1

Interceptările comunicaţiilor telefonice

Dr.Francisc Tobă

Coordonator principal Asociaţia „Proiect SEMPER FIDELIS”

noiembrie 2010

Psihoza „stenogramelor”1, care aduc în spaţiul public diferite convorbiri telefonice

între cetăţeni români care aparţin sferei politice sau afacerilor (în mare majoritate

cazurilor bănuiţi a face parte din zona obscură), m-a determinat să mă documentez

referitor la acest subiect şi să exprim un punct de vedere.

Din păcate foarte mulţi cad în capcana manipulatorie a celor care doresc, din

raţiuni de natură politică, să convingă opinia publică că statul român s-a

transformat într-un stat poliţienesc în care drepturile omului sînt grav încălcate iar

instituţiile de forţă ale statului servesc interesele celor aflaţi la putere. Ceea ce nu

spun cei care fac unele dintre aceste afirmaţii este că în state mult mai consolidate

sub aspectul exerciţiului democratic problema interceptărilor comunicaţiilor, cu

toate că sînt relativ bine reglementate, este la fel de mult în atenţia atît a

instituţiilor statului cît şi al opiniei publice.

În România nu există un cadru explicit de reglementare a domeniului

interceptărilor comunicaţiilor iar legislaţia actuală nu prevede proceduri

transparente şi mecanisme de control la nivelul statului.

Legislaţia actuală din România are un caracater evaziv, confuz şi general neoferind

instituţiilor abilitate să realizeze interceptările legale credibilitatea necesară şi

suportul opiniei publice. În egală măsură, spre deosebire de alte state, motivaţia

1 În conformitate cu DEX ,ediţia 1998, prin stenogramă se înţelege „text înregistrat prin stenografie”. Acest mic

amănunt este considerat irelevant de structurile mdiatice care fac exces de „dreptul la informare” al opiniei

publice.

2

acestor interceptări este – aproape în cvasimajoritatea lor – de natură politică şi

opinia publică apreciază că sînt utilizate pentru protejarea intereselor politico-

economice şi nu pentru „apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a

moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.2

În economia Legii 51/1990 privind Siguranţa Naţională a României se prevede în

mod expres că „deţinerea, confecţionarea sau folosirea ilegală de mijloace

specifice de interceptare a comunicaţiilor, precum şi culegerea şi transmiterea de

informaţii cu caracter secret ori confidenţial, prin orice mijloace, în afara cadrului

legal” sînt considerate infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Violarea ilegală a comunicaţiilor este sancţionată şi de Codul Penal, art.195, care

prevede că „deschiderea unei corespondenţe adresate altuia, ori interceptarea

unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon, telegraf sau prin alte

mijloace de transmitere la distanţă” este considerată infracţiune. Legea 14/1992

privind organizarea şi funcţionarea SRI prevede obligaţia acestuia, la art.7, de a

acţiona pentru descoperirea şi contracararea faptelor de „confecţionare, deţinere

sau folosire ilegală de mijloace de interceptare a comunicaţiilor, precum şi de

culegere şi transmitere de informaţii cu caracter secret sau confidenţial”.

Matricea legală actuală – Codul Penal, Legile 51/1991, 14/1992, 74/1996 – este

inadecvată şi neadaptată evoluţiei tehnologice în domeniul telecomnicaţiilor.

Arhitectura legislativă nu defineşte mijlocul tehnic care permite operaţii de

interceptare a comunicaţiilor şi nu defineşte explicit condiţiile de constituirea a

infracţiunilor în acest domeniu. De asemenea, nu există prevederi legale precise

privind comercializarea acestor capabilităţi tehnice în domeniul privat.

Practica juridică în domeniu este redusă, iar magistraţii nu au ajuns încă la un

consens în ce priveşte specificul obţinerii, conservării şi evidenţierii relevanţei

fiecărui mijloc de probă şi nici în ce priveşte particularităţile de abordare şi

încadrare a faptelor de confecţionare, deţinere şi folosire în afara cadrului legal a

mijloacelor tehnice de interceptare a comunicaţiilor. Întrucît prevederile legale

actuale pot fi interpretate diferit, organele de cercetare penală sau instanţele

judecătoreşti au adoptat soluţii contradictorii pentru cazurile sesizate Parchetului

