1. Scurt istoric Friedrich Nietzsche (1844-1900) a fost un ginditor original si deosebit de radical “cel mai antimodern dintre filozofi moderni”, iar scrierile sale sunt profetice, poetice si extreme de critice la adresa unei mari parti a filozofiei. S-a nascut la Rocken la 15 octombrie 1844 intr-o respectata familie de pastori luterani. A urmat o scoala de elita si a fost un elev model, astfel incit in 1864 a intrat la Universitatea din Bonn, mutindu-se ulterior la Leipzig. La virsta de 25 de ani i s-a incredintat o catedra de professor la universitatea din Basel. In timpul studentiei a fost impresionat profund de pesimismul lui A.Schopenhauer si a legat o strinsa prietenie nu mai putin pesimistul compositor Richard Wagner si cu sotia acestuia Cosima. Treptat a fost dezamagit de Wagner, dezgustul fata de antisemitismul, nationalismul si aroganta compozitorului se regasesc in lucrarea Nietzshe contra Wagner publicata in 1888. Filozoful german a avut intotdeauna o sanatate precare, din 1878 fiind nevoit sa renunte motive de boala la postul de la Basel, in anii urmatori isi prece timpul fie in Engadin, in Elvetia fie pe tarmul Rivierei pet imp de iarna. In urmatorul deceniu a scris foarte mult, in pofida sanatatii subrede si a numeroaselor nefericiri. In 1889 si-a pierdut integritatea mintala, fiind ingrijit de sora lui, Elizabeth care s-a ocupat de opera sa manuscrisa, pe care a modificat-o si raspindit-o dupa bunul sau plac, deseori deformind sensurile si deplasindu-I accentele. Cu toate acestea la moartea sa fizica, Nietzshe avea deja o reputatie bine stabilita. Asocierea sa cu nazismul si hitlerismul a stirnit numeroase controverse care nu si-au pierdut nici pina astazi ecourile in viata intelectuala germana. El se exprimă cu cea mai mare claritate asupra faptului că modul său de reprezentare are legătură cu stările lui corporale. „În anul 1879 eu mi-am dat examenul pentru a ocupa catedra de profesor universitar de la Basel, am trăit toată vara ca o umbră în St. Moritz, iar în iarna care a urmat, iarna cea mai fără soare a vieţii mele, am trăit ca umbră în Naumburg. Acesta a fost punctul meu cel mai de jos. La 36 de ani am ajuns în punctul cel mai de jos al vitalităţii mele, încă mai trăiam, dar fără să văd trei paşi înaintea mea. Drumeţul şi umbra lui a luat naştere în această perioadă. Fără nici o îndoială, pe atunci mă pricepeam la umbre... În iarna următoare, prima mea iarnă la Genova, acea îndulcire şi spiritualizare care e condiţionată de o sărăcire extremă a sângelui şi muşchilor, a făcut să apară Aurora; luminozitatea şi voioşia desăvârşită, chiar exuberanţa spiritului, care se oglindeşte în opera amintită, sunt compatibile la mine nu numai cu slăbiciunea fiziologică cea mai profundă, ci chiar cu un exces al senzaţiei de durere. În mijlocul unor chinuri pe care le aduce cu sine o durere cerebrală neîntreruptă, care a durat trei zile, împreună cu o vomă anevoioasă a mucoaselor, posedam o claritate dialectică par excellence şi gândeam până la capăt, cu sânge rece, nişte lucruri pentru care în condiţiile unei stări mai bune a sănătăţii nu sunt un destul de bun căţărător, nu sunt destul de rafinat, destul de rece. Cititorii mei ştiu poate în ce măsură consider că dialectica e un simptom de decadenţă, de exemplu, în cazul cel mai renumit din toate: în cazul lui Socrate.“ Nietzsche priveşte de-a binelea schimbările survenite în modul său de a gândi drept rezultat al predispoziţiei la schimbări ale propriilor lui stări corporale. „Un filosof care a parcurs drumul ce duce prin multe sănătăţi şi îl parcurge mereu, a trecut prin tot atâtea filosofii: el nu poate face altfel decât să-şi transpună de fiecare dată starea în forma şi depărtarea cea mai spirituală – această artă a transfigurării este filosofia lui.“ În amintirile aşternute pe hârtie în 1888 şi intitulate Ecce homo, Nietzsche vorbeşte despre felul cum din boală a primit impulsul de a dezvolta în interiorul lui o concepţie despre lume optimistă: „Căci, luaţi seama, eu am încetat să fiu pesimist în anii vitalităţii mele celei mai scăzute; instinctul de autorestabilire mi-a interzis să scriu o filosofie a sărăciei şi descurajării.“ Din păcate, datele nesigure pe care le avem despre strămoşii lui Nietzsche nu ne dau posibilitatea de a face o judecată satisfăcătoare în această privinţă, pentru a şti cât din specificul spiritual al lui Nietzsche trebuie explicat prin ereditate. Adeseori s-a atras atenţia în mod

