Funcțiile educației

Educaţia serveşte realizării a trei categorii de scopuri principale: 1. funcţia de selectare, prelucrare şi transmitere a informaţiilor şi valorilor de la societate la individ;2. funcţia de dezvoltare a potenţialului biopsihic al omului;3. funcţia de asigurare a unei inserţii sociale active a subiectului uman;Funcţia de cognitivă: selectare, prelucrare şi transmitere a cunoştinţelor şi valorilor de la societate la individ este funcţia care în fapt asigură existenţa unei continuităţi informaţionale între generaţii, oferind astfel posibilitatea evoluţiei culturale şi tehnologiceAnaliza acestei prime funcţii a educaţiei permite decelarea a trei subfuncţii specifice: selectarea (informaţia aleasă pentru a fi vehiculată este analizată din punctul de vedere al importanţei şi consistenţei sale ştiinţifice); prelucrarea (are loc o adecvare logică şi psihopedagogică a informaţiei la nivelul de înţelegere al subiectului căruia i se adresează); transmiterea (conceperea şi utilizarea unor tehnici şi procedee specifice de vehiculare a conţinutului informaţional);

Funcţia de dezvoltare culturală şi a potenţialului biopsihic al omului se referă la dimensiunea teleologică a fenomenului educaţional, respectiv la faptul că derularea acţiunii educaţionale urmăreşte atingerea anumitor finalităţi, explicit sau implicit formulate( de ex. Formarea culturii generale).

• Aceste finalităţi presupun determinarea următoarelor tipuri de modificări pozitive şi de durată la nivelul personalităţii educatului:

1. Cognitive;2. Afectiv-motivaţionale; 3. Comportamentale;4.

Funcţia socială relevă necesitatea de a pregăti indivizii pentru o integrare socială şi profesională

optimă, în acord atât cu interesele şi aspiraţiile individului cât şi cu solicitările de moment şi de perspectivă ale societăţii

Alţi autori vehiculează alte trei categorii de funcţii ale educaţiei, practic superpozabile cu cele menţionate anterior:

• funcţia cognitivă (de vehiculare şi operaţionalizare a tezaurului de cunoştinţe);• funcţia axiologică (de asigurare a asumării valorilor existente şi de dezvoltare a

potenţialului de creaţie culturală); • funcţia economică (de pregătire şi formare a indivizilor pentru producţia direct sau

indirect materială);

Formele educației

Un important criteriu de clasificare a formelor educaţiei este reprezentat de măsura în care acestea sunt organizate, sistematice şi deliberat proiectate pentru a modela personalitatea celor care se educă.

Principalele ipostaze ale educaţiei sunt:1. educaţia formală; 2. educaţia non(ne)-formală; 3. educaţia informală;

Educaţia formală se referă la ansamblul acţiunilor sistematice şi organizate, elaborate şi desfăşurate în cadrul unor instituţii de învăţământ specializate (şcoală, universitate, etc.) în scopul formării personalităţii umane.

• În acest context educaţia şi instruirea sunt explicite în virtutea unor obiective clar formulate iar procesul educativ se caracterizează prin intensitate, concentrare a informaţiilor şi continuitate.

Educaţia formală este puternic expusă exigenţelor şi comandamentelor sociale iar rezultatele acţiunii educative sunt supuse unei activităţi evaluative realizată în modalităţi şi după criterii riguros stabilite.

• Avantajele principale ale educaţiei formale sunt reprezentate de posibilitatea realizării unei evaluări individualizate de tip formativ şi dezvoltarea sistematică a deprinderilor de muncă intelectuală ale celui care se educă.

Educaţia formală prezintă şi anumite dezavantaje sau inconveniente dintre care amintim: centrarea excesivă pe realizarea competenţelor prevăzute de programa şcolară şi restrângerea libertăţii de acţiune a elevului, fapt ce poate conduce la apariţia dezinteresului, plictiselii sau monotoniei.

Educaţia nonformală înglobează, într-o proporţie dependentă de contextul realizării sale şi de intenţiile cadrului didactic implicat, atât acţiuni cât şi influenţe educative.

• Educaţia non-formală include astfel un ansamblu de acţiuni şi influenţe educative, structurate, organizate şi instituţionalizate, dar desfăşurate în afara sistemului de învăţământ.

Educaţia non-formală, deşi are un caracter planificat şi finalist, se realizează prin intermediul unor multiple activităţi de educaţie şi instruire extraşcolare, acţiunile situate în acest context caracterizându-se printr-o mai mare varietate şi flexibilitate, oferind o mai bună posibilitate de pliere pe interesele şi abilităţile şi opţiunile şi aspiraţiile particulare ale elevilor.

• Educaţia non-formală include în structura sa două tipuri principale de activităţi:1. activităţi paraşcolare (activităţi de perfecţionare, de reciclare etc.);2. activităţi perişcolare (vizite la muzeu, excursii, cluburi, cercuri ştiinţifice, vizionări de

filme);

• Educaţia nonformală permite lărgirea orizontului cultural, îmbogăţirea cunoştinţelor din anumite domenii, dezvoltarea unor aptitudini şi interese speciale etc.

Educaţia non-formală, datorită caracterului său mai puţin formalizat, prezintă avantajul unui spaţiu instructiv-educativ mult mai flexibil decât strict şcolar oferind astfel individului o mai mare libertate de acţiune, permiţând celor care se instruiesc atât o mai bună selectare a informaţiilor şi cunoştinţelor.

Dezavantajul major al educaţiei non-formale este determinat de absenţa unor demersuri evaluative sistematice, fapt ce în absenţa unei autoevaluări riguroase şi obiective poate conduce la serioase rămâneri în urmă;

Un alt posibil dezavantaj al educaţiei non-formale este riscul apariţiei, datorită plasării sale în contextul extraşcolar, mai puţin rigid şi formalizat, a unor abordări şi implicări superficiale în activitate a participanţilor la acest tip de realizare a instrucţiei şi educaţiei.

Educaţia informală se referă la totalitatea influenţelor educative neorganizate, nesistematice şi nesubordonate unor finalităţi educaţionale explicite.

Educaţia informală include astfel ansamblul informaţiilor vehiculate în contextul situaţiilor cotidiene cu care este confruntat individul, informaţii ce nu sunt selectate, prelucrate pedagogic sau transmise în conformitate cu principiile de organizare şi desfăşurare a procesului instructiv-educativ.

Informaţiile şi cunoştinţele transmise în contextul educaţiei informale sunt informaţii aleatorii, neselectate în funcţie de valoarea lor euristică şi achiziţionate de cele mai multe ori involuntar în împrejurările particulare ale existenţei cotidiene a individului (mass-media, discuţii ocazionale, etc.).

Educaţia informală ocupă totuşi ponderea cea mai mare atât în timp cât şi ca influenţă asupra variatelor laturi ale existenţei umane, îmbogăţind semnificativ profilul spiritual al individului.

Rolul educaţiei - factor determinant al formării şi dezvoltării personalităţii

• Dezvoltarea psihică nu o pot realiza numai premisele ereditare, nici numai condiţiile de mediu considerate ca factori cu acţiune separată şi nici simpla convergenţă a acestora. Pentru relaţionarea realităţii biologice a organismului uman cu datele de construcţie, materiale şi spirituale oferite de mediu, ca şi pentru orientarea acestei deveniri, este necesar un fel de "operator" special, un “organizator ” de proces, cu funcţii de conducător al acestei dezvoltări.

• Rolul educaţiei este acela de a stimula potenţialul ereditar, de a acţiona asupra tuturor componentelor ce vor alcătui personalitatea, de a interveni în ameliorarea condiţiilor de mediu, în anihilarea unor influenţe negative exercitate din partea unui mediu nefavorabil şi în crearea unui climat educaţional favorabil, cu multiple influenţe educative benefice asupra personalităţii. Fiecare dintre cei trei factori are rolul său specific, dezvoltarea nefiind posibilă fără acţiunea unuia sau altuia; ereditatea este premisa, "temelia", "fundamentul" edificiului, mediul este cadrul, iar educaţia este liantul, care corelează acţiunile celorlalţi doi factori, deţinând rolul conducător în formarea personalităţii umane.

Printre factorii care impun şi justifică necesitatea educaţiei permanente menţionăm, în primul rând,

• factorii sociali• procesul de accelerare a schimbărilor,• dinamismul vieţii economice, • mobilitatea profesiilor, • evoluţia fără precedent a ştiinţelor şi tehnologiilor, • perisabilitatea cunoştinţelor, • explozia demografică, • sporirea timpului liber, criza modelelor relaţionale şi de viaţă, • creşterea gradului de democratizare a vieţii sociale.

