Scurtă descriere a datelor istorice si cuprindere a acestora

Studierea formei şi funcţionalităţii mobilierului din punct de vedere a poziţiei corpului faţă de acesta şi în funcţie de confort se poate regăsi în cele mai vechi timpuri, ca în referirile arhitectului Nicolae Cucu în cartea sa:

[1]Pentru asigurarea unei poziţii cât mai comode, o foarte mare importanţă în conceperea scaunului o are unghiul de înclinare a spătarului. Apărută în Egiptul antic, în Grecia şi Roma, această preocupare a fost pierdută pe drumul sinuos al evoluţiei societăţii, apărând din nou şi sporodic în timpul Renaşterii. Abia în contemporaneitate, prinr-un studiu mai atent al formei s-a ajuns la o repartizare relativ judicioasă a greutăţii trupului, care a impus necesitatea înclinării spătarului prin mărirea unghiului format cu suprafaţa orizontului şi spătar cu cca. 20° peste cele 90°.

O altă problemă majoră în proiectare acestei piese de mobilier este cea a dimensiunii. În lucrarea „Dimensionare, teorii şi realităţii”, Michel Gaillot arată că: ... << necesitatea unui instrument simplu care să permită determinarea dimensiunilor unui volum, unui spaţiu, unui obiect, se face simţită în mod imperios. Acest instrument căutat nu trebuie să fie neutru, utilizabil în mod mecanic, ci un istrument sensibil, adaptat omului, care să ţină seama de diferenţele sale biologice, de caracterele sale proprii, inerente sexelor şi vârstelor. Un astfel de istrument trebuie să fie nu mai puţin exact şi să dea valori precise, bazate pe măsurători antropometrice, integrând deviaţiile datorite funcţionării

corpului uman. Valorile de utilizare ar putea fi date după sexe, talii ( copii, adulţi mici, adulţi medii, adulţi mari, etc. ). Alte valori medii să permită întrebuinţarea de către cel mai mare număr de persoane. Instrumentul ar trebui, de asemenea, să permită proporţionarea, fie a raporturilor agreabile ochuilui, fie a valorilor exprimate de numere întregi simple ( divizibile cu 2,3,4,5 ) ... .>>

Astfel aproximativ în a doua jumătate a secolului XIX, în epoca industrializării apare măsura antropologică care va juca un rol important în design-ul industrial, design-ul de îmbăcăminte, ergonomie şi arhitectură, unde date statistice legate de dimensiunile corpului uman sunt folosite pentru optimizarea produselor. Diferite rapoarte ale corpului uman fiind studiate încă din începuturile erei industriale:

[1]Să dimensionezi înseamnă să înţelegi funcţionarea şi mecanismul uman. Arhitectul Le Corbusier (Charles Edouard Jeannerret), consecvent afirmaţiei sale că în cel mai mic obiect aflat în casă există arhitectură, precum şi datorită interesului purtat funcţiunilor umane ( pe care le-a analizat şi prezentat în multiplele sale lucrări scrise ), a căutat o legătură organică înte om şi lumea înconjurătoare, propunând o scară a proporţiilor, numită <<Modulor>>, în scopul de a face, după o frază a celebrului fizician Albert Einstein : << ceea ce este rău numai dificil, iar ceea ce este bun, uşor de realizat >>. <<Modulorul>> îşi bazează scara de proporţionare pe două serii determinate matematic şi raportate la propotţiile corpului omenesc. În <<Modulor 2>> el a considerat înălţimea corpului la o valoare de 183 cm şi două dimensiuni iniţiale: 226 cm ( înălţimea în picioare cu braţul ridicat ) şi 113 cm, jumătatea dimensiunii anterioare ( linia taliei ). Ţara noastră a fost printre primele 15 care au aderat la o coordonare modulară internaţională standard, adoptând în 1956 un modul de 10 cm.

Totodată se pot aminti exemple legate şi de studierea mobilierului legat de multifuncţionalitatea şi mecanizarea acestuia, fapt care îşi poate găsi originile chiar înainte de perioada marii industrializări, ca de exemplu: studiile design-erului de mobilă Thomas Sheraton, din ultima parte a secolului XVIII, al perioadei neoclasice, cum ar fi mesele sale de librărie prin care studia combinarea a două funcţiuni (scris-desenat, scris-scară de librărie).

Dezvoltare tehnologiei industrializate a adus cu sine multe schimbări în design-ul mobilei, aducând cu sine un interes pentru partea funcţionalizării a mobilierului, interes care pe parcurs devine din ce în ce mai mare până se ajunge în punctul culminant: al mişcării funcţionalismului (prima parte a secolului XX), după care relaţia funcţie–formă se reinterpretează iar funcţiunea obiectului de design are o influenţă mai mică şi de alt tip asupra formării acestuia.

Începând cu şcoala din Chicago al cărei reprezentant de frunte, arhitectul L. H. Sullivan lansase vestitul slogan al funcţionalismului: ”Form follows function„ ( Forma îi urmează funcţiei ), care ar putea fi considerat ca şi punctul de pornire a acestei ere funcţionaliste, din fapt ce va avea mare influenţă şi ecou de-a lungul timpului:

[1]Primul război mondial a adus pe, lângă dezastru, decepţie şi sărăcie şi dorinţa de experimentare a noilor idei reformatoare privind întregul domeniu de construcţii şi, implicit, cel al mobilierului. În Europa, centre aflate în Olanda, Germania şi Franţa îşi aduc contribuţia lor decisivă în noua concepţie a proiectării mobilierului. Primul centru apare în Olanda, unde, în 1917, un grup de arhitecţi şi artişti format în oraşul Leiden, grup denumit mai târziu <<De Stijl>> ( după numele revistei ce difuza teoriile grupului ) şi condus de arhitectul Gerrit Thomas Rietveld, încearcă proiectarea mobilierului unui interior prin aşezarea alăturată a unor elemente cubice şi paralelipipedice, diferit colorate, evitând asamblarea lor. Ei resping orice reminiscenţă a stilurilor tradiţionale, lucrările lor vizând mai de grabă provizoriul decât definitivul. Arhitectul Gerrit Rietveld era un constructivist, iar limbajul întregului grup era <<cubismul>>. Viziunea utopică a grupului <<De Stijl>> nu s-a realizat în anii posteriori războiului, dar ideile lui de bază au fost adoptate de învăţământul unei noi şcoli de desen tehnic ( proiectare ), numtă <<Bauhaus>>, înfiinţată la Weimar, în Germania, în anul 1919 şi condusă după primul război mondial de arhitectul Walter Gropius. Ideile noii mişcări apărute în Germania îşi găsesc un câmp de experimentare în procesul de învătământ al acestei şcoli, revoluţionând formarea proiectantului. Factorul principal al învăţământului îl constituia inventivitatea şi căutarea nolului.

