ACADEMIA DE ADMINISTRARE PUBLICĂDE PE LÎNGĂ PREŞEDINTELE REPUBLICII MOLDOVA

DEPARTAMENTUL ORGANIZAREA INSTRUIRII

CATEDRA ECONOMIE ȘI MANAGEMENT PUBLIC

LUCRARE DE CONTROL

FORME DE ORGANIZARE ȘI GESTIONARE A SERVICIILOR PUBLICE

A efectuat: Ludvig CAZACUmasterand an.II

A verificat: Andrei BLANOVSCHIdoctor, conferențiar universitar

CHIŞINĂU2013

CUPRINS

Introducere.......................................................................................................3

1. Forme de organizare a serviciilor publice...........................................4

2. Tipuri și forme de gestionare a serviciilor publice.............................7

Concluzii.........................................................................................................10

Bibliografie.....................................................................................................11

2

Introducere

În Republica Moldova problema organizării serviciilor publice este o

problemă relativ nouă, care a apărut odată cu reforma sistemului de administraţie

publică, constituit pe principiile autonomiei locale şi descentralizării serviciilor

publice. Colectivităţile locale, în noua reglementară legislativă, sunt obligate să-şi

satisfacă interesele generale prin organizarea de servicii publice. Lipsa cadrului

legislativ bine determinat şi deseori controversat nu permite autorităţilor

administraţiei publice centrale şi locale să organizeze serviciile publice respective

şi să le gestioneze în condiţii de maximă eficienţă.

Astfel, legislaţia naţională nu delimitează clar competenţele între diferite

niveluri de administraţie publică şi formele de organizare a serviciilor publice şi

drept consecinţă deseori autorităţile administraţiei publice sunt în stare de frustrare

din motive că nu-şi pot realiza obligaţiile faţă de populaţia pe care o reprezintă.

3

1. Forme de organizare a serviciilor publice

Organizarea serviciilor publice diferă de la ţară la ţară şi este direct

influenţată de sistemul existent de guvernare. De aceea serviciile publice sunt

ierarhizate după anumite principii: de centralizare sau descentralizare, de

autonomie sau subordonare.

În sistemul centralizat, autoritatea vine de sus şi puterea de decizie este la

dispoziţia guvernului central şi a reprezentanţilor săi. Nu există sau sunt prea

puţine organe alese. Obligaţiunile autorităţilor inferioare sunt restrânse.

Sistemul descentralizat reprezintă o astfel de organizare a serviciilor publice

care permite acestora să se administreze ele însele, sub controlul statului.

Descentralizarea se manifestă sub două forme:

descentralizarea administrativ-teritorială, ce priveşte colectivităţile locale, şi

descentralizarea tehnică, ce priveşte serviciile administraţiei publice de stat.

Descentralizarea administrativ-teritorială reprezintă formarea pe plan local

a unei administraţii publice diferite de cea centrală.

Descentralizarea tehnică presupune o deplasare în teritoriu a unor organe

competente ale administraţiei publice centrale.

Centralizarea şi descentralizarea diferă de la o ţară la alta şi de la serviciu la

serviciu.

Prin autonomia locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a

autorităţilor publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în cadrul legii, în nume

propriu şi în interesul populaţiei locale, o parte importantă a treburilor publice.

Autonomia este determinată de întinderea şi rigoarea controlului ce se

exercită asupra serviciului public. De menţionat că serviciile administrative au

totdeauna prin ele însele o tendinţă de autonomie, care rezultă din misiunea lor. De

exemplu, în componenţa unui minister, diferitele servicii tind să fie separate de

altele. Individualitatea unui serviciu este determinată nu numai de specificul

obiectului său şi al nevoii pe care o îndeplineşte, ci şi tradiţiile sale, de modul de

4

recrutare a personalului său, de metodele pe care le practică şi de instrumentele

tehnice care îi sunt necesare.

Autonomia locală este forma contemporană de exprimare a principiului

descentralizării.

Descentralizarea nu se referă la toate serviciile publice. Cele care sunt,

exclusiv sau preponderent, de interes naţional, nu se descentralizează (ex: apărarea

naţională, siguranţa naţională ş.a.). Acestea pot fi doar „deconcentrate” la nivel

local, rămânând însă în structura, ierarhia şi subordonarea „centrului”.

În condiţiile descentralizării creşte rolul autorităţilor locale, care se

concretizează în următoarele patru funcţii:

1. Să creeze infrastructura necesară unei eficiente organizări a exercitării legii;

2. Să asigure resurse umane pentru servicii publice de o calitate superioară;

3. Să regleze serviciile private ce contribuie la bunăstarea, sănătatea şi

siguranţa populaţiei;

4. Să furnizeze servicii şi facilităţi pentru susţinerea activităţilor productive şi

să permită agenţilor economici particulari să-şi desfăşoare activitatea

eficient.

Pentru realizarea acestor funcţii, autorităţile locale în relaţiile cu cele

centrale trebuie să precizeze clar următoarele momente:

pentru fiecare nivel de guvernare să se delimiteze strict responsabilităţile şi

competenţa;

sursele de venit să corespundă responsabilităţilor (să fie suficiente);

autorităţile centrale să efectueze un control riguros a finanţelor publice la

toate nivelurile şi să ofere stimulente pentru autorităţile locale în cazul unei

activităţi corespunzătoare a acestora.

La baza organizării şi funcţionării serviciilor publice stau, după cum s-a

menţionat mai sus, anumite principii. Printre acestea enumerăm: eficienţa,

echitatea, adaptabilitatea, continuitatea, cuantificarea şi neutralitatea.

5

Principiul eficienţei serviciului public presupune realizarea raportului optim

între cost, cantitatea şi calitatea serviciului în condiţiile satisfacerii nevoilor

publice;

Principiul echităţii prestărilor de servicii este impus de faptul că toţi

cetăţenii ţării se bucură de aceleaşi drepturi şi toţi trebuie să beneficieze în

aceeaşi măsură de serviciile publice;

Principiul continuităţii semnifică prestarea serviciului public permanent,

fără întreruperi;

Principiul adaptabilităţii constă în necesitatea adaptării serviciului public la

provocările mediului de prestare şi la modificarea nevoilor în creştere ale

populaţiei;

Principiul neutralităţii presupune funcţionarea serviciului public cu scopul

satisfacerii nevoilor sociale, şi nu cu cel al satisfacerii unor interese

particulare sau în favoarea altora;

Principiul cuantificării permite verificarea serviciului public şi evaluarea

rapidă a activităţilor serviciului.

În prezent aceste principii stau la baza organizării serviciilor publice în

Republica Moldova.

6

2. Tipuri și forme de gestionare a serviciilor publice

Gestionarea serviciilor publice poate fi efectuată de o persoană publică (stat,

comunităţi locale, instituţii, sau de o persoană particulară (fizică sau juridică).

Teoria şi practica cunosc următoarele tipuri de gestionare a serviciilor

publice:

administrarea prin regii autonome sau instituţii publice;

contractul de concesionare;

contractul de închiriere;

locaţia de gestiune;

contractul civil;

contractul comercial.

Ca forme de gestionare a serviciilor publice se practică:

gestiune directă;

gestiunea delegată;

gestiune semidirectă.

Gestiunea directă este reprezentată de situaţii în care colectivitatea locală,

prin autorităţile sale reprezentative, asigură ea însăşi serviciul public sau îl

transferă unei instituţii publice aflate în subordinea sa. Forme cunoscute ale

gestiunii directe sunt: regia directă, regia depersonalizată, regia autonomă.

Gestiunea delegată constituie procesul de încredinţare a administrării

serviciului public de către autoritatea administrativă unei întreprinderi, de regulă,

din sectorul privat. Formele de gestiune delegată întâlnite în practică sunt:

concesiunea, arendarea ş.a.

Gestiunea semidirectă reprezintă un proces de administrare mixtă a

serviciului public. În cazul gestiunii mixte alături de administrarea directă are loc

prestarea unei părţi a serviciului public de către o întreprindere privată.

Autorităţile administraţiei publice locale au posibilitatea să aleagă forma de

gestiune a serviciilor publice cea mai eficientă. Totodată, încredinţarea serviciului

7

public unei persoane publice sau private trebuie să respecte transparenţa, care

presupune publicitate şi concurenţă.

Autorităţile publice locale pot concesiona patrimoniul şi serviciile publice

care se află subjurisdicţia lor, pot să exercite controlul asupra exploatării acestor

obiecte şi servicii şi să elibereze certificate de urbanism pentru obiectele supuse

concesionării. Modul de concesionare a obiectelor proprietate publică se stabileşte

cu acordul proprietarilor respectivi.