Autoeducaţia – corolar al educaţiei permanente Conceptul de autoeducaţie. Etimologic termenul de autoeducaţie provine de la grecescul „autos” sine însuşi şi latinescul „educaţio”, însemnând educaţia prin sine însuşi. Autoeducaţia poate fi definită ca fiind activitatea fiinţei umane desfăşurată în scopul perfecţionării propriei personalităţi.Din punct de vedere al modului de desfăşurare şi al conţinutului autoeducaţiei, aceasta se poate manifesta diferit:

se poate desfăşura sistematic, planificat dar poate fi şi nesistematică, neplanificată, sporadică,

poate fi orientată spre socializare (formarea personalităţii potrivit exigenţelor sociale) sau spre individualizare (păstrarea unicităţii fiinţei umane),

poate urmări formarea trăsăturilor pozitive sau negative,dezvoltarea calităţilor sau înlăturarea neajunsurilor,

formarea sub aspect moral, fizic, estetic sau îmbogăţirea cunoştinţelor într-un anumit domeniu.

Mediul - cadrul socio-uman al dezvoltării personalităţii• Mediul reprezintă cadrul în care se naşte, trăieşte şi se dezvoltă individul şi se referă la

totalitatea elementelor externe cu care individul interacţionează direct sau indirect, stabileşte interrelaţii pe parcursul dezvoltării sale. Mai mult, organismul se integrează în mediul său înconjurător şi îi foloseşte resursele şi energiile în propriul său avantaj. Interacţiunea dintre organism şi mediu se desfăşoară la diferite nivele: fizico-chimic, psiho-fizic şi socio-cultural.

• Omul, interacţiunile şi experienţele sale, se află sub influenţa mai multor tipuri de factori de mediu, care pot fi grupaţi în două categorii:

– factori de mediu interni, respectiv factorii naturali, biologici– factori de mediu externi, reprezentaţi de factorii mediului fizic (mediul fizic

extern se referă la condiţiile climatice, geografice, de floră şi faună) şi social/ socio-uman (mediul social amprentează dezvoltarea personalităţii prin structurile sale: mediul socio-economic, mediul socio-comunicativ, mediul socio-afectiv, mediul socio-profesional, mediul socio-cultural).

Teoria ambientalistă• Deci, în ceea ce priveşte educabilitatea se trece în extrema cealaltă, afirmându-se că omul

este total modificabil, rolul acesta revenindu-i în exclusivitate mediului. În viziunea acestei teorii, omul este considerat un produs pasiv al împrejurărilor externe, mediul fiind cel care “modelează”, structurează, orientează şi direcţionează valoric dezvoltarea psihică a omului. Aici, factorul mediu este considerat în accepţiunea sa largă, cu toate elementele ce îl compun şi cu toate influenţele spontane şi conştiente (mediul natural, mediul social, inclusiv educaţia). În susţinerea acestei teorii s-au adus numeroase argumente, începând cu cele ce ţin de cazurile de aşa-zişii „copii sălbatici”, a căror dezvoltare psihică specific umană a fost stopată sau întreruptă în absenţa mediului social, şi ajungând la diferenţele de dezvoltare psihică şi de formare a personalităţii copiilor (oamenilor) ce au trăit într-un mediu uman, în funcţie de specificitatea şi calitatea acestui mediu.

• Este drept că această teorie s-a impus mai mult în epoca iluminismului, când lupta se ducea pentru emanciparea şi asigurarea dreptului la educaţie şi cultură al tuturor oamenilor, negându-se rolul eredităţii şi promovându-se ideea că oamenii sunt egali de la natură, scoţându-se mai mult în evidenţă rolul educaţiei.

Teoria dublei determinăriÎn faţa unor poziţii atât de tranşante adoptate de adepţii teoriei ereditariste şi, respectiv, de adepţii teoriei ambientaliste, sprijinite pe argumente atât de puţin riguroase, mulţi specialişti au fost tentaţi să adopte un punct de vedere mediu între aceste două poziţii extremiste, ajungându-se astfel la teza dublei determinări a eredităţii şi a mediului (ce include şi educaţia) Teoria dublei (triplei) determinări susţine că dezvoltarea este generată de interacţiunea dintre ereditate şi mediu şi că educaţia nu acţionează izolat, ci prin interacţiunea factorilor ereditate-

mediu. Aşadar, în procesul dezvoltării personalităţii umane, acţiunea celor trei factori ereditate – mediu – educaţie este convergentă. Această teorie este susţinută şi astăzi de majoritatea specialiştilor, eliminându-se astfel unilateralitatea teoriilor anterioare şi supralicitatea unuia sau altuia dintre factori.