[3]Poziţiile funcţionalismului se răspândesc mereu mai mult la începutul secolului 20 , ... cum se poate vedea ca de exemplu în vestitele articole a lui A. Loos, dintre care cel mai cunoscut este „ Ornament und Verbrechen ”( Ornament şi crimă ), susţinea că „ o formă bună trebuie să-şi găsească frumuseţea în gradul de utulitate pe care îl exprimă şi în unitatea indestructibilă a părţilor sale, implicând prin urmare înlăturarea sistematică a oricărui ornamentaţii.” Un rol deosebit l-a jucat şi teoreticianul Paul Souriau, poate primul care a formulat atât de direct tezele funcţionaliste ale produsului industrial. În volumul său din 1904, „ La beauté rationelle ”( Frumuseţea raţională ), lucrare fundamentală a esteticii funcţionaliste, Souriau demonstra că „ Orice lucru este perfect în felul său, când este adecvat scopului sâu ” şi că „ Nu poate exista vreo ciocnire între frumos şi util. Obiectul îşi capătă frumuseţea din momentul în care forma sa este expresia făţişă a funcţiei sale.”

[1]În Franţa arhitectul Le Corbusier a conceput şi proiectat mobilierul mecanic asemănător celui produs în Germania. Foarte importantă este însă concepţia despre proiect a acestor deschizători de drum. Le Corbusier nu considera proiectul un scop în sine ci un factor care să aducă o soluţie aplicabilă pe plan general. (...)

[4]Le Corbusier: Convins de primordialitatea factorului funcţional al locuinţei de masă, el o concepe ca pe o „maşină de locuit”, realizabilă în serie. Locuinţele izolate, construite de el îndeosebi între anii 1920 şi 1930 din componente tip, se străduiesc să demonstreze că cu ajutorul celor mai avansate mijloace tehnice locuinţele pot satisface multitudinea cerinţelor domestice ale omului şi pot funcţiona tot atât de

bine „ca un automobil, un avion, o cabină de vapor sau o maşină de scris”. În formele maşinii de locuit, Le Corbusier regăseşte frumuseţea maşinii.

[1]Între 1920-30, o contribuţie importantă la dezvoltarea mobilierului modern au avut-o şi ţările scandinave. Arhitecţii acestor ţări au elaborat proiecte legate de tradiţie, bazându-se pe forme organice care utilizau material şi tehnici derivate din artizanatul tradiţional. Dar în acest caz valorile tradiţionale au fost considerate sub un unghi cu totul nou, ce îngloba industrializarea şi arătau o reală preocupare pentru nevoile sociale.

Astfel în Danemarca perioada aceasta funcţionalistă evoluând, îşi ajunge apogeul în 1960 în mişcarea fucţionalismului danez al epocii modernităţii daneze. Personajul principal, arhitectul şi designerul de mobilă Kaare Klint a îmbrăţişat principiile modernismului Bauhaus în designul de mobilier, crearea de linii curate, pure, bazate pe o înţelegere de măiestrie mobilier clasic cuplat cu o cercetare atentă în materiale, proporţiile şi cerinţele corpului uman[2].

Kaare Klint nu a căutat invenţia, ci înnoirea. Alegând exemple valoroase de mobilier tradiţional din diferite ţări şi epoci (Anglia, China, Egipt, etc.) el a încercat să obţină forme funcţionale şi atrăgătoare prin suprimarea carateristicilor de stil şi prin minuţioase intervenţii plecând de la o profundă înţelegere a sensului oferit de material şi de la o perfectă stăpânire a detaliului. Kaare Klint s-a preocupat, în special, de proporţii raţionale şi tipuri de mobilie standardizate, în raport cu nevoile practice, căutând ca proiectele sale să fie în slujba omului[1].

[1]În Finlanda, arhitectul Alvar Aalto a contribuit la susţinerea noii mişcări prin fundarea proiectelor sale de mobilier pe tehnici spectaculare, până atunci necunoscute. În anul 1932 realizează un fotoliu al cărui şezut şi spătar constituie o singură piesă, din placaj curbat, sprijinit pe picior (ce fac corp comun cu braţele) din lemn lamelar curbat. Reconsiderând principiul pe care se bazează fotoliile şi scaunele din metal tubular realizate de Mies van der Rohe şi, respectiv, Breuer, Alvar Aalto creează un fotoliu asemănător acestora dar din lemn lamelar, curbat, material a cărui elasticitate, rezistenţă şi greutate sunt avantajoase.

Prin intermediul Muzeului de artă modernă de la New York, Statele Unite ale Americii au organizat în anul 1940 un concurs privind <<desenul funcţional al mobilatului>>. Câştigătoare au fost proiectele penrtu piesele camerei de zi ...elaborate de arhitecţii Eero Saarinen şi Charles Eames. (...)

Între cele două războaie mondiale, concepţiile raţionale bazate pe forme simple, inedite şi nude dau naştere în mobilier stilului internaţional , denumit stil modern, care s-a răspândit în Europa, America şi Japonia. Preocupările pentru dezvoltarea acestui stil au continuat după cel de-al doilea război mondial , când arhitecţii cunoscuţi ca Charles Eames, Eero Saarinen, Arne Jacobsen, Peter Hvidt, O. Molgaard Nielsen, Hans Wegner, Finn Juhl, etc. au contribuit prin proietele lor la ridicarea nivelului tehnic şi estetic al mobilierului modern.

