Universitatea Cooperatist Comerciala din Moldova

Referat

La disciplina: Comunicarea in afaceriTema: “Funcţiile limbajului”

“

A elaborat studenta grupei 3MC-1131

Ţurcan IrinaA verificat:

Botnarciuc V.

Chişinău, 2013

1

1. Funcţiile limbajului

Funcţiile comunicării (limbajului) constituie un ansamblu de caracteristici lingvistice care se

manifestă în relaţie cu procesul comunicării. Fiecărui factor al comunicării îi corespunde o funcţie

lingvistică diferită. Din perspectiva lui Roman Jakobson, funcţiile limbajului se diferenţiază în funcţie

de parametrul vizat şi pot fi reprezentaţi astfel:

CONTEXT

(funcţia denotativă, cognitivă sau referenţială)

EMIŢĂTOR……………………………MESAJ………………………………RECEPTOR

(funcţia expresivă (funcţia poetică) (funcţia conativă)

sau emotivă)

CONTACT

(funcţia fatică)

COD

(funcţia metalingvistică)

De-a lungul timpului, s-au conturat două perspective distincte asupra comunicării: 1

Taxonomia lui Roman Jakobson (consideră că toate funcţiile sunt egale şi au aceeaşi

importanţă, definind comunicarea ca schimb de mesaje)

Taxonomia lingvistului Michael Halliday (accentuează dimensiunea intenţională a limbajului,

caracterizând comunicarea ca modalitate de a influenţa acţiunile şi dispoziţiile

interlocutorului).

Taxonomia lui Roman Jakobson

1.Funcţia referenţială

Se manifestă atunci când limbajul este orientat spre context şi se transmit informaţii despre

lumea reală sau fictivă. Se formulează enunţuri neutre şi se foloseşte persoana a III-a. Mesajul este

centrat pe informaţia vehiculată. Această funcţie este predominantă în textele aparţinând stilului

ştiinţific.

2.Funcţia expresivă

Se manifestă atunci cînd limbajul este centrat pe emiţător şi se referă la exprimarea directă a

atitudinii subiectului faţă de ceea ce spune. Altfel spus, această funcţie constă în evidenţierea stărilor

1 Alina Pamfil, Limba şi literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Ediţia a V-a, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 60-61

2

afective sau a reacţiilor sufleteşti ale emiţătorului la contactul cu o anumită realitate. Mijloacele

lingvistice de realizare a expresivităţii sunt: interjecţiile, propoziţiile exclamative, unele forme verbale,

adjectivele cu valoare de epitet; toate acestea având ca scop ilustrarea atitudinii afective a vorbitorului.

Această funcţie se regăseşte în stilul artistic şi este caracteristică poeziei lirice.

3.Funcţia conativă

Indică orientarea limbajului spre destinatar (receptor). Se referă la efectul de convingere pe care

mesajul trebuie să-l aibă asupra destinatarului, de la care se intenţionează să se obţină un anumit tip de

răspuns (verbal, comportamental). Funcţia exprimă o adresare directă pentru a-l convinge pe receptor

şi este realizată prin verbe la imperative şi substantive în cazul vocativ. Se întâlneşte în stilurile

oficiale, administrative.

4.Funcţia poetică

Orientează limbajul asupra lui însuşi, mesajul existând în sine. În plus, funcţia poetică este

centrată mai précis asupra formei mesajului, şi nu asupra conţinutului comunicării. Spre deosebire de

limbajul ştiinţific, pentru care contează cu precădere conţinutul mesajului, limbajul poetic pune

accentul pe expresie şi presupune folosirea procedeelor artistice. Această funcţie este prezentă în

poezie, dar şi în proză, şi ea presupune folosirea unor elemente prozodice, semantic şi gramaticale

specifice. Trebuie menţionat că funcţia poetică nu se manifestă exclusiv în limbajul literaturii sau

restrictive în limbajul poeziei. În poezie această funcţie este suprapusă celorlalte funcţii ale limbajului

şi este dominantă.

5.Funcţia fatică

Accentuează contactul (canalul) şi serveşte la stabilirea, prelungirea sau întreruperea

comunicării, la verificarea modului în care funcţionează circuitul comunicării. Se are în vedere

stabilirea şi menţinerea contactului între emiţător şi receptor, controlul bunei funcţionări a canalului.

