CAPITOLUL I

Fundamentele teoretice ale

integr ării economice

Conceptul de integrare economică se referă la eliminarea frontierelor economice între ţări,

astfel încât existenţa frontierelor naţionale să nu mai influenţeze alocarea resurselor.

Acesta este un deziderat foarte ambiţios, deoarece frontierele naţionale nu delimitează doar

teritorii unde funcţionează legi şi reglementări diferite şi unde circulă monede diferite (acestea

putând fi, eventual, unificate), ci şi spaţii geografice caracterizate prin diferenţe de limbă, cultură,

obiceiuri. În funcţie de ipotezele formulate de diferitele studii, estimările cu privire la impactul

comprimant asupra schimburilor pe care îl are inexistenţa unei limbi comune ambilor parteneri

indică o reducere a comerţului bilateral cu 50-80%.

Integrarea economică europeană este un proces în continuă extindere, pe două coordonate:

- în adâncime, atât prin creşterea numărului de domenii reglementate la nivel supranaţional (care

ţin de „competenţa Comunităţii”), cât şi în sens propriu, prin adoptarea în domeniile aflate în

competenţa Comunităţii de reguli tot mai cuprinzătoare şi generatoare de apropiere între statele

membre

- în lărgime, prin creşterea numărului de membri ai grupării integraţioniste

CAPITOLUL II

Forme de integrare economică

Clasificarea-standard îi aparţine lui Bela Balassa (1975) şi ea distinge între:

zona de liber schimb

uniunea vamală

piaţa comună

uniunea economică

integrarea economică totală

1

Ordonarea este făcută în sensul crescător al gradului de integrare economică dintre partenerii la

asemenea grupări.

Unele dintre distincţiile operate de Balassa între diferitele forme de integrare pe care le-a

identificat ne apar în prezent artificiale, în sensul că nu se regăsesc în lumea reală. De aceea,

clasificarea pe care o preferă autorii contemporani este puţin diferită de a lui Balassa. Trebuie

precizat că nu există o unanimitate de opinii cu privire la această classificare şi la caracteristicile

definitorii ale elementelor sale.

1. Acord comercial preferenţial parţial

- partenerii îşi acordă reciproc un tratament comercial mai bun decât cel aplicat terţilor (tipic, taxe

vamale reduse, eventual la nivel zero) pentru diferite bunuri care fac obiectul comerţului reciproc

- regulile comerciale internaţionale, stabilite sub egida Organizaţiei Mondiale a Comerţului

(OMC), nu permit existenţa unor asemenea acorduri decât între ţări în curs de dezvoltare

2. Zona de liber schimb

- partenerii elimină (nu doar reduc) barierele comerciale (nu doar taxele vamale) care afectează

cvasi-totalitatea1 comerţului reciproc (nu doar o parte din acesta); aplicarea de restricţii asupra

fluxurilor commerciale reciproce poate fi, totuşi, permisă în cazuri excepţionale: măsuri de

salvgardare, restricţii din considerante legate de situaţia balanţei de plăţi externe

- fiecare parte îşi păstrează independenţa formularea regimului comercial aplicabil ţărilor

nemembre

Deşi s-au făcut frecvent asemenea susţineri, nu există nici o raţiune economică pentru care

acordurile de liber schimb ar trebui încheiate doar între ţări cu un nivel comparabil de dezvoltare

economică şi prosperitate.

În schimb, este îndeobşte admis că politicile comerciale aplicate de ţările membre terţilor

trebuie să fie relativ asemănătoare din punctul de vedere al restricţiilor impuse. Altminteri, există

un stimulent puternic pentru nemembri de a încerca să îşi livreze mărfurile în întreaga zonă de

liber schimb utilizând teritoriul ţării membre cu cel mai scăzut nivel de protecţie, fenomen

1 Termenul utilizat în cadrul OMC este „substantially all trade”.

2

cunoscut sub numele de deviere de comerţ (trade deflection). Pentru a îl contracara, se recurge la

aşa-numitele reguli de origine: criterii care trebbie îndeplinite de bunurile schimbate între ţările

membre pentru a fi considerate originare din ţările membre ale zonei de liber schimb şi, deci,

eligibile pentru tratamentul preferenţial.