1

neîndreptăţit asupra faptului că tatăl său a murit din cauza unei boli a creierului. Numai că acesta si-a atras boala printr-un accident, după naşterea lui Nietzsche. Totuşi, nu pare lipsit de importanţă faptul că Nietzsche însuşi atrage atenţia asupra unui element morbid existent în tatăl lui. „Tatăl meu a murit la 36 de ani: el era delicat, drăguţ şi morbid, ca o fiinţă predestinată să fie aici doar în trecere, mai degrabă o amintire plină de bunătate a vieţii, decât viaţa însăşi.“ Când Nietzsche spune că în el trăieşte ceva decadent alături de ceva sănătos, se gândeşte în mod evident el însuşi că pe primul îl moştenise de la tatăl său, pe ultimul de la mama sa, care avea o sănătate de fier.

2. Trăsături si Asemanari În viaţa sufletească a lui Nietzsche întâlnim o serie de trăsături învecinate cu patologicul, care ne amintesc de Heinrich Heine şi de Leopardi, cei doi poeţi care şi altfel au multe lucruri comune cu el. Heine era chinuit încă din tinereţe de melancolii sumbre, el suferea de nişte stări asemănătoare cu visul; şi el a ştiut mai târziu să scoată din constituţia corporală cea mai jalnică, dintr-o boală ce-i răpea puterile văzând cu ochii, acele idei care nu sunt departe de ideile lui Nietzsche. Ba găsim chiar în Heine un precursor al lui Nietzsche, în ceea ce priveşte opoziţia dintre înţelegerea apolinică sau contemplativă a vieţii şi acceptarea dionisiac-ditirambică a vieţii. Şi viaţa spirituală a lui Heine rămâne neexplicabilă din punct de vedere psihologic, dacă nu se ia în considerare sâmburele patologic existent în natura lui, moştenit de la tatăl său, care fusese o personalitatea de tip degenerativ, care se furişa prin viaţă ca o umbră. Deosebit de izbitoare sunt asemănările dintre caracterul fiziologic al lui Leopardi şi cel al lui Nietzsche. Aceeaşi sensibilitate deosebită la starea vremii şi la anotimpuri, la loc şi ambianţă se întâlneşte la amândoi. Leopardi simţea cele mai mici schimbări ale termometrului şi barometrului. El nu putea să creeze decât vara; a umblat mereu prin lume în căutarea unui loc favorabil creaţiei sale. Nietzsche se exprimă în felul următor în legătură cu asemenea particularităţi ale naturii sale: „Acum, când în urma unor exerciţii îndelungate percep în mine însumi, ca la un instrument foarte fin şi demn de încredere, toate influenţele de origine climatică şi meteorologică, şi când, deja în cursul unei călătorii scurte, de la Turin la Milano, să zicem, calculez la mine, din punct de vedere fiziologic, în grade, schimbările umidităţii aerului, mă gândesc cu groază la faptul înspăimântător că viaţa mea, exceptând ultimii zece ani, ani în care am fost la un pas de moarte, s-a desfăsurat mereu numai în locuri nerecomandabile, ba chiar de-a dreptul interzise pentru mine. Naumburg, Schulpforta, Turingia în general, Bonn, Leipzig, Basel, Veneţia – tot atâtea locuri nefericite pentru fiziologia mea...“. Această sensibilitate ieşită din comun are legătură, la Leopardi ca şi la Nietzsche, cu dispreţul faţă de sentimentele altruiste. La amândoi, unul dintre punctele în care era necesar un efort de autodepăşire a fost acela de a-i suporta pe oameni. Din propriile cuvinte ale lui Nietzsche se poate vedea că teama de impresii prea puternice, de excitaţii care cereau prea mult de la sensibilitatea lui i-au insuflat neîncrederea în instinctele altruiste. El spune: „Le reproşez celor care compătimesc faptul că prea uşor pierd ruşinea, respectul, delicateţea faţă de distanţe“. Şi pentru Leopardi era fapt cert acela că foarte greu poţi găsi un om suportabil; el întâmpina mizeria cu ironie şi amărăciune, după cum Nietzsche îşi făcuse o maximă din cuvintele: „Cei slabi şi nereuşiţi trebuie să piară; primul principiu al iubirii noastre de oameni. Şi mai trebuie să-i şi ajutăm în acest sens“. Nietzsche spune despre viaţă că ea este „în esenţă acaparare, rănire, copleşire a ceea ce e străin şi mai slab, oprimare, duritate, impunerea formelor proprii, integrare şi, cel puţin, în cazul cel mai blând, exploatare“.La fel, pentru Leopardi viaţa este o luptă neîncetată, îngrozitoare, în care unii îi calcă pe ceilalţi în picioare, zdrobindu-i. Cât de mult ating aceste gânduri, la amândoi, patologicul, reiese din felul absolut iraţional în care ajung la ele. Ei nu sunt conduşi spre ideea luptei pentru existenţă prin reflecţii logice, cum se întâmplă, de exemplu, la Malthus, economistul naţional, şi la filosoful Hobbes, sau prin