Realizarea acestuia în mare serie implică o concepţie şi o proiectare de o deosebită competenţă, o producţie de calităţi de execuţie ridicate şi obligatoriu constante, utilizarea materialelor de calitate şi obţinerea unui preţ redus al produsului faţă de orice producţie similară realizată pe cale artizanală. (...) Forma modernă, cutată, abstractă, este adeseori considerată ca fiind numai funcţională, derivând în mod unic numai din progresele tehnice. (...) De fapt funcţiunea poate fi satisfăcută prin numeroase forme şi tehnologia modernă poate produce orice formă.

(...) Pentru a putea face faţă nevoilor largi ale populaţiei, în continuă creştere mobilierul va trebui produs numai pe cale industrială şi în serie, ceea ce va conduce la un studiu şi o concepţie dirijată în această direcţie, în vederea obţinerii unor exemplare de calitate, executate dein lemn sau alte materiale înlocuitoare, simple, uşoare, practice şi ingenioase, confortabile, convenabile procesului de realizare şi ieftine. Aspectul acestui mobilier nu va întârzia să prezinte şi o valoare estetică în completarea celui

funcţionale, după cum astăzi ea este oferită de automobil ... şi au multe alte produse realizate pe cale industrială.

[4]Istoria designului consideră că aceasta a fost fundament concepţional teoretic şi practic prin funcţionalism, «portdrapelul raţionalismului în mişcarea modernă a arhitecturii, decoraţiei şi artelor industriale».

Reversul medaliei ar fi constat în constituirea unui dogmatism geometric (mai ales forme pure rectangulare, eliminarea ornamentelor) cu pretenţii de raţionalism eliminând pendularea tradiţională cu iraţionalul, dar care prin conştientizare excesivă afecta tocmai fundamentele artistice. (...) Demontarea «miturilor» funcţionaliste a constituit preludiul postmodernismului.

[3]În general arhitectura ultimilor două decenii nu se mai află sub domnia exclusivă a puritanismului funcţionalist. Dimpotrivă, ea a fost marcată din ce în ce mai clar de „o accentuare a tendinţelor plastice ...” – după expresia lui Giedion – precum şi de încercările de a ieşi din bigotismul formelor uscate, rectangulare, către o expresie mai liberă şi mai plastică.

Cele mai semnificative tendinţe de azi repun în discuţie chiar decoraţia suprafeţei arhitecturale. Departe de perfecta lor nuditate, arhitectura de azi operează prin excelenţă cu plane expresive vibrante. (...) Ţinând de un decorativism structural, tip nou de sinteză funcţională, între tehnică, funcţie, formă şi ornament. În acest caz modul decorativ este unul şi acelaşi cu cel tehnic şi cel stuctural, ca de exemplu în cazul arhitecturii organice.

[5]Mobila a devenit unul din tot mai numeroasele produse industriale care alcătuiesc cadrul vieţii moderne. Valoarea sa constă în primul rând în calităţi de natură materială: practic-utilitară, tehnologice şi economice. În afară de acestea se pretinde de la mobilă, ca de altfel de la toate obiectele artificiale care ne împresoară şi o altă categorie de calităţi, derivate din structura spirituală a fiinţei umane şi de ”comandamentul frumosului”, cum spunea Tudor Vianu.

Mobila contemporană se proiectează având la bază metode ştiinţifice, legate în primul rând de studiul aprofundat al necesităţilor biologice. Proiectanţii sunt preocupaţi să realizeze concordanţa dintre structură şi formă. (...)

Prin formele sale puse, prin fluenţa liniilor şi a suprafeţelor curbate după forma corpului omenesc, mobila şi în special mobila pentru şedere şi odihnă, se apropie de operele de sculptură abstractă, integrându-se interiorului în contraste armonioase cu planeitatea pereţilor şi a volumelor rectangulare ale mobilei corp. Această orientare coincide cu unele tendinţe ale arhitecturii contemporane, care se îndreaptă spre forme mai degajate, mai lirice, mai apropiate de plastica sculpturii. Sculpturile spaţiale alcătuite din suprafeţe continui, în care sarcinile se dispersează uniform, oferă noi posibilităţi de exprimări plastice singulare.

Perioada contemporană este orientată spre întreţinerea locuinţei automatizată sau cel puţin mult mai mecanizată, ceea ce presupune un echipament industrializat la o scară superioară.

Concepţiile: funcţional şi funcţionalism

Conform dicţionarului explicativ:

FUNCȚIONÁL, -Ă I. adj. 1. util, practic. ◊ care îndeplinește condițiile pentru a fi folosit. 

Conform enciclopediei[3]:

FUNCȚIONALISM

Orientare modernă apărută în secolul XIX în arhitectură, design şi arte aplicate , ce pune un accent deodebit pe raportul dintre funcţia practic utilitară şi formă. Teoreticienii funcţionalismului din a doua jumătate a secolului reluau de fapt străvechiul dicton după care funcţia creează forma, adevăr verificabil de-a lungul întregii istorii omeneşti. Pledoria pentru arta funcţională, pentru frumuseţea funcţională (numită uneori şi „raţională”), pentru acel „... admirabil, nemuritor, inevitabil raport dintre formă şi funcţiune” – cum spunea poetul Ch. Boudelaire în 1855 – devenise însă mai necesară ca oricând.

Secolul XIX cu o nemaicunoscută dezvoltare a tehnicii şi industriei reprezintă prima perioadă a erei maşinismului, care era încă în cea mai mare parte lipsită de echilibrul funcţional – estetic al formelor.