2 Constituţia României 2003, art.49

3

de către Serviciul Român de Informaţii. De cele mai multe ori, acestea i-au achitat

pe învinuiţi, apreciind că faptele comise nu prezintă pericol social.3

Importul şi comercializarea mijloacelor tehnice de interceptare produse de firme de

prestigiu din lume constituie surse importante de profit pentru unele societăţi, care

derulează astfel de activităţi în baza unor aşa zise "avizări legale". Serviciul Român

de Informaţii susţine urgentarea elaborării normelor de aplicare a prevederilor

Legii 18/1996, care au menirea să reglementeze avizarea şi autorizarea

personalului societăţilor menţionate, precum şi a mijloacelor tehnice pe care

acestea le utilizează, astfel încît să se stopeze şi să se prevină interceptarea ilegală a

comunicaţiilor.

În luna februarie 2007 a fost depusă la Camera Deputaţilor o iniţiativă legislativă –

privind înfiinţarea, organizare şi funcţionare Autorităţii Naţionale pentru

Interceptarea Comunicaţiilor - semnată de 71 de senatori şi deputaţi PNL iar două

luni mai tîrziu, în aprilie 2007, acest document a fost votat (prin aprobare tacită) de

plenul Camerei Deputaţilor fiind trimis spre dezbatere şi aprobare Senatului

României. Din acel moment iniţiativa legislativă “bate pasul pe loc” pe culoarele

care separă diferitele comisii ale Senatului care trebuie să dea o varietate de avize.

Iniţiativa este aşteptată cu mare interes de opinia publică convinsă fiind că ea va

permite un control democratic asupra acestui domeniu sensibil. A considera că un

organism aflat sub control parlamentar nu face jocuri politice este o naivitate

specifică unei naţiuni aflată în stadiul pubertăţii democratice. Conform iniţiativei

acest organism va fi condus de un preşedinte ales de parlamentari – pentru şase ani

(?) – secondat de un vicepreşedinte şi un consiliu compus din patru membri, numiţi

de Ministerul Public, Preşedintele României, Comunitatea Naţională de Informaţii

şi de Premier.

Interesantă ni se pare faptul că această Autoritate se înfiinţează “ca autoritate

informativă, cu personalitate juridică, autonomă şi independentă faţă de orice altă

3 http://azumix.ablog.ro/2008-08-20/pericolul-intercept-rii-ilegale-a-comunica-

iilor.html#ixzz14gDE2bDk

4

autoritate a administraţiei publice, supusă controlului Parlamentului, cu

competenţă pe teritoriul României, unică şi exclusivă în domeniul interceptării

comunicaţiilor”.

Iniţiativa susţine că această Autoritate “are drept obiectiv supravegherea,

interceptarea, înregistrarea, ascultarea, verificarea primară, stocarea şi

transmiterea datelor şi informaţiilor ce au interes pentru securitatea naţională,

prevenirea şi combaterea terorismului şi a criminalităţii organizate şi corupţiei,

cât şi prevenirea, descoperirea şi contracararea interceptărilor ilegale a

comunicaţiilor, în colaborare cu celelalte autorităţi informative şi de protecţie”.

Poate cea mai năstruşnică prevedere o constituie ideea că “activităţile de

interceptare a comunicaţiilor se realizează de Centrul Tehnic pentru Securitate

Naţională, din cadrul Serviciului Român de Informaţii, sub autoritatea

preşedintelui Autorităţii”. Este o utopie să ne imaginăm că această Autoritate va

putea subordona o secţiune din structura SRI-ului!

Alecu Racoviceanu4 într-un interviu acordat de directorul SRI, ambasadorul

George Cristian Maior, a abordat şi problematica interceptărilor telefonice şi

stadiul legal în acest domeniu. Directorul SRI consideră că măsura interceptărilor

comunicaţiilor este un caz de excepţie şi este justificată doar de situaţia în care

toate celelalte metode neintruzive au fost epuizate sau dacă utilizarea altor metode

ar fi de lungă durată sau primejdioase şi numai în condiţiile unui mandat al

judecătorului.

Cadrul legal actual, în acest domeniu, este oferit de pe de o parte de prevederile

Constituţiei şi, pe de altă parte, de art.20-22 din Legea 535/2004 privind prevenirea

şi combaterea terorismului care precizează că SRI realizează, în baza unui mandat

judecătoresc, suportul tehnic necesar organelor judiciare pentru operaţionalizarea

acestui mandat. Trebuie precizat că SRI realizează doar suportul tehnic necesar

derulării acestor activităţi. Ca atare Autoritatea mai sus definită nu ar putea

funcţiona decît în structura actuală a SRI-ului! Sau poate se doreşte înfiinţarea unei

4 Gardianul – „Exclusivitate/George Maior: modernizarea SRI întâmpină rezistenţă de sistem” – 01.09.2008

5

noi autorităţi informative pornindu-se de la proverbul autohton că “mai bine să

prisosească decît să lipsească”!