Durata normală a concesiunii este de 30 de ani, durata maximă în cazul

cesionării terenurilor nu va depăşi 50 de ani.

Concesionarea bunurilor din proprietatea publică se face în toate cazurile prin

licitaţie publică. Propunerea de concesionare se fundamentează printr-un studiu

tehnico-economic, care se aprobă de către consiliu. Procedura de desfăşurare,

condiţiile, precum şi contractul de concesiune se execută conformitate cu legislaţia.

Prin contractul de concesiune concendentul transmite concesionarului spre

administrare rentabilă pe un termen determinat în schimbul unei redevenţe o

activitate economică, un serviciu public, o subunitate productivă sau un teren aflat

în proprietate municipală.

Iniţiativa concesionării aparţine titularului de drept real de proprietate ori

folosinţă asupra bunurilor care vor forma obiectul contractului de concesiune, în

cazul dat organului administraţiei publice.

Iniţiativa concesionării o poate avea şi persoana fizică ori juridică care

justifică interesul dobândirii în regim de concesiune a bunurilor ori activităţilor vor

forma obiectul contractului de concesiune.

În urma acestei modalităţi de gestiune autoritatea administraţiei publice care

concesionează patrimoniul public sau serviciul public poate obţine unele avantaje,

deoarece:

defineşte ea însăşi conţinutul serviciului public;

nu asigură nimic din execuţia materială a serviciului, controlând totuşi

modul în care se desfăşoară activitatea;

8

nu finanţează investiţiile necesare funcţionării serviciului, ele sunt suportate

de concesionar;

concesionarul plăteşte o redevenţă.

O regulă a parteneriatului cere ca autorităţile administraţiei publice să

stabilească obiectivele ce trebuie atinse pe perioada concesionării: nivelul calităţii

serviciilor oferite, modul de funcţionare a infrastructurii respective. Astfel,

concesionarul trebuie să-şi ia răspunderea, pe propriul său risc, pentru asigurarea

mijloacelor prin care vor fi îndeplinite aceste obiective. Un parteneriat real

presupune obligativitatea rezultatelor şi nu a mijloacelor prin care s-a ajuns la

aceste rezultate. Un astfel de parteneriat este similar construcţiei unei clădiri:

valoarea costurilor de construcție sau cantitatea de investiții făcută nu este un

criteriu de evaluare a rezultatului, ci a mijloacelor.

Parteneriatul înseamnă, de asemenea, împărţirea riscurilor şi

responsabilităţilor.

Există patru tipuri de risc:

1. riscurile de construcţie (costuri mai mari decât cele preconizate, amânări,

erori de concepţie);

2. riscuri de operare (raportul cantitate/preţ de piaţă, inflaţia, costurile de

operare, lipsa de randament);

3. riscuri financiare (rata dobânzii etc.);

4. riscuri de ordin politic, tehnic, de stabilitate, contractual, de forţă majoră.

Ultima regulă a parteneriatului spune că definirea clară, exactă a clauzelor

din contract, valide pe o perioadă mai lungă de zece ani, este imposibilă. Astfel,

condiţiile de contractare trebuie revizuite periodic (de ex. o dată la cinci ani) pentru

evitarea apariției situațiilor de criză și pentru menținerea echilibrului financiar.

9

Concluzii

La prima vedere legislaţia în vigoare permite autorităţilor publice locale şi

raionale să satisfacă interesele locale ale populaţiei din colectivităţile locale

respective prin organizarea diferitor forme de servicii publice, crearea unor

societăţi comerciale mixte, stabilirea unor parteneriate public private. La o analiză

mai profundă se observă că multe din aceste reglementări juridice au mai mult un

caracter declarativ, deoarece nu au fost elaborate şi mecanisme pentru realizarea

acestor prevederi legislative. Dacă în cazul concesionării sau închirierii de bunuri

sau de servicii publice există o reglementare legislativă, şi aceasta incompletă, prin

existenţa legilor respective, apoi în cazul societăţilor comerciale, participante cu

bunuri şi cu capital, în capitalul statutar al societăţilor comerciale legislaţia

existentă în acest domeniu este foarte săracă în reglementări.

10

Bibliografie

1. Blanovschi Andrei, „Economia sectorului public”, Editura: Reclama,

Chișinău, 2008. 180 p.

2. Mocanu Victor, „Descentralizarea serviciilor publice. Concepte și

practici”, Editura: TISH, Chișinău, 2001. 215 p.

11