2

observaţii făcute cu grijă, ca la Darwin, ci prin sensibilitatea amintită, intensificată la maximum, care e cauza faptului că orice excitaţie exterioară e resimţită drept atac duşmănos la care răspund cu sentimente de respingere violente. La Nietzsche, existenţa acestui fenomen poate fi dovedită în mod absolut clar. El întâlneşte ideea luptei pentru existenţă la Darwin. N-o respinge, dar o interpretează în sensul care corespunde sensibilităţii sale excesive: „Dar ia să presupunem că această luptă există – şi, într-adevăr, o întâlnim adesea; din păcate, ea se încheie invers decât o doreşte şcoala lui Darwin, decât, poate, ne-ar fi îngăduit s-o dorim împreună cu el, şi anume, în defavoarea celor puternici, privilegiaţi, a excepţiilor fericite. Speciile nu cresc în desăvârşire: cei slabi devin mereu stăpâni peste cei puternici – aceasta fiindcă sunt mai numeroşi, sunt şi mai inteligenţi... Darwin a uitat spiritul (ceva tipic englezesc!), cei slabi au mai mult spirit... Cine are tăria, se sustrage spiritului“.

3. Gindurile si ideile lui Nietzsche Un fenomen extrem de izbitor în viaţa spirituală a lui Nietzsche este dedublarea conştienţei de sine, care a existat mereu în el, sub formă latentă, dar care uneori iese la iveală în mod clar. Acel „două suflete, ah! locuiesc în al meu piept“ , la el se învecinează cu patologicul. Nietzsche nu poate să realizeze echilibrul dintre cele „două suflete“. Polemicile sale nu pot fi înţelese aproape deloc, dacă nu sunt privite din acest punct de vedere. Cu judecăţile sale, el nu-l nimereşte aproape niciodată cu adevărat pe adversar. Gindurile si ideile lui Nietzsche despre morala sunt presarate in intreaga sa opera astfel incit adunarea lor intr-o viziune unitara devine o incercare dificila si riscanta. Se poate totusi sustine ca filozoful sustine o teorie deontological care isi are fundamental in vointa individului. Criterial binelui si raului trebuie cautat in vointa indiciduala, pentru care este valabil ca bun cee ace il impinge spre trecerea dincolo de sine spre depasirea acestui sine iar ca rau cee ace impiedica acestea. Deja in capitolul 45 din Omenesc prea omenesc (1878) intitulat Dubla preistorie a binelui si raului, incepe a se contura viitoarea disociere hotaritoare pentru conceptia nitzscheniana asupra morale. Exista casta stapinilor si masa sclavilor. Fiecare o priveste pe cealalata prin propria prisma si in opozitie cu sine. Stapinii, individualitati puternice, detesta masa cu pulberea; in ochii lor nobil si josnic, domn si sclav se exclude reciproc. Pentru asupriti si neputinciosi dusman e orice alt om, mai ales cel superios, care din aceasta perspectiva apare groaznic si diabolic in insingurarea-I divina. Privit de jos tot ce e sus e rau iar binele nu-I decit o rautate distilata, sublimate. Se configureaza idea de baza a doua moralitati opuse dezvoltata din doua situatii de fapt si psihologii opuse. Aceasta disociere intre o umanitate si o subumanitate, care printr-un accident si-a impus suprematia in istorie este una din nodurile intelegerii acestui sistem etic. Lucrarea din 1882 Aurora poarta subtitlul Ginduri despre prejudecatile morale. Aici arata ca initial totul fusese frust si sanatos, sub presiunnea descendentei lucrurile s-au incurcat pina in complexa moralitate a moravurilor. Omul in starea sa originara era liber, autoritar, imprevizibil si in aceasta calitate el actioneaza inca nu potrivit ordinelor descendentei adica a regulilor morale ci pe masura vointei sale. Libera sa amoralitate echivalase cu initialul sau mod de a fi moral. Datorita descendentei insa a fi moral incepe sa insemne a fi ascultator fata de legile trasate de ascendenti. Individual e jertfit legilor morale, iar cine vrea sa se ridice deasupra lor trebuie sa devina el insusi legiuitor sa instituie el insusi moravuri. Ceea ce se distinge de moravurile prescrise devine insa rau. Felurile descendente si diferitele moralitati ale moravurilor vor evalua si raul in moduri diferite. Cu timpul insa orice moralitate ajunge sa se subtieze, sa decada si sa se transforme in constringere pura. In Dincolo de bine si de rau din 1886 se continua seria investigatiilor atacuri la adresa moralitatii modern. “Morala nu e decit o indelungata constringere intr-o unica directive, de pilda pe baza schemei crestinismului, supunerea se constituire intr-un imperative moral.”