Noua frumuseţe funcţională rezultată din neobişnuita dezvoltare tehnico–industrială n-a rămas neobservată de contemporani. Aşa de pildă, europenii descopereau în 1851, la Expoziţia Universală de la Londra, soluţiile funcţionale găsite de design-ul timpuriu american, chiar dacă nu totdeauna conforme cu gustul rafinat al celor din vechiul continent. (...) Vizitând în 1876 Expoziţia universală din Philadelphia, savantul Franz Reuleaux, şeful delegaţiei germane, impresionat de frumuseţea formei pe care o dau americanii uneltelor şi maşinilor, scria: „...sunt de o varietate şi o frumuseţe ce face să te opreşti în faţa lor cu uimire. Toate au o trăsătură comună. Există la ele o adaptare la funcţie, la nevoile practice şi la comoditatea mânuirii ce pare realmente că vine în întâmpinarea nevoilor noastre.” Iar raportul delegaţiei francreze cu privire la aceeaşi expoziţie se oprea în mod seossebit la noua concepţie a mobilierului american, produs industrial, în serie, realizat din piese standardizate, simple, funcţionale. (...)

În sfârşit funcţionalismul a fost adoptat prima dată drept principiu fundamental al unei mişcări largi de organizaţia Deutscher Werkbund. Ulterior el va deveni un principiu acceptat de cele mai multe mişcări ale arhitecturii şi artei moderne, ca şcoala Bauhaus, mişcarea creată de arhitectul Le Corbusier şi propagată prin revista „l’Esprit Nouveau”, construstivismul, neoplasticismul, brutalismul, arhitectura organică, etc. Principalele elemente ale teoriei funcţionaliste – piatră unghiulară a doctrinei arhitecturii şi artei moderne – s-au precizat , cum s-a văzut, până la primul război mondial. Tot aici însă – în tezele unui Sullivan, Muthesius, Loos sau Souriau – s-

au aflat şi izvoarele dogmatismului funcţionalist, se va tinde spre asceză geometrică absolută în arhitectura şi design-ul dintre cele două războaie mondiale. Revoluţia modernistă a veacului nostru a reprezentat un progres neîndoielnic mai ales prin promovarea funcţionalismului, a formelor epurate, a sintetismului etc. (...) Dar dacă în arhitectură şi design de pildă, asceza geometrică, de esenţă funcţionalistă, se răspândise foarte mult, între cele două războaie mondiale, celelalte arte au fost mereu caracterizate de o dihotomie a orientării lor estetice. Deşi aparţinând aceleaşi lumi, aceluiaşi flux de dezvoltare, curentele avangardei au reprezetat, la fel de specific pentru mişcarea modernă, fie raţionalismul (cubismul sau constructivismul) fie iraţionalismul ( expresionismul sau suprarealismul ). (...) Astfel Le Corbusier, marele apostol a funcţionalismului şi al puritanismului geometric, după 30 de ani de arhitectură rectangulară, avea să conceapă în 1950-59, la Capela Notre-Dame du Haut din Ronchamp, forme noi, atectonice, iraţionale.

Raportul funcţie – formă

[4]Categoriile majore ale esteticii – pe care o vom considera ca estetică implicată – sunt, încă de la Vitruviu, rezultate din intersecţia unui triade deterministe: funcţia, structura şi forma.

(...) Din punctul de vedere al esteticii industriale tradiţionale, forma unui produs ar depinde de funcţionalitate, materiale şi forţele care acţionează asupra ei (constatăm o reunire şi repartajare a componentelor funcţiei şi construcţiei/execuţiei). În aceeaşi viziune, ar exista o stânsă legătură cu conţinutul şi o anume ordine în structura elementelor constitutive ale produsului, relevând o legătură între structurile sale: internă şi externă. Era o transpunere a esteticii tradiţionale care considera opera de artă are un conţinut şi o formă, din adecvarea şi armonizarea cărora ar rezulta valoarea.

(...) Analizele efectuate în perioada în care design-ul se constituise susţineau că produsele de uz curent din diferite perioade din dezvoltarea umană ... ar evidenţia următoarele două aspecte importante vizând forma:

-forma finală a unui produs, eventual cea vizând perfecţiunea, ar fi rezultatul unei conlucrări dintre materialele folosite şi tehnica de realizare

-din cele mai vechi timpuri, produsele cele mai reuşite ar releva căutările continui ale creatorilor lor de a transcede latura utilitară, funcţia strictă, aspiraţia pentru frumos fiind proprie naturii umane, necesitatea vitală, însoţitoare permanentă, şi de aici: forma, colorarea, ornamentarea, semnificaţiile elementelor vizuale şi tactile, influenţa acestora asupra omului, conştiinţa interdependenţei continui cu forţele naturii care au acţionat asupra formei şi materialelor din care erau alcătuite obiectele.

Raportul funcţie-formă ar lua naştere numai atunci când se determină conceptul de funcţiune.

La început, prin funcţiune, teoreticienii înţelegeau funcţiunea practică, rolul tehnic elementar al unui obiect (ex. Cuţitul este făcut pentru a tăia). Aceasta era un punct de vedere elementar.

În realitate o formă nu ar răspunde niciodată unei singure funcţiuni, ci unui ansamblu de funcţiuni; ea implică o alegere şi, în consecinţă, nu rezultă din aceste funcţiuni ci le continuă; ea însăşi creează acest sistem de funcţiuni.

În cadrul relaţiei formă-funcţie, forma ar avea mobilitatea cea mai mare, vizând uneori proteicul.

Forma ar rezulta din acţiunile, conjugate sau nu, a mai multor factori, dintre care au fost identificaţi, curând după constituirea corpusului design, următorii: materiile prime, evoluţia tehnologiilor de fabricaţie şi a uneltelor, factorii psihologici, factorii economici, factorii sociologi, nivelul de trai, divertificarea, balanţa dintre cerere şi ofertă etc.

(...) forma ar trebui să fie rezultatul logic al unor raţionamente ştiinţifice care să o susţină în realizare şi accepţie, să fie utilă şi frumoasă.