3. Uniunea vamală

- zonă de liber schimb ai cărei membri au o politică comercială comună faţă de terţi:

tarif vamal comun

măsuri netarifare comune de protecţie faţă de terţi (măsuri de salvgardare, antidumping şi

compensatorii)

negocierea şi încheierea în comun de acorduri comerciale cu ţările terţe

- deşi nu mai este nevoie (ca în cazul zonelor de liber schimb) de reguli de origine (a căror

îndeplinire trebuie verificată la frontiera fiecărei ţări membre), controalele vamale la frontierele

dinre membrii unei uniuni vamale rămân, pentru a permite

-- aplicarea de restricţii între statele membre în circumstanţe excepţionale

-- colectarea de date statistice

Veniturile din încasarea taxelor vamale sunt, de regulă, considerate venituri comune sau

sunt distribuite între membri potrivit unei chei de repartiţie predeterminate; altminteri, ar fi

favorizate din motive legate de simple coincidenţe geografice, anumite ţări în detrimentul altora

(e.g., Belgia şi Olanda ar încasa taxele vamale aferente importurilor substanţiale destinate pieţei

Germanici doar din cauza importanţei porturilor Anvers şi Rotterdam).

Cele trei stadii de integrare economică menţionate mai sus se referă, de regulă, doar la

circulaţia internaţională a bunurilor, fiind considerate a constitui forme de integrare superficială.

Cel mai frecvent întâlnit tip de grupare integraţionistă superficială este acordul de liber

schimb, care reprezenta 72% din acordurile notificate la OMC în martie 2002. Acordurile

preferenţiale parţiale reprezentau alte 19% din notificări, iar uniunile vamale - doar 9%.

Din punctul de vedere al participanţilor, marea majoritate a acordurilor sunt bilaterale

(între două ţări). Numărul acordurilor la care una din părţi este, la rândul său, o grupare

3

integraţionistă crescut în ultma vreme şi reprezintă la ora actuală în jur de 20% din totalul

acorduriilor. În fine, o a treia categorie ar fi reprezentată de acordurile în care ambele părţi sunt

grupări integraţioniste. Deşi în curs de negociere de mai mult timp (UE-Mercosur, CARICOM-

CACM), nici un asemenea acord nu a fost înheiat deocamdată, ceea ce sugerează că aceste

construcţii sunt complexe şi dificil de negociat.

Din punct de vedere geografic, putem distinge între acorduri intervenite între ţări contigue

sau aparţinând aceleiaşi zone geografice şi acorduri trans-regionale. Până către sfârşitul anilor ’90,

cu o singură excepţie (nesemnificativă, acordul de liber schimb SUA-Israel) ACPR erau încheiate

între ţări din aceeaşi zonă. În ultimii ani au proliferat însă acordurile dintre ţări aflate la mari

distanţe geografice, din continente diferite (e.g., EU – Africa de Sud, SUA – Australia, Chile –

Coreea de Sud etc).

4. Piaţă comună (piaţă unică)

Reprezintă un progres al integrării economice faţă de stadiul anterior din perspectiva a două

dimensiuni:

liberalizează circulaţia intra-grupare şi pentru factorii de producţie (nu doar pentru produse)

abordează şi obstacolele care stânjenesc fluxurile economice intra-grupare acţionând nu doar la

frontierele naţionale, ci şi în interiorul fiecărei ţări:

- norme technice, sanitare, fitosanitare şi veterinare

- reglementări fiscale

- practici anticoncurenţiale: acordarea de drepturi exclusive (situaţii de monopol), tolerarea/

instigarea formării de carteluri, acordarea de subvenţii (ajutoare de stat)

Faptul că sunt disciplinate aceste măsuri şi practici reduce până la anulare necesitatea

prezervării de către statele membre a posibilităţii de a exclude de la libera circulaţie intra-grupare

produse realizate în unele state partenere; în consecinţă, dispare posibilitatea de aplica restricţii

comerţului cu alte state, fie şi doar “în circumstanţe excepţionale”.

5. Uniunea economică (şi monetară)

4

Stadiu şi mai avansat de integrare, în care ansamblul politicilor economice şi o bună parte din

politicile sociale sunt fie complet unificate, fie strâns coordonate.

Exemplu: în plan monetar, în funcţie de stringenţa gradului de armonizare avut în vedere,

se poate merge de la simpla coordonare a cursurilor de schimb (prin “legarea” monedelor naţionale

de o monedă de referinţă) până la adoptarea unei monede comune.

Începând cu “stadiul 3” (uniunea vamală), realizarea integrării economice propuse reclamă

în tot mai mare măsură o solidaritate politică între parteneri, care au tot mai înguste posibilităţi de

a se manifesta independent faţă de terţi în plan economic. Or, în aceste condiţii, este necesară o

coeziune politică mai mare între partenerii din cadrul grupării decât între membri individuali ai

grupării şi diferite ţări terţe.

Această prezentare secvenţială a formelor de integrare economică are mai ales scop

didactic. În lumea reală:

- trecerea succesivă prin toate aceste stadii nu este automată (e.g., Comunitatea Economică

Europeană a “ţintit” de la bun început uniunea vamală, trecând peste stadiile mai timpurii)

- formele concrete de integrare economică realizată nu corespund întrutotul tiparelor menţionate,

amalgamându-se adesea trăsături specifice unor forme de integrare diferite.

Din punct de vedere analitic, putem distinge patru variabile ale fenomenului integraţionist,

a căror compunere în fiecare caz concret dă o fisionomie specifică grupării integraţioniste

respective:

a) fluxurile economice vizate:

- produse (bunuri şi servicii)

- factori de producţie

În principiu, sfera de cuprindere a grupării este cu atât mai largă cu cât avansă de la un

stadiu la altul, astfel că, de regulă, serviciile şi factorii de producţie ajung să fie cuprinşi doar

începând cu „stadiul 4”.

Există însă tot mai multe excepţii de la acest tipar, cum ar fi:

5

- „Spaţiul Economic European” (EEA), care nu atinge stadiul de uniune vamală (deoarece

participanţii care sunt membri AELS nu sunt asociaţi politicii comerciale comune a UE), dar

acoperă şi libertatea de circulaţie a serviciilor şi a factorilor de producţie

- tot mai multe acorduri de liber schimb (e.g., cele încheiate de Chile, Australia, Noua Zeelandă

etc) prevăd şi liberalizarea comerţului reciproc cu servicii

- prevederi referitoare la liberalizarea circulaţiei factorilor de producţie se găsesc în unele grupări

considerate simple acorduri de liber schimb (acordarea „dreptului de stabilire” companiilor din

ţările partenere) sau uniuni vamale (e.g., acordul CARICOM prevede libera circulaţie a forţei de

muncă)

Pe de altă parte, există uniuni vamale care exclud de sub incidenţa lor o parte importantă a

comerţului reciproc (e.g., UE – Turcia, pentru produsele agricole).

b) tipurile de bariere abordate:

- bariere care acţionează la frontieră

- bariere care acţionează în interiorul frontierelor naţionale

Măsurile care acţionează la frontieră (taxe vamale, interdicţii sau alte restricţii cantitative la

import, măsuri antidumping etc), au un impact restrictiv aspra importurilor vădit şi deliberat.

În schimb, măsurile interne nu pot fi considerate fără rezerve ca bariere în calea schimburilor.

Acest caracter nu le poate fi conferit decât de modul concret de aplicare, care însă nu poate fi

judecat întotdeauna în mod obiectiv:

- pe de o parte, există o problemă de percepţie: exportatorii sunt tentaţi să găsească cu uşurinţă

valenţe protectioniste unor măsuri al caror impact restrictiv nu este indiscutabil

- pe de altă parte, unele măsuri interne pot fi utilizate din considerente legitime, care nu au

nimic de-a face cu limitarea importurilor, putând avea însă în subsidiar acest efect. Fiind mult

mai intim legate de ansamblul politicilor publice promovate în ţările unde ele se manifestă,

abordarea acestor măsuri este mai delicată, deoarece pune în discuţie aspecte care ţin de

manifestarea suveranităţii naţionale. De aceea, în mod tipic, acest tip de măsuri nu ajung să fie

abordate decât începând cu “stadiul 4”.

6

Există însă şi în această privinţă excepţii de la regulă: e.g, acorduri de liber schimb care

prevăd aplicarea unor reguli comune de concurenţă între parteneri (ANZCERTA, Canada-

Chile), cu corolarul intezicerii recurgerii la în comerţul reciproc restricţii justificate de

nevoia combaterii practicilor comerciale neloiale.

c) modalităţile de integrare utilizate

- integrare negativă: eliminarea obstacolelor esistente (roll-back) şi abţinerea de la aplicarea de

noi obstacole (standstill) în calea fluxurilor economice reciproce. Presupune o postură pasivă

(hands off) şi nu reclamă existenţa unei capacităţi administrative deosebite

- integrarea pozitivă: intervenţia activă a autorităţilor pentru a evita apariţia de obstacole în calea

fluxurilor economice reciproce care decurg din existenţa unor reglementări naţionale diferite, care

pot afecta importurile comparativ mai mult decât producţia autohtonă. Presupune o postură activă

