Frege
3
Frege prezintă apartenenţa numelui la limbaj sub forma triunghiului lingvistic, adică în relaţia: nume(semn) > semnificaţie, sens(semnificant) > obiect(semnificat). Fiecare nume (sau semn lingvistic) are o semnificaţie care –după cum vrem să arătăm - nu def ineşte altceva decât o formă de reprezentare, o imagine a realităţii sau perspectivă asupra realităţii; semnificaţie care, la rându-i, are un obiect concret la care se aplică şi care îi dă sens. Faptul că numele indică diferenţe de perspectivă se poate arăta prin aceea că pot exista două nume pentru acelaşi purtător. Astfel, urmând exemplul lui Frege, cele două nume, “Luceafărul de dimineaţă” şi “Luceafărul de seară”, se referă la aceeaşi planetă Venus văzută, însă, în ipostaze diferite. În acest sens, deşi desemnează acelaşi obiect, putem spune că cele două nume au, în acelaşi timp, singularitate, adică valori existenţiale diferite, date tocmai de semnificaţiile diferite cu care sunt încărcate (Luceafărul de seară = planeta Venus văzută la vest, după apus; Luceafărul de dimineaţă = planeta Venus văzută la est, înainte de răsărit). Astfel, cele două nume indică acelaşi obiect, urmăresc acelaşi sens (care, de fapt-după cum vom arăta mai jos - nu există, nu este o reprezentare finală, deoarece vizează, iarăşi, o imagine exprimată lingvistic: planeta Venus), dar nu înseamnă acelaşi lucru. Ar rezulta de aici că cele două propoziţii: 1. Luceafărul de seară se găseşte între Soare şi Pământ, şi 2. Luceafărul de dimineaţă se găseşte între Soare şi Pământ, au sens doar dacă se are în vedere obiectul, nu şi atunci când se are în vedere semnificaţia. Pentru că Luceafărul de seară nu este un obiect localizat între Soare şi Pământ, ci un fenomen, o imagine reflectată în sânul realităţii, la care participă acel obiect(planeta Venus), situat în aceeaşi realitate, obiect, deci, la fel de real şi de aceeaşi natură – de semnificant, la rându-i-, precum fenomenul anterior. De altfel, chiar şi atunci când se are în vedere sensul, la aceste două propoziţii nu se poate aplica principiul identităţii, ceea ce demonstrează că n umele sunt încărcate mai mult cu semnificaţie(aspecte fenomenale), decât cu obiectiv(realitate noumenală). Spre exemplu, dacă enunţul: 3. “Peter crede că Luceafărul de dimineaţă se găseşte între Soare şi Pământ”este adevărat, atunci şi enunţul: 4. ”Peter crede că Luceafărul de seară se găseşte între Soare şi Pământ” ar trebui să fie adevărat. Ori, dacă Peter nu ştie că Luceafărul de seară şi Luceafărul de dimineaţă sunt aceeaşi planetă, rezultă că enunţul 4 este fals şi nu poate fi o consecinţă logică a lui 3. Aşadar –şi ajungem la ideea urmărită-, dacă 4 nu este consecinţa logică a lui 3, rezultă că limbajul nu are funcţie logică, de înţelegere a realităţii, ci funcţie fenomenologică, de percepere a realităţii; limbajul ţine de apariţie, de formă, de arătare, existând o funcţie de reprezentare a acestuia. Limbajul nu deserveşte obiectul, ci creează perspective, imagini multiple asupra realităţii, despre realitate. Folosind exemplele de mai sus, “Luceafărul de dimineaţă” denotă o apariţie, o reflexie a unei realităţi, una din nenumăratele faţete prin care realitatea se reflectă prin prisma numelui, şi
-
Upload
bogdan-pavaloi -
Category
Documents
-
view
9 -
download
0
description
filosofia limbajului
Transcript of Frege
7/16/2019 Frege
http://slidepdf.com/reader/full/frege-5634f73cc7aa5 1/3
Frege prezintă apartenenţa numelui la limbaj sub forma triunghiului lingvistic, adică în relaţia:nume(semn) > semnificaţie, sens(semnificant) > obiect(semnificat). Fiecare nume (sau semnlingvistic) are o semnificaţie care –după cum vrem să arătăm- nu def ineşte altceva decât o formăde reprezentare, o imagine a realităţii sau perspectivă asupra realităţii; semnificaţie care, larându-i, are un obiect concret la care se aplică şi care îi dă sens. Faptul că numele indică
diferenţe de perspectivă se poate arăta prin aceea că pot exista două nume pentru acelaşi purtător.Astfel, urmând exemplul lui Frege, cele două nume, “Luceafărul de dimineaţă” şi “Luceafărul deseară”, se referă la aceeaşi planetă Venus văzută, însă, în ipostaze diferite. În acest sens, deşi desemnează acelaşi obiect, putem spune că cele două nume au, în acelaşi timp, singularitate,adică valori existenţiale diferite, date tocmai de semnificaţiile diferite cu care sunt încărcate(Luceafărul de seară = planeta Venus văzută la vest, după apus; Luceafărul de dimineaţă = planeta Venus văzută la est, înainte de răsărit). Astfel, cele două nume indică acelaşi obiect,urmăresc acelaşi sens (care, de fapt-după cum vom arăta mai jos- nu există, nu este oreprezentare finală, deoarece vizează, iarăşi, o imagine exprimată lingvistic: planeta Venus), dar
nu înseamnă acelaşi lucru. Ar rezulta de aici că cele două propoziţii:
1. Luceafărul de seară se găseşte între Soare şi Pământ, şi
2. Luceafărul de dimineaţă se găseşte între Soare şi Pământ,
au sens doar dacă se are în vedere obiectul, nu şi atunci când se are în vedere semnificaţia. Pentrucă Luceafărul de seară nu este un obiect localizat între Soare şi Pământ, ci un fenomen, oimagine reflectată în sânul realităţii, la care participă acel obiect(planeta Venus), situat în aceeaşirealitate, obiect, deci, la fel de real şi de aceeaşi natură – de semnificant, la rându-i-, precum
fenomenul anterior. De altfel, chiar şi atunci când se are în vedere sensul, la aceste două
propoziţii nu se poate aplica principiul identităţii, ceea ce demonstrează că numele sunt încărcatemai mult cu semnificaţie(aspecte fenomenale), decât cu obiectiv(realitate noumenală). Spreexemplu, dacă enunţul:
3. “Peter crede că Luceafărul de dimineaţă se găseşte între Soare şi Pământ”este adevărat, atuncişi enunţul:
4. ”Peter crede că Luceafărul de seară se găseşte între Soare şi Pământ” ar trebui să fie adevărat.Ori, dacă Peter nu ştie că Luceafărul de seară şi Luceafărul de dimineaţă sunt aceeaşi planetă,rezultă că enunţul 4 este fals şi nu poate fi o consecinţă logică a lui 3. Aşadar –şi ajungem la
ideea urmărită-, dacă 4 nu este consecinţa logică a lui 3, rezultă că limbajul nu are funcţie logică,de înţelegere a realităţii, ci funcţie fenomenologică, de percepere a realităţii; limbajul ţine deapariţie, de formă, de arătare, existând o funcţie de reprezentare a acestuia.
