraz un pumn din apa fermecata", iar in acest rastimp se imbogatise, dobandise rang boieresc, avusese nevasta si copii, pe care brusc, prin suspendarea declicului temporal, le pierduse pentru totdeauna.intreaga desfasurare temporala, transgresand granitele realului, fusese de fapt o cursa: - Jivina draceasca, vreau sa intru in iad legat intr-un tei cu tine!- Ce pomana ti-ai face! Sunt trei sute de ani de cand port in oase o viata blestemata si sunt afurisit sa nu pot sa mor decat omorat.- Tine atunci!Creierii vrajitorului se sleira pe pod. Stoicea se duse pe zagaz si, cu capul inainte, spinteca adancul straveziu."Vraja dispare, si atat sursa raului, cat si flacaul se vor prabusi in lumea infernala, fortele malefice disparand.