(hands on), ceea ce reclamă existenţa unei capacităţi administrative satisfăcătoare. Se poate

manifesta:

fie prin armonizarea reglementărilor naţionale

fie prin adoptarea de reglementări supranaţionale

În principiu, integrarea pozitivă este specifică formelor de integrare începând din “stadiul 4”, dar

poate fi menţionată excepţia reprezentată de EEA.

d) nivelul de decizie în cadrul grupării integraţioniste

- interguvernamental

- supranaţional

Nivelul integuvernamental este larg precumpănitor: majoritatea grupărilor integraţioniste

nu cunosc alt nivel de decizie decât cel interguvernamental, pe când elementele de

supranaţionalitate existente în anumite grupări sunt aplicabile doar anumitor domenii, nu întregii

palete de domenii acoperite de gruparea respectivă.

7

Nivelul supranaţional cunoaşte cea mai largă sferă de manifestare în cadrul UE, dar trebuie

menţionat că şi aici există numeroase domenii unde statele membre păstează un drept de decizie

distinct de cel exercitat la nivelul organelor comunitare (cazul aşa-numitelor competenţe mixte şi

naţionale).

În UE, competenţa exclusiv supranaţională (aşa-numita competenţă exclusivă) există în

următoarele domenii:

- politica comercială,

- politica de concurenţă,

- uniunea (politica) vamală

- conservarea resurselor biologice ale mării, în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului

- politica monetară, pentru ţările din zona euro

Foarte puţine alte grupări integraţioniste s-au “dotat” cu organisme supranaţionale.

Asemenea organisme sunt cel mai bine reprezentate în cadrul AELS, unde au fost reconstituite la

începutul anilor 90 potrivit principiului simetriei: fiecărei instituţii comunitare îi corespunde o

instituţie care exercită un mandat similar la nivelul AELS ; e.g.: Comisia Europeană Autoritatea

de Supraveghere a AELS; Curtea Europeană de Justiţie Curtea AELS; Parlamentul European

Comitetul parlamentarilor din ţările AELS etc

8

CAPITOUL III

Efectele integrarii economice între ţări

III.1 Efecte “statice”

III.1.1 Efecte asupra alocării resurselor

a) Crearea de comerţ

Prin creare de comerţ se înţelege înlocuirea produselor autohtone (mai) scumpe cu produse

importate (mai) ieftine, provenite din ţările partenere. Astfel, sunt economisite resurse utilizate

pentru satisfacerea nevoilor de consum intern, ceea ce reprezintă un câştig de bunăstare pentru

economia în cauză.

b) Deturnare de comerţ

Prin deturnare de comerţ se înţelege înlocuirea importurilor mai ieftine din "restul lumii" cu

importuri mai scumpe din ţările partenere, ceea ce reprezintă în mod neambiguu o perdere de

bunăstare pentru economia în cauză. O parte din această pierdere se reflectă într-un câştig pentru

producătorii din ţara parteneră exportatoare, care obţin preţuri mai înalte (decât în condiţiile

existenţei de bariere la accesul pe piaţa ţării partenere importatoare şi/sau ale concurenţei

provenite de la exportatorii din ţări terţe), dar restul reprezintă o pierdere netă de bunăstare pentru

gruparea integraţionistă în ansamblul său.

În plus, efectul de deturnare de comerţ este resimţit negativ şi de producătorii din ţările

terţe, care îşi pierd din debuşeele de export. Severitatea efectelor negative aspra terţilor este

amplificată de faptul că, uneori, se încearcă compensarea concurenţei sporite la adresa

producătorilor interni din partea producătorilor exportatori din ţările partenere (al căror acces a fost

facilitat) printr-o protecţie sporită faţă de producătorii exportatori din ţările terţe.

Din perspectivă statică însă, efectul aspra exportatorilor din ţările terţe nu este reducător de

bunăstare decât în cazul particular în care aceştia aveau acces la profituri supranormale. Altminteri,

veniturile din export pierdute sunt compensate prin economisirea de resurse care nu mai trebuie

utilizate pentru producerea bunurilor destinate exportului.

9

În cazuri particulare, crearea şi, respectiv, deturnarea de comerţ pot avea efecte opuse celor

aşteptate:

- crearea de comerţ poate genera şocuri de ajustare violente

- deturnarea de comerţ poate genera economii de scală care se traduc în reducerea costurilor, exfect

repercutat ulterior asupra consumatorilor prin preţuri mai mici; mai mult, în asemenea cazuri,

sporul de venit astfel generat îm cadrul grupării integraţioniste poatre duce la creşterea cererii de

bunuri şi servicii din ţările terţe.

Conceptele de creare şi deturnare de comerţ au fost introduse de Jacob Viner (1950).

c) stimularea consumului

Graţie scăderii preţurilor interne ca urmare a reducerii barierelor la import, consumul va

creşte. Acest surplus al consumatorilor reprezintă un câştig de bunăstare pentru ţara importatoare.

Deoarece consumul suplimentar astfel generat va fi satisfăcut din import, acest efect mai

este denumit şi expansiune de comerţ (concept introdus de James Meade, 1955).

d) pierderea de încasări din taxe vamale

Acest fenomen are loc în două situaţii :

- ca urmare a eliminării taxelor vamale percepute asupra importurilor din ţările partenere care s-ar

fi efectuat oricum (pentru că exportatorii respectivi erau cei mai competitivi, chiar şi în raport cu

cei din ţările terţe)

- ca urmare a fenomenului de deturnare de comerţ (pentru că importuri din ţări terţe, asupra cărora

s-ar fi perceput taxe vamale, sunt înlocuite de importuri din ţări partenere, cărora nu li se aplică

taxe vamale).

O parte din încasările pierdute nu reprezintă şi o pierdere de bunăstare pentru ţara în cauză,

ci doar un transfer intern dinspre stat şi consumatori (cu impact neutru asupra bunăstării de

ansamblu a economiei).

10

O altă parte a încasărilor de taxe vamale pierdute nu este însă compensată în nici un fel. Este vorba

de: 

- cazurile în care nu se mai percep taxe vamale asupra importurilor din ţările partenere care

s-ar fi efectuat oricum (inclusiv în prezenţa taxelor vamale); în aceste situaţii, are loc o

redistribuire între ţările partenere, adică dinspre ţara importatoare către cea exportatoare

- cazurile în care eliminarea taxelor vamale nu se reflectă integral în reducerea preţurilor

produselor vizate atunci când importuri din ţări partenere cu costuri ridicate înlocuiesc

importuri cu costuri scăzute din “restul lumii”;

Efectul acestor venituri nerealizate depinde de costul social al mobilizării de fonduri din alte

surse. Pentru multe ţări în curs de dezvoltare, taxele vamale sunt o sursă foarte importantă de

venituri bugetare, iar recurgerea la alte mijloace de obţinere a veniturilor se poate dovedi extrem

de oneroasă. Pentru exemplificare, estimările pierderilor de încasări bugetare din taxe vamale de pe

urma liberalizării comerţului în cadrul acordurilor de liber-schimb între UE şi diferite ţări

mediteraneene sunt foarte importante : 6% din PIB în Maroc, 5% în Tunisia şi 3% în Liban.

e) ameliorarea raportului de schimb (terms of trade)

Raportul de schimb = raportul procentual între indicele preţurilor medii de export şi indicele

preţurilor medii de import. O ameliorare a raportului de schimb are semnificaţia că ţara respectivă

trebuie să exporte mai puţin pentru a importa aceeaşi cantitate de mărfuri (sau obţine o cantitate

mai mare de mărfuri dim import exportând la fel de mult).

O grupare integraţionistă îşi poate ameliora raportul de schimb în două feluri, care pot

exista simultan:

- spontan, ca urmare a efectului de deturnare de comerţ: scade cererea pentru importurile din

restul lumii, deci preţurile acestora se ajustează în jos

- deliberat, prin manipularea restricţiilor la import (tipic, majorarea taxelor vamale)

Condiţia indispensabilă pentru materializarea acestui efect este ca gruparea

integraţionistă să fie „mare”, adică să dispună de o forţă economică suficientă pentru a

influenţa semnificativ cererea mondială pentru diverse produse.

11

În lumea reală, nu sunt cunoscute cazuri de utilizare deliberată a forţei economice a unor

grupări integraţioniste pentruu manipularea raportului de schimb, iar existenţa efectelor spontane

este mai greu de determinat.

Unul din motivele pentru care ameliorarea raportului de schimb nu este un demers

deliberat, realizat prin măsuri protecţioniste, ţine de riscul amorsării unor spirale protecţioniste, ca

urmare a măsurilor de retorsiune adoptate de partenerii lezaţi.

Multitudinea efectelor asupra alocării resurselor care pot fi generate de grupările

integraţioniste face ca impactul net al acestora din acest punct de vedere (alocarea resurselor) să fie

ambiguu. Cu toate că o grupare integraţionistă elimină distorsiunile care afectează preţurile relative

ale produselor din ţările partenere, ea în acelaşi timp generează distorsiuni care afectează preţurile

relative ale produselor insiderilor şi, respectiv,outsiderilor.

1. în mod cert, constituirea de grupări integraţioniste nu duce la o situaţie de optim economic din

punctul de vedere al alocării resurselor, aceasta neputând fi atinsă decât în condiţiile liberalizării

complete a comerţului la scară mondială.

2. faţă de situaţia de fapt, caracterizată prin numeroase distorsiuni ale pieţelor, este posbil ca o

grupare integraţionistă să determine o ameliorare a bunăstării la scară globală.

2.a. Pentru ca gruparea integraţionistă să reprezinte o asemenea situaţie de optim mondial de al

doilea rang (second best), trebuie ca suma efectelor pozitive trebuie să o depăşească pe cea a

efectelor negative, ceea ce înseamnă că efectele de creare şi de expansiune de comerţ trebuie să

fie mai mari decât efectul de deturnare de comerţ. Chiar şi în aceste condiţii, gruparea nu este

benignă. Unii outsideri sunt afectaţi negativ şi, chiar dacă suma avantajelor partenerilor este mai

mare, nu există la scară mondială mecanisme de compensare a pierderilor terţilor: bunăstarea

globală este ameliorată, dar pe seama outsiderilor.

2.b. Pentru ca gruparea integraţionistă să reprezinte o ameliorare a bunăstării a membrilor săi

luaţi ca un grup, este suficient ca o eventuală diferenţă negativă între crearea/expansiunea de

comerţ şi, respectiv, deturnarea de comerţ să fie supra-compensată prin ameliorarea raportului

de schimb.

12

2.c. Pentru ca gruparea integraţionistă să reprezinte o ameliorare a bunăstării a fiecărui membru

al său în parte, mai trebuie şi ca efectul pozitiv net de mai sus să depăşească pierderile de

încasări din taxe vamale. O alternativă o constituie introducerea de mecanisme redistributive în

interiorul grupării, care să permită compensarea acestor pierderi din câştigurile nete ale altor

membri.

UE este singura grupare integraţionistă care are un sistem de redistribuiri consistente între

membrii săi.

Efectele concrete ale grupărilor integraţioniste depind de un ansamblu de factori, unii

acţionând în direcţia maximizării efectelor pozitive, iar alţii minimizându-le pe cele negative.

1. Efectul de deturnare de comerţ este minimizat atunci când ţările partenere într-o grupare

integraţionistă sunt "parteneri comerciali naturali": apropiaţi geografic şi cu dotări

complementare de resurse, care desfăşoară deja intense schimburi comerciale reciproce, ceea ce

conduce la prezumţia că ei sunt cele mai avantajoase surse de aprovizionare unul pentru celălalt.

Acest concept a fost elaborat şi rafinat de Paul Krugman şi Lawrence Summers.

Constituirea de grupări integraţioniste între « parteneri comerciali naturali » nu este însă soluţia

câştigătoare în toate cazurile:

- aceşti parteneri nici nu au prea mult de câştigat prin crearea de comerţ , deoarece potenţialul

acesteia este în mare parte deja utilizat ;

- pierderile de încasări din taxe vamale sunt, în acest caz, mai importante.

2. Un nivel iniţial ridicat al taxelor vamale anterior constiturii grupării determină o acoperire a

consumului în proporţie mai mare din producţia autohtonă şi, pe această bază, existenţa unui

potenţial important pentru crearea de comerţ.

3. Un nivel cât mai redus al barierelor comerciale după constituirea grupării integraţioniste

(e.g., al tarifului vamal comun) minimizează riscul deturnării de comerţ

13

Teorema Kemp-Wan (1996): Pentru orice uniune vamală există un set de taxe vamale

comune faţă de terţi care lasă comerţul cu terţii neafectat, evitând astfel deturnarea de

comerţ. În acest fel, bunăstarea terţilor nu este afectată, pe când cea a membrilor creşte graţie

efectelor de creare de comerţ.

Această teoremă comportă însă o problemă majoră : dificultatea de a o operaţionaliza (transpune în

practică). Nu numai că nu există cazuri în care membrii unei uniuni vamale au încercat să

stabilească tariful vamal comun în funcţie de această exigenţă, dar nivelul taxeor vamale dezirabile

este dificil de determinat chiar şi teoretic. Srinivasan (1996) a formulat propunerea ca tariful vamal

comun să se bazeze pe media poderată în funcţie de consum a taxelor vamale şi subvenţiilor

acordate în ţările membre anterior formării uniunii vamale.