3

“Poporul evreu a initiat revolta sclavilor in domeniul morale si prin aceasta pentru citeva milenii, rasturnarea valorilor morale, statornicita de crestinism.” “Viclenia si prostia obladuiesc toate moralele ce par a propune individului fericirea , de fapt adresindu-se tuturor in chip generalizat si absolutist, invocind ba intelepciunea ba stiinta, ba lumea cealalta, propunind mereu compromisuri, imblinziri, ademeniri, diluarea patimilor, morala in chip de teama.” Si aici e reluata idea existentei a doua tipuri fundamental diferite de moralitate: morala stapinilor si morala sclavilor. Aristocratul instituie o cu totul alta scara de valori decit robii: primii se glorifica pe sine si toate ale lor, severitatea, duritatea, agresivitatea, ultimii isi pretuiesc slabiciunile proprii, compatimirea, rabdarea, modestia, utilitatea; rezulta astefel 2 feluri incompatibile de a privi binele. Conceptia asupra morale se contureaza insa pe deplin in Despre genealogia morale din 1887, considerat de unii autori drept cel mai polemic text al lui Nietzsche. Aici filozoful sustine ca oamenii nu sunt si nici nu trebuie socotiti egali. Exista superiori si inferiori, suspusi si supusi, stapini si sclavi, rupture dintre cele doua moduri existentiale e predeterminata chiat biologic, inainte de a fi istoric si intellectual statornicita. Intre cei meniti sa conduca si cei meniti sa fie condusi nu se incheie tranzactii, cu atit mai putin vrio pace durabila, intervalele pasnice sunt suspecte, molesesc si produc decadent. Omul nu si-a mentinut in suficienta masura lgaturile firesti cu animalul din el, in totalitate de nedepasit. Orice depasire autentica va fi si o intoarcere care va re improspata vitalitatea tradata. Aceasta stare de fapt naste si una de drept, instituita in toate legile juridice si morale. Dar falia insurmontabila mentinuta intre cele 2 tipuri de umanitate va determina si scindarea morale in doua tipuri ireconciliabil opuse, cee ace e moral pentru una devine inevitabil immoral pentru cealalta. Virtutea si servitutea isi schimba sensul in functie de emitator si receptor, de perspectiva din care sunt private si definite. Pozitivul pentru unii e negative pentru altii. Binele acopera 2 continuturi distincte si opuse. Pentru morala stapinilor bun e orice le confirma si le consfinteste stapinirea – e bine sa fii stapinitor, aristocrat, puternic, dur, neiertator, unul caruia totul ii e permis. Dimpotriva pentru morala sclavilor bine e numai cele justifica lor existent, le indulceste sclavia, un sclav bun e unul slab, supus, sarac, care inventeaza pentru el subterfugii cit mai bune subterfugii spre asi suporta neputinta, mizeria, boala, moartea. Pentru nobil e buna numai nobletea, starea care ii confera forta, frumusetea, placerea, starea prin care intra in gratia zeilor, comportindu-se el insusi ca un zeu. Pentru nenobil e bine sa se simta parte indistincta a colectivitatii, umil si umilit, milos in consecinta, in asteptarea milei daca nu pamintesti, atunci macar ceresti. “Vin s ava invat ce e supraomul… Omul e ceva ce trebuie depasit si anume nu odata pentru totdeauna, ci mereu de la inceput ca vesnica reintoarcere a aceluiasi.” Asa grait-a Zarathustra. In ultima instant confruntarea are loc o supra-umanitate si o sub-umanitate. O prima dificultate intervine ca urmare a nerecunoasterii subumanitatii de catre purtatorii ei. O a doua se datoreaza neasteptatei victorii repurtate de supusi asupra stapinilor . morala ajunge sa exprime nu doar o neputinta devenita contestare morbida, ci sis a semnifice o convertire a slabiciunii in forta, convertire ce manifesta dorinta secreta a celor slabi de ai domina pe cei puternici. Aceasta inversare dovedeste ca morala e la origine principiu de acuzare si pretext de razbunare, expresia resentimentelor celor incapabili. A treia corelativa istoriei o constituie decantarea unei ideologii corespunzatoare si a exponentilor ei autorizati care reusesc sa compenseze, cel putin pentru moment inferioritatea lor reala efectiva printr-o iluzorie superioritate ideala. Acestor conideratii le urmeaza un paradoxal diagnostic istoric; reprezentantii originari ai rasei nobile, pe de o parte si cei ai masei nocive pe de alta parte sunt localizati in aristocratii si in democratii antichitatii din traditii Greco-romane, iar in mai apoi iudeo-crestine. Pina la decadent socrativca, lumea graca e cea mai buna, depozitarea virtutilor elogiate de Nietzsche, iar dupa momentele istorice ale derutei elenistice, universal barbatesc roman e considerat continuatorul si pastratorul authentic al originalitatii originare. Romei antice I s-a opus insa Iudeea antica. In

