FORME ŞI METODE DE

ADMINISTRARE A SITUAŢIILOR DE

CRIZĂ

Bejenaru Cristina, masterandă

CUPRINS

Incursiune în evoluţia conceptului de ,,criză”;

Factorii ce determină apariţia crizelor;

Tipologia şi clasificarea crizelor;

Conceptul de ,,administrare a situaţiilor de

criză”;

Obiectivele administării situaţiilor de criză;

Principiile administrării crizelor;

Teoria contingenţei;

Metode şi modele teoretice şi practice de

administrare a situaţiilor de criză;

Concluzii şi recomandări;

INCURSIUNI ÎN EVOLUŢIA

CONCEPTULUI DE ,,CRIZĂ”

Pe parcursul întregii sale istorii şi

evoluţii, societatea umană a fost marcată de

anumite tensiuni, divergenţe, contradicţii, care au

implicat aproape toate domeniile societăţii.

Prezenţa aproape continuă a crizelor, plasate în cele mai

diferite instituţii, precum şi nevoia de a le înţelege, a le

anticipa sau de a le controla au făcut ca tot mai mulţi

lideri, conducători de întreprinderi, specialişti în

administrare şi practicieni ai relaţiilor publice, să se

preocupe de „gestiunea crizelor”, „administrarea

situaţiilor de criză”.

Etimologic, criza provine de la termenul grecesc krisis-

judecată sau decizie. Astfel termenul de criză semnifică,

în acelaşi timp, momentul punerii la încercare şi

judecată, punctul de cotitură, rezultatul, momentul ce

marchează sfîrşitul unui proces.

În literatura de specialitate este relevată o varietate de definiţii ale crizei:

Conform dictionarului diplomatic, criza este definită ca ,,un moment critic care intervine în evoluţia vieţii internaţionale, a raporturilor dintre state, a unui sistem, regim sau guvern”.

În 1974 generalul francez Beaufre considera că o criză ,,reprezintă o stare de tensiune în cursul căreia exista riscul maxim al unei escaladări spre un conflict armat”.

La rîndul său, Philippe Moreau-Defarges definea criza drept ,,un moment de tensiune ce pune în cauză în mod frontal interesele fundamentale ale două sau mai multe state”.

Prin urmare, din multitudinea definiţiilor crizei putem

identifica unele caracteristici ale acesteia:

Criza marchează ruptura cu un status quo şi amînarea

unei stări de echilibru.

Perceperea de către actori ca un ansamblu de

ameninţări, pericole, riscuri etc.

Existenţa unor frecvente posibilităţi de escaladare şi de

confruntări militare.

Aspectul relativ şi niciodată absolut al crizei.

Ca o definiţie de sinteză putem considera criza drept un

moment de ruptură în cadrul unui sistem bine organizat.

FACTORII CE DETERMINĂ APARIŢIA

CRIZELOR

Conform teoriei lui P.S.Douma principalii factori

cauzatori ai tranziţieii la starea de criză sunt:

1. Factorii politico-militari: procesele implicate în

formarea statelor, mecanismul de tranziţie a

puterii, proliferarea armelor în interiorul ţării etc.

2. Factorii socio-economici: sărăcia sau inegalitatea

socio-economică, angajarea forţei de muncă şi

remunerarea acesteia, performanţa indicatorilor

umani etc.

3. Factorii externi: aranjamentele regionale de

securitate, asistenţa militară externă(inclusiv

comerţul cu armament), intervenţiile economice

interne etc.

FORME ŞI TIPOLOGII DE CLASIFICARE A

CRIZELOR

În literatura de specialitate, modul de structurare a crizelor este divers. I.Chiuciudean consideră că tipurile de criză pot fi stabilite în funcţie de anumite criterii, cum ar fi:

Domeniul în care se manifestă: crize-politice,ideologice,diplomatice, economice, sociale, financiare, administrative etc.

Originele şi couzele declanşatoare: naturale, progresive, subite etc.

