1

Fundația Europeană Titulescu – Centrul de Studii Strategice

Dezbaterea

Siria – cronica unui conflict amânat

Moderator:

prof.univ.dr. Adrian NĂSTASE

Expuneri introductive:

ambasador Aurel TURBĂCEANU

lect.univ.dr. Laura SITARU, Facultatea de limbi și literaturi străine, Universitatea

București

Radu ȘERBĂNESCU, referent, Oficiul pentru implementarea sancțiunilor

internaționale, Ministerul Afacerilor Externe

Casa Titulescu, 25 septembrie 2013, orele 16:00

2

Transcript:

Adrian Năstase: Începem activitatea noastră în această stagiune de toamnă a fundației, dar aș

vrea să vă informez în primul rând că am realizat un lucru interesant, și anume un nou site, pe

care îl puteți consulta, nu vi-l prezint pe larg. Vreau doar să vi-l semnalez, pentru că el are

câteva secțiuni foarte interesante, atât un calendar al evenimentelor, cât și prezentarea

domeniilor de interes, prezentarea fundației, istoricul fundației, structurile de conducere, și

așa mai departe. Nu intru în detalii pentru că știu că veți urmări cu mare interes site-ul, veți

vedea și anunțurile și, în plus, vom putea publica de acum încolo și contribuțiile

dumneavoastră în această modalitate modernă. Mă bucur deci, din acest punct de vedere, că

putem să introducem, și în acest tip de memorie, lucrările lui Nicolae Titulescu, unele dintre

contribuțiile lui.

Acum, în ceea ce privește dezbaterea, nu avem o dezbatere, să spunem, pe tip Chatham House,

este o dezbatere deschisă. Am pregătit și un document de background, sper că l-ați obținut, îl

puteți consulta. Este o cronologie în principal, și, oarecum, o sinteză. Deci, rugămintea mea, și

pe viitor, să încercăm să pregătim astfel de materiale și împreună, poate unii dintre

dumneavoastră vor dori să colaboreze la realizarea acestor materiale, și aș vrea, în final, să

găsim și beneficiari pentru Ministerul de Externe, interesat poate de anumite documente,

materiale, care să prezinte, folosind în principal documente sau materiale din surse publice,

analize – spuneam – ale unor momente mai speciale, în legătură cu anumite situații mai

tensionate.

Nu vreau să fac o introducere prea lungă, nici nu vreau să ma ocup prea serios și să vă

plictisesc cu ceea ce am simțit eu ca necesitate să fac, în pregătirea acestei dezbateri, căutând

diverse materiale, diverse idei, și obținând unele observații sau comentarii din diferite surse

extraordinar de interesante. Spre exemplu, zilele acestea a fost un comentariu al lui Kaplan, cu

o critică la adresa secretarului de stat Kerry, reproșându-i faptul că, practic, mutând atenția de

la Europa și de la Asia spre Orientul Mijlociu, el creează, de fapt, o foarte mare problemă

pentru unele dintre țările din Europa de Răsărit. Și explica, într-un fel, că vidul care s-ar crea

în acest mod, ar putea să fie ocupat de unul dintre partenerii actuali de dialog, extrem de

dinamici în momentul acesta în zona oastră, – da, am găsit – este ”Kerry’s Middle East

Obsession”, articol semnat de Robert Kaplan, și el spune, la un moment dat: ,,mesajul

administrației Obama pentru țări cum ar fi Polonia, România, Ucraina sau Azerbaidjan, este

3

unul de neglijare, combinat cu slăbiciune”. Pe ideea că, deplasând accentul și interesul aproape

exclusiv spre zona Orientului Mijlociu, chestiunea Siria și, pe de altă parte, negocierile de pace

între Israel și palestinieni, practic se lasă un loc vid pentru o acțiune politică mai intensă din

partea Rusiei. Putem să discutăm, dar în felul acesta, vedeți că peisajul pe care îl observăm în

acest moment, și noi ne vom ocupa într-un fel, coborând de pe o hartă, să spunem mondială,

spre zona arabă, zona Middle East de fapt, zona Orientului Mijlociu și Apropiat și, pe de altă

parte, încercăm să înțelegem ce se va întâmpla în interior, ce se întâmplă în interior în Siria. De

aceea – spuneam că nu voi face o introducere prea lungă – vi-i prezint pe invitații noștri de

astăzi, mă bucur să îl salut pe domnul ambasador Aurel Turbăceanu, pe care îl știți, un vechi

coleg, prieten, o autoritate profesională în ceea ce privește lumea arabă, și un distins diplomat,

doamna Laura Sitaru, lector universitar doctor la secția Arabă, a Facultății de Limbi și

Literaturi Străine a Universității București, și, de asemenea, domnul Radu Șerbănescu, de la

Ministerul de Externe, care ne va prezenta dimensiunea juridică, aspectele legate de Convenția

privind armele chimice, unele dintre elementele de drept internațional, într-un fel, relevante

pentru starea de conflict din zonă. Eu mă opresc deocamdată aici, îl rog pe domnul ambasador

Turbăceanu să înceapă această prezentare și vom continua după aceea cu celelalte comentarii

și intervenții. Vă rog, domnule ambasador.

Aurel Turbăceanu: Pentru a înțelege fenomenul sirian, aș dori să spun câteva cuvinte despre

arabi. Cine sunt arabii, de unde au venit, cum au cucerit atâtea zone din Orientul Mijlociu, Asia,

Europa, Africa de Nord, și au format un imperiu, unul dintre cele mai mari imperii, care l-a

depășit pe cel roman, ca, pe la sfărșitul secolului XII-XIII, să înceapă destrămarea lui, datorită

extinderii lui prea mari și a necontrolării zonelor cucerite. Dacă eventual fac vreo greșeală de

istorie, observ că sunt aici câțiva specialiști cunoscători ai lumii arabe, chiar din zonă, și ar

vrea, mă rog, să mă completeze după aceea. Deci, arabii erau locuitorii Peninsulei Arabe. O

zonă foarte întinsă, cu nisip, câteva oaze și niște orașe importante, cum au fost Mecca și

Medina. Erau triburi constituite din familii mari, care se numeau mici regate, în Golf, în această

peninsulă. Prin secolul VII, a apărut profetul Mohammed, născut în 570, care a venit cu,

bineînțeles, o nouă religie, religia islamică, și a început procesul de unificare a acestor triburi,

care a fost destul de îndelungat, el nu a trăit decât până în 632, și au venit urmașii, califii. Califi

înseamnă urmași. Cei patru califi care au mers mai departe cu extinderea statului nou creat,

atunci nu se numea islamic, și au cucerit toată peninsula, au trecut în partea de nord a

peninsulei, au cucerit Mesopotamia, Siria, și au mers spre Africa, spre vest, până au ajuns în

4

Africa de Nord, au coborât în Europa, au ocupat Peninsula Iberică, care a stat 300 de ani sub

Imperiul Arab, a devenit un emirat, chiar, independent, unde a fost constituită o grupare de

oameni intelectuali cu traduceri din filosofia greacă, din științele exacte. Între timp, după ce s-

a consolidat, s-a extins Imperiul Arab, Damascul a devenit prima capitală a omeiazilor. Sub

dinastia omeiazilor ajunsese aproape la apogeu Imperiul Arab, după care, aproape 100 de ani,

a durat până s-au consolidat, și-au dezvoltat o economie, o civilizație, o cultură islamică,

devenind, după aceea, din Imperiul Arab, Imperiul Arabo-islamic. A început extinderea lui

până la Zidurile Chinezești, în India, o suprafață așa de mare încât Centrul a pierdut controlul,

și atunci a început o fărâmițare a Imperiului ca, în 1258, au venit mongolii și au distrus orașul

Bagdad, acolo se mutase în 750 capitala de la Damasc la Bagdad, de către abbasizi, o altă

familie de musulmani, era unchiul profetului Mohamed, Abbas, după care a început iar un alt

proces de consolidare economică, de arabizare a lumii cucerite de arabi, și au ajuns să domine

această lume. Imperiul Arab a profitat de luptele existente între Imperiul Persan și Imperiul

Roman, iar aceste triburi mari care se construiseră în lumea arabo-islamică a Imperiului, s-au

constituit în formațiuni politice de sine stătătoare, până a apărut o formațiune politică de

origine turcă. Și această comunitate s-a consolidat și și-a format o armată proprie, a început să

introducă, până aici limba oficială era limba Coranului, limba arabă era limba Coranului și

după aceea, turcii au început să introducă și limba turcă, iar cu încetul, după câteva zeci, poate

chiar sute de ani, a apărut Imperiul Turc. Așa s-a născut Imperiul Turc din Imperiul Arab.

A venit Primul Război Mondial, au fost desființate multe imperii, printre care și Turcia, și zona

a rămas sub tutelă occidentală. Adică a Franței și Marii Britanii. Văzând bogățiile care existau

în subsolurile lumii din Orientul Mijlociu, au venit, bineînțeles, și americanii. Și, prin 1920, au

început – declarația ministrului de externe britanic, care a ridicat problema înființării (eu o

spun mai pe scurt) statului Israel – a început să se concentreze grupul de evrei din Europa, din

alte zone ale lumii, și s-au concentrat pe teritoriul actual al Palestinei, și s-a format în 1947, cu

ajutorul marilor puteri, s-a constituit statul Israel, care a fost în contradicție cu dorința și

voința locuitorilor palestinieni, care vroiau să trăiască în pace împreună în continuare. Au

venit evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial, după care a început acel sentiment

național al lumii arabe, și s-a constituit, pe baza zonelor care sunt astăzi statele arabe, s-au

construit grupări politice care au acționat pentru obținerea independenței. Și, astfel, din 1945,

'44-'45, au început să apară statele arabe, unele independente chiar, mă rog, cu ideea de a

înființa Liga Arabă de la Cairo pentru a demonstra lumii forța și capacitatea țărilor arabe nou

5

apărute pe harta geografică a zonei din Orientul Mijlociu. În 1946, Siria a obținut

independența.

Și România a stabilit relații diplomatice cu Siria în 1955, relațiile au fost destul de bune și

înainte, nu vreau să intru în ele. În România, domnitorii Țărilor Române au sprijinit foarte

mult centrele creștine din lumea arabă și, în special cele care erau concentrate în Siria și în

Egipt, la Alexandria. Dar Siria avea zona asta a Anatoliei de astăzi, care este teritoriu turcesc,

acolo exista o puternică comunitate siriană creștină și, după atâtea războaie turcii au revenit,

și-au recuperat zona respectivă, Siria a rămas în limitele ei. Imediat după 1920, au apărut

Marea Britanie și Franța care și-au împărțit, au început lupta pentru zonele de influență,

datorită descoperirilor chiar incipiente ale bogățiilor subsolurilor statelor din Orientul

Mijlociu și Anglia a rămas să se ocupe de protectoratul, ca protecție a preluat Palestina și

Irakul, iar Franța a luat Siria și Libanul. Au devenit, după '46, independente. În 1963, tatăl

actualului președinte, Hafez Al-Assad, printr-o lovitură de stat l-a înlăturat pe fostul

președinte Atassi și, din 1967 guvernează familia Al-Assad. E adevărat că a fost, după toate

rezultatele, o conducere dictatorială, dar cu o anumită flexibilitate. De exemplu, sirienii aveau

liberă circulație în toată lumea, ei aveau restricții pe plan intern și, în primul rând restricție să

nu cumva să vorbească sau să acționeze împotriva familiei președintelui Hafez Al-Assad. Acum

câțiva ani de zile, a murit și președintele Hafez Al-Assad, care era general, a venit fiul, Bashar

Al-Assad, un băiat de 48 de ani, care a făcut cursurile în Marea Britanie, medic oftalmolog,

căsătorit cu o britanică, și a venit la conducerea statului. În continuare, a trebuit, așa a vrut să

facă, să aplice politica dictatorială a tatălui său. Ei, familia Al-Assad fac parte din etnia alauită.

Etnia alauită este o etnie religioasă, care vine și ea tot din timpuri îndepărtate, din perioada

profetului Mohammed, pe baza unor familii care s-au consolidat pe parcursul timpului și au

intrat în contradicție cu suniții, cu șiiții mai puțin că nu erau, cu creștinii, iar în ultimii ani s-au

acutizat aceste relații de încordare și au apărut ciocniri. Pentru prima dată ciocniri militare. S-

au grupat suniții cu creștinii, au venit în ciocnirile astea și kurzii, două grupări kurde care erau

nemulțumite de statutul pe care îl aveau, partea de nord-est a Siriei erau kurzi care nu aveau

identitate, se spune că nici astăzi ei nu au legitimație, nu au pașapoarte, ei sunt lipsiți complet

de drepturi. Și a mai apărut o parte kurdă la frontiera cu Turcia, în partea de nord-vest, e pro-

turcă, care au intrat și ei în conflict armat cu guvernul lui Bashar Al-Assad. Alte grupări mai

sunt suniții, o grupare foarte puternică care s-a alăturat, și creștinii, și au început să-și

organizeze armata. Se zice că mulți dintre soldații sirieni au dezertat și au trecut de partea

6

suniților, dar întâmplarea și necazurile care au apărut, este că au apărut și forțe străine de

sirieni, care au fost stimulate de așa-zisa ,,Primăvara Arabă”, care nu a fost primăvara arabă,

după părerea mea. În 2010, a început cu Tunisul, într-adevăr eu am cunoscut că au existat

regimuri dictatoriale, dar după părerea mea, Occidentul trebuia să îi lase pe localnici,

populația respectivă, să acționeze fără stimulente ne-bine gândite din afară. Au început, de

exemplu, să trimită informații anti-guvernamentale, să sugereze o revoltă generală, așa s-a

întâmplat cu Tunisia. Tunisia era o țară foarte democrată, cu un trecut destul de valoros, în

perioada lui Bourguiba, e adevărat că Ali a fost un produs al lui Bourguiba, dar a devenit o

adevărată mare dictatură, a produs o explozie în politica siriană.

Dar ne întoarcem în Libia. În Libia s-au produs necazuri și mai mari. Venind în continuare spre

est, din partea de vest a Africii de Nord, a țărilor arabe, care se numesc maghrebiene, în limba

arabă se traduce țările din apus ale lumii arabe, și au venit evenimentele din Libia. În Libia, îmi

pare rău să spun, eu am stat 5 ani acolo, am deschis ambasada României acolo, și Gaddhafi era

într-adevăr un politican aparte, nu am întâlnit așa un om dar, în același timp era un adevărat

patriot. Cu toate acestea, după ce a livrat petrol Franței și altor țări occidentale, și Italiei,

acestea au sprijinit chiar militar acțiunile împotriva lui Gaddhafi. Uitați-vă dumneavoastră ce

se petrece acum în Siria. Măcel. Au apărut extremiști musulmani din diferite zone ale lumii

islamice, și aici – făcând o paranteză – lucrurile acestea vin de la începutul anilor '90 cu

Algeria, unde a apărut primul focar de conflict între algerieni și mujahedini. Mujahedinii veniți

în urma războiului care încetase deja între ruși, între Uniunea Sovietică și Afghanistan. După

ce rușii s-au retras, ei s-au refugiat și au venit spre Algeria. S-au concentrat, însă Algeria având

o armată regulată, bine pusă la punct, i-a lichidat, după câteva luni de zile a terminat cu ei. Dar

aceștia nu au murit toți. S-au născut și alții, și lumea islamică extremistă, are la ora actuală,

după părerea mea, are o evoluție care nu trebuie nesocotită și de care trebuie ținută seama,

pentru că acționează foarte dur, până când foarte mulți s-au înrolat și în mișcarea Al-Quaeda.

Aceste mișcări extremiste și Al-Quaeda au pătruns și în Egipt, stimulate în continuare de

Occident care, după părerea mea, a dus o politică nedreaptă, nejudicioasă, ne-bine studiată de

la început și, s-a creat, în nordul Africii, o situație de nedescris, și la ora actuală ne e greu să ne

dăm seama ce viitor, și cât mai durează această stare de confuzie și de conflicte. Și a venit și în

Siria. În Siria, așa după cum am observat, există grupări multiple care luptă împotriva lui

Bashar Al-Assad are, la fel, o armată puternică, el pe plan extern se bucură și de susținerea

rușilor. Rușii au o bază militară în Tartus, și chiar acum când a apărut acest nou episod cu

7

folosirea armei chimice, ei au propus – chiar guvernul Assad a propus – să își transfere

depozitele de arme și de rachete în zona Tartusului, pentru că, după părerea mea, să fie

acoperite de perdeaua creată de prezența rusească acolo față de atacul care se așteaptă de la

americani. Acum se zice că acest proces de distrugere ar dura circa 12 ani. Bineînțeles că se

discută, probabil că este și o supapă de ieșire dintr-o situație delicată și a americanilor care s-

au grăbit să comunice și să atace Siria. A fost o reacție nedorită chiar și de luptătorii sirienilor

care nu fac parte din rândul celor străini pe teritoriul sirian, adică suniții și creștinii și alte

familii nu doresc o intervenție americană în treburile interne ale Siriei și, mai ales militară. La

ora actuală, după părerea mea, este o stare, de asemeni confuză, eu personal nu aș vrea să trag

nicio concluzie, legat de ce viitor are această situație, dar așa din discuțiile pe care le-am mai

avut și eu cu prietenii mei ambasadori arabi acreditați la București, s-ar părea că la anul există

alegeri prezidențiale în Siria, întotdeauna alegerile prezidențiale în Siria au fost câștigate de

președinți cu peste 98-99%. Nu discutăm cum, pentru că se subînțelege, iar în momentul de

față este o părere că americanii și rușii încearcă să găsească o soluție cu privire la viitorul

armelor chimice, este o stare de stand-by în Siria și, mă rog, să vedem până la urmă ce

rezultate vor avea aceste tratative. Propunerea rusească cu privire la distrugerea armelor a

fost binevenită și pentru americani și pentru noi și pentru alții, ea a fost convenită, după

părerea mea, dinainte de a o anunța de sirieni și ruși, ca atunci când rușii au anunțat-o, a fost

un happy-end pentru americani, pentru că au scăpat și ei de starea asta de pregătire a

atacurilor. Eu, dacă mai e ceva, pe parcurs, mai intervin.

Adrian Năstase: Vă mulțumesc foarte mult domnule ambasador pentru această introducere.

Lumea arabă este o lume extrem de complexă și, sigur, înainte de a ne îndrepta spre unele

concluzii, provizorii, desigur, trebuie să facem un efort pentru a înțelege, pe de-o parte, istoria

zonei, interesele în zonă, și faptul că, în momentul de față, în mod evident, Siria a devenit pe

de-o parte, un poligon de încercare pentru definirea zonelor de influență, un test pentru

remodelarea relațiilor dintre Statele Unite și Rusia, iar pe de altă parte, în acest moment, Siria

reprezintă un magnet pentru tot ce înseamnă un anumit tip de extremism, de radicalitate și,

sigur că interesele altor țări arabe se evidențiază într-un conflict intern. Noi, de obicei,

analizăm conflicte foarte clare, în care o țară invadează teritoriul unei alte țări, avem în acel

caz o intervenție militară, discutăm despre războaie, lucrurile sunt destul de clare sub acest

aspect. Acum, dacă vorbim despre un conflict, el nu este un conflict internațional în primul

rând, ci este un război civil intern, este în primul rând un conflict intern. Dar el atrage după

8

aceea suporteri prieteni sau adversari, țări interesate într-un anumit tip de rezolvare, din zonă

și de la nivelul marilor puteri. De aceea, cred că este foarte interesant să vedem și un alt

aspect. În conflictele interne avem puterea, pe de-o parte, opoziția de cealaltă parte, conflictele

dintre cele două componente majore se rezolvă pașnic sau se rezolvă eventual prin forță

militară. Aici, liniile de demarcație interne nu mai sunt așa de clare sau, în orice caz nu foarte

clare pentru noi, cei din această zonă a lumii. Aspectele confesionale, pentru noi, sunt mai greu

de înțeles, de urmărit și, sigur, de aici și legătura cu unele dintre puterile din zonă, anumite

tipuri de interese. Evident că, după al Doilea Război Mondial, nu îndrăznesc să merg până la

Primul Război Mondial, și ceea ce a însemnat teritoriul vechiului Kurdistan și, după aceea,

interesele în zonă legate de problemele kurzilor, dar în mod evident, după al Doilea Război

Mondial, după crearea statului Israel, după decizia țărilor arabe de a nu forma statul arab care

fusese prevăzut prin Rezoluția ONU la acel moment și toate consecințele, războaiele

ulterioare, extinderile de teritoriu, problemele din acea zonă pe care noi am urmărit-o cu o

mai mare atenție, în mod paradoxal, relația dintre Siria și Israel mie mi se pare foarte

interesantă, pentru că, în sfârșit, există un status-quo agreat și de o parte și de cealaltă, chiar

dacă Înălțimile Golan reprezintă încă o poveste dureroasă pentru unii, și pentru ceilalți o

chestiune definitiv obținută. Nu intru în aceste detalii, pe unele le cunoașteți fără îndoială

foarte bine dar, am vrut să subliniez această dimensiune internă confesională a conflictului și

de aceea vreau să o rog pe doamna profesoară Laura Sitaru să ne vorbească despre aceste

aspecte. Vă rog.

Laura Sitaru: Mulțumesc. Eu am să merg cu discuția în această direcție deja trasată, și anume

a acestei componente confesionale a conflictului sirian. Sigur, de la bun început s-a încercat

acreditarea ideii că în Siria este un conflict confesional în primul rând, un conflict care merge

pe schema clasică, sigur, spun clasică pentru că istoria Islamului, și anume eterna rivalitate,

dacă vreți, între o zonă sunită majoritară ideologic și numeric și, sigur zona șiită care este

minoritară. O să încerc să demonstrez în expunerea mea că acest tip de argumentație este unul

foarte la îndemâna regimului Assad, care servește, de fapt, adevăratelor scopuri ale regimului

Assad.

Nu putem înțelege acest conflict doar prin prisma eternei rivalități dintre Sumna și Shia, în

această zonă. Trebuie să adăugăm acestui conflict și o necesară – cum spunea domnul profesor

mai devreme – o necesară dimensiune regională a intereselor puterii regionale. Am să încerc,

9

prin urmare, să conturez câteva idei, după care, sigur, am să aștept și reacțiile dumneavoastră

la propunerile mele de interpretare. Am să încep prin a-l cita pe un fost ministru libanez de

finanțe, între timp devenit un respectabil profesor în Occident, cu numeroase lucrări în sfera

studiilor de specialitate - mă refer la middle east studies – este vorba despre Georges Corm,

care făcea referire, într-un recent material, la recăderea civilizațiilor în ceea ce el numește

nivelul identităților primare, conflictele zilelor noastre fiind reduse sau prezentate în

dimensiunile lor antropologice și culturale, nu departe de celebra grilă de interpretare Samuel

Huntington, cu deja zeci de ani în urmă. O discuție purtată în acești termeni simplifică, fără

îndoială, complexitatea unui conflict, trecând sub tăcere componente importante ale acestuia,

care țin de istorie, de configurarea regională a diverselor interese naționale. Mărcile

comunitare sau, în alte cazuri dacă doriți, confesionale, au confiscat și alte conflicte – confiscat

cu ghilimele – în diverse regiuni ale lumii. Și sigur, mă refer aici a imediata noastră vecinătate,

conflictul care a urmat dezmembrării Iugoslaviei și aici, de asemenea, puternic particularizat

confesional. Auzeam deseori folosindu-se – de pildă cu referire la acest conflict – expresia

,,conflictul din Balcani, între sârbi, croați și musulmani”, făcându-se, în mod abuziv, o confuzie

între etnie și religie, desigur. Însă componenta religioasă aici, fiind vorba de Islam, obținea

întotdeauna efectul dorit. Ne amintim de debutul revoluției egiptene, în ianuarie 2011, când s-

a încercat, de asemenea, introducerea, la nivelul discursului public și politic, a acestei

componente religioase. Încercarea de a sublinia că există diferențe fundamentale, diferențe de

opinie cât privea, sigur, raportarea la regimul Mubarak, între creștinii copți și musulmani. Din

păcate, dacă într-o primă fază, reprimarea acestui discurs a reușit, nu mai putem afirma

același lucru cu referire la evoluțiile post-revoluționare, unde îngroșarea acestei linii de

demarcație religioasă între copți și musulmani s-a produs în mod vizibil, situația fiind ajutată

– din nou în ghilimele – și de guvernarea fraților musulmani, ale căror decizii politice și sociale

nu au făcut decât să adâncească discursul și amplitudinea acestui discurs de tip confesional.

Asistăm astfel în cazurile descrise până acum, cum o să vedem de altfel și în cazul sirian, la o

abdicare – dacă îmi permiteți termenul – de la obiectivul național, superior prin însăși miza

acestuia, în favoarea unui discurs bazat pe fragmentare confesională și comunitară. Este

aproape de așteptat să se întâmple în acest fel, întrucât obiectivul național și discursul care îl

însoțește folosește în general în conflictul dintre state, nu în conflicte care au loc în interiorul

statelor respective.

10

La debutul mișcărilor contestatare din Siria, discursul confesional nu exista. Nu asistăm la un

discurs de tip religios de segmentare sau fragmentare confesională. Tinerii sirieni, în fine,

populația siriană nu vroia căderea sau distrugerea, sau desființarea comunității alauite din

Siria. Discursul nu a mers deloc în această direcție ci dorințele mergeau în direcția statului, a

democratizării statului sirian și, sigur, ulterior, după ce lucrurile s-au complicat, căderea

regimului întruchipat de Bashar Al-Assad. Prin urmare, accentul cădea pe ideea de stat, de

democratizare în interiorul unui stat, și nu pe fragmentare comunitară. Revoluționarii sirieni

nu au cerut drepturi și libertăți pentru suniți, sau pentru frații musulmani, sau pentru alte

grupuri și comunități confesionale. Dacă ne uităm pe sloganurile din timpul manifestațiilor, o

să constatăm totala absență a indicilor confesionali. Cele mai multe se referă la Siria, la

demnitatea poporului sirian, la unitate națională și, sigur, aș cita câteva: ,,împreună, suniți,

kurzi, alauiți, dorim unitate națională”. Acesta a fost unul dintre sloganurile primelor zile ale

revoluției siriene. De asemenea, acestea aveau un conținut explicit non-confesional. Iarăși

citez unul dintre cele mai cunoscute, apelul făcându-se la manifestații pașnice, deopotrivă

musulmani și creștini. E dificil de stabilit dinspre cine a pornit acest discurs în nuanțe

confesionale, discurs dat revoltei sau revoluției siriene, însă un lucru este cert în acest

moment: ambele tabere fac uz de acest tip de discurs. Se dezbate intens, evident această

latură confesională a revoluției siriene, numită de către specialiști revoluția sunită siriană, cu

referire la faptul că majoritatea contestatarilor actualului regim provin din rândurile

majorității populației de orientare sunită, aproximativ 70-75% din populație. Se accentuează,

de asemenea, această dimensiune confesională care, spun comentatorii, ar particulariza

situația revoltei sau revoluției siriene în ansamblul celorlalte țări arabe care au cunoscut

fenomene similare. Discursul oficial al regimului Assad recurge din plin la argumente de acest

tip, acuzând opoziția sunită, de veleități sectare, de subminarea unității siriene și, mai nou,

desigur, de terorism și atac la securitatea statului. Într-unul dintre discursurile sale, de altfel

destul de puține la număr, preșeintele sirian Bashar Al-Assad a utilizat de multe ori termenul

de ,,fitna”, care în limba arabă înseamnă dezordine, haos, schismă, de asemenea, termenul de

,,muamara”, care înseamnă conspirație, dorind prin aceasta să marcheze în mod limpede

existența unui conflict de tip religios în Siria. De altfel, această grilă de interpretare nu este cu

totul nouă, dacă ne amintim de istoria perioadei coloniale, în încercarea de a diviza mișcarea

naționalistă franceză, Franța a organizat în timpul mandatului său un stat alauit, cu capitala la

Latakia, un stat care are o perioadă de existență destul de mare, între 1922 și 1937. De altfel,

11

Latakia, împreună cu orașul Tartus, au rămas până în zilele noastre zone de puternică

influență alauită.

Regimul Assad, cred, este conștient că, folosind argumente precum combaterea jihadismului

de tip Al-Quaeda, care a cuprins și, în cele din urmă monopolizat mișcarea de revoltă siriană,

cade pe o linie de discurs agreată de Occident, adoptată de către acesta chiar în justificarea

propriilor acțiuni. Agenți ai regimului sirian, cunoscuți sub denumirea generică de ,,trompete”,

creează și răspândesc un discurs de legitimare a revoluției siriene, prezentând fenomenul ca

fiind un proces cu un program bine stabilit din exterior, pus în practică de islamiști sub

diversele lor forme și orientări, și susținut puternic de state din regiune, cum ar fi, sigur,

Arabia Saudită, Qatarul sau Turcia. Se știe totodată, că în general, minoritățile sunt creatoare

de discurs puternic marcat confesional. S-ar părea că minoritățile siriene, după unii

comentatori, preferă o guvernare a minoritarilor, indiferent de orientarea confesională a

acestora, temându-se de regulile unei majorități sunite și, desigur, pe fondul unei experiențe

istorice în acest sens, negative, care merge în urmă până la vremea stăpânirii otomane.

Reprezentanți religioși ai minorității creștine, de pildă, evocă în termeni extrem de duri

posibilitatea unei ,,preluări a puterii de către suniți și a lor lege satanică” – citat închis. De

altfel, accentuarea caracterului profund confesional al unui stat sirian condus, eventual de

suniți, prin reprezentările lor politice cu cel mai mare potențial de amenințare, este vorba

despre mișcarea salafistă, dar și de frații musulmani, gratulate cu termenul de ,,hoarde

islamiste” sunt teme preferate de discursul oficial, însă discursul confesional sau accentuarea

acestei laturi religioase și confesionale nu este numai arma regimului. Voci ale opoziției, de

asemenea, au atras atenția asupra faptului că regimul Assad dorește fragmentarea Siriei și

crearea unui stat alauit după modelul deja verificat pe perioada prezenței franceze, cum am

menționat mai sus. Dacă regimul Assad denunță fără întrerupere intervențiile străine dinspre

puterile sunite din zonă și implicarea acestora cu combatanți în conflict, opoziția reclamă

ajutorul pe care Iranul și Hezbollahul, șiite, îl acordă neîncetat regimului. Pentru echilibrul

argumentației, ar trebui de asemenea menționat că rețeaua de putere din jurul președintelui

Assad, clădită pe interese economice, în primul rând, și interese de influență, desigur, adună în

jurul familiei prezidențiale nu numai elite ale minorității alauite, așa cum se acrezitează ideea

îndeobște, ci și elemente ale burgheziei creștine și de asemenea sunite din marile orașe ale

Siriei. De altfel, spun unii comentatori, așa se explică și faptul că revoluția siriană nu a debutat

12

în marile orașe, așa cum s-a întâmplat la Tunis, așa cum s-a întâmplat la Cairo, ci în zone mai

puțin favorizate economic. Sigur, cert este că, în momentul de față, forțele de opoziție par

dominate de o anumită orientare ideologică, sigur cea mai vizibilă este cea islamistă și, de

asemenea, este extrem de interesant că alte voci se aud tot mai greu din zona opoziției siriene,

sau sigur, dacă se aud nu știm exact ce grad de reprezentativitate au. Desigur, dincolo de

această discuție, s-o numim mai degrabă terminologică, pare tot mai limpede că ideea de

revoluție, în sensul de dicțional al termenului, a fost demult depășită în Siria, de chiar

evoluțiile de pe teren. Ceea ce a început ca o revoluție s-a transformat într-un context

complex, care particularizează, cum spuneam și mai înainte, situația din Siria, prin raportare

la alte evenimente revoluționare majore din regiune, într-un conflict armat. Însăși prezența

unor elemente străine, de o parte și de alta în mod egal, conferă procesului o complexitate care

depășește schema unei simple revoluții. Specialiști ai acestui spațiu au avertizat încă din

martie 2011 asupra faptului că militarizarea revoluției siriene este inevitabilă, prin

comparație cu ceea ce s-a întâmplat în Tunisia sau Egipt. Astfel, dacă am fi în situația de a face

o comparație cu celelalte două reovluții – egipteană și tunisiană – ar trebui să spunem că

aceste două țări au acumulat în timp, prin mișcări mai mult sau mai puțin de suprafață, un fel

de tensiune revoluționară și de o activitate, s-o numim a societății civile, atât cât se putea în

condițiile unor sisteme dictatoriale. În Siria în schimb, controlul regimului a fost atât de

puternic încât aceste inițiative și mișcări ale societății, s-o numim civile, au fost imediat

strivite, fără să se poată dezvolta, iar represiunea a fost și mai puternică în perioada care a

urmat imediat succesului mișcărilor revoluționare din Tunisia și Egipt. Putem, sigur, afirma că

represiunea a fost una continuă, în cazul Siriei, continuă și de tip preventiv, și nu a începtut

odată cu primele revolte ale tinerilor sirieni, ci cu mulți ani înainte. Mai mult, militarizarea

revoltei a fost întrucâtva inevitabilă și previzibilă, dată fiind particularitatea regimului sirian.

În Siria, ca și în Libia, de altfel, a existat o legătură organizată între instituția militară, aici sigur

incluzând și componentele sale de securitate, sau multiplele sale componente de securitate, și

familia conducătoare. Este de știut faptul că Hafez Al-Assad, tatăl actualului președinte, a

reformat și reformulat structura armatei siriene, pe baze confesionale, conferind comunității

alauite, al cărui membru era, desigur, un loc central în sistemul de securitate. Prin urmare, era

de așteptat ca în Siria, armata să se comporte altfel, adică mai violent decât în Tunisia și Egipt.

Este aproape imposibil de imaginat că armata siriană, profund atașată regimului, ar putea

renunța altfel decât în urma unei înfrângeri militare clare, pe teren. Credem că se poate afirma

13

că o prelungire a acestui conflict, cu aderențele lui regionale tot mai bine și evident conturate,

va avea drept consecință împlinirea, sau îndeplinirea, dacă vreți, a acestor predicții de tip

confesional. Așa cum spunea un mare lingvist, ,,dacă vrei ca un lucru să existe, da-i un nume și

el va exista”- parafrazând, dacă vrei să existe un conflict confesional, vorbește despre el atât de

mult, încât să creezi impresia că există. Mulțumesc!

Adrian Năstase: Mulțumesc foarte mult, doamna Sitaru, pentru aceste comentarii interesante

despre o dimensiune foarte compelxă a acestui conflict. Ați folosit în mai multe rânduri

formula de ,,grupul revoluționar”, ,,revoluția”, ,,opoziția”. Trebuie să recunosc că, dacă în

România termenul acesta a căpătat unele ambiguități, am impresia că în lumea arabă, mai ales

după Primăvara Arabă, apar, în legătură cu acest concept, foarte multe semne de întrebare,

pentru că nu mai este foarte clar dacă revoluția este determinată dinăuntru sau din afară, dacă

interesele sunt cele care până la urmă determină schimbările, sau sunt valorile cele care

impun aceste modificări. Am răsfoit între timp câteva pagini dintr-o carte pe care am publicat-

o mai demult, ,,România după Malta”, în care sunt cuprinse și conversațiile pe care le-am avut

ca ministru de externe cu Farouk Al-Shara, ministrul de externe, în 1991, în Siria, era în acea

perioadă, dar a fost o lungă perioadă de timp, și cu președintele Hafez Al-Assad. Sigur,

discuțiile atunci erau legate tot de zona arabă, dar în contextul conflictului dintre Irak și

Kuweit. Întâlnirile aveau loc în primele zile din ianuarie 1991, în încercarea de a opri

demararea operațiunilor militare în Kuweit, irakienii neacceptând să se retragă. Vă

reamintesc acele momente, unii dintre dumneavoastră le-ați trăit, le cunoașteți, încercarea de

a determina retragerea Irak-ului din teritoriul ocupat. Dar foarte interesante comentariile, în

special ale lui Farouk Al-Shara, unul dinre oamenii cu cea mai mare autoritate profesională în

zonă, într-o perioadă în care și alte țări aveau interese în legătură cu ceea ce se întâmpla acolo.

Se încheiase de câtăva vreme și conflictul dintre Iraq și Iran. Eu cred că încercarea de a

înțelege ceea ce se întâmplă în Siria, focalizând doar pe situația din Siria, duce inevitabil la un

eșec. Dacă nu încerci să înțelegi ce s-a întâmplat, de exemplu, și în relația dintre Siria și Liban,

să înțelegi evoluțiile din Liban, ce anume a dus la asasinarea lui Hariri, felul în care au evoluat

după aceea lucrurile și rolul unor țări, ca Arabia Saudită și altele, din punctul de vedere al

organizării regionale, sunt multe lucruri pe care le aflăm în acest timp, pentru noi erau mai

puțin evidente, este clar că fiul lui Assad este într-o anumită măsură și prizonierul unei echipe

formate anterior și care era pregătită undeva în zona fost-sovietică. Și, de aici, probabil că și

unele dintre operațiunile care nu pot fi clarificate ca sursă, ca intenție, ca decizie, inclusiv în

14

legătură cu atacurile și folosirea armelor chimice. Evident, Națiunile Unite, cu înțelepciunea

tradițională au spus: ,,da, a avut loc un atac cu arme chimice, dar nu putem să spunem cine l-a

lansat, atacul respectiv”. Tocmai asta era important. De aici, o mulțime de discuții, o mulțime

de speculații, cine controla zonele de unde au putut fi lansate rachetele și așa mai departe. Ne

îndreptăm spre acest moment al discuției noastre în care încercăm să vedem felul în care a

apărut un exit, felul în care a apărut o soluție alternativă, într-un moment destul de delicat în

care Statele Unite anunțaseră că războiul va începe luni, la ora 17, parlamentul nu era încă

hotărât, mai avea să se hotărască Putin, nu se știa exact unde anume, ce se va întâmpla după

bombardamentele efectuate cu drone, dar era deja un angajament intern destul de delicat.

Doamna Dobrescu o să aibă amabilitatea, după aceea, să ne spună câteva cuvinte despre una

dintre teoriile, doctrinele foarte interesante, doctrina Powell, în legătură cu felul în care poate

fi declanșată o operațiune militară, teoretic cel puțin. Dar, dincolo de toate aceste chestiuni,

observăm o poveste de geniu pe care au inventat-o juriștii, aceea a unui exit la o problemă

politică prin utilizarea unei convenții la care Siria nu era parte, dar în foarte mare grabă, cred

că în 15 septembrie, Siria dintr-o dată a descoperit că este în interesul său să devină parte la

Convenția privind armele chimice, convenție încheiată în 1993 și are, cred că vreo 133 de părți

contractante. Dintr-o dată, Siria a descoperit că poate să fie parte la această convenție și, ceea

ce este de asemenea, interesant, este că decizia Siriei de a deveni parte la convenție a fost luată

în baza principiului res inter alios acta, de către americani și de către ruși. Evident că știau

sirienii despre ce este vorba, dar din punct de vedere formal, sigur că mecanismele acestea au

fost extrem de itneresante.

Eu nu vreau să vă recomand un articol al lui Florentin Țuca, apărut în 19 septembrie, se

numește ,,Să bombardăm și dreptul: ori suntem golani, ori nu mai suntem!”. Un articol pe care

nu vi-l recomand dar dacă vreți să îl citiți, totuși, nu ar fi rău. Foarte interesant articolul. O

discuție despre legalitatea sau legitimitatea unui eventual atac, o analiză la limita teoriei

dreptului internațional, dar în zona filosofiei dreptului, mie mi s-a părut extrem de interesant,

dar intrăm deja pe teritoriul lui Radu Șerbănescu, un tânăr expert de la Ministerul de

Externe, care ne va vorbi despre dimensiunea juridică a acestui conflict, și după aceea sigur că

vom comenta mai mult pe aceste chestiuni. Vă rog, domnul Serbănescu.

Radu Șerbănescu: Mulțumesc, domnule profesor, pentru că m-ați invitat. Pentru început

permiteți-mi să spun că este o experiență deosebită pentru mine, este prima participare la un

15

astfel de eveniment de această parte a prezidiului, domnule ambasador, doamnă profesor, vă

mulțumesc și dumneavoastră pentru expunerile anterioare, au fost pentru mine învățăminte,

sunt chestiuni pe care nu le știam, chestiuni cu care nu lucrez. Domnule profesor, mulțumesc

pentru expunerea introductivă elocventă. Într-adevăr, eu voi aborda dimensiunea juridică a

acestui conflict, mai exact a evenimentelor recente. În acest sens voi aborda atacul de la 21

august, reacția comunității internaționale și, în ultima parte, consecințele juridice ale

demersului politic recent, și anume aderarea Siriei la Convenția privind armele chimice. Așa

cum bine știți, conform principalelor agenții de presă, la 21 august 2013, au avut loc în

suburbiile Damascului o serie de atacuri. Conform experților ONU, ulterior, s-a confirmat că

aceste atacuri au inclus folosirea armelor chimice, așa cum a spus și domnul profesor, nu știm

dacă acestea sunt atribuibile regimului aflat la putere sau opoziției. Statele Unite și Franța

susțin că au dovezi clare că regimul este autorul acestui atac. Pe de altă parte, Federația Rusă

susține că regimul nu ar fi avut un interes în desfășurarea unui astfel de atac.

Acum, analiza juridică asupra acestui aspect ar pleca de la situația în care regimului Assad i-ar

fi imputabil acest atac. Într-un astfel de caz, așa cum au spus și domnul profesor și doamna

profesor, avem un conflict armat intern, care este guvernat de anumite reguli ale dreptului

internațional umanitar. În cazul în care regimul Assad ar fi folosit arme chimice împotriva

propulației civile, ar fi încălcate mai multe reguli. O primă regulă ar fi cea cutumiară a

interzicerii folosirii armelor chimice. Într-adevăr, Siria, la momentul respectiv nu era parte la

Convenția privind folosirea armelor chimice dar, așa cum a spus Tribulanul Internațional

pentru Fosta Iugoslavie în cazul Tadić, în mod indubitabil s-a degajat consens în cadrul

comunității internaționale asupra principiului în conformitate cu care utilizarea armelor

chimice este interzisă inclusiv în conflictele armate interne. Mai mult decât atât, un atac chimic

împotriva populației civile încalcă principiul distincției. Principiul distincției, conform căruia

întotdeauna, în cadrul unui conflict, părțile trebuie să distingă între combatanți și civili.

Principiu considerat, în cuvintele Curții Internaționale de Justiție, intransgresibil al dreptului

internațional umanitar. În plus, utilizarea armelor chimice de către Siria ar încălca Protocolul

din 1925. Este un tratat multilateral privind interzicerea utilizării gazului asfixiant, a

otrăvurilor de gaz, la care Siria este parte. Dintr-o altă perspectivă, s-ar putea spune că ar fi

încălcată și Carta ONU. Carta ONU nu prevede explicit dispoziții privind folosirea armelor

chimice, acest lucru este cunoscut. Pe de altă parte, se poate spune că Siria ar fi încălcat scopul

și obiectul Cartei ONU. Toată lumea este familiară cu motivul de la care a plecat Carta ONU.

16

Statele membre spun, în preambulul Cartei, că sunt hotărâte să izbăvească generațiile viitoare

de flagelul războiului. Iar în articolul 1 al Cartei Onu se stabilește scopul acesteia, și anume

menținerea păcii și securității internaționale. Având în vedere posibilitatea confirmării că

regimul Assad ar fi fost autorul acestui atac, s-a analziat, în zilele următoare, posibilitatea unei

intervenții, reacție a comunității internaționale. Evident, în dreptul internațional, o astfel de

intervenție trebuie să respecte anumite condiții. O variantă ar fi fost autorizarea Consiliului de

Securitate. Conform Cartei ONU, mai exact a capitolului 7, Consiliul de Securitate poate adopta

rezoluții obligatorii prin care se autorizeză folosirea forței. În lipsa unei astfel de autorizații,

Statele Unite și Marea Britanie, de fapt Marea Britanie a fost cea care a venit cu propunerea de

a fundamenta o intervenție pe doctrina intervenției umanitare. Doctrina presupune o

intervenție armată fără autorizarea Consiliului de Securitate. Permiteți-mi să vă spun de unde

pleacă această docrină. Ea pleacă tocmai din Carta ONU, art. 2.4, care interzice folosirea forței.

Dar art. 2.4 din Carta ONU spune că forța este interzisă împotriva integrității teritoriale,

independenței politice sau în orice alt mod incompatibil cu prevederile Cartei. În doctrină s-a

interpretat această dispoziție în sensul că, dacă folosirea forței nu este împotriva integrității

teritoriale, nu este împotriva independenței politice sau împotriva scopurilor Cartei ONU,

atunci ar fi posibilă, ar fi permisă, chiar și fără autorizația Consiliului de Securitate. Acestui

argument i se opun jurisprudența Curții Internaționale de Justiție. Avem cazul Nicaragua,

activitățile armate pe teritoriul Congo, cazul platformelor petroliere și Avizul Consultativ

privind legalitatea folosirii armelor nucleare în care Curtea, în mod repetat, a intrepretat art.

2.4 în sens restrictiv, și anume că folosirea forței este interzisă indiferent de situație. Lăsând

de o parte autorizarea Consiliului de Securitate, de asemenea acestui argument i se opune și

practica statelor, conform Convenției de la Viena, din 1969, privind dreptul tratatelor, o regulă

de intrepretare a tratatelor, cum este și Carta ONU, este practica statelor. Or, avem două

situații anterioare, în 1999, invazia din Iugoslavia, și în 2003, invazia din Irak, cand reacția

comunității internaționale nu a fost în sensul de a conforma intervenția militară. Acestea ar fi

doar niște ipoteze juridice, niște justificări. Dar nu s-a ajuns la ele, deoarece, după cum

cunoașteți, dezvoltările politice au ușurat, dacă vreți, au fost un beneficiu pentru dreptul

internațional, pentru că nu s-a mai pus problema intervenției militare. Probabil elementul de

bază al acestei dezvoltări politice constituie depunerea de către Siria, la 14 septembrie 2013, a

instrumentului de aderare la Convenția privind armele chimice. Titlul complet este Convenția

privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării, folosirii armelor chimcie și distrugerea

17

acestora, semnată la Paris, la 13 ianuarie 1993. Conform clauzelor sale finale, Convenția va

deveni obligatorie, va intra în vigoare pentru Siria la 30 de zile de la depunerea instrumentului

de ratificare. Cu alte cuvinte, la 14 octombrie 2013. Din acest moment, Convenția este

obligatorie pentru Siria. Până la acest moment nu era. Decât eventuale reguli cutumiare. Dar

aceasta este o altă discuție.

În continuare voi încerca să vă prezint principalele obligații care decurg din această Convenție

pentru statele membre, implicit și pentru Siria, odată cu intrarea în vigoare. În primul rând,

scopul Convenției este stabilit în partea preambulară, și anume exprimă horărârea statelor

părți de a exclude complet întrebuințarea armelor chimice. Din acest scop, rezultă și obligațiile

generale prevăzute în primul articol al Convenției, și anume: statele membre se angajează să

nu folosească arme chimice, să nu dezvolte, să nu producă, să nu dobândească în alt mod sau

să stocheze, să conserve arme chimice. La fel, statele membre au obligația să nu transfere

indirect sau direct arme chimice altor state. În plus, tot în art. 1, Convenția stabilește obligația

statelor membre, de fapt angajamentul statelor membre de a distruge armele chimice pe care

le dețin în proprietate sau le posedă. În continuare, statele membre au o obligație ca în termen

de 30 de zile de la data la care Convenția a intrat în vigoare, să facă un număr de declarații.

Printre cele mai importante sunt să declare dacă dețin în proprietate sau posedă arme

chimice, să informeze asupra locului în care se găsesc acestea și să prezinte un plan propriu

pentru distrugerea acestora. Mai departe, Convenția adresează modalitatea de distrugere a

armelor chimice, și spune că statul membru trebuie să informeze în mod constant, anual mai

exact, asupra stadiului în care se află implementarea acestui plan. În plus, se fixează un termen

limită, mai exact 10 ani pentru distrugerea armelor chimice. La acest termen este permisă o

singură prelungire de 5 ani. Evident, asta nu oprește statele membre să implementeze planul

mai rapid. Este doar un termen-limită maxim. Mai departe, Convenția include și prevederi

privind utilizarea armelor chimice în scopuri pașnice și adoptarea, la nivel național, a unor

norme care să incrimineze eventuale încălcări ale Convenției. Deci, practic, să se stabilească,

ca o infacțiune, încălcarea regulilor din Convenție. Un alt element important stabilit de

Convenția privind armele chimice este fondarea Organizației pentru Interzicerea Armelor

Chimice. Practic, se creează o organizație internațională, cu organe proprii și personalitate

juridică proprie, care are ca atribuție principală verificarea internațională a respectării

Convenției. De aceea, printre atribuțiile organizației, este de a verifica, în mod constant, dacă

această Convenție este respectată. În orice moment, un stat parte poate cere investigarea

18

teritoriului unui alt stat parte pentru a identifica existența eventualelor arme chimice. În cazul

încălcării, sau posibilelor încălcări ale Convenției, Organizația creată prin acest tratat

internațional are posibilitatea de a adopta sancțiuni, măsuri pecuniare sau chiar

restricționarea unor drepturi sau privilegii pentru membrii săi iar, în cazurile cele mai grave,

poate sesiza Adunarea Generală a ONU sau Consiliul de Securitate. În clauzele finale, așa cum

am menționat anterior, Convenția prevede modalitatea de intrare in vigoare, modalitatea altor

state de a adera, durata valabiltiății Convenției, relația cu alte tratate și, evident, data, locul

semnării. În principal acestea ar fi obligațiile care ar decurge pentru statele părți, inclusiv

Siria, de la momentul intrării în vigoare. Cu siguranță, dacă aveți întrebări, doriți clarificări,

putem dezbate mai pe larg. Pentru moment, aceasta a fost intervenția mea, vă mulțumesc

pentru atenție.

Adrian Năstase: Mulțumesc foarte mult, domnule Radu Șerbănescu. Am fost aseară la stadion,

la meciul lui Dinamo. Dinamo a căștigat în sfârșit un meci de cupă, cu o echipă importantă din

Cluj, cu scorul de 4-0, folosind însă jucători foarte tineri, de 18 și 19 ani. Schimbarea de

generație prezintă o garanție că lucrurile vor merge mai bine și în fotbal, și nu numai.

Organizația despre care vorbea domnul Șerbănescu este foarte importantă, are sediul la Haga.

Vreau să vă reamintiți contextul în care s-a încheiat această Convenție, în 1993. Convenția

aceasta a fost foarte dificil de negociat pentru un motiv foarte simplu: țările care eventual

puteau produce, stoca arme chimice și care nu făceau parte din Clubul Nuclear, considerau că

au dreptul la arme care erau mult mai ieftine, tot atât de eficiente, sau chiar mai puțin

eficiente, cu efecte, cum spuneai tu? Care nu disting între combatanți și civili. La fel și armele

chimice. A fost o dezbatere destul de importantă, peentru că și în zona Orientului, unde există

un stat care are armament nuclear, unele dintre țările arabe au considerat că nu este cazul să

devină părți la această Convenție. Problema aceasta s-a pus și pentru România, de altfel, la

începutul anilor ’90. Erau întrebări numeroase atunci, dacă România are armament chimic sau

nu.

În 1993, lucrurile s-au calmat, jocurile erau deja făcute și în Europa, și nu numai, și s-a putut

încheia această Convenție care, în mod evident, are un rol important în plan internațional, dar

sigur, ea lasă totuși un monopol pentru arme de distrugere în masă pentru țările care au

armament nuclear. Asta era de fapt discuția centrală și în Siria, pentru aceste motive a refuzat

să semneze Convenția și să devină parte la acest mecanism de la Haga. În noua situație, în care

19

avea de ales între drone și Convenția privind armele chimice, Siria a ales Convenția. Deci sigur,

este un lucru foarte bun și în felul ăsta a apărut și un exit posibil, important pentru Statele

Unite care se angajaseră foarte puternic în această chestiune, fără să se simtă un sprijin din

partea unor aliați tradiționali. Marea Britanie, care în Parlament nu a reușit să obțină

aprobare, la nivelul NATO, la fel, destul de multe rezerve, și așa mai departe. Franța, care a

reproșat întotdeauna Siriei distrugerea echilibrului din Liban, evident că, de data aceasta, în

mod paradoxal, a fost mai aproape de Statele Unite, decât de alte țări din Europa Occidentală.

Acestea au fost expunerile care au fost pregătite pentru astăzi. Avem trei sferturi de oră, să

spunem, jumătate de oră, trei sferturi de oră, pentru întrebări și comentarii. Cine dorește să

înceapă? Vă rog. Să mă iertață că nu stabilesc așa o ordine de precădere, în mod tradițional,

luăm întrebările de la stânga la dreapta.

Eugen Zainea : Cred că, de fapt chiar domnul prim-ministru a făcut precizarea asta, că ar fi o

greșeală să privim numai la Siria ca să înțelegem ce se întâmplă acolo, și că trebuie să ne uităm

în context, în general. Și eu mă duc puțin în urmă, pentru că nu putem să înțelegem ce se

întâmplă nu numai în Siria, dar și așa numita Primăvară Arabă, de care foarte bine zicea

domnul ambasador că nu prea a fost primăvară, iar arabă nici măcar atât. Eu mă întorc în

urmă, în 1998, când a fost publicată Declarația de principii privind noul secol. Nu vă mai

amintesc fiindcă bănuiesc că marea majoritate știu despre ce era vorba în Declarația aceea de

principii. Mai interesant este însă, că vreau să fac referire la niște lucruri, la o cronologie.

Aflăm dintr-o participare a unui om cu un nume care are o oarecare relevanță și pentru

România, de vreun an de zile, generalul Wesley Clark, care a și fost comandantul și care știe

mai multe despre intervențiile astea umanitare la care se referea tânărul coleg de la Ministerul

de Externe, pentru că a fost comandantul forțelor NATO în Kosovo, în timpul celor 78 de zile

de bombardamente. La o participare la o întâlnire cu niște ofițeri, la un club select din

California, care a fost înregistrată video și a fost transmisă de Fora TV, în 2007, înregistrare

care poate fi vizionată de oricine, el spune un lucru: în 1991, domnul Paul Wolfowitz a făcut

mărturisirea că Statele Unite trebuie să termine, într-un interval de 5 sau 10 ani, îl citez din

memorie: ,,trebuie să termine cu aceste regimuri din țările arabe rămase din perioada

sovietică” și cita „Iran, Irak, Siria”, deci în 5-10 ani, până când ar putea să revină în prim-plan o

nouă putere sau o putere care să revină în prim-plan și să amenințe superioritatea SUA.

Același general și în același interviu spunea că, în 2001, la câteva zile după atacurile de la 11

20

septembrie, a fost invitat la Departamentul Apărării, la conducere, la etajele superioare și în

momentul în care se pregătea să plece, a fost oprit de un fost colaborator care lucra la

Serviciile de Planificare ale Departamentului Apărării, care l-a invitat puțin la el și, în discuția

aceea, i-a spus, și iarăși, figurează pe înregistrarea video din 2007 această declarație, i-a spus

că lucrurile sunt foarte grave, fiindcă conducerea e hotărâtă ca în următorii 5 ani de zile să

distrugă 7 țări. Deci, e declarația generalului Wesley Clark, care, dacă nu mă înșeală memoria,

e consilier special, al domnului prim-ministru Victor Ponta. Și cita: ce e foarte interesant e că

pe lista asta nu figura nici Afghanistanul, la vremea aia, desi era după 11 septembrie, nici

Pakistanul, dar figurau Libia, Siria, Irak, Iran, Somalia, Yemen. Acum, dacă ne aducem aminte

de anul 2001 și ne uităm pe hartă, vedem că o parte din țările astea au fost rezolvate între

timp și, în plus, a mai fost rezolvată o țară care nu figura pe listă, Afghanistanul și e oarecum

rezolvat și Pakistanul. Deci, sunt niște lucruri foarte interesante la care trebuie să medităm.

Ajung în anul 2003, un colonel în rezervă, Thomas Barnett, profesor la Academia Navală a

SUA, a publicat un articol foarte interesant, ce e interesant e că l-a publicat într-o revistă de

mondenități, în Esquire, inițial. Așa se face lansarea la apă, în care spune că el a făcut parte

dintr-un colectiv care a gândit în Statele Unite, viitorul dezvoltării lumii pe baza resurselor

energetice ale Asiei. De ce numai ale Asiei? Este o întrebare la care poate că ar fi bine să

răspundă cineva. Ce e foarte interesant este că el își începe articolul acesta cu un decalog, un

decalog care pornește de la faptul că piața mondială are resurse de energie dar, din tot acest

decalog, ce-a de-a zecea poruncă, era că nimic nu se poate revolva fără US Navy. US Navy a fost

implicată în rezolvarea țărilor de pe lista domnului Donald Rumsfeld din 2001, pe care ne-o

cita domnul general Wesley Clark. În sfârșit, cele mai semnificative lucruri mi se par

următoarele: în 2006, se întâmplă două lucruri: în iunie, lt.col. în rezervă Ralf Peters, tot de la

Academia Navală, publică, de data aceasta în Armed Fources Journal, un articol, ,,Frontierele

însângerate”, în care face o constatare corectă, că frontierele au fost trasate de puterile

coloniale cam arbitrar. Lucru adevărat. Dacă te uiți pe harta Africii, vezi că sunt frontiere de

mii de kilometri care sunt trasate, efectiv cu linia. Dar ajunge la concluzia că trebuie

modificate. El publică și o hartă. O hartă în care umblă pe frontierele a vreo 12 state, inclusiv

pe frontiera Turciei, și creează niște state noi, pe lângă state care sunt aproape desființate,

creează Kurdistranul liber, creează Balochistanul liber, împarte Arabia Saudită în trei, apare

un stat foarte interesant, Statul Arab Șiit, pe care îl decupează pe conturul Golfului Persic,

toate zonele de coastă, bogate în rezerve de țiței din Arabia Saudită și din Iran, se creează un

21

stat sfânt, care să cuprindă Mecca și Medina, iar Arabia Saudită rămâne numai cu un stat șiit.

V-am spus, se creează Balochistanul prin răpirea unor teritorii din Pakistan, din Iran, e o listă

întreagă. Harta există, pot să o pun la dispoziția oricui. Asta se întâmpla pe 20 iunie. A existat

în anul acela invazia de mari dimensiuni a Israelului în sudul Libanului, care s-a soldat cu

singura înfrângere a armatei israeliene în cei 65 de ani de existență a statului Israel.

Condoleezza Rice face o vizită în zonă, și în Israel și lansează un concept foarte interesant,

conceptul haosului constructiv. Teoretizează pe tema asta când de întoarce la Washington, pe

21 iulie, deci cu o lună înainte, domnul Peters produsese această hartă. Acum, dacă ne uităm ce

s-a întâmplat în lumea arabă, e clar că e haos. Constructiv rămâne de analizat dacă este, dar

haos este. Cât de consructiv este și în beneficiul cui, e mai greu de spus. Un profesor american

de istorie, de la Universitatea din California, atrăgea atenția că acest concept al Condoleezzei

Rice vine dintr-un concept mai vechi al economistului Schumpeter care, cu 50 de ani înainte se

referise la distrugerea creatoare, respectiv la capacitatea capitalismului de a distruge relațiile

existente înaintea lui, și de a crea pe ele un alt sistem care să îi fie benefic. Până acum, haosul

și ditrugerea în lumea arabă sunt foarte evidente, dar ele nu sunt deloc nisi constructive și nici

creatoare. Nu vreau să va rețin mai mult atenția, am documentație mult mai multă, cei care

sunt doritori, putem să discutăm după.

Adrian Năstase: Mulțumesc foarte mult! E foarte interesant cum ne putem, în final, gândi la

concluzii, nu încă la această dezbatere, dar în general, pornind de la fapte, sau de la opinii.

Lumea politică sau zonele de doctrină în Statele Unite sunt atât de diverse, dacă pornești pe o

singură filieră, riști să ajungi la concluzii greșite. Aduceți-vă aminte dezbaterea din campania

electorală americană, de la prezidențiale. Aborbdarea republicană, pe de-o parte, care cerea

bombardarea și invadarea Iranului imediat, și abordarea democraților, cu un alt punct de

vedere. Condoleezza Rice, ați menționat-o, care spunea că Statele Unite nu mai trebuie să

reprezinte ,,pompierul de serviciu”, o țară unde suni la 911 ca să vină pompierii să stingă

incendiile undeva în lume. Sunt, pe de altă parte, vulturii și cei extrem de duri în abordare, ulii

de fapt, care sigur că schimbă complet paradigma în momentul în care ajung la putere. Dar,

chiar în condiții de acest gen, în echipele prezidențiale apar abordări diverse. De aceea, în

analizele noastre, și eu cred că fiecare dintre noi am simțit uneori tentația de a ne justifica

anumite concluzii selectând o parte din argumentația din doctrină sau din zonele politice,

trebuie să ținem seama de această diversitate extraordinară.

22

Am scris o carte, unii dintre dumneavostră o știu, ,,Lumea, americanii și noi”. Într-un fel, eu am

căutat diverse surse, am găsit diverse comentarii, o diversitate extraordinară. Și, uneori, îți pui

întrebarea: ,,Cum reușesc, de fapt, să se descurce cei de la Casa Albă?”. Am menționat acest

articol al lui Kaplan cu – să spunem – seria de întrebări legate de modificarea de target a lui

Kerry, de la Asia, care fusese punctul de interes maxim pentru Hillary Clinton, în politica

externă, și mergea foarte des acolo, după cum vă aduceți aminte, la zona Orientului Mijlociu.

Până la urmă este vorba de același președinte, dar o schimbare, până la urmă, de orientare

politică, bazată fără îndoială pe niște concluzii ale unor think-tank-uri, pe o modificare internă.

Sigur, zona și perioada lui Paul Wolfowitz și Rumsfeld, care, într-un fel, marcau președinția lui

Bush, și tatăl și fiul (până la urmă Rumsfeld a lucrat cu amândoi), pornea de la alte

considerente. Vedeți cum, în mod paradoxal, discutând despre Siria, ajungem să vorbim mai

mult despre Statele Unite. Ceea ce, sigur, este tentația noastră, fiind mai apopiați ca valori,

mentalitate, este mai ușor să citim despre America și ce face America în Siria, decât să

încercăm să înțelegem ce se întâmplă de fapt în Siria, și dacă acolo este o revoluție, sau pur și

simplu este o bătălie pentru putere, cum ar fi spus Wagner în ,,Inelul nibelungilor”. Dar, mă

opresc cu comentariile mele intermediare. Aș vrea să dau cuvântul invitaților noștri care

cunosc zona mai bine decât noi, însă, comentarii scurte, da?

Neidentificat: Aș dori să spun pe scurt despre respectul pentru dumneavoastră, domnul

Turbăceanu, și domnișoara Laura și domnul Radu, pentru expuneri. În lumea arabă, am să vă

spun pe scurt, din păcate, de 50-60 de ani se schimbă calarețul la noi. Cum ați spus

dumneavoastră, că în loc să vorbim de Siria, vorbim de americani. Este noul călăreț al nostru

din Orient. Noi am mers primii 60 de ani după așa-zisa revoluție arabă mare, dar nu era

revoluția arabă mare în anii ’20, era revoluția francezo-britanică mare. Ca urmare, ei ne-au

implantat un stat nou, în defavoarea poporului palestinian. Aici vreau să explic că în Carta

ONU scrie clar că popoarele care au ieșit de sub ocupația otomană au dreptul la independență.

Marea Britanie, prin această Cartă, a schimbat din ocupație în mandat. Noi, acum, asistăm

după aproape 60 de ani la așa-zisa primăvara arabă, dar este o primăvară occidentală cu brio.

De ce? Pentru că nu are nicio legătură cu noi, decât cu lumea arabă împotriva acelorași lideri

care au fost puși în anii ’20, în urma revoluției Marii Britanii și a Franței. Acești lideri care au

determinat lumea arabă să ajungă actualmente să avem aproape 70 de milioane de analfabeți,

avem oameni nemulțumiți pentru că acest lider a fost pentru a pune omul potrivit în locul

nepotrivit, ceea ce dovedește că 70 de milioane reprezintă rezultatul acestei guvernări

23

neadecvate. Revolta mare occidentală cu brio a venit să profite de toate nemulțumirile

oamenilor, pentru a spune primăvara arabă, pentru a-și bate joc de oamenii care sunt acolo.

Cum am spus, e timpul să se schimbe călărețul în Orientul Mijlociu.

Cum ați spus dumneavoastră, domnule Adrian Năstase, lumea după Yalta, nu mai este acum

după Malta. După Yalta au intrat 4 puteri, au ieșit 2 dușmani, a rezultat Războiul Rece. După

Malta - vreau să vă spun că noi înțelegem mesajul dumneavoastră și vă mulțumesc – au intrat

cei doi dușmani și au iesit doi asociați, ceea ce dovedește că, în Siria, nu se caută interesele

poporului sirian, ci interesele privind resursele de gaze, conducta care vine din Qatar, din

Siria, către Europa, dar noi nu avem voie să comunicăm ca vecini și să schimbăm totul între

noi, ceea ce aduce la neliniștea noastră. Al treilea element – cu care vreau să închei – noi, din

anii ’20, am constatat o violare a Cărții ONU, prin crearea unui stat israelian în defavoarrea

poporului palestinian care, în cadrul aceleiași decizii, nr. 181. alin. 1, arată clar că trebuie să

existe două state unul lângă altul, să comunice economic și să fie vecini, sau să existe un stat

democratic. Atunci a fost violată această decizie și Carta ONU, prin crearea unui stat și alt

popor să fie străin de statul lui și de pământul lui originar, cum a spus domnul Turbăceanu.

Am să închei. Acum noi avem o problemă, cum a spus domnul Radu de la Externe, Carta ONU

permite sau nu permite, există în Carta ONU independență, suveranitate și legitimitate a unui

popor, care revin poporului respectiv, din țara respectivă. Pentru orice violare a

independenței oricărei țări din lume, ONU are dreptul de a interveni, prin forță, prin embargo

economic și așa mai departe. Noi, avem probleme în Orient pentru că există o violare a legii

internaționale, care nu a fost respectată nici în 2003, nici în anii ’20, nici acum când sunt în

fața dumneavoastră. Vă propun ca, în viitor, domnule Adrian Năstase, să mai discutăm pentru

o eventuală invitare a unor personalități din Orientul Mijlociu, pentru a discuta direct despre

procesul păcii care, în loc de a fi procesul păcii a fost procesul pentru război în Orientul

Mijlociu, care a adus oamenii în pragul disperării în Siria, în Tunisia, în Algeria, în Marakech.

Peste tot în Orientul Mijlociu oamenii au crezut în pacea care va veni în Orientul Mijlociu, dar

s-au trezit că acest vis nu mai există, pentru că există un proiect de război în Orientul Mijlociu.

Vă mulțumesc!

Adrian Năstase: Mulțumesc și eu! Vă rog să fiți de acord să dam cuvântul mai întâi celor care

cunosc bine zona și care pot să adauge, poate, niște infomații pe care noi nu le avem, și să ne

ajute să înțelegem mai bine anumite aspecte.

24

Lazkin Goran: Bună ziua! Vă mulțumesc! Este prima dezbatere la acest nivel în România. Eu

sunt Lazkin Goran, sunt președintele Consiliului Național Kurd în România, și vice-

președintele Forumului Democrat Sirian din România. Am și eu câteva nelămuriri, ca orice

cetățean român din România. România este membru al Clubului Prietenii Siriei, ceea ce

înseamnă că recunoaște opoziția siriană. În același timp, dați-mi voie să citesc o declarație a

domnului președinte Băsescu, acesta declară, pe data de 30 august 2013, că România exlude

orice fel de relație cu un stat care utilizează arme toxice dar, în același timp, cu toții am văzut

un avion cu ajutoare care a plecat din București spre Damasc, aceste ajutoare au fost date

regimului sirian. Acesta este prima întrebare. A doua întrebare, vreau să vă întreb de ce statul

român, în special Ministerul de Externe, nu a făcut nicio invitație pentru opozanții sirieni?

Domnule profesor Adrian Năstase, o întrebare pentru dumneavoastră, acum: dumneavoastră

ca partid, de ce nu l-ați invitat? Din partea partidelor politice. A treia întrebare: domnul Victor

Ponta, prim-ministrul României, a spus într-o declarație că România a avut foarte mult

probleme cu Siria? Ce trebuie să facem ca să vorbească România? Să moară încă 200 de mii de

oameni? și, ultima întrebare: cum vedeți dumneavoastră rezolvarea acestui conflict? Vă

mulțumesc!

Adrian Năstase: Vă mulțumesc foarte mult! Noi din nefericire, nu reprezentăm Guvernul

României. Cred că domnul Turbăceanu ar dori să fie ministru, doamna Sitaru sunt convins că

ar merita să fie ministru, iar domnul Șerbănescu și-ar dori foarte tare. Probabil că, în timp, va

urma o reacție a lui Bogdan Aurescu, care a fost consilierul domnului ministru pentru o

anumită perioadă de timp. Deci, nu pot să vă răspund în numele Guvernului. România are o

situație destul de complciată și nu poate să ia inițiative – asta e o opinie personală – înainte ca

anumite aspecte să fie clarificate la nivelul comuniății internaționale. Și asta este, de fapt ceea

ce a spus și Traian Băsescu, și ceea ce au spus și cei de la Guvern. Sigur că toată lumea

urmărește cu atenție și chiar cu o anumită nervozitate faptul că nu se pot găsi imediat soluții,

mai ales când apar probleme umanitare de acest gen. Din punctul de vedere al ajutoarelor

umanitare, aceasta a fost politica Românei dintotdeauna, de a ajuta populația în anumite zone,

indiferent de felul în care putem califica situația din zonele respective, fie că este vorba de

cutremure naturale sau politice, fie că este vorba de diverse accidente masive și cu efecte

foarte largi. Iar domnul Turbăceanu îmi suflă, și are dreptate, există și o comunitate

25

românească importantă care, în mod evident are nevoie de un suport din partea statului

român.

În ceea ce privește invitațiile, vă dau o veste foarte rea, din partea partidului, eu nu sunt

membru de partid și nu pot răspunde în numele partidului. Sigur că este o chestiune extrem

de delicată, pe care fiecare o poate judeca într-un fel sau altul. Poate datorită timpului, poate

datorită felului în care au evolut lucrurile după anul 2000, România – discutând acum foarte

serios – s-a orientat mai mult, inclusiv la nivelul partidelor politice, spre zona Occidentală. Și

contactele la nivel de partid au fost foarte puține în zona arabă, ceea ce nu cred că a fost bine.

Pe de altă parte, invitații care să aibă o anumită semnificație către o grupare care are opțiuni

politice și scopuri politice, din România, nu poate să vină de la un partid, ci trebuie să vină de

la guvern. În ceea ce privește invitațiile de la domnul Ponta, sunt convins că îi veți adresa

această întrebare direct, sau cei care pot să îi transmită un anumit mesaj, în funcție de evoluția

evenimentelor, va răspunde. Ceea ce noi încercăm să facem aici este, nu atât să răspundem

noi la întrebări, cât să punem noi întrebări, pentru a înțelege ce se întâmplă în Siria. Eu, ca să

vă spun foarte sincer, citind dosare întregi de documente, de materiale, de analize, încă nu am

o idee și o imagine extrem de clare despre cine cu cine se bate acolo și de ce, pentru a

simplifica puțin și pentru a vorbi mai puțin academic. Or, noi încercăm aici să facem exact

acest lucru. Americanii ar spune că bătăliile au loc prin proxy, prin intermediari. Poate da,

poate nu. Poate este vorba de interesele interne, sau sunt operațiuni de genul celor care s-au

întâmplat de curând în Kenya. În sensul că este vorba de o operațiune care trebuie să susțină

sau să elimine un alt tip de acțiune în altă parte, cu niște persoane care eventual erau strânse

din mai multe zone. De aceea, eu cred că, pentru noi, și este ceea ce noi încercăm să facem la

Fundație, să aducem cât mai multe persoane cu expertiză în domeniul respectiv și să

transferăm cunoștințele respective spre cât mai multe persoane care vor putea, după aceea, să

gândească soluții alternative, opțiuni, acesta este scopul acestor dezbateri. Alftel, dacă am

merita, dar nu merităm, am fi noi la guvern, și cei de la guvern ar fi aici în locul nostru, pentru

a discuta despre astfel de subiect.

Neidentificat: Nimeni nu e de acord să îi fie casa bombardată și un război în Siria înseamnă că

distruge ceea ce a rămas. Nu avem altă alternativă. A zis colegul Ahmed o vorbă foarte bună, că

noi nu mai avem încredere în această democrație despre care se vorbește. Acesta este un

măcel. Deci, noi nu mai avem nicio speranță despre democrația despre care se vorbește în

26

Occident. Situația Siriei este una disperată. Peste 200 de mii de morți, peste 6 milioane de

refugiați, dintre care 1 milion și ceva sunt copii. Toata lumea se uită, dar nimic. Mulțumesc!

Adrian Năstase: Vă mulțumesc foarte mult! Vă rog!

Neidentificat: Bună seara! Mă bucur să mă aflu printre voi. Sunt sirian, am trăit cu sirienii, am

trăit și cu guvernul sirian, am lucrat cu guvernul sirian, am fost împotriva lui, am luptat

împotriva lui, am făcut revoluție asupra lui, înainte de revoluție cu 10 ani, am fost bombardat

de două ori în Siria. Dar trebuie să spun adevărul, ce se întâmpla în Siria. Când a început

revoluția, a început revoluția adevărată. Au ieșit și creștinii și alauiții, și din Qardaha, din

orașul președintelui, au ieșit revoluționari și sunt în pușcărie acum. Eu sunt vecin cu

președintele, am ieșit și eu împotriva lui. Toți oamenii au ieșit. Dar el a forțat pentru a folosi

această revoluție ca armă. Și această forță a căștigat-o el pentru că revoluționarii nu au

experiență politică. Ceea ce a reușit guvernul a fost să ducă această revoluție pașnică spre

înarmare, și asta a fost pierderea revoluției. Altfel, revoluția era reușită, Siria era democrată

din 2012. Din cauza acestui armament, au venit aceste arme ale religiilor: arme șiite, arme

islamice și arme din Jihad. și acum Siria este hotelul pentru toți ,,jihadienii” din lume. Dar asta

nu include faptul că și guvernul i-a ajutat la aceasta. Irak a ajutat la această situație, Iran a

ajutat la această situație. Când primii luptători ,,jihadieni” au intrat în Siria, aceştia au venit din

pușcărie din Irak. Au venit cu ajutorul iranienilor în Siria, și după, au început să vină cu

ajutorul Rusiei în Siria. După părerea mea, am ajuns la concluzia că Siria vrea sa fie o zonă

așezată de noi, și să scape de multe balamucuri din lume, cum este Al-Qaeda, cum este

Hezbollah. Iran merge la tratative, și toate se luptă în Siria. Revoluția a fugit din mâna noastră.

Noi nu mai avem revoluție. Guvernul a vândut țara. Noi suntem fără ajutor. Asta e cu adevărat

Siria.

Eu sunt revoluționar care am pledat pentru democrație, pledez pentru divizarea Siriei în mai

multe țări. Îmi este frică de masacru în viitor, îmi este frică de masacru asupra mea, pentru că

sunt creștin, cu toate că am trăit între islamici, am fost singurul creștin într-o școală islamică,

am luat toate voturile lor, am fost foarte agrreat de ei, dar acum situația s-a schimbat din cauza

acestei răzbunări. Este periculos pentru Siria să revină întreagă.

Eu sunt revoluționar și pledez pentru revoluție și mi-am sacrificat toată viața pentru

schimbarea dictatorială. Pledez pentru ca Siria să devină stat federal, așa cum există și în

27

Germania și în America. Nu am nimic împotriva insitituirii unui regim federal pentru a scăpa

de masacre și sacrificii. Asta e pe scurt. Îmi cer scuze și vă mulțumesc mult!

Adrian Năstase: Vă mulțumesc pentru aceste precizări. Eu cred că avem nevoie de acest tip

de informații și de evaluări care vin din partea unor oameni care au trăit, trăiesc, cunosc zona

respectivă, și pot să ne explice esența unui fenomen care, pentru noi, este mai îndepărtat, este

mai puțin accesibil. Te rog pe tine să contuinui.

Neidentificat: Vă mulțumesc! Domnule președinte, onorat auditoriu și în special ante-

vorbitorii mei care sunt localnici, recent m-am întors dintr-o experiență în Liban, am locuit

acolo o lună de zile, chiar în Beirut. Am stat în zona de graniță între zona șiită și zonele sunite,

care reprezintă, de fapt, toate zonele de câmpie, până la marea Beirutului. La începutul lunii

august, pe data de 15, a existat o bombă, în zona Rouais. Aceasta reprezintă o zonă foarte

puternică pentru Hezbollah, chiar acolo este sediul secretarului general Al-Nasrallah, zonă în

care au murit 30 de oameni, 250 de răniți, iar Nasrallah, în acea seară, a ieșit pe posturile

publice și a spus că această bombă, această intervenție, este de fapt una externă, a acuzat în

continuare Sionul și partenerul lui american, iar ca un fel de răspuns, după 8 zile, pe data de

23 august, chiar într-o vineri, în Tripoli, la moscheea Al-Salaam, doi lideri importanți ai

mișcării salafite și sunite au ținut un discurs politico-religios împotriva șiiților, iar la ora 13.15,

două mașini încărcate cu 140 kg de C4 au explodat, cauzând moartea a 50 de oameni, peste

500 de răniți, și distrugerea unui cartier întreg. Aceasta să spun că reprezintă speța. Însă,

amplitudinea este, de fapt, mult mai mare. În prezent, în Liban, mediul politic este ca o plagă

împotriva mediului de securitate și, implicit a armatei. În prezent, parlamentul libanez nu a

fost în stare să construiască o nouă lege electorală care să cheme cetățenii la voturi, să

valideze și să aleagă un nou parlament, Marele Stat Major și La Direction Générale de Securité

Libanaise sunt pur și simplu paralizate. Forțele de ordine și unitățile de elită sunt pur și

simplu masacrate de acest conflict între șiiți și suniți și nu există logistica negesară, nu există

recrutări și, în special, nu există sprijin pecuniar din partea guvernului sau din alte zone. Ați

spus, dacă e o soluție pentru acest conflcit din Siria. Dacă e să înțelegem, până la urmă, că între

Siria și Israel a existat acea înțelegere amicală, prin care Siria reprezintă, de fapt, un axis mundi

în toată această zonă conflictuală, iar dacă Siria va cădea – ceea ce este, într-un fel inevitabil,

având în vedere prognosticurile – următorul conflict în acea zonă va fi între Turcia, deoarece

premierul Erdogan, cu această nouă ideologie neo-otomanică, pentru zona balcanică și, în

28

special pentru zona Orientului Mijlociu, va duce în conflict implicit Iranul, un conflict între

suniți și șiiți, care au fost de-a lungul istoriei, chiar din perioada șahilor și a sultanilor otomani,

și, în special împotriva Israelului. Deci, oricum am da-o, tot cade. Însă, în Liban, am cunoscut

un egiptean care îmi este foarte bun prieten, și mi-a spus următorul lucru – o vorbă foarte

populară la ei: ,,Eu și cu fratele meu, dacă e, luptăm împotriva vărului meu. Însă, eu mă aliez cu

vărul meu, dacă e, și lupt împotriva vecinului meu.” Cam atât am avut să să spun.

Adrian Năstase: Vă mulțumesc foarte mult! Mă bucur să constat că există genul acesta de

experiențe și un nou val de cunoaștere. Libanul este o țară care a fost, la un moment dat, și ea

un poligon de încercare. Se dezvoltase prea mult în ambianța respectivă și, pe de altă parte,

Siria, la un moment dat, a dorit să își extragă o parte din nevoia de resurse, mai ales la nivelul

armatei, din zona libaneză. Dar, sigur acestea sunt lucruri pe care mulți dintre dumneavoastră

le cunoașteți foarte bine și nu are rost să le discutăm acum.

Ceea ce constat este că, într-adevăr, pe de-o parte, avem posibilitatea să înțelegem mai bine ce

se întâmplă în mod real în interiorul Siriei, să înțelegem liniile de fractură, liniile tradiționale -

și poate discutăm odată despre șiiți și suniți și despre diferențele care au creat și creează

această ruptură și aceste conflicte care, iată, izbucnesc în diferite zone în Orient - și, revenind,

cred că este important să vedem lucrurile astea, dar și zona ca atare. Nu putem să analizăm

ceea ce se întâmplă în Siria uitându-ne numai la ceea ce se întâmplă în Siria. Este important să

înțelegem cadrul geostrategic în care funcționează, de fapt, toate aceste lucruri.

Doamna Dobrescu vrea să ne prezinte, pe scurt, un material pe care îl aveți disponibil, dacă nu

mă înșel, și cred că este foarte interesant pentru că el prezintă, de data aceasta, punctul de

vedere al încercărilor americane de a găsi o formulă de justificare a unei eventuale reacții

externe față de unele dintre evoluțiile interne din Siria. Vă invit să o ascultăm câteva momente,

pentru a ne prezenta aceste lucruri.

Smaranda Dobrescu: Vă mulțumesc foarte mult, domnul președinte! Onorat auditoriu, aș

vrea să vă reamintesc că în 1990, Collin Powell a fost acela care a simțit nevoia unei

obiectivizări, a găsirii unor criterii care să aprobe sau să dezaprobe o intervenție militară.

Poate că a fost o teorie, poate că nu au pus-o întotdeauna în aplicare, dacă ne gândim la

intervenția din Irak, dar a fost considerată foarte bună la ora aceea și s-a transformat în timp,

în 20 de ani, s-a transformat în ceea ce se cheamă doctrina Powell. Ce înseamnă ea? Înseamnă

un set de 8 întrebări la care, dacă răspund administrația, oamenii decidenți, jurnaliștii, opinia

29

publică, dacă se răspunde la toate cele 8 cu ,,da”, atunci se justifică intervenția militară. Cu

ajutorul lui Steven Wolf, profesor de Afaceri Internaționale la Harvard, am încercat să dau și

eu niște răspunsuri pe analiza făcută de dumnealui, domnul profesor Wolf. Nu am să detaliez

răspunsurile, să nu dureze prea mult, doar la 3, care mi s-au părut mai importante, dar voi citi

toate cele 8 întrebări-criterii de evaluare.

Prima: Este amenințat vreun interes național de securitate? Vorbim din punctul de vedere al

posibilului atacator, al Statelor Unite.

A doua: Avem noi un obiectiv clar de atins printr-o posibilă intervenție militară?

A treia întrebare: Au fost analizate complet și cinstit riscurile și costurile? Aici îmi permit să fac

o analiză că da, într-adevăr, administrația trebuie creditată că a făcut o analiză justă a

costurilor și a riscurilor.

A patra întrebare-criteriu: Au fost epuizate toate celelalte politici non-violente? Vorbim de

diplomație aici.

A cincea întrebare: Există o strategie plauzibilă de ieșire, care să evite complicații fără sfârșit? Și

aici îmi permit un mic răspuns: nu, după câte știu. Barack Obama, John Kerry și alții par să

recunoască pericolul unei lipse aici, astfel că strategia lor de ieșire constă în limitarea

atacurilor aeriene și a rachetelor de croazieră și, poate, un ajutor amplificat dat rebelilor. Cu

alte cuvinte, ei preconizează să nu meargă prea departe cu aceste intenții. Dar tot la fel de bine

se poate înțelege că intervenția nu va fi prea eficientă și încă va persista pericolul unei pante

alunecoase. Dacă acțiunea anvizajată acum nu își va îndeplini scopul, atunci care e rostul ei?

Dacă credibilitatea este problema, atunci nu se gândește, oare, nimeni, la cazul în care Statele

Unite pornesc acțiunea, iar Assad nu se apără?

A șasea întrebare: Consecințele acțiunii noastre au fost complet luate în considerare? Și aici aș

detalia puțin. Este greu de presupus că s-a făcut. Pedepsirea forțelor lui Assad pentru

depășirea liniei roșii de folosire a armelor chimice pare un obiectiv minor. Dar acțiunea

militară poate da jos guvernul, aducând Siria în postura unui stat eșuat, alimentând o mică

luptă între competitorii etnici, sectari și grupuri extremiste, creând o ocazie ideală pentru

ajutorarea și instruirea la sol a jihadiștilor. S-ar putea descuraja forțe moderate, care în

prezent sunt în creștere în Iran? Să ia orice șansă la o înțelegere diplomatică cu ei? Ceea ce ar

fi de departe cel mai important scop. Dar să se reîntărească dorința Iranului pentru acțiuni pe

30

cont propriu? Există vreo evidență că Obama, Kerry, Rice și alții s-au gândit, între timp, la

toate aceste lucruri?

Al șaptelea criteriu: Este acțiunea sprijinită de către poporul american? Nu, nu şi nu! Sunt 60%

sondaje care arată că populația americană nu susține. Se așteaptă, însă, ca, dacă se va mai

ajunge la Congres, să se pronunțe, ca aceasta s-ar putea să fie pozitivă.

Al optulea criteriu: Avem un larg suport internațional? Răspunsul îl simțim cu toții.

Vă mulțumesc foarte mult!

Adrian Năstase: Vă mulțumesc foarte mult! Cred că mai erau două comentarii, patru

comentarii, dar vă rog foarte scurte, pentru că a vrea, în 10 minute să închidem dezbaterea

aceasta. De obicei dezbaterile noastre durează două ore, dar este o temă, totuși cu un interes

mai special și aș vrea să dăm două minute la sfărșit și celor care au introdus, de fapt, subiectul

și pentru comentarii de final. Vă rog foarte mult pe dumneavoastră.

Jurnalist sirian: Nu vreau să vorbesc aici despre haosul total care e în țara mea. E foarte mult

de discutat. Nu vreau să vorbesc despre război, despre declarația președintelui României și a

primului-ministru și a domnului președinte al Senatului. Eu vreau să vorbesc despre

propulația care are nevoie de ajutor. Populația noastră, în Siria, are nevoie de ajutor foarte

mare. România este de mult timp un prieten foarte bun, istoric. Copiii din țara noastră au

nevoie de ajutor. Nimeni nu le-a întins o mână de ajutor. De ce? Nu știu. Copiii nu au nicio vină

pentru ceea ce se întâmplă în Siria. Sper să ajutăm populația aceasta și copiii care sunt acolo și

care suferă. Mulțumesc!

Adrian Năstase: Vă mulțumesc foarte mult! Sper ca acest mesaj să fie înțeles și cei care au

posibilitatea să ajute, inclusiv, știu eu, reprezentantul Ministerului de Externe, care sunt

convins că va prelua acest mesaj pentru nevoia de ajutor umanitar. Domnule ambasador, vă

rog!

Sorin Tănăsescu: Numele meu este Sorin Tănăsescu, diplomat la Ministerul de Externe, și am

avut șansa și onoarea să servesc ca ambasador al României în Tunisia, între 2007 și 2012. Nu

mă voi referi la subiectul în cauză ci la o chestiune de interes mai general, și tot ceea ce vreau

să fac este o sugestie către dumneavoastră și către toți membrii Fundației Titulescu, ca în orice

analiză și dezbatere pe care o vom face, să introducem considerente de interes național. Adică,

31

în afară de a fi stat membru al Uniunii Europene, în afară de a fi membru al NATO, eu cred că

avem un interes național în orice problemă pe care o discutăm aici și, inclusiv în chestiunea

siriană. Dacă am fi într-o discuție Chatham House, v-aș spune mai mult, dar pentru moment,

voi recurge la o mică fabulă, și anume la Lampa lui Aladin. Consider că Siria, poziția sa

geopolitică este o lampă, cea mai importantă parte a comorii din Orientul Mijlociu. În mod

normal, nu trebuia frecată ca să iasă Genie din ea. Teoretic, după filozofia arabă, Genie nu mai

poate fi introdus în lampă dar, ca diplomat, nu am voie să nu fac tot ce îmi stă în putință să

găsim o soluție politică, și, dacă se poate, și în concordanță cu interesul național al României.

Vă mulțumesc!

Adrian Năstase: Vă mulțumesc foarte mult, domnule ambasador! Faptul că discutăm astăzi,

aici, nu despre o temă legată de Uniunea Europeană, ci legată de Orientul Mijlociu, arată

interesul nostru de a face o politică spre toate azimuturile, și asta este, de fapt o filosofie pe

care am preluat-o de la Nicolae Titulescu, și am încercat, unii dintre noi, să o continuăm. Vă

rog!

Traian Pleşca: Domnule președinte, unu: în legătură cu ce a prezentat domnul ambasador

Turbăceanu, cadrul general. Aș mai adăuga aici un element, pentru înțelegerea situației de

astăzi, sigur, vine de departe, dar ne ajută foarte mult. Lumea arabă este o lume în defensivă.

Începând de la alungarea lor din Peninsula Iberică și până astăzi, lumea arabă practic, în ciuda

marilor contribuții pe care le-a ajut ea în domeniul științei, filosofiei, artei, de care s-a folosit

Europa, ea este încă în defensivă. Situația asta nu se datorează doar lor. Nu se datorează doar

lor, ci și lumii occidentale, care a profitat foarte mult de această defensivă a lor și i-a menținut

cu mare plăcere, profitând copios de pe urma lumii arabe, musulmane în general.

Doi: în legătură cu ce a spus doamna profesoară, confesionalism. Da, sigur că există

confesionalism, dar confesionalismul, refugiul în religie este astăzi ultima scăpare a acestei

lumi, confruntată cu rigorile globalizării, pentru care lumea arabă nu este pregătită. Ea nu a

reușit, din păcate, în ciuda imensului tezaur de care spuneam, să formeze o elită care să se

compare sau să intre în competiție cu elita occidentală. Și iarăși, Occidentul a avut grijă ca

acești lideri să fie școliți la ei, să fie aduși napoi și să slujească interesele lor. Foarte bine a spus

domnul ambasador, primăvara arabă nu a fost nicio primăvară arabă. A fost o primăvară

comandată, a fost un domino. Îl știm noi, democrațiile populare tot cu domino au căzut, cad și

altele, probabil și, conflictul din Siria nu va fi ultimul care va fi în această zonă. Deci - și aici

32

trec la chestiunea trei - domnul director a spus, cu privire la modul de soluționare, art. 2 din

Carta ONU este foarte clar, și să știți că ar trebui să reprezinte singura bază. Un drept to

protect, nu există, poate cineva ar putea spune că există incipient undeva, dar întrebarea este:

pe ce criterii? Cine îmi garantează mie că intervenția Statelor Unite este justificată și din punct

de vedere al dreptului? E adevărat, Consiliul de Securitate este un raport de forțe, între cei

mari și s-ar putea să nu fie întoteauna un izvor de drept sau să meargă întotdeauna pe dreptul

internațional. Dar, în același timp, este măcar o frână, pentru ca unii să nu abuzeze de poziția

lor puternică.