Pentru a înţelege mai bine complexitatea acestui domeniu am realizat o minimă

documentare privind situaţia din unele ţări sub aspectul implementării principiilor

statului de drept.

În raportul pe anul 2000 al Directorului General pentru Cercetare al Parlamentului

European s-a analizat dezvoltarea tehnologiilor de supraveghere şi a riscurilor

abuzurilor privind informaţile economice. Raportul constată că pentru

supravegherea COMINT5 la nivel global au fost cheltuiţi între 15 şi 20 de miliarde

de euro.

În mod tradiţional acest tip de supraveghere/interceptare se referea la domeniile

militar şi diplomatic. După anul 1960 domeniile de interes au devenit cel economic

şi ştiinţific iar în zilele noastre COMINT vizează traficul de droguri, spălarea de

bani, terorismul şi crima organizată.

Interceptarea comunicaţiilor este considerată o interferenţă într-un drept individual

şi se referă la respectul de care trebuie să se bucure viaţa privată. În conformitate

cu art.(8) al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului se impune ca orice

interferenţă, pentru realizarea obiectivelor investigaţiilor oficiale, trebuie să se facă

la nivelele minim necesare. Din aceste perspective, se impun condiţii specifice

autorizaţiilor prin susţinerea aprobării mandatelor de către magistraţi (în Canada la

nivelul anului 1995 aproximativ 95% din mandate aveau condiţii specifice).

Considerăm oportun a menţiona ambiguitatea Directivei 24/2006 a Consiliului

European care solicită statelor membre armonizarea reglementărilor naţionale

obligînd toţi furnizorii de reţele de comunicaţi publice să reţină date care să

permită investigaţii ale autorităţilor, identificarea şi condamnarea în cazurile grave

de infracţionalitate. Ceea ce prea puţini au sesizat este că la nivelul UE se dă

5 COMINT este prescurtarea de la „COMmunication INTelligence” şi este una din componentele SIGINT (SIGnal

INTelligence) alături de ELINT (Electronic INTelligence).

6

libertatea fiecărui stat-membru să definească termenul de „infracţiune gravă”

după propria-i apreciere!

Considerăm foarte relevante concluziile Raportului privind interceptările

comunicaţiilor şi impactul acestora asupra vieţii private prezentate la reuniunea de

la Marrakech (Maroc) din perioada 11-15 octombrie 2009 a Asociaţiei

Internaţionale a Judecătorilor.6 „Third Study Commision” a prezentat în cadrul

acestei reuniuni anuale concluziile privind utilizarea în statele membre a

tehnologiei electronice ca instrument de investigare a infracţiunilor prin

interceptarea comunicaţiilor private. Comisia a primit 35 de răspunsuri la

chestionarul trimis celor 25 de state membre.

În general, statele membre au susţinut protejarea drepturilor persoanelor acuzate

privind interceptarea comunicaţiilor private. Supravegherea implică, înainte de

toate, existenţa unui mandat judiciar şi trebuie să fie o măsură excepţională şi

aplicată doar în cazul unor infracţiuni grave şi, pentru majoritatea mandatelor, cu o

valabilitate în timp bine precizată.

Toate statele membre au legiferat domeniul interceptărilor comunicaţiilor în scopul

investigării unor infracţiuni grave. Cu excepţia Angliei, majoritatea legilor

naţionale prevăd existenţa unui mandat eliberat de un judecător. În Anglia acest

mandat este semnat de un oficial de rang înalt din poliţie (senior police officials).

Legislaţia civilă din Belgia, Franţa şi Olanda prevede ca acest mandat să fie semnat

de judecătorul de instrucţie.