Aportul ergonomieiPe parcursul istoriei designului, funcţionalismul a acţionat asupra formei şi prin

intermediul orientării ergonomiste. (...)Ergonomia este cam ca şi ecologia de astăzi: vizează toate aspectele (formă,

culoare, grafism, proporţii) şi promite regăsirea armoniei. (...) Deci, nici un produs, indiferent de forma, culoarea sau valoarea sa intrinsecă sau funcţională, nu ar mai putea să ignore imperativele ergonomice, pentru că din acestea ar decurge interfaţa lor cu oamenii.

Din hibridarea ergonomiei cu planificarea economică au rezultat chiar propuneri de sistematizare a produselor «după adaptarea funcţionalităţii la nevoile biologice ale omului», de genul:

- produse pentru nevoi personale: cosmetica, confecţii, încălţăminte, ţesături etc.

- mărfuri pentru uz casnic: electrotehnice, electromecanice, mobilă etc.- mărfuri pentru nevoi psihologice şi reconfortante: cultural sportive (muzică,

turism, bijuterii etc.), electronice (radio, televizoare) etc.- ambalaje: de transport, pentru servire şi materiale de ambalaj.Filozofia ergonomiei ar fi cam următoarea: produsele care angrenează munca

manuală ... trebuie să aibă o formă şi funcţionalitate adaptate la posibilităţile omului şi de aici ar decurge eliminarea în măsură cât mai mare a oboselii organismului uman, cu cele două forme ale sale: fizică şi cerebrală. (...)

Regăsim preocupări din perioada de industrializare: analiza mişcărilor implicate în producţie şi exploatarea produselor, eliminarea mişcărilor dezordonate, impunerea numai a mişcărilor strict necesare etc. Ergonomia ar ajunge, într-un fel, să genereze chiar şi funcţionalitatea optimă.

[6]Dacă în modernism funcțiunea prevala categoric asupra formei, în arhitectura actuală,  mai mult decât în orice altă epocă, există o asemenea enormă emfazare retorică a expresivității formale, în spirit postmodernist, încât funcționalitatea pare că aparține mai mult aleatoriului.

Funcțiunea poate ajunge și în situația de a dicta forma, participând direct la expresivitatea retorică a acesteia, așa cum se întâmpla în arhitectură modernistă, sau căpăta mai mult un accent secundar, regăsindu-se în culisele obiectului de arhitectură, ca în postmodernism, iar analiza denotativa nu are voie

să eludeze acest aspect, nivelul funcționalității fiind extrem de important în orice analiză a arhitecturii, fie aceasta estetică, semiotică sau poetică.

… există cinci niveluri obligatorii de referință: nivelul materialității, nivelul funcționalității, nivelul contextualității, nivelul estetic și nivelul poetic.

Din aceste cinci nivele decelabile într-o analiză, trebuie să spunem că primele trei sunt utilizate de analiză semiotică denotativă, pentru că se referă la elementele fundamentale ale limbajului arhitectural și a felului în care acesta răspunde la o realitate dată, într-un mod creativ particular; în timp ce ultimele două nivele țin desigur de analiza conotativă, pentru că ele aduc în prim plan elemente de percepție și receptare, de trăire și interpretare a arhitecturii, care țin de cel care contemplă și care depind eminamente de nivelul de cultură al acestuia.

”Form follows function„ / ”Forma urmează funcţia „

Există două moduri de a interpreta expresia "forma urmează funcţia": • descriptiv: frumosul formal rezultă din puritatea funcţiei;• prescriptive: consideraţiile estetice în design trebuie să fie secundare fată de considerentele funcţionale.

Dacă avem în vedere faptul că -de exemplu- un avion are scopul de a naviga în aer -aceasta fiindu-i funcţia- atunci forma sa neapărat ar trebui să fie aerodinamică (pe lângă alte considerente), adică să se deducă din funcţie. Şi atunci rămâne întrebarea: în prezent există numai o singură formă proiectată pentru avione? Sigur că nu!

=> Astfel afirmaţia ”Forma urmează funcţia „ specifică doar principiul cum că: este nevoie de a şti scopul unui obiect sau unei construcţii înainte de a fi proiectat. Funcţia determinând baza proiectării, forma fiind influenţată pe lângă acesta de multe alte determinante; fiind important faptul că forma nu trebuie să fie o piedică funcţiunii, devenind neutilizabil.

Concluzii deduse din perioada modernistă din punctul de vedere al diferitelor persoane

“Reguli? Aici sunt regulile mele: ceea ce se poate face cu o substanţă nu trebuie făcut cu un altul. Nu există două materiale la fel. Nici două situri de teren pe pământ nu sunt la fel. Nu există două clădiri care să aibă acelaşi scop. Scopul, situl, materialul determină forma. Nimic nu poate fi rezonabil sau frumos cu excepţia cazului în care este făcută dintr-o idee centrală, iar ideea stabileşte fiecare detaliu…”

Howard Roark, The Fountainhead (Izvorul – novella scrisă de  Ayn Rand)

Funcţiune şi Formă – Nicolae Lascau

„Elaborarea noului limbaj formal al arhitecturii a fost însoţită de fundamentarea teoretică a întregului proces creator; s-a putut ajunge astfel la definirea modernităţii arhitecturii dincolo de programul său estetic. Încercările lui L. Sulivan sau al lui H. Muthesius de cercetare şi analiză a potenţialului expresiv al funcţiunii au fost reluate şi aprofundate în anii 20, având drept scop stabilirea unei baze teoretice cu caracter generalizator.

În numele unei necesare obiectivări a întregului proces creator, funcţiunea, ca esenţă a obiectului arhitectural, capătă rolul decisiv în determinarea formală. Adepţii „ noi obiectivităţi” (Neue Sachlichkeit) se vor referi la funcţiune, excluzând sensurile sale estetice. (...)

Pentru H. Meyer funcţiuneanu este atât un concept care defineşte caracteristicile tehnice al eobiectului, cât un mod de a orienta producţia arhitecturală spre o utilitate de tip social. Prin „radiografiere” analitică a realităţii sociale sunt deduse anumite indicaţii formale, cărora le este asigurată astfel determinarea „ştiinţifică”, în timp ce arta este exclusă complet din domeniul arhitecturii: „ orice viaţă este funcţiune, prin urmare neartistică”, afirma el în eseul Bauen.