4

comparative cu iudaismul care e utilitar, pizmas, collectivist, resentimentar, romanitatea e superioara dezinteresata in promovarea neabatuta a interesului individual superior. Tragedia deriva din infringerea romanitatii de carte iudaitate, in plan spiritual si moral. Aceasta victorie rasturnata fata de cea indeobste consemnata in manualele de istorie e argumentata de catre Nietzsche prin presupusa de el identitate de fond dintre crestinism si iudaism. Prin afirmarea iudeo-crestinismului sclavii au izbutit asupra stapinilor, instinctual de turma sia luat revansa asupra alesilor. A fost instituit astfel plebeismul ca valoare suprema: dreptul celor multi asupra celor putini, al slabiciunii asupra fortei de odinioara, morala compasiunii, a milei a supunerii ca virtute victoriasa. Dumnezeu crucificat ca simbol al mintuirii omului inseamna prin instituirea istorica dominatoare, sfirsitul autenticelor idealuri nobile. Iudeo-crestinismul da cistig de cauza celor mizeri, bolnavi si decazuti, care pot da acu curs liber resentimentelor lor intitulate idealuri. Opozitia traverseaza intraga istorie ulterior dupa ce Napoleon restabilise pentru scurta vreme cee ace democratismul si Revolutia Franceza viciasera. Solutia pe care o intrevede Nietzsche se circumscribe vitalismului. Nu exista in sina si pentru sine nici bine nici rau, bine e tot cee ace contribuie la sporirea si maximizarea vietii, rau e tot cee ace provoaca diminuarea sau slabirea ei; binele e cee ace ajuta, raul cee ace stinjeneste afirmarea vietii, desfasurarea si succesul actiunii. Individual creator, in care filosoful german isi pune toata nadejdea, al carui prototip e prezentat in Asa grait-a Zarathustra din 1885, poate atinge cea mai inalta treapta a procesului autodevenirii, dupa parcurgerea unor metamorfoze indicate prin simbolul camilei, leului si copilului. Prima metamorfoza care conduce spre treapta camilei consta in recunoasterea principiilor heteronome ale determinarii vointei. Omul preia mai intii codul moral fixat prin traditie ca sistem normative obligatoriu pentru el si se supune astfel vointei si autoritatii inaintasilor sai care au stabilit ce anume trebuie socotit bine si rau. Daca reuseste sa-si asume povara camila se transforma in leu, omul va fi preocupat in intregime cu distrugerea valorilor traditionale, el opune lui tu trebuie pee u vreau. Refuzind sa acorde recunoastere valorilor cultivate din vechime el se face stapin peste tarimul care a devenit acum fara stapinire. El nui inca in stare sa creeze noi valori de aceea e necesara o noua transformare prin care eu vreau sa prouca noi valori. Aceasta se va realiza pe treapta copilului. Omul capata o dimensiune originara, in care nu are nimic de dinainte; e acum liber si are puterea de asi fixa singur normele si valorile, la fel ca un fauritor ce isi produce in mod creator regulile dupa care sasi traiasca viata, sensul propriei existente, la fel cum copilul care se joaca si care in joc isi stabileste singur regulile jocului. Numai cine, la fel ca si copilul e stapin al propriei vointem fiind in stare sasi determine autonom propriul sau bine sir au, poseda dorinta de putere si poate sa se autodepaseasca in orice moment. Nu exista valori etern valabile, a fost marea sentinta pe care Nietzsche a facuto cunoscuta lumii secolului care a inceput in anul mortii sale. Ceea ec e valabil trebuie creat mereu intr-o forma noua, dintr-o forta originara creatoare si in aceasta ridicare continua se realizeaza idea supraomului ca sens al vietii. Acest model circular s-a nascut la Nietzsche dintr-o critica a modelului linear al invataturii morale traditionale. Acesta definea omul nu ca scop immanent vointei omenescti, ci ca scop independent de ea, astfel incit vointa nu e buna in ea insasi ci poate fi desemnata ca atare numai in functie de faptul ca scopul definit drept bine e urmarit si atins. În toamna anului 1888, Nietzsche nu mai poate deloc să-şi înteleagă lucrarea Richard Wagner la Bayreuth altfel decât explicându-şi că nu l-a avut în vedere nicidecum pe Wagner, ci pe sine însuşi. „Un psiholog ar mai putea adăuga că ceea ce am auzit eu în anii tinereţii în muzica wagneriană nu avea absolut nimic comun cu Wagner; că atunci când am descris muzica dionisiacă am descris ceea ce auzisem eu – că am simţit instinctiv nevoia de a transpune şi transfigura în spiritul cel nou ceea ce purtam în mine. Dovada acestui fapt, cea mai puternică dintre câte pot