Îm unele state acest mandat, dacă întîrzie semnificativ derularea investigaţiilor, nu

este imperativ. Ese cazul statelor precum Norvegia, Taiwan şi Germania unde

procurorul poate autoriza interceptarea iar în timpul cel mai scurt acest mandat

trebuie confimat de către un judecător (în intervalul 24 la 72 de ore). În Canada

Codul Penal permite interceptarea a comunicaţiilor private fără un madat judiciar

aprioric atunci cînd ofiţerul de poliţie apreciază că urgenţa situaţiei o impune –

6 Pentru anul 2010 Asociaţia Internaţională a Judecătorilor şi-a propus să analizez traficul de persoane.

7

interceptarea ar permite prevenirea unui act ilegal care ar aduce atingere gravă unei

persoane sau unei proprietăţi. În SUA există abordări similare pentru cazurile de

urgenţă.

Referitor la condiţiile care impun eliberarea unui mandat de interceptare

răspunsurile statelor membre subliniează că trebuie să existe un caz de infracţiune

foarte gravă, pedepsită cu închisoare între 1 la 8 ani. Prin infracţiuni foarte grave

se înţeleg crimele, răpirile, jaful, agresiunea sexuală, frauda, traficul de

droguri sau de fiinţe vii şi pornografia infantilă.

În majoritatea statelor eliberarea unui mandat se face după ce judecătorului i se

prezintă dovezi irefutabile privind oportunitatea interceptărilor şi faptul că nu

există o altă cale de derulare a investigaţiilor.

În majoritatea statelor membre un ofiţer de poliţie sau procurorul înaintează un

document scris judecătorului iar acesta va oferi un răspuns tot în scris (Germania,

Croaţia, Estonia, Luxemburg, Slovenia şi Taiwan, spre exemplu). În Brazilia

judecătorul are la dispoziţie 24 de ore pentru a aproba sau refuza un mandat, în

Slovenia are la dispoziţie 48 de ore iar în Ungaria un interval de 72 de ore.

În Belgia, Olanda şi Franţa, spre exemplu, judecătorul care eliberează mandatul şi

supraveghează întreaga investigaţie sub aspectul legalităţii probelor, solicitînd

probe în plus la nevoie, şi determină care informaţii obţinute prin interceptare sînt

relevante pentru cercetarea penală.

Referitor la durata interceptărilor în majoritatea statelor membre, cu excepţia

Belgie şi Lituaniei, mandatul trebuie să precizeze tipul de tehnică de interceptare

care va fi utilizat. În SUA, mandatul precizează care tip de comunicaţii vor fi

interceptate dar nu precizează tehnologia utilizată.

În majoritatea mandatelor este specificată durata interceptărilor acesta variind între

1 la 4 luni, cu posibilitatea prelungirii cu o perioadă echivalentă de timp. În Austria

nu există limită de timp a mandatului iar interceptarea va avea loc pînă se ating

obiectivele investigaţiilor penale. În Anglia nu trebuie specificată durata

interceptărilor.

8

În majoritatea mandatelor trebuie specificată „ţinta”, adică persoana supusă

interceptărilor. În Olanda nu trebuie specificat numele persoanei vizate de

interceptarea comunicaţiilor dar impune ca mandatul să fie cît mai complet posibil.

Referitor la rezultatele interceptărilor în majoritatea statelor este permisă apărării

să ia cunoştinţă; pot exista excepţii în cazurile de informaţii clasificate privind

domeniul securităţii naţionale. În unele state se acceptă interceptarea

comunicaţiilor şi fără mandat în cazurile privind activitatea de contrainformaţii sau

de contracarare a terorismului; în Franţa şi Marea britanie aceste activităţi sînt

clasificate ca „secrete de stat” şi au un alt regim juridic.

Este de domeniul evidenţei că interceptări fără mandat (ilegale) pot fi realizate

utilizînd instalaţii, echipamente, funcţii şi resurse umane (sau proceduri) destinate

interceptărilor legale.

Una din cele mai importante probleme este admisibilitatea probelor, obţinute în

urma interceptărilor comunicaţiilor, în instanţă. În unele state există convingerea că

unele comunicaţii – cu avocaţii, doctorii, preoţii şi între soţi – nu trebuie supuse

supravegherii sau interceptării. În Anglia există reţineri şi în cazurile în care au loc

convorbiri telefonice cu parlamentarii britanici. Orice asemănare cu realitatea de pe

la noi este absolut întîmplătoare...

Una din marile carenţe ale legislaţiei naţionale este lipsa unor prevederi care să

permită extinderea interceptării comunicaţiilor private şi la agenţiile de investigaţii

străine.

În Franţa problema interceptărilor comunicaţiilor are o tendinţă ascendentă raţiune

pentru care a fost iniţiat un studiu în anul 2008 în cadrul unui contract de cercetare

realizat de grupul „Drept şi Justiţie” (care grupează cercetători din cadrul

ministerului Justiţiei). Din concluziile studiului putem afla că în anul 2005 au fost

realizate aproximativ 20.000 de „ascultări telefonice”, reprezentînd 30% din

interceptările globale (email-uri,SMS-uri şi ascultări telefonice). Studiul apreciază

că la nivelul anului 2008 au fost realizate 100.000 de ascultări din aceeiaşi

categorie.

9

Putem identifica, la nivelul Franţei, existenţa a două tipuri de interceptări:

judiciare (cu mandatul procurorului sau judecătorului) şi administrative (în cazul

delicvenţei, terorismului, opozanţilor politici, etc.).

Interceptările judiciare se utilizează în cazul investigaţiilor privind crime şi

infracţiuni de o anumită gravitate. Magistratul avizează mandatul fără ca persoana

în cauză să fie notificată.

Interceptările administrative se referă la cazurile privind securitatea naţională şi

sînt controlate, începînd din anul 2003, de către Comisia Naţională de Control al

Interceptărilor de Securitate.

Această evoluţie este determinată de explozia „interceptărilor judiciare”

realizate în baza mandatelor magistraţilor. Dacă acestea reprezentau 5.845 al

nivelul anului 2001 saltul realizat la nivelul anului 2008 a fost la pragul de 26.000,

adică o creştere de 440%.

Studiul arată că interceptările au devenit un veritabil instrument de anchetare în

cazul traficului de droguri iar magistraţii au devenit foarte familiari cu potenţialul

oferit de aceste proceduri. Ascultările vizează infracţiunile care se pedepsesc cu cel

puţin doi ani de închisoare. În conformitate cu afirmaţiile ministerului de Justiţie,

Franţa este unul din statele europene care apelează relativ mai puţin la

interceptările comunicaţiilor în raport cu Italia (de 15 ori mai mult), Benelux (de

12 ori mai mult) sau Germania (de 3 ori mai mult).

Conform afirmaţiilor lui François-Bernard Huyghe7 la nivelul anului 2003 în

Franţa au fost realizate 30.000 de interceptări oficiale şi 100.000 de interceptări

ilegale. Comparativ, în Italia au fost realizate 100.000 de interceptări legale (2004)

iar în Olanda la o populaţie de 16 milioane de cetăţeni au fost realizate 100.000

interceptări legale (2000).

Referitor la „interceptările administrative” , realizate de serviciile de informaţii

la solicitarea Ministerului de Interne, a Apărării sau de Finanţe, creşterea este mai

7 www.huyghe.fr/actu_print_529.htm

10

limitată. În anul 2008 au fost realizate 5.906 interceptări iar statisticile

demonstrează o relativă stabilitate în ultimii cinci ani, în conformitate cu

afirmaţiile Comisiei Naţionale de Control al Interceptărilor de Securitate.

Studiul arată că pentru fiecare interceptare realizată pe o linie de comunicaţie fixă

(pe cablu) statul trebuie să plătească operatorului de telefonie 467 euro (fără taxe).

În anul 2005, cheltuielile cu interceptările solicitate de Justiţie au atins valoare de

92 milioane de euro. Există opinii că reduceri semnificative ale acestor costuri vor

putea fi realizate prin realizarea unei platforme naţionale de interceptări

judiciare, prin regruparea ansamblului de centre de ascultare plasate pe întregul

teritoriu al Franţei. Specialiştii apreciază că pot fi realizate economii în valoare de

45 de milioane de euro.

Pe 2 mai 2007, în mod discret, a fost operaţionalizată de către Minsterul de Interne

francez o nouă platformă de interceptare al transferului de date în orice modaliate

realizată de sistemele de comunicaţii, adică date incluse în mesagerie, telefonia

mobilă sau internet.8 Serviciile de securitate

9 deţin la ora actuală capabilitatea de a

şti cine a fost contactat de către cine, cînd şi de unde şi, printr-un simplu click, pot

obţine de la operatorii de telefonie lista tuturor apelurilor privind „ţinta”. Pot fi

obţinute documente privind abonamentele - inclusiv informaţii bancare – şi pot

obţine toate site-urile de internet, sau forumuri, care au fost accesate de persoana

vizată.