Poziţia mai nuanţată a lui W. Gropius se identifică, în mare măsură, cu metoda petagogică a Bauhaus-ului, ale cărei Principii de producţie sunt indisolubil legate de cercetarea formală. Pentru Gropius, ca şi pentru L. Mies van der Rohe, importantă era definirea esenţei obiectului; numai aceasta îi poate satisface în întregime scopul, adică să-şi „îndeplinească practic funcţiunile, să fie trainic, ieftin şi frumos”. Aspectele funcţionale, tehnice, economice şi estetice capătă, în viziunea lui Gropius, importanţă egală în definirea formei unui obiect.

(...) H. Häring consideră că arhitectura trebuie să se îndrepte spre acele forme care, fiind funcţionale, trebiue să fie totodată, în concordanţă cu „sensul vieţii , al mişcării, al naturii, căci drumul spre o formă funcţională este şi drumul către natură”. Apare astfel idea formei organice, având sensul creşterii organice, naturale, din însăşi funcţiunea respectivă. (...)

Preocupările teoretice ale lui Alvar Aalto nu s-au îndreptat spre modul de configurare al obiectului arhitectural, ci spre o înţelegere mai largă a funcţiunii. El aprecia că încercările de până atunci s-au orientat cu precădere spre aspectele tehnice ale funcţiunii,neglijându-secerinţele pur umane,care scapă cu uşurinţă privirii noastre „ raţionale” şi, prin urmare, nu pot fi definite cu precizie. A. Aalto consideră că tocmai aceste cerinţe psihice sau fiziologice, greu sau imposibil de cuantificat, sunt cele care, în fond, determină caracterul uman al arhitecturii. Iar aceasta va rămâne, ca şi până acum, o artă, rod al intuiţiei arhitectului.

O dată cu A. Aalto se pune din nou în discuţie, dintr-o perspectivă nouă, posibilitatea definirii obiective a esenţei creaţiei arhitecturale, ca şi aceea a determinării raţionale a formei derivând automat din funcţiune. În măsura în care a fost înţeleasă şi aplicată în mod dogmatic, limitele arhitecturii funcţionaliste ne apar cu toată claritatea. De altfel, funcţionalismul nu este operativ decât „atunci când complexitatea problemelor puse este restrânsă, în favoarea unei concepţii parţiale, dar univoce, situaţie care, în general, nu poate fi transpusă în arhitectură, unde condiţionările formei sunt foarte numeroase. De aceea esenţa lucrurilor a fost considerată întodeauna doar parţial: utilitatea practică, sistemul constructiv sau expresivitatea materialului.”

Spre o arhitectură – Le Corbusier (1923)

„(...) Toţi oamenii au acelaşi organism, aceleaşi funcţiuni .Toţi oamenii au aceleaşi necesităţi.Contractul social care evoluează de-a lungul epocilor determină clase, funcţiuni, nevoi standard,

dând produse cu întebuinţare standard, dând produse necesar omului. Locuinţa este un produs necesar omului.Tabloul este un produs necesar omului, răspunzând unor nevoi de ordin spiritual, determinate prin

standardele emoţiei. (...)A stabili un standard înseamnă a epuiza toate posibilităţile practice şi raţionale, a deduce un tip

recunoscut conform funcţiunilor, cu randament maxim, cu folosirea minimă a mijloacelor, manoperei şi materialului, a cuvintelor, formelor, culorilor şi sunetelor. (...)

Arhitectura acţionează asupra standardelor. Standardele sunt chestiuni de logică, de analiză, de studiu scrupulos. Standardele se stabilesc pe baza unei probleme bine puse. Arhitectura este o artă foarte demnă.

Standardul, impus prin legea selecţiei, este o necesitate economică şi socială. Armonia este o stare de concordanţă cu normele universului nostru. Frumuseţea domină, ea este o creaţie pur umană; ea este prisosul necesar numai pentru cei care au un suflet ales. (...)

A formula cu claritate, a anima opera cu o unitate , a-i da o atitudine fundamentală, un caracter, iată o pură creaţie a spiritului.

O admitem pentru pictură şi muzică, dar coborâm arhitectura la cauzele sale utilitare: budoare, wc-uri, radiatoare, beton armat sau bolţi în leagăn sau arce ogivale etc. Aceasta este construcţie, nu arhitectură. De arhitectură putem vorbi atunci când există o emoţie poetică. Plastica este ceea ce se vede şi se măsoară cu ochii.”

Dinamică şi funcţiune – Erich Mendelson (1923)

„(...) În timp ce activitatea maşinii – prinderea, tragerea, ruperea – reprezintă o funcţie pură ca scop, în timp ce, în construcţii, funcţia reprezintă numai necesitatea matematică, funcţiunea în arhitectură nu poate însemna decât dependenţa spaţială şi formală faţă de premisele scopului, materialului şi ale constucţiei. De aceea mi se pare imposibil să transpun finalitatea funcţională a maşinii în vreun fel asupra spaţiului sau organizarea tehnică asupra organismului arhitecturii. Noi, arhitecţii, trebuie să considerăm din capul locului, la baza planificării noastre, cerinţele materiale şi raporturile constructive, trebiue să le privim, pur şi simplu ca premise ale organizării globale a unei construcţii. Dar trebuie să ştim că ele sunt numai o componentă a procesului productiv.

În ciuda unor mari dimensiuni şi raportării clare a mijloacelor tehnice, ea, singură ,nu creează încă arhitectura. (...)

Este de la sine înţeles că acest proces complicat, acest complex de elemente presupune relaţii reciproce permanente, controale şi influenţe, pentru ca mijlocul şi expresia să ajungă la o claritate univocă, la acurateţe şi efect de durată.

Dar abia din aceste relaţii reciproce între funcţiune şi dinamică, între realitate şi irealitate, conştient şi inconştient, între raţiune şi sentiment, număr şi idee, între mărginit şi infinit rezultă dorinţa vie de creaţie, voluptatea spaţială a arhitecturii.”