5

să existe, este scrierea mea Wagner la Bayreuth: în toate pasajele decisive este vorba numai despre mine –, se poate pune, fără nici o rezervă, numele meu sau numele Zarathustra, acolo unde în text apare cuvântul Wagner. Întreaga imagine a artistului ditirambic este imaginea poetului preexistent lui «Zarathustra», conturat cu o profunzime abisală şi fără a atinge măcar o clipă realitatea wagneriană. Wagner însuşi avea o idee despre această situaţie: el nu se recunoaşte în scrierea mea.“ Cind Nietzsche pledeaza pentru autorealizarea individului dincolo de bine si de rau nu inseamna ca el se declasa pentru o stare lipsita de morala, dominate de bunul plac, lipsita de reguli. Rezultatul criticii intreprinse de el asupra morale traditionale a condus spre concluzia ca “toate mijloacele prin care omenirea urma sa fie convertita pina acum spre moralitate au fost din capul locului nemorale”. Negarea a cee ace a fost considerat valabil pina atunci se produce in intentia unei rasturnari a tuturor valorilor, vechile table de legi trebuie inlocuite de altele care sunt intemeiate nu printr-un principiu al vreunui zeu ci prin acela al creatorului care trece dincolo de sine, in permanenta autodepasire adica prin idea supraomului. Noul cod moral va fi expresia libertatii unei vointe care-si da legi doar siesi si care sunt valabile doar pentru sine. Omul e un animal valorizator in sine, aceasta e una din ideiile originale prin care Nietzsche crea sa innoiasca gindirea supra vietii si morale. El plaseaza criterial binelui si raului in vointa individului care se determina autonomy, conform masurii propriei sale vitalitati sau puteri. Omul isi valorizase bine instinctele exteriorizare, dar a ajuns sasi valorizeze inadecvat, daunator instinctele interiorizate in resentimente. “ Religia propune in fapt doar o falsa eliberare din starea de nelibertate. E nevoie de o autentica mintuire… Solutia e preconizata spre finalul celei dea doua disertatii din Despre genealogia morale. Omul sa fie refortificat prin noi confruntarim cuceriri si victorii. Aerului statut, viciat sa-I prefere aerului aspru al inaltimilor inzapezite. In acest scop trebuie sa invinga falsul nihilism, neantul, pe Dumnezeu in toate intruchiparile sale.” Doar ca imoralist neinfricat va izbindi omul mintuitor de sine: prin si assemenea lui Zarathustra cel fara Dumnezeu. Vom avea o claritate deplină asupra unora dintre afirmaţiile lui Nietzsche numai atunci când faptului că la baza ideilor sale filosofice se află autoobservaţia îi vom alătura celălalt fapt, că sinea lui n-a fost una armonioasă în sine, ci una scindată. Această scindare a introdus-o şi în felul său de a explica lumea. Observându-se pe sine însuşi, Nietzsche a putut spune: „Nu trebuie oare să ne mărturisim, noi, artiştii, că în noi există o diferenţă înspăimântătoare, că gustul nostru şi, pe de altă parte, forţa noastră creatoare, stau în mod minunat pe propriile lor picioare, rămân pe propriile lor picioare şi au o creştere a lor, vreau să spun că au nişte grade şi tempouri absolut diferite pentru bătrân, tânăr, copt, prea copt, putred? Aşa că, de exemplu, un muzician ar putea crea o viaţă întreagă lucruri care să contrazică ceea ce preţuiesc, gustă, preferă urechea lui de ascultător răsfăţat, inima lui de ascultător răsfăţat: – nici măcar n-ar fi neapărat nevoie ca el să ştie de existenţa acestei contradicţii!“ Aici avem de-a face cu o explicare a naturii de artist, formată în funcţie de propria entitate a lui Nietzsche. Ceva asemănător ne întâmpină în toate scrierile sale. În mod neîndoielnic, în unele cazuri se merge prea departe când anumite fenomene ale vieţii sufleteşti sunt puse în legătură cu nişte noţiuni patologice; la o personalitate ca Nietzsche se vede că numai o asemenea legătură explică pe deplin concepţia sa despre lume. Oricât de util ar fi, din multe puncte de vedere, să rămânem la afirmaţia lui Dilthey : „Geniul nu e un fenomen patologic, ci omul sănătos, desăvârşit“, ar fi la fel de greşit să negăm orice consideraţii de felul celor pe care le-am dat aici în legătură cu Nietzsche, din cauză că nu ne putem desprinde de o asemenea dogmă.