În final, vreau să spun că trebuie să revenim la o concluzie, pe care fiecare o trăiește,

globalizarea. Acesta este fenomenul dominant al lumii actuale și acest fenomen este întreținut

cu bună știință și teoretizează lumea unipolară. Unii vor să fie numai și numai ei. În concluzie,

ca o posibilă deschidere, nu ca o soluție pentru Siria, pentru că dacă se interzic armele chimice

nu mai sunt alte arme? Celelalte arme nu omoară la fel? Sigur că poate nu așa, în masă, dar

sunt destui care sunt gata să livreze arme în zonă. Deci, nu asta e problema. Problema este că,

dacă vrem o lume a păcii, cum ne tot lăudăm, atunci Occidentul ar trebui să realizeze daunele

colaterale ale globalismului. Și printre aceste daune, aceste urmări nefaste, este inclusiv

terorismul. Este, cum spune un analist arab: ,,efectul de bumerang al globalizării”. Ăsta e

terorism, efectul de bumerang al globalizării. Pe de altă parte, lumea aceasta occidentală

progresistă, ajunge să considere lumea arabă parteneri reali? Să le dăm și lor dreptul la o

perspectivă de dezvoltare? A consuma resursele lor doar în beneficiul Occidentului, a construi

clădiri de sute și sute de metri fără să asiguri o bază productivă este moarte sigură. Petrolul nu

ține 1000 de ani. Deci, aici sunt chestiunile la care ar trebui să răspundă o lume civilizată. Nu

cum spune domnul Powell, cu ale lui opt întrebări care întotdeauna se referă la interesul

național al SUA. Ca și cum ceilalți nu ar trebui să aibă interese. Deci, ori înțelegem că lumea

trebuie să trăiască în pace, ori ne vom confrunta, la infinit, cu o mulțime de conflicte.

Adrian Năstase: Mulțumesc foarte mult, în mod special vă rog pe dumneavoastră să nu citiți

articolul lui Florentin Țuca. Ultima intervenție, cred că dumneavoastră ați vrut să spuneți ceva.

Neidentificat: Vreau să indic câteva puncte, dincolo de politică și de termeni academici, știm

foarte bine, în țările arabe, în ultimii 50-60 de ani, cel puțin – vreau să abordez doar perioada

aceasta – s-au creat niște regimuri care au urmat post-independenței. Au fost alte împrejurări,

alte revendicări și alte idei, și alte probleme atunci. Multe popoare arabe au așteptat foarte

33

mult aceste regimuri. Aceste regimuri au avut mulți ani de experiență politică, de a fi la nivelul

populației și de a se încadra în lume dar, din păcate, mulți dintre ei, dacă nu foarte mulți, au

deviat de la acest subiect și de la această carieră. S-au creat interese personale, interese

familiale, interese economice, interese sectare și alte interese care sunt străine acestor state,

populației și de ceea ce doreau ei, și sperau la independență, după foarte mulți ani de

suferință. Aceste regimuri nici nu au pregătit populația să ceară drepturile lor, să știe să se

încadreze între state democratice, așa cum totuși este poporul arab, un popor inteligent, un

popor apt, este un popor care prin revoluțiile, cum s-au numit, sau revendicările pe care le-au

avut. Deci, vrea și poporul arab să aibă și dreptul lui de a arăta ce au mai realizat și strămoșii

lor dar, din păcate, aceste regimuri nu au lăsat populația să se integreze, să aibă drepturi

permisive și să aibe o constituție prin care regimurile să conducă statele ca și în alte părți. În

ziua de azi se știe foarte bine, în secolul 21 nu mai este loc nici pentru o dictatură, indiferent

cât este ea, sau cum este ea, sau chiar politica unui partid unic sau alte chestiuni de genul

acesta, aceste lucruri trebuie să dispară. Dar să dispară, nu cu violență, cu divizare între

oameni, pentru că astăzi vedem că noi ne orientăm spre unire, Europa se unește sub Uniunea

Europeană. Vorbim de principiu. Acest principiu îl dorește și poporul arab. Nu îl dorește

poporul arab ca să fie acuzat de terorism, nici de alte chestiuni, nici să fie un pericol pentru

alte popoare. Orientul Mijlociu este alături, din punct de vedere geografic, de Europa, și, la fel,

îşi dorește populația lui, își dorește tineretul lui, care are acces acum la toate resursele

informatice. Vrea și drepturi, vrea să fie într-un mod civilizat, are și el o comoară mare. Are o

comoară de civilizație, comoară de științe și alte chestiuni. Mulți nu vor ca acești tineri și

această populație care este în vârstă, să fie în altă parte. Din respect pentru toate statele care

conduc și care au un cuvânt de spus în lume, dar acestea trebuie să abordeze altfel aceste

probleme, dincolo de interese economice, de interese bugetare, de interese politice, de

interese ale țărilor vecine – nu vreau să intru în mai multe clasificări de genul ăsta – trebuie să

abordeze mai mult, pentru că suntem în secolul 21, nu putem să tratăm lucrurile astăzi ca

atunci când eram în alte etape, dar încă se spune că suntem oameni înapoiați, oameni

periculoși, oameni fără cultură, fără civilizație. Se aplică acest gen de treburi și au căzut niște

oameni care aveau dreptul la viață, și copii și alții. Ei nu aveau nicio vină, ei nu știau ce e

politica, nu știau ce înseamnă alte interese. Aici trebuie să indic și eu încă o dată, este o mare

greşeală, o abordare, indiferent cât de important e interesul care se urmărește, cât de mare

este ura care a existat, ar trebui să trăim într-o lume civilizată, să construim noi, să arătăm că

34

sunt foarte multe provocări în lumea pe care noi o avem, cu care se confruntă toți oamenii,

indiferent de pe ce continent provenim noi, sau ce suntem noi. Trăim toți pe acest pământ, sub

un acoperiș comun și nu sunt un idealist, dar vreau să îndemn la o altă abordare politică

civilizată. Sunt multe de spus și eu vă mulțumesc pentru această întâlnire care este foarte

importantă și este foarte bine să existe, în viitor. Știți cum se spune: ,,o revoluție este și un

drept”. Vă mulțumesc!

Adrian Năstase: Vă mulțumesc foarte mult! Acum, pe final – iertați-mă, avem niște reguli

stricte, ca la Consiliul de Securitate; eu am condus Consiliul de Securitate în două rânduri, așa

că pot să vă spun cum e acolo. În final, în ordinea inversă, cei trei speakeri vor încerca să

prezinte, foarte pe scurt, câteva concluzii, sau dacă au de răspuns la întrebări. Întâi, domnul

Radu Șerbănescu.

Radu Șerbănescu: Mulțumesc! În primul rând aș dori să le mulțumesc tuturor participanților

pentru intervenții, am luat notă de majoritatea elementelor expuse. Punctual, au fost adresate

câteva întrebări la care aș putea să răspund. Prima întrebare s-a referit la recunoașterea

opoziției. La Consiliul de Afaceri Externe, al Uniunii Europene, din decembrie 2012, statele

membre au recunoscut coaliția siriană drept reprezentant legitim al poporului sirian, iar

România participă la reuniunile prietenilor sirieni. Nu sunt un expert pe latura politică,

domeniul meu este juridic, dar vă pot spune ce poziție a Ministerului a fost abordată pe

această temă până la acest moment. România a condamnat folosirea armelor chimice în Siria,

și România consideră că singura modalitate de a soluționa acest conflit este pe cale politică.

Acum, art. 2 din Carta ONU, și referirea dumneavoastră la inexistența unui drept de a proteja,

vă răspund acum mai mult științific, pentru că această chestiune nu ține neapărat de politica

externă. Există un drept de a proteja, recunoscut de către comunitatea internațională, o

responsabilitate de a proteja populația statului respectiv. Deci este o latură internă

recunoscută a responsabilității de a proteja. Într-adevăr, în ceea ce provește latura externă,

există dezbateri, dacă aceasta este sau nu conformă cu dreptul internațional. Repet, acesta a

fost un răspuns pur științific, neavând legătură propriu-zis cu politica externă. Mulțumesc!

Adrian Năstase: Mulțumesc foarte mult! Cred că aici discutăm și despre acele violări grave,

masive și îndelungate caree justifică intervenția externă în cadrul unei filozofii mai largi a

drepturilor omului. Aici este, iarăși, o discuție cine să decidă aceste intervenții? În sfărșit, este

deja o cu totul altă dezbatere, o cu totul altă discuție, paote o vom face altă dată. Ştiți bine de la

35

Kushner, de fapt de la felul în care occidentalii, la începutul secolului XX, au vrut să spargă

porțile Japoniei și Chinei, pentur aceleași motive, până la doctrina Kushner, și apoi toată

dezvoltarea doctrinară, prin Raportul ONU sau făcut pentru ONU în Canada, care vorbea exact

despre responsabilitatea de a proteja. Dar, până la urmă, problema este dacă la un moment dat

eu mă hotărăsc să vin la dumneavoastră acasă și să vă protejez, sau să protejez pe un membru

al familiei dumneavoastră, pentru că interpretez sau consider că are probleme cu felul cu felul

cum vă purtați, cum îi vorbiți. Doamna Sitaru, vă rog.

Laura Sitaru: Mulțumesc. Aș vrea să fac doar câteva adăugiri comentariului pe care l-ați făcut

dumneavoastră mai devreme. Spuneați despre cultura arabă, în fine, arabo-islamică, că se află

într-o fază defensivă. Sigur, au existat – așa cum știm foarte bine, toate culturile au faze

ofensive, faze defensive – sigur cultura arabă a cunoscut o astfel de fază în perioada Medievală,

o fază ofensivă puternică, după care a urmat această perioadă de defensivă și de repliere.

Remarca dumneavoastră mi-a amintit o lucrare care îi aparține unui filozof francez,

Dominique Moisi, un filozof contemporan, care a scris o lucrare intitulată ,,Geopolitica

emoțiilor” și împarte lumea în zone dominate de anumite sentimente. Despre spațiul arabo-

islamic spune că este o regiune profund marcată de sentimentul de umilință, un sentiment

care a fost indus și care, sigur, dezvoltă – dacă vreți – un fel de reacție adversă față de toate

fenomenele și procesele de civilizație care vin din exterior. Mulțumesc!

Adrian Năstase: Mulțumesc foarte mult! Cartea aceasta am citit-o și eu și mi s-a părut

extraordinar de interesantă. Dar, ca orice lucrare care generalizează pe spații foarte mari, are

și acest defect intrinsec. Urmează domnul ambasador Turbăceanu.

Aurel Turbăceanu: Revenind la conflictul din Siria, eu sunt optimist, așa într-un fel, mai ales

după ce s-a oprit procesul de atac al americanilor. Şi mă bazez pe un proverb arab pe care

doresc să îl citez: ,,înțelepciunea s-a întemeiat cu mintea francezilor, cu mâinile chinezilor și cu

contribuția limbii arabe”, care este foarte bogată în istorie, în literatură, în general în poezie și

așa mai departe. Așa că, să încheiem cu o notă optimistă. Să dea Domnul să fie bine!

Adrian Năstase: Vă mulțumesc foarte mult! A fost o dezbatere mai lungă decât de obicei. Eu

sper să nu vă pierdeți interesul în dezbaterile noastre. În curând vom avea noi teme, în mod

evident legate și de ceea ce se întâmplă în Europa, spre exemplu alegerile din Germania, iar

Consiliul Europei – poate vă mai aduceți aminte, această instituție există – iar România a

devenit membră în urmă cu 20 de ani, așa încât, teme – slavă Domnului – avem. Vreau să

36

vedem dacă entuziasmul dumneavoastră va supraviețui unora dintre încercările de a urmări,

poate, talk-show-uri mai interesante, despre câinii maidanezi, despre Roșia Montană - știu că

sunt subiecte, unele dintre ele, care pot fi pasionante – dacă veți scăpa de această tentație,

atunci, sigur, vă invităm în continuare. Următiți site-ul nostru, veți avea acolo informațiile

necesare. Vă mulțumesc foarte mult! În special le mulțumesc invitaților noștri, celor care s-au

pregătit pentru această dezbatere, domnului ambasador Turbăceanu, doamnei profesoare

Sitaru și domnului Radu Șerbănescu, de la Ministerul de Externe. Îi așteptăm și cu alte

prilejuri, rămânem în contact. Dezbatem situația din Siria, găsim o concluzie, plecăm optimiști

după ce ne-a spus domnul Turbăceanu, lucrurile se vor rezolva. Dar, în sfârșit, vom fi

observatori atenți, și, în orice caz, mai avizați decât eram în urmă cu două ore și jumătate. Vă

mulțumesc. La revedere.

Fundaţia Europeană Titulescu

Şos. Kiseleff nr. 47, sector 1, Bucureşti, România

37

website: www.titulescu.eu; tel: 021 222 19 83; Fax: 021 222 19 82; e-mail: mihaela.draghici@titulescu.eu