Limbajul nu deserveşte obiectul, ci creează perspective, imagini multiple asupra realităţii, desprerealitate. Folosind exemplele de mai sus, “Luceafărul de dimineaţă” denotă o apariţie, o reflexiea unei realităţi, una din nenumăratele faţete prin care realitatea se reflectă prin prisma numelui, şi
7/16/2019 Frege
http://slidepdf.com/reader/full/frege-5634f73cc7aa5 2/3
anume planeta Venus la estul bolţii cereşti înainte de răsărit; iar numele “Luceafărul de seară”denotă o alta r eflexie a realului(planeta Venus la vestul bolţii, după apus).
Limbajul e forma prin care se reflectă una singură realitate în multiple feluri sau, mai exact,arată, înfăţişează realitatea într -o anumită perspectivă. Dar, când spunem perspectivă, nu ne
referim doar la ”un punct de vedere”, ci înfăţişarea însăşi(sub forma Luceafărului de dimineaţă,spre exemplu), este o perspectivă, o panoramă a realităţii; un mod prin care realitatea se reflectăgândirii(iar prin reflectarea realităţii în gândire, în conştiinţă, se înţelege acelaşi lucru cu perceperea realităţii de către această conştiinţă). În acest sens s-a afirmat la început că numeleeste o perspectivă de înfăţişare. Aşa încât limbajul(şi numele) nu se naşte din observarea unuifenomen, ci este însuşi fenomenul, de vreme ce fenomenul este cunoscut ca atare; şi anume doar dacă este definit şi conceput printr -o semnificaţie.
Limbajul nu are doar funcţie obiectivă ci, în primul rând, are funcţie semnificativă, în sensul că prezintă realitatea ca fenomen(în sensul grecesc al cuvântului), ca varietate fenomenală.
Expresiile lingvistice nu prezintă obiecte care există în afara şi independent de conştiinţa noastră,ci reprezintă modul în care realitatea se relevă şi este percepută. Spre exemplu, nu există nimic
concret precum Luceafărul-de-dimineaţă sau Luceafărul-de-seară, ci – spunem noi- doar planeta
Venus situată undeva pe orbita dintre Soare şi Pământ. Cele două imagini ale planetei Venus nuexistă decât înfăţişate astfel conştiinţei noastre vizuale.
Dar această deducţie ne împinge, mai departe, la a spune că, deşi există o planetă Venus care,după cum se observă, se roteşte în jurul Soarelui, aceasta, iarăşi, nu este decât o perspectivă, osenzaţie, un fenomen, aşa după cum şi planeta Venus ce apare la apus şi la răsărit nu este decât o perspectivă asupra acestei planete, o imagine pe care o ia această planetă în sânul realităţii, al
cosmosului sau, cu alte cuvinte, o perspectivă a şi asupra acelei realităţi pe care noi o numimVenus.
Deci realitatea în Sine este ascunsă percepţiilor noastre şi se află dincolo de semnificaţiile datede limbaj, tocmai pentru că aceste semnificaţii nu se aplică realităţii obiectului din schema luiFrege. Nu acest obiect este realitatea, întrucât şi acesta are încărcătură lingvistică(poartă unnume) care, deci, trimite iarăşi la o semnificaţie, la o definiţie. Atâta timp cât semnificaţia trimitela un obiect care este perceput de conştiinţa noastră şi care primeşte astfel un nume(fie comun,fie propriu), schema lingvistică se reia sau, mai bine spus, se continuă într -un lanţ fenomenal.Oricâte nume şi expresii lingvistice ar exista, realitatea este una singură, ascunsă permanent în
spatele fiecărui nume. Expresiei “Luceafărul de dimineaţă”, ce concordă cu percepţia acestuifenomen ceresc, îi urmează expresia “planeta Venus”, ce concordă, iarăşi, cu observarea unuifenomen cosmic, ceea ce nu înseamnă că aceasta este realitatea, realitate care, se înţelege, vaconsista în non- percepţie, în ceva nereprezentat sub nici o formă şi sub nici un nume.
7/16/2019 Frege
http://slidepdf.com/reader/full/frege-5634f73cc7aa5 3/3