Tariful vamal comun al CE, intrat în vigoare la 1 iulie 1968, a fost stabilit pe baza mediei

aritmetice a taxeor vamale aplicate de ţările participante (cu câteva excepţii, la produse foarte

sensibile, unde nivelurile s-au stabilit prin negociere).

Media taxelor vamale neagricole aplicate în 1968 era de 10.4%. În 1995, ea scăzuse la

6.4%, pentru ca în 2004 să se situeze la doar 4.1%, fiind printre cele mai mici din lume. Deci,

potenţialul de deturnare de comerţ este redus.

4. O dimensiune cât mai importantă a partenerilor comerciali şi/sau o cuprindere cât mai largă a

grupării integraţioniste sporesc probabilitatea ca grupul să includă producătorii cei mai eficienţi;

riscul de deturnare de comerţ este astfel restrâns, pe când posibilitatea creării de comerţ este

amplificată

"Teoria domino a regionalismului" [Richard Baldwin, 1997].

Odata iniţiată o grupare integraţionistă, outsiderii sunt stimulaţi să adere la ea: efectele

negative pentru terţi (deturnarea de comerţ şi/sau deteriorarea raportului de schimb) mobilizează

forţele acestora in favoarea aderării. Presiunea în sensul aderării creşte odata cu dimensiunea

blocului comercial: cu cât acesta este mai mare, cu atât mai atractivă este participarea (şi mai

oneroasă neparticiparea) pentru outsideri. În consecinţă, o singură incidenţă a regionalismului

poate genera runde succesive de extindere (efect multiplicator).

14

O ilustrare empirică a acestei teorii o oferă ordinea în care au fost organizate

referendumurile pentru extinderea din 1995 a UE (Austria, Finlanda, Suedia, Norvegia), începând

cu ţările cele mai favorabile aderării, tocmai pentru a spori presiunea asupra celor care urmau.

Teoria are însă o importantă limită: se bazează pe ipoteza că «insiderii» nu vor bloca

extinderea grupării, în condiţiile în care multe din stimulentele pentru participarea outsiderilor

sunt motive de reticenţă din partea insiderilor (rente asociate raportului de schimb «manipulat» şi

accesului preferenţial la piaţa grupării). Elementul care poate înclina balanţa este faptul că reacţia

faţă de pierderi potenţiale tinde să fie mai puternică decât pentru obţinerea de câştiguri potenţiale.

5. Cu cât economiile participante au structuri mai concurenţiale, cu atât potenţialul de creare

de comerţ este mai mare. Invers, cu cât economiile participante sunt mai complementare, cu atât

potenţialul de deturnare de comerţ este mai mare. Cazul ideal este al unei structuri concurenţiale a

economiilor, dar cu potenţial de complementaritate (partenerii au costuri diferite de producţie):

anterior constituirii grupării, aceleaşi industrii beneficiază de protecţie ridicată, în condiţiile în care

costurile cu care acestea operează sunt diferite, rezultând un potenţial important de creare de

comerţ. Iar acest potenţial este amplificat de o diversificare cât mai mare a economiilor partenere.

6. Cu cât preţurile interne în interiorul grupării integraţioniste sunt mai apropiate de

preţurile mondiale, cu atât potenţialul de creare de comerţ este mai mare.

Acest lucru este mai susceptibil să se petreacă atunci când distribuţia resurselor între membrii

grupării este cât mai reprezentativă pentru distribuirea resurselor la scară globală este preferabilă.

De exemplu, dacă o ţară care este relativ abundent dotată cu capital la scara grupului este relativ

abundent dotată cu muncă la scară globală, specializarea intra-grup realizată după constituirea

grupării nu va fi optimă în condiţii de liber schimb.

III.1.2 Realizarea de economii de scală, posibile graţie lărgirii dimensiunilor pieţelor accesibile.

Aceasta antrenează o reducere a costurilor unitare de producţie şi, în consecinţă, fie consumatorii

câştigă din preţuri mai reduse, fie producătorii câştigă de pe urma profiturilor mai mari.

15

Există două tipuri de economii de scală:

- economii interne de scală, care se materializează prin creşterea dimensiunii unităţii

productive

- economii externe de scală, unde dimensiunea sectorului de activitate generează externalităţi

pozitive pentru unităţile productive care acţionează în interiorul său (forţă de muncă

specializată, reţele de cercetare, de comercializare etc)

Aceste efecte sunt considerate statice: PIB creşte ca urmare a realocării resurselor şi

acumulării de capital, dar creşterea superioară durează doar până când economia receptează

integral impactul lor pozitiv.