4. Supraomul - clarificare conceptuală Noțiunea de Supraom are în filosofia lui Nietzsche un orizont anticreștin declarat, în primul rând deoarece, Supraomul presupune moartea lui Dumnezeu și în al doilea rând, pentru că acest

6

concept a fost întotdeauna folosit în contrast cu oamenii „buni”, cu creștinii. Cu privire la geneza Supraomului, din nenumăratele formulări prin care Nietzsche vorbește despre acesta, e greu să se poată spune dacă e vorba de un act îndreptat spre depășirea biologică a omului sau despre o formare spirituală, educativă a omului, sau ambele. Biologicul este evident prin faptul că Nietzsche vorbește de o castă a Supraoamenilor care formează o rasă stăpânitoare ce se manifestă ca rezultat fericit al acestei educații. Însă grăitoare sunt și pasajele în care Supraomul este pus în antiteză cu individul dintr-o eră socialistă și industrializată. Transformarea profundă a omului, în procesul de eliberare de sub jugul societății și a conștiinței, presupune reabilitarea tuturor lucrurilor „vătămătoare”, care au fost considerate a fi cele mai periculoase, între ele voluptatea, setea de dominare, egoismul. Supraomul trebuie să fie fericit, iar fericirea lui e deplina identificare cu semnificația, acceptarea totală a propriului trup, care nu mai este văzut ca un obstacol în încercarea de a atinge un dincolo. Setea de dominare, egoismul, sunt de fapt manifestările prin care el respinge orice formă de supunere față de vreo autoritate. În numele acestui egoism, care după cum ne atrage atenția Nietzsche, nu este iubire de noi înșine, el proclamă că „nu umanitatea, ci supraomul este țelul!” Supraomul ia atitudine împotriva turmei, care își impune propria morală tuturor, adică împotriva societății vremurilor respective, în care primează rațiunea organizării productive și a diviziunii muncii sociale

5. Omul Mare și Supraomul Omul Mare este o prefigurare a noii rase care va trebui să îndrume umanitatea pe alte căi. Cu siguranță, în sine, el este deja un Supraom miraculos, excepțional. Pentru a înțelege cum poate omul să devină Supraom, este necesar să descoperim condițiile apariției acestuia. Nietzsche vorbește despre Omul Mare în partea a patra din Voința de putere, descriindu-l ca fiind capabil să anticipeze evoluția, având un avans față de ea, putând să desemneze punctul ideal la care ea ar trebui să ajungă. Dar, pe deasupra, el are un destin, și tocmai asta este ceea ce îl distinge de omul complex, de nihilistul care este neputincios să reunească complexitatea sa sub o ordine, incapabil de a-și organiza propriul haos. Deoarece, nihilistul, și el a văzut și a trăit de toate, el a ajuns la limitele disperării, el a smuls toate măștile metafizicii. Defectul specific nihilistului, este voința de a se depăși, de a fi mai mult decât el însuși, de a-și fi organizat, de fapt, singurătatea lui în destin. Omul Mare, ca și totalitate activă, își constituie deci propriul timp, propria logică; el este un univers în univers, un tot în tot; el este mereu înaintea secolului său.

Implicațiile politice ale teoriei Supraomului: În epoca modernă politica reprezintă o teorie despre societatea de masă, cu privire la modalitățile de organizare, institutionalizare și educare a elementelor sale constitutive, despre factorii care stau la baza autorității guvernamentale și despre cum poate fi ea pusă în funcțiune. Din acest punct de vedere este evident că Nietzsche nu a construit o filozofie politică, deoarece nu găsim în opera sa filosofică un răspuns posibil pentru toate aceste aspecte. Mai mult, pentru el nici o politică nu e semnificativă și nu a dorit niciodată să fie implicat în această nerușinată mistificare a raselor. Nietzsche își manifestă foarte clar aversiunea față de politică în textele sale, mai ales față de dominația dimensiunii politice asupra celorlalte dimensiuni ale vieții. Politica este cel mai mare dușman al culturii, statul este un „zeu nou”. Politizarea Germaniei este o sursă de declin cultural și spiritual. O eroare frecventă a unora dintre cititorii și comentatorii lui Nietzsche, care a condus la falsificarea filosofiei sale, este punerea egalității între conceptul nietzscheean de putere și puterea propriu zisă, dar și confuzia dintre atitudinea sa aristocrată și puterea politică a aristocrației. Pentru Nietzsche aristocratul este nobil prin felul în care trăiește, gândește și acționează, prin spiritul său, și nu prin moștenirea unui titlu politic de la strămoșii săi. Puterea în sens propriu