Arhitectura adevărată – Horia Creangă (1935)

„Opera arhitecturală ia naştere din armonizarea utilului cu frumosul şi constituie o unitate estetică.

Astăzi, progresele ştiinţifice şi maşinismul au împins utilitatea şi confortul la maximum. Nu putem spune că ne aflăm în timpul unei crize, dar ne aflăm în epoca unor prefaceri radicale în arhitectură. (...)

Maşinismul poate crea construcţii identice, oricând şi în orice ţară. El lichidează cu o epocă, pentru a pune bazele unei arhitecturi moderne.

Intervenţia lui e binevenită, cu un singur corectiv: să nu neglijeze cu desăvârşire elementul estetic. Exagerările lui au dat naştere la proteste, susţinîndu-se că utilul se dezvoltă în paguba frumosului şi că arhitectura modernă este rece şi nu se adresează sufletului.

Cu toate exagerările trecătoare, ne găsim în faţa unei sănătoase transformări rapide, din care va ieşi arhitectura viitorului, care va realiza frumosul prin simplitate şi utilul prin confortul tehnicii moderne.”

Umanizarea arhitecturii – Alvar Aalto (1940)

„Dezvoltarea ideilor funcţionalismului şi întruparea lor în construcţii reprezintă, după cât se pare, fenomenul cel mai stimulator din arhitectura contemporană. Dar, cu toate acestea, se dovedeşte că nu e chiar atât de uşor să defineşti cu precizie funcţia în arhitectură şi, prin urmare, nici noţiunea de <<funcţionalism>>. << Funcţia >> este utilizarea specifică sau munca îndeplinită sau acţiunea unui obiect . Aşadar << funcţia >> este un lucru sau o mărime care depinde de mai mulţi factori şi, prin urmare, este supusă schimbărilor. Dicţionarele definesc îndrăzneţ noţiunea de <<funcţionalism>>, ca <<adaptare conştientă a formei la scopul utilizării>>. În realitate, funcţionalismul ... trebuie să ţină seama de ambele sensuri ale <<funcţiei>>.

Arhitectura este un fenomen sintetic ce cuprinde practic toate sferele activităţii umane. Un obiect de arhitectură poate fi funcţional dintr-un punct de vedere şi nefuncţional dintr-altul . În ultimul deceniu, arhitectura contemporană a fost funcţională mai ales din punct de vedere al programelor şi, în primul rând, sub raportul economiei construcţiei (...); întucât arhitectura cuprinde toate sferele vieţii umane, o arhitectură într-adevăr funcţională trebuie să fie funcţională, înainte de toate, din punct de vedere pur uman. Examinând cu atenţie procesele vieţii umane ne convingem că tehnica nu reprezintă un fenomen autonom, ci serveşte doar ca mijloc ajutător. Funcţionalismul tehnic nu este apt să dea naştere la o arhitectură autentică. (...)

Nu raţionalizarea în sine a fost punctul slab al perioadei de început, acum deja depăşită, a arhitecturii contemporane. Slăbiciunea consta, dimpotrivă, tocmai în faptul că raţionalizarea nu a fost destul de adânc urmărită. Şi, în loc de a se duce lupta cu abordarea raţionalistă, în etapa din urmă a dezvoltării arhitecturii contemporane se fac încercări de transfere a metodelor raţionale din sfera tehnicii în sfera umană, în sfera psihologiei. (...)

Funcţionalismul este justificat numai în cazul în care include şi sfera psihologiei. Aceasta este singura cale de umanizare a arhitecturii.”

funcţiunea, ca esenţă a obiectului arhitectural

funcţiune, excluzând sensurile sale estetice

esenţa obiectului: să-şi îndeplinească practic funcţiunile, să fie trainic, ieftin şi frumos

condiţionările formei sunt foarte numeroase

(Le Corbusier) A stabili un standard înseamnă a epuiza toate posibilităţile practice şi raţionale, a deduce un tip recunoscut conform funcţiunilor, cu randament maxim, cu folosirea minimă a mijloacelor,

manoperei şi materialului, a cuvintelor, formelor, culorilor şi sunetelor

(Erich Mendelson - 1923) cerinţele materiale şi raporturile constructive, trebiue să le privim, pur şi simplu ca premise ale organizării globale a unei construcţii. Dar trebuie să ştim că ele sunt numai o

componentă a procesului productiv.

(Le Corbusie r- 1923) coborâm arhitectura la cauzele sale utilitare: budoare, wc-uri, radiatoare, beton armat sau bolţi în leagăn sau arce ogivale etc. Aceasta este construcţie, nu arhitectură.

De arhitectură putem vorbi atunci când există o emoţie poetică.

(Horia Creangă- 1935) proteste, susţinîndu-se că utilul se dezvoltă în paguba frumosului şi că arhitectura modernă este rece

şi nu se adresează sufletului

(Erich Mendelson) abia din aceste relaţii reciproce între funcţiune şi dinamică , între realitate şi irealitate, conştient şi inconştient,

între raţiune şi sentiment , număr şi idee, între mărginit şi infinit

rezultă dorinţa vie de creaţie, voluptatea spaţială a arhitecturii

(Horia Creangă) arhitectura viitorului, care va realiza frumosul prin simplitate şi utilul prin confortul tehnicii moderne

(Alvar Aalto- 1940) << Funcţia >> este utilizarea specifică sau munca îndeplinită sau acţiunea unui obiect

<< funcţia >> este un lucru sau o mărime care depinde de mai mulţi factori şi, prin urmare, este supusă schimbărilor