Mijloacele lingvistice sunt: verbele la modul imperativ (care exprimă porunci) şi enunţurile

interogative. Funcţia fatică se întâlneşte în stilul publicistic şi în conversaţiile cotidiene.

6.Funcţia metalingvistică

Este centrată pe cod şi permite interlocutorilor să verifice dacă folosesc în mod corect codul

pentru a avea certitudinea unei înţelegeri clare. Mesajul conţine referiri sau explicaţii în legătură cu

codul utilizat. Această funcţie exprimă tendinţa de clasificare a sensului şi nu îi corespunde un singur

stil. Mijloacele de realizare sunt: întrebuinţarea perifrazelor explicative, a gesturilor sau a tonului care

indică receptorului sensul sau cheia în care trebuie decodificat mesajul.

Taxonomia lui Michael Halliday

1.Funcţia reprezentaţională

Indică modul de folosire a limbajului pentru a face afirmaţii, a exprima cunoştinţe, fapte, a

explica sau a descrie realitatea.

2.Funcţia euristică

3

Se referă la folosirea limbajului pentru a obţine cunoştinţe. Este reprezentată sub forma unor

întrebări (De ce?)

3.Funcţia personală

Permite vorbitorului să-şi exprime emoţiile, sentimentele, personalitatea. Limbajul personal e

corelat cu cogniţia, afectul sau cultura fiecăruia.

4.Funcţia instrumentală

Serveşte în manipularea realităţii imediate, face ca unele evenimente să se întâmple.

5.Funcţia reglatorie

Permite controlul asupra evenimentelor şi reglarea relaţiilor dintre oameni (aprobarea,

dezaprobarea, controlul comportamentului).

6.Funcţia imaginativă

Permite crearea unor sisteme imaginare (a spune poveşti, a scrie opera, a glumi).

7.Funcţia interacţională

Serveşte în asigurarea contactului social şi presupune familiaritatea cu jargonul, politeţea,

cunoaşterea glumelor, a folclorului, a tradiţiilor şi a culturii unui popor.

Majoritatea actelor vorbite şi a textelor scrise manifestă mai multe funcţii concomitant, însă

numai una domină. Astfel, în limbajul literar domină funcţia poetică (pregnanţa mesajului, care devine

parţial un scop în sine, în special în operele scrise în versuri) şi funcţia emotivă (exprimă datele intime

ale scriitorului, stările sale sufleteşti, trăirile, gândurile).

În 1993, T. K. Gamble şi M. Gamble propun trei funcţii ale comunicării:

1.Prima funcţie urmăreşte înţelegerea şi cunoaşterea.

Prin comunicare, ne cunoaştem pe noi înşine şi, în acelaşi timp, îi cunoaştem şi pe ceilalţi

semeni ai noştri cu care relaţionăm şi de care suntem influenţaţi în unele situaţii. Cele două tipuri de

cunoaştere (de sine şi a celorlalţi oameni) se află în relaţie de interdependenţă.

2.A doua funcţie vizează dezvoltarea unor relaţionări consistente cu ceilalţi.

Fiinţa umană nu poate trăi niciodată izolată, ci face parte dintr-o comunitate cu reguli precise,

scrise sau nescrise. Fiecare dintre noi are nevoie de comunicare şi de relaţii pentru a-şi exterioriza

ideile, pentru a-şi face cunoscute opiniile, sentimentele ori gândurile. Altfel spus, comunicarea are

rolul de socializare a persoanei.

3.Ultima funcţie se referă la dimensiunea de influenţă şi persuasiune a comunicării.

Comunicând, îi influenţăm şi pe ceilalţi indivizi şi îi convingem să ne accepte ideile, principiile

sau deciziile noastre. Având aceleaşi idealuri, printr-o activiate comună şi printr-o intensă cooperare,

se creează interacţiunea dintre oameni.

În procesul de comunicare nu se manifestă simultan toţi factorii la nivelul textului, dar

întotdeauna ei se presupun. Într-un discurs sau text se manifestă cu precădere unul dintre factori,

căruia îi corespunde o anumită funcţie a limbajului. Emiţătorului îi corespunde funcţia expresivă sau

4

emotivă, receptorului- funcţia conativă, mesajului- funcţia poetică, contextului- funcţia referenţială,

canalului- funcţia fatică, codului- funcţia metalingvistică. Prin urmare, structura mesajului este dată de

funcţia limbii care domină acel mesaj. Se remarcă diferenţe mari între un text oral şi un text scris, între

un text literar şi unul ştiinţific.

O perioadă mare de timp limbajul a fost redus la funcţia referenţială (având rolul de a transmite

informaţii), însă este deosebit de important ca toate funcţiile limbajului să fie cunoscute încă din

şcoală de către elevi şi de către toţi vorbitorii unei limbi. În programele şcolare de limba şi literatura

română pentru liceu a fost inclusă problema comunicării şi a funcţiilor limbajului. Programa este

documentul oficial care descrie, normează şi reglează prin competenţele generale, competenţele

specifice, conţinuturile asociate acestora şi sugestiile metodologice. Conţinuturile învăţării sunt

structurate în două mari domenii: Literatură, Limbă şi comunicare. Obiectivul principal al studierii

limbii în şcoală este formarea la elevi a unor deprinderi de a folosi limba română corect, eficient şi

adecvat în producerea şi receptarea textelor orale şi scrise în diferite situaţii de comunicare. De

exemplu, la clasa a IX-a, este prevăzută în programă următoarea competenţă specifică- receptarea

diverselor tipuri de texte, iar la conţinuturi se specifică: schema comunicării concepută de Roman

Jakobson (componentele şi funcţiile actului de comunicare), factori care înlesnesc sau perturbă

receptarea (codul, canalul, contextual), principiile ascultării active.

2. Marcus Tullius Cicero

Marcus Tullius Cicero

5

Marcus Tullius Cicero (n. 106 î.Hr., d. 43 î.Hr.) a jucat un rol important în perioada de sfârșit a

Republicii romane. Activitatea sa literară și politico-socială s-a concretizat în domenii atât de

numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om universal, homo universalis. El a fost autorul

roman care a exercitat cea mai profundă influență asupra literaturii latine și s-a manifestat ca unul

dintre cei mai prolifici scriitori, mai prolific chiar decât Seneca și Augustin.

ViațaCicero s-a născut la Arpinum în Latium în data de 3 ianuarie 106 î.Hr., într-o familie de cavaleri și

notabili municipali. După ce a urmat cursurile școlare obișnuite la Arpinum, Cicero este dus

la Roma de către tatăl său, pe când avea 17 ani, iar în 88 î.Hr. ascultă expunerile lui Philon din Larissa,

exponent al Noii Academii și elev al lui Carneade. A debutat ca orator și avocat în 81 î.Hr. Pentru a-și

desăvârși formația intelectuală, audiază la Atena prelegerile filosofilor, iar în insula Rhodos devine

elevul oratorului Molon. Începe o carieră senatorială și se angajează în viața politică. În 76 î.Hr.,

Cicero devine quaestor, iar apoi senator. În iulie 64 î.Hr. este ales consul pentru anul 63 î.Hr. În timpul

consulatului său, Cicero descoperă așa numita conjurație a lui Catilina. El va ordona arestarea și

executarea complicilor lui Catilina - fapt ce atrage nemulțumirea partidei popularilor în frunte cu

Caesar, care-l va urmări cu înverșunare. După 60 î.Hr., orientarea politică și existența lui Cicero intră

într-o adâncă criză. Începând din martie 58 î.Hr., petrece mai mult de un an de exil în Grecia; este o

perioadă foarte dificilă pentru el. După ce, în 51-50 î.Hr., fusese proconsul în Cilicia, Cicero a încercat

în van să-i reconcilieze între ei pe Caesar și Pompeius, aflați acum în conflict. În cele din urmă trece

de partea lui Pompeius și a optimaților republicani, însă după înfrângerea acestora, se află printre

primii care se întorc în Italia și obțin iertarea din partea lui Caesar. După asasinarea lui Caesar, în care

se prea poate să fi fost implicat, Cicero devine destul de rapid șeful republicanilor, sperând într-o

instaurare a republicii, lucru care atunci era imposibil. A încercat să-l manipuleze pe

tânărul Octavianus (viitorul împărat Augustus, 27 î.Hr.-14 d.Hr.) împotriva lui Marcus Antonius, pe

care îl considera cel mai primejdios dușman al republicii, însă fără succes. În 7 decembrie 43 î.Hr. a

fost ucis chiar de către oamenii lui Marcus Antonius.