7

pentru el, nu are legatură cu constrângerea politică, ci ține de cultură, de sistemul de valori, de stabilirea normelor. Nietzsche prin ideile referitoare la critica principiului egalității, disprețul față de democrație, a pus la dispoziția fascismlui pârghii prin care acesta l-a revendicat cu ușurință. Nietzsche a respins egalitatea democratică, prin idei aristocratice, însă nazismul și fascismul au înțeles totul în termenii societății totalitare de masă. Conceptul de „putere”, folosit de Nietzsche într-un sens destul de dificil de relevat, le-a permis folosirea lui cu o intenție politică contrară filosofiei lui Nietzsche. Cu toate acestea și cu siguranță conștient de riscurile pe care și le-a asumat, Nietzsche nu a fost preocupat de valențele periculoase ale operei sale. El nu a inclus mulțimea, turma, în filosofia sa, ci a disprețuit-o și a ignorato. Nu a crezut în filosofia pentru mulțime, însă mulțimea a fost cea care a realizat vulgarizarea gândirii sale. Astfel el a pierdut lupta cu istoria, devenind o pradă ușoară pentru confiscări, falsificări și abuzuri. Nietzsche ar fi trebuit să prevadă că ideile sale vor fi servi spiritelor slabe și unor interese demne de dispreț. Ideile sale au constituit sursă de inspirație pentru gânditori cu ideologii contrare: Mussolini și Thomas Mann, Heidegger și Rabinul Kook, Camus, Foucault și Alfred Rosenberg, scriitori evrei precum Brenner, Berdicevschi, Zeitlin, și să nu-l uităm pe însuși Hitler, care s-a fotografiat în fața porții Arhivei Nietzsche, alături de sora filosofului, Elisabeth Förster-Nietzsche.

6. Binele si raul

Friedrich Nietzsche,considera ca natura binelui si al raului nu trebuie cautate nici in preudecata teologica (in biblii) si nici dincolo de lume. Problema era de a stii daca binele si raul sunt inventate de oameni, pentru a servi ca fundament al judecatilor noastre morale sau in ce masura, identificand natura binelui si al raului, umanitatea evoluaza pe plan moral.

„Binele inceteaza de a mai fi „bun”, din momentul in careajunge pe buzele vecinului. Si cum ar fi cu putinta sa existe un lucrucomun! Cuvantul se contrazice pe sine: ceea ce poate fi posedat incomun, are intotdeauna prea putina valoare.”

Insa, nici metoda rationala a filozofiei nu ne poate releva adevarata natura a conceptiilor de „bine” sau „rau”. Insa, o posibila intelegere a semnificatiei lor, ar putea fi explicata de etimologia acestor doua cuvinte, termeni: de pilda, in majoritatea limbilor cuvantul „bun” se traducea sau insemna „nobil”, „distins”, iar cuvantul „rau” s-ar traduce „vulgar”, „josnic”, „proscris”.„Din fericire, am invatat din timp sa deosebesc prejudecata teologica de cea morala si n-am mai cautat originea raului dincolo de lume.” (Friedrich Nietzsche, „Geneologia moralei”.)Nici metoda rationala a filozofiei nu ne poate releva adevarata natura a conceptiilor de ,,bine” sau ,,rau”. Insa, o posibila intelegere a semnificatiei lor, ar putea fi explicata de etimologia acestor doua cuvinte,termini: de pilda, in majoritatea limbilor cuvantul ,,bun” se traducea sau insemna ,,nobil” , ,,distins”, iar cuvantul ,,rau” s-ar traduce ,,vulgar’’, ,,josnic” , ,,proscris”. Nietzsche spune ca a descoperit 2 tipuri fundamentale de morala, morala de stapin si morala de sclavi. In toate civilitaiile superioare ele sunt combinate si elemente din amindoua pot fi gasite chiar in acelasi om. Dar este important sa le distingem. In moala de stapin si morala de aristrocrat binele si raul sunt echivalente cu nobil si vrednic de dispret, iar epitetele sunt atribuite oamenilor si nu actiunilor. In morala de sclav standartul este ceea ce este folositor si benefic societatii celor slavi si fara de putere. Calitati de mila, bunatate, umilinta sunt preamarite ca virtuti, iar indivizii puternici si independenti sunt priviti ca periculosi si, prin urmare, ca rai.

8

Conform standartelor moralei scalvilor omul bun al moralei stapinilor tinde sa fie considerat rau. Morala de sclav este astfel morala de turma. Evaluarile ei morale sunt expresia nevoilor turmei.

9

Cuprins:

Scurt istoric…………………………………………………….1-2

Trăsături si Asemanari………………………………………..2-3

Gindurile si ideile lui Nietzsche………………………………3-6

Supraomul - clarificare conceptuală…………………………6-7

Omul Mare și Supraomul……………………………………..7-8

Binele si raul……………………………………………………8

10

Bibliografie:

1. Comp. M. G. Conrad, Sânge de eretic2. Elisabeth Förster-Nietzsche, Viaţa lui Friedrich Nietzsche.3. Opere, vol. V.4. Comp. M. G. Conrad, Sânge de eretic.5. Comp. Filosofia lui Heine ca problemă de psihopatologie.6. Dincolo de bine şi de rău.7. Forţa imaginaţiei şi nebunia, Leipzig, 1886.8. V. Capcelea, Etica si deontologia juridica.

11