Instituţiile abilitate pot solicita aceste informaţii de la Unitatea de Coordonare a

Luptei Antiteroriste care gestionează centrul tehnic plasat într-un sediu central nou

al serviciului naţional de securitate al Poliţiei de la Levallois-Perret (Hauts-de –

Seine), aflat sub coordonarea Inspectoratului General al Poliţiei Naţionale. Din

estimările iniţiale această capabilitate tehnică va putea răspunde la circa 20.000 de

solicitări anual.

8 www.edri.org/book/export/html/1210

9 A nu se confunda serviciile de securitate cu cele de informaţii.

11

Această realizare este direct determinată de legea adoptată în 23 ianurie 2006, în

procedură de urgenţă, referitor la prevenirea atctelor teroriste şi prevede că toţi

providerii de servicii de internet, internet cafee, providerii care găzduiesc site-uri şi

operatorii trebuie să comunice traficul de date, numerele apelate, adresele de IP

către serviciile specializate în cazul unor investigaţii privind activităţi teroriste.

Legea a generat dezbateri serioase atît la nivelul opiniei publice, privind drepturile

şi libertăţile, cît şi la nivelul magisraţilor care se văd eludaţi în procedurile de

interceptare a comunicaţiilor.

Ca răspuns, sistemul judiciar francez şi-a creat propria-i platformă naţională de

interceptare10

care a intrat în funcţiune în anul 2009. Această platformă permite

interceptarea SMS-urilor şi înregistrarea apelurilor telefonice, nu doar pentru

cazurile de terorism. În pofida acestor „înzestrări” Franţa este depăşită de

Germania, Italia şi Olanda la potenţialul de realizare a supravegherii şi interceptării

comunicaţiilor telefonice.

În Marea Britanie a fost legiferat acest domeniu prin „Legea interceptării

comunicaţiilor” (1985) care a reglementat infracţiunea privind interceptarea ilegală

a comunicaţiilor pentru un post telefonic sau „sistem public de telecomunicaţii”. În

cazul în care se realizează o interceptare ilegală pedeapsa este de pînă la doi ani

închisoare. Legea reglementează modalitatea de autorizarea a interceptărilor legale

şi defineşte instituirea unui „Tribunal special” care poate anula o autorizarea de

interceptare după o plîngere individuală. Acest tribunal nu are jurisdicţie privind

interceptările neutorizate iar sentinţele sale sînt definitive.

În conformitatea cu prevederile acestei legi autorizarea pentru interceptarea

comunicaţiilor poate fi dată de membrii cabinetului (cu rang de ministru) în timp

ce Justiţia britanică apreciază că mandatul ar trebui să fie semnat de un magistrat

de rang înalt, precum în Canada, Noua Zeelandă, SUA sau UE. Legea prevede

10

Avînd rolul de gară de triaj.

12

proceduri distincte pentru supravegherea convorbirilor de către Poliţie şi Serviciile

de Securitate.11

Legea instituie şi funcţia de „Comisar pentru Interceptarea Comunicaţiilor” care

întocmeşte anual un raport către Primul Ministru, în urma verificării activităţilor

instituţiilor abilitate să realizeze interceptări au respectat atît legea cît şi Codul de

Practică (în care sînt stipulate proceduri clare şi transparente). Comisarul nu poate

anula o autorizare dar dacă identifică o încălcare a legii poate înainta un raport

Primului Ministru.

Raportul anual întocmit de Comisarul pentru Interceptarea Comunicaţiilor şi

înaintat Primului Ministru este înaintat de acesta Parlamentului şi publicat după

eliminarea informaţiilor sensibile (mai ales cele referitoare la serviciile de

informaţii, securitate şi ale Centrului de Comunicaţii Guvernamentale). Raportul

nu conţine informaţii privind numărul persoanelor interceptate sau costurile

aferente acestor activităţi.

Experţii judiciari britanici consideră că transparenţa activităţilorde interceptare a

comunicaţiilor poate creşte prin publicarea unor rapoarte anuale detaliate privind:

numărul populaţiei afectate;

durata mandatelor şi cazurile de prelungire a acestora;

costurile şi eficienţa în termeni de persoane arestate, judecate şi condamnate.

În conformitate cu legea britanică interceptările comunicaţiilor sînt determinate, cu

prioritate, de infracţiunile în domeniile:

crime;

securitate naţională;

bunăstarea economică naţională.

Dezbaterile publice privind interceptarea comunicaţiilor din Marea Britanie se

focalizează pe valorificarea rezultatelor obţinute în sensul că:

11

Legea Poliţiei (1997) şi Legea Serviciilor de Informaţii (1994)

13

ce materiale pot fi transmise apărării părţii incriminate;

admisibilitatea probelor obţinute prin acţiuni acoperite sau, în particular,

cînd procurorul poate prezenta probe în justiţie care au fost obţinute

ilegal/imoral.

În revista „Sunday”12

a apărut un articol referitor la programul guvernamental de

modernizare al interceptărilor şi costul securităţii din această perspectivă.

Modernizarea vizează domeniul IT în care se remarcă o creştere a infracţiunilor

cibernetice şi, implicit, al abuzurilor. Interceptările în sfera IT sînt la discreţia unor

ofiţeri superiori din poliţie sau din MI5 şi se referă la acte care sînt pedepsite cu

sentinţe de minim trei ani închisoare.

Costul anual al programului, conform celor afirmate în articol, este de aproximativ

115 milioane USD. Britanicii, conform potenţialului de interceptare al acestui

program, pot fi expuşi investigaţiilor 24/24/7 de aproximativ 500 de autorităţi

publice! Publicaţia „The Jurist” ( care promovează noutăţile şi rezultatele unor

cercetări ale Universităţii of Pittsburg School of Law) susţine că există tendinţe tot

mai evidente de limitare a drepturilor fundamentale în numele unor definiţii vagi şi

generale ale securităţii.

În Canada13

se acordă o atenţie deosebită supravegherii mediului de afaceri iar în

acest sens „Legea competiţiei” acordă facilităţi deosebite supravegherii

persoanelor private care pot influenţa concurenţa loială. Legea competiţiei oferă

„Biroului pentru Competiţie”14

instrumentele legale pentru a investiga orice

persoană – inclusiv prin interceptarea comunicaţiilor private – care este vizată că ar

conspira în vederea realizării unor monopoluri de piaţă sau cote şi preţuri fixe.

12

Junkfoodscience.blogspot.com – 11 ianuarie 2009

13 Articolul “Interceptarea comunicaţiilor private şi Legea competiţiei” - Buletinul Informativ al Guvernului

Canadian, 20.09.1999

14 Această instituţie poate fi asimilată cu „Consiliul Concurenţei” din România.

14

În acest sens legea a instituit funcţia de „Comisar pentru Competiţie” care

supraveghează aplicarea legii competiţiei. Codul Penal canadian specifică faptul că

solicitarea autorizaţiei de interceptare impune să se demonstreze magistratului că

alte metode investigative au fost încercate dar nu au fost obţinute rezultatele

aşteptate. Pe de altă parte urgenţa demersului investigaţional poate constitui un

atuu în solicitarea mandatului de interceptare.

Biroul pentru Competiţie, ca o excepţie a prevederilor Codului Penal, nu trebuie să

dovedească faptul că a fost epuizate alte metode de investigare. Totuşi, legea

prevede expres cazurile în care Biroul pentru Competiţie poate solicita mandat de

interceptare cu condiţia respectării cadrului legal privind informaţiile confidenţiale.

Concluzie

La ora actuală în România nu există un cadru legal adecvat privind activitatea de

supraveghere/intercepare/înregistrare a comunicaţiilor private iar implicarea SRI ca

principalul gestionar al acestui domeniu ridică foarte multe suspiciuni privind

finalitatea legală a probelor.

Se poate constata cu relativă uşurinţă că problema interceptărilor ilegale este o

„problemă” şi în societăţile cu democraţie consolidată. De remarcat existenţa unei

instituţii (comisar) care verifică legalitatea activităţilor de interceptare şi prezintă

anual rapoarte care sînt aduse şi la cunostinţa opiniei publice.

Domeniul bunăstării economice a naţiunii este un domeniu de maxim interes iar

unele informaţii care vizează securitatea economică se bunură de maximă atenţie

din partea autorităţilor specializate.

Tendinţa de reducere a costurilor prin realizarea unor „platforme naţionale”, vezi

cazul Franţei, dovedeşte că soluţia actuală din România este viabilă cu menţiunea

că este obligatorie adaptarea cadrului legal, creşterea transparenţei decizionale şi

operaţionale şi instituirea unou mecanisme de control mai credibile.

„Vănarea” informaţiilor sensibile este, şi va rămîne, un domeniu extrem de

complex, controversat şi toxic de cele mai multe ori.

15