Opera

Cicero a alcătuit o operă imensă. Se pot distinge în primul rând discursurile ciceroniene în număr de

58, care reprezintă o fericită armonizare între talentul nativ, (ingenium), cultura vastă (doctrina) și

practica forului (usus forensis). Discursurile acoperă o perioadă de 38 de ani (81-43 î. Hr.) de

activitate retorică pusă în slujba cetățeanului și a cetății, "de la interesul sau nevoia cărora niciodată

nu m-au sustras odihna, plăcerea sau somnul" (Pro Archia poeta, VI, 12). Între aceste discursuri se

disting :

6

In Verrem (Împotriva lui Verres) - o serie de șapte discursuri ținute în 70 î.Hr. împotriva lui C.

Verres, guvernatorul nedemn al Siciliei (73-70 î.Hr.), care era acuzat de a fi comis abuzuri foarte

grave și malversațiuni în timpul guvernării Siciliei;

se remarcă de asemenea In Catilinam (Împotriva lui Catilina, Catilinarele), poate cele mai

cunoscute cuvântări ciceroniene pronunțate împotriva lui L. Sergius Catilina, după descoperirea

conspirației acestuia împotriva republicii;

celebre sunt și cele 14 discursuri pronunțate împotriva lui Marcus Antonius, In Marcum

Antonium, care dorea să urmeze politica lui Caesar.

Cicero s-a remarcat și ca un teoretician al artei retorice, fiind socotit unul dintre părinții oratoriei

antice. În tratatele sale, el face o incursiune în istoria oratoriei antice și o analiză a principalelor

curente retorice care aveau adepți în epoca sa (aticismul și asianismul), dezbătând problema formării

oratorului și a funcției sale în societate; oratorul ideal (orator summus et perfectus) este, în concepția

lui, prototipul omului și cetățeanului desăvârșit, o personalitate complexă. El își materializează ideile

în tratate numeroase, dintre care sunt demne de amintit:

De oratore libri tres (Trei cărți despre orator) - tratat alcătuit în 55 î. Hr., dedicat lui Quintus,

fratele său și redactat sub forma unui dialog între celebritățile forului roman Crassus și Marcus

Antonius (omonim al generalului);

Partitiones oratoriae (Diviziunea părților artei elocinței) alcătuit în 54 î.Hr., un adevărat manual

de retorică în formă dialogală între Cicero-tatăl și fiul său Marcus;

deosebit de valoroase sunt și alte două lucrări ca Brutus, scris în 46 î.Hr., în care Cicero își

proclamă idealurile sale de armonizare a tuturor ideilor școlilor retorice, opunându-se curentului

aticist, prea simplu și sobru, care apăruse la Roma între 51-50 î.Hr. și tratatul Orator, unde Cicero

își apără din nou idealul său retoric moderat, amenințat de influența crescândă a aticismului.

Cicero are, de asemenea, o deosebită pasiune pentru filozofie, insuflată, după propria-i mărturie, de

reprezentanții principalelor doctrine din acea vreme (epicureismul, stoicismul, neoacademismul) pe

care îi audiase la Roma sau în Grecia, cu unii dintre ei păstrând relații chiar familiare (cum ar fi stoicii

Diodotus și Posidonius, academicienii Philon și Antiochos).