Alvar Aalto condidera că : încercările de până atunci s-au orientat cu precădere spre

aspectele tehnice ale funcţiunii,neglijându-se cerinţele pur umane,care scapă cu uşurinţă privirii noastre „ raţionale”

tocmai aceste cerinţe psihice sau fiziologice, greu sau imposibil de cuantificat, sunt cele care, în fond, determină caracterul uman al arhitecturii

funcţionalismul este justificat numai în cazul în care include şi sfera psihologieiProblema modernismului

a constat prin faptul căse orienta doar pe funcţionalitatea tehnică, raţională

şi a exclus valoarea sentimentului uman,a valorilor ce ţin de spiritul uman,

adică a omis funcţionalitatea psihologică

....fapt care se poate asemăna cu ultima tendinţă,de producere a unor roboţi

(în China de exemplu)cu mişcări şi expresii faciale din ce în ce mai realiste:

astfel în perioada modernistăau fost considerate

ca baza a proiectării arhitecturale şi de design

anumite standarede funcţionale=> creându-se doar nişte “roboţi”

foarte funcţionale şi utile,dar fără “suflet”

îmbunătăţirea urmând din orientarea spre forme

funcţionale din punct de vedere ergonomic,dar care printr-un nivel de sculpturalitate

se adresează şi spiritului uman (exemple ca lucrările unor arhitecţi/design-eri

ca Alvar Aalto)

….desigur, excluzând exempleîn care sculpturalitatea devine exagerată

de tipul caracteristicilor ca ale curentelor:baroc şi rococo,

estetica devenind astfel piedică în calea funcţionalităţii

În legătură cu sfera psihologică a omului, este interesant de amintit: studiile şi observaţiile lui Donald Arthur Norman, academic în domeniul ingineriei ştiinţei cognitive şi de design, care în lucrare sa: “Design emoţional”, susţine că obiectele care prin forma, designul lor au un efect pozitiv asupra percepţiei emotive a omului, par că funcţionează mai bine, chiar dacă în unele cazuri din punct de vedere funcţional obiectul respectiv are nişte omisiuni.

FUNCTIUNE , FUNCTIONALITATE in diferite contexte– în perioada POSTMODERNISTĂ contemporană (prin exemple)

Functiuni combinateExemplu[8]: biroul K WorkStation (staţie de lucru) – Studio Misosoup design – 2011=> birou(spaţiu de lucru) + etajeră, combinate ca o sculptură murală =>funcţionalitate + compactitate + economie de spaţiu + sculpturalitate

Functiune preluată şi combinatăExemplu[9]: masă – Gae Aulenti – 1980=> planul de masă(de sticlă) + roţi în locul picioarelor=>funcţionalitate prin deplasare + inovativitate, creativitate

MultifuncţionalitateExemplu[10]: colecţia de mobilier – Boxetti Rolands Landsbergs – 1976=> seturi (module) de mobilier: modul de bucătărie, pat de dormit+dulapuri, tv+sistema audio, canapea+masă, zonă de lucru+spaţii de depozitare

=>funcţionalitate+capacitate de adecvare+economie de spaţiu+confort+transformabilitate

Exemplu[11]: colecţie de mobilier – Seung-Yong Song – 2012=> design-erul corean a dorit să creeze obiecte care să fie libere de funcţia lor unică=>multifuncţionalitate datorată combinaţiei diferitelor funcţiuni

Exemplu[12]: mobilier transformabil – Roel Verhagen Kaptein – 2008=> mobilier care se transformă din fotoliu în canapea=>multifuncţionalitate+confort+economie de spaţiu

Exemplu[12]: mobilier transformabil – Roel Verhagen Kaptein – 2008=> mobilier care se transformă din fotoliu în canapea=>multifuncţionalitate+confort+economie de spaţiu

Exemplu[13]: masa Kai – Naoki Hirakoso – 2012=> mobila cu dublu funcţionalitate: masă+depozitare=>ingeniozitate

Exemplu[14]: masa ping-pong – Tobias Fränzel – 2007=> dublă funcţiune: uşă+masă de joc=>creaticitate+multifuncţionalitate

Exemplu[15]: staţie de încărcare obiecte electronice – prof. Sheila Kennedy şi grup de studenţi– 2011=>loc de şedere+încărcare electronică(cu panou solar)=>ingeniozitate+sculpturalitate

Formă variabilăExemplu[16]: scaun pliant – Chaise Desile – 2009=>şedere=>economie de material+economie de spaţiu(uşor de depozitat)

Formă organicăExemplu[17]: fotoliu – Daan Mulder – 2010=>model tridimensional realizat cu un program de computer=>formă funcţională şi confortabilă corpului uman, creat dintr-o singură linie

Exemplu[18]: oficiu – o4i Designstudio – 2009=>formă rezultată din 3 modalităţi de lucru: şedere, întindere(relaxare), interacţionare

Exemplu[19]: oficiu – Ben Swildens – 1966 / reluat: societatea Furdess – 2011=>formă organică raportată modului de lucru în poziţie de şedere

Exemplu[20]: scaunul pastilă – Eero Aarnio – 1967 => proiectat din principii ergonomice

Exemplu[21]: scaun (MYchair) – Unstudio (Walter Knoll) – 2008 => raportat formei corpului uman, confort

Exemplu[22]: Linna Armchair – Eddas studio – 2010 => formă şi material în armonie cu corpul uman

Exemplu[23]: şezlong – Tom Raffield – 2010 => confort

Exemplu[24]: mobilier – Erik Griffioen – 2008-2011 =>formă organică sau cutată, cu linearitate simplă, conferind corpului uman confort=>sculpturalitate

Exemplu[25]: scaunul Perillo – Martin Ballendat – 2008 =>confort

Exemplu[26]: scaunul Brazil – Daniel Widrig – 2010 =>formă ergonomică

Exemplu[27]: scaunul de oase – Joris Laarman – 2004-2010 =>formă ergonomică, organicitate inspiratp din forma oaselor

Exemplu[28]: mobilier sculptural – David Delthony – 2009-2011 =>forme organice care confer comoditate şi estetică sculpturală

Exemplu[29]: mobilier sculptural – Wendell Castle =>forme organice care confer comoditate şi estetică sculpturală

Mobilier mecanizatExemplu[30]: masa umblătoare – Wouter Scheublin – 2011 masa extensibilă Fletcher – David Fletcher – 2008