III.2 Efecte “dinamice”

Decurg din stimulentele pe care le creează grupările integraţioniste în direcţia creşterii

productivităţii muncii, ceea ce pune economia pe o traiectorie durabilă de creştere economică

superioară. Aceasta poate fi obţinută ca urmare a:

III.2.1. Economia de scală: comerţul mai mare permite producătorilor să îşi mărească volumul

producţiei, cu consecinţa valorificării unor efecte de învăţare.

III.2.2 “Eficienţa X”

(termen utilizat de Harvey Leibenstein; tot mai frecvent este utilizat conceptul de ameliorare a

productivităţii totale a factorilor)

Eficienţa-X se referă la măsura productivităţii muncitorilor în condiţiile menţinerii

constante a tuturor celorlalte input-uri în procesul de producţie, inclusiv calificările

muncitorilor. Concurenţa sporită pe care o generează comerţul necesită ca firmele să răspundă

mai prompt la modificarea condiţiilor pe piaţă. Ea stimulează firmele să îşi îmbunătăţească

performanţa economică prin inovări reducătoare de costuri şi să amelioreze calitatea bunurilor

produse.

16

Fostul prim-ministru britanic Harold McMillan avea în vedere acest gen de efect atunci când se

referea la “duşul rece” pe care aderarea ţării sale la CEE l-ar reprezenta pentru întreprinderile

britanice.

III.2.3. Intensificarea caracterului concurenţial al pieţelor

- existenţa mai multor concurenţi face mai dificilă realizarea înţelegerilor anticoncurenţiale

(carteluri)

- reducerea dispersiei cotelor de piaţă deţinute de firme individuale (tipic, acestea pierd din

cota de piaţă deţinută local şi câştigă cote de piaţă în exterior, dar în cadrul grupării)

permite restrângerea cazurilor de existenţă a unor poziţii dominante (monopoluri)

- se elimină/ reduce segmentarea pieţelor, făcând imposibilă/ mai dificilă discriminarea de

preţ

În consecinţă, are loc o selecţie naturală: firmele necompetitive se închid (ies de pe piaţă) sau se

reorganizează (fuziuni, achiziţii), iar firme noi intră pe piaţă.

Trebuie menţionat că, în mod normal, există un compromis inevitabil între valorificarea

economiilor de scală, pe de-o parte, şi intensitatea climatului concurenţial, pe de altă parte.

Integrarea economică poate atenua sau chiar evita acest compromis deoarece permite firmelor să

fie mai mari (deci, să valorifice economiile de scală), fără ca numărul lor să fie mai mic.

Estimările efectelor statice întreprinse produc în mod sistematic cifre mai mici decât

estimările efectelor dinamice, dar cele din urmă sunt mult mai dificil de măsurat în mod

riguros.

În ceea ce priveşte estimările efectelor dinamice, se pare că cele legate de reducerea

ineficienţei-X sunt mai importante decât cele care decur din efectele de scală.

17

CAPTOUL IV

Efectele locaţionale

Distribuţia spaţială a activităţilor economice între partenerii din cadrul unei grupări

integraţioniste

În mod tipic, tara din cadrul grupării al cărei avantaj comparativ este cel mai diferit de

media mondială este cea mai ameninţată de efectul de deturnare de comerţ: comerţul său va fi

reorientat către parteneri din grupare ale căror costuri comparative se situează între cele ale sale şi

media mondială. În consecinţă, dacă un grup de ţări puţin dezvoltate formează o grupare

integraţionistă, va exista o tendinţă ca cel mai « sărac » membru să sufere o pierdere netă de venit

din cauza deturnării de comerţ.

Această problemă este mult atenuată în cadrul ACPR dintre ţări dezvoltate, deoarece partenerii

sunt suceptibili a fi cei mai competitivi producători pe plan mondial (sau, măcar, “mai puţin

necompetitivi”).

Pierderile de bunăstare suferite de unii membri ai grupării ar putea fi compensate prin

introducerea de mecanisme redistributive în cazul în care, pe ansamblu, gruparea generează

câştiguri nete de bunăstare. Sursa tipica pentru efectuarea redistribuirii: taxele vamale.

Bibliografie

18

1. *** www.wikipedia.ro

2. *** www.ecb.eu

3. *** www.europa.eu

19