Cicero se va dedica întru totul filozofiei după anul 56 î.Hr., când, dezamăgit de situația politică, caută

un rost al existenței sale în scris, propunându-și să dea Romei o literatură filozofică proprie, în măsură

să o elibereze de sub tutela spirituală a Greciei. Opera sa filozofică, chiar dacă nu reprezintă un corpus

doctrinar, trebuie apreciată pentru adaptarea modelelor filozofiei grecești la spiritualitatea și

mentalitatea romană și, mai ales, pentru impunerea unui limbaj filosofic latin, la crearea căruia Cicero

are un merit incontestabil. Dintre lucrările sale cu caracter filosofic, merită menționate:

De republica (Despre stat) - dialog politic pe tema celei mai bune forme de guvernare și a

calităților conducătorului ideal;

De legibus (Despre legi) - tot un dialog politic pe tema legislației și a tipului ideal de constituție;

7

De natura deorum (Despre natura zeilor) - scriere pe tema existenței și esenței divinității; De divinatione (Despre divinație) - abordând tema divinației ca har și artă a prezicerii viitorului;

și în sfârșit De fato (Despre destin) - o expunere asupra problemei destinului.

Cicero are și o vastă corespondență (peste 800 de scrisori) scrisă între anii 68 și 43 î.Hr., care este în

același timp un dosar intim al scriitorului și o adevărată frescă a vieții Romei din vremea sa. Omul

Cicero ni se descoperă aici cu o surprinzătoare sinceritate prin atitudinile politice și civice, prin viața

zilnică din for sau din familie.

Principalele opere

Discursuri :

1. (81ÎC) Pro

Quinctious

2. (80ÎC) Pro

Sex. Roscio

Amerino

3. (77ÎC) Pro Q.

Roscio

Comoedo

4. (70ÎC)

Divinatio in

Caecilium

5. (70ÎC) In

Verrem

6. (69ÎC) Pro

Tullio

7. (69ÎC) Pro

Fonteio

8. (69ÎC) Pro

Cæcina

9. (66ÎC) Pro

Lege Manilia

or De Imperio

Cn. Pompei

10. (66ÎC) Pro

Cluentio

11. (63ÎC) De

Discursuri :

1. (62ÎC) Pro

Archia Poeta

2. (59ÎC) Pro

Flacco

3. (57ÎC) Post

Reditum in

Senatu

4. (57ÎC) De

Haruspicum

Responsis

5. (57ÎC) Post

Reditum in

Quirites

6. (57ÎC) De

Domo Sua

7. (57ÎC) De

Haruspicum

Responsis

8. (56ÎC) Pro

Sestio

9. (56ÎC) In

Vatinium

10. (56ÎC) Pro

Caelio

11. (56ÎC) De

Provinciis

Opere filozofice :

1. De Inventione

2. De Optimo Genere

Oratorum

3. Topica

4. De Oratore

5. De Fato

6. Paradoxa Stoicorum

7. De Partitione Oratoria

8. Brutus, Orator

9. De Re Publica

10. De Consulatu Sua

11. De Legibus

12. De Finibus

13. Tusculan&aelig

14. Disputationes

15. De Natura Deorum

16. Academica

17. Cato Maior de

Senectute

18. Laelius de Amicitia

19. De Divinatione

20. De Officiis

21. Commentariolum

Petitionis.

Scrisori :

1. Ad Atticum

2. Ad Familiares

3. Ad Quintum

4. Ad Brutum

8

Lege Agraria

contra Rullum

12. (63ÎC) Pro

Rabirio

Perduellionis

Reo

13. (63ÎC) Pro

Murena

14. (63ÎC) In

Catilinam I-

IV

15. (62ÎC) Pro

Sulla

Consularibus

12. (56ÎC) Pro

Balbo

13. (55ÎC) In

Pisonem

14. (54ÎC) Pro

Plancio

15. (54ÎC) Pro

Rabirio

Postumo

16. (54ÎC) Pro

Milone

17. (44ÎC)

PhilippicsBibliografie

H.Mihăescu, Analogie și anomalie: Cezar și Cicero, Iași,s.n., 1940;

H.Mihăescu, De la origini până la Cicero, Iași, Tipografia A.A.Terek, 1947;

N.I.Barbu, Aspecte din viața romană în scrisorile lui Cicero, București, Editura Academiei

R.P.R., 1959;

T.S.Zielinski,traducere B.Grecina și A.Berar, Cicero în istoria culturii europene, București,

Tipografiile Romîniei Unite, s.d.

9