Spaţiul în care se manifestă şi numarul de părţi implicate: generală, locală, naţională, bilaterală, regională etc.

Resursele pe care le implică: crize de resurse umane, demografice, financiare, bancare etc.

Modul de manifestare: violente şi latente

Gradul de complexitate: simple şi complexe.

Tipul de mediu: interne, externe.

Nivelul la care apare criza: local, regional, zonal,

continental, mondial.

Previzibilitate:prevăzute şi neaşteptate.

Profunzime: profunde şi uşoare.

Alte criterii: criza de autoritate, a învăţămîntului, a

industriei, sanitară, a petrolului etc.

CONCEPTUL DE ,,ADMINISTRARE A

SITUAŢIILOR DE CRIZĂ”

În sens larg, ,,administrarea” reprezintă un proces în care sunt implicate fiinţe umane angajate într-o activitate, cu scopuri comune. Activitatea de administrare înglobează oameni, scopuri, acţiuni şi interacţiuni. În noul context internaţional, în special după sfîrşitul ,,războiului rece”, administrarea situaţiilor de criză a devenit o activitate de maximă actualitate, foarte importantă şi deosebit de complexă. Administrarea crizelor reprezintă o acţiune specializată de mare complexitate care este dirijată şi susţinută pe mai multe planuri: politic, militar, economic, social, religios etc., cu scopul de a diminua şi menţine sub control efectele negative.

În Dicţionarul de relaţii internaţionale, administarea crizei este definită ca o încercare de controlare a evenimentelor din timpul unei crize pentru a se preveni o violenţă sistemică şi semnificativă.

OBIECTIVELE ADMINISTRĂRII SITUAŢIILOR

DE CRIZĂ

De a contribui la reducerea tensiunilor, în scopul

prevenirii transformării lor în criză;

De a gestiona efectiv crizele apărute,pentru a

preveni transformarea lor în conflicte între

elementele sistemului;

De a organiza pregătirea civilă şi militară,pentru

diferite tipuri de criză;

De a controla reacţia, în cazul în care izbucnesc

conflicte să prevină escaladarea lor;

PRINCIPIILE ADMINISTRĂRII CRIZELOR

Elaborarea operativă a deciziilor;

Veridicitatea şi oportunitatea informaţiilor;

Coordonarea activităţilor;

Controlul activităţii administrative;

Informarea publicului;

Asumarea răspunderii;

Administrarea crizelor se realizează de către autorităţile de comandă,care au atribuţii de decizie,şi responsabilităţi privind conceperea, planificarea, organizarea şi controlul măsurilor adoptate.

Soluţionarea crizelor se realizează printr-un ansamblu de măsuri şi acţiuni politice, diplomatice, economice etc.aplicate individual sau combinat în funcţie de concepţia de rezolvare a crizei.

TEORIA CONTINGENŢEI Conform lui Glen T. Cameron ,,practica relaţiilor publice

este influienţată permanent de numeroase variabile. Între

public şi organizaţie există un ansamblu de viziuni

amestecate (mixed views), iar practica relaţiilor publice este

un proces de adaptare la aceste contingenţe în perpetuă

schimbare.”

În opinia lui Cameron ar exista peste 80 de factori

contingenţi, reductibili la 11 categorii: ameninţări, mediul

profesional al organizaţiei, mediul socio-politico-cultural,

publicurile externe, problema în chestiune, caracteristicile

organizaţiei, caracteristicile departamentului de relaţii

publice, caracteristicile administraţiei, ameninţări interne

etc. În acest context, teoria pune în mişcare două concepte

cheie-conflictul şi strategia.

METODE ŞI MODELE TEPRETICE ŞI PRACTICE

DE ADMINISTRARE A SITUAŢIILOR DE CRIZĂ

Gestionarea crizei poate fi înţeleasă ca un proces

ce implică organizare, planuri şi măsuri menite

să aducă sub control situaţia, să oprească

evoluţia negativă a acesteia şi să proiecteze o

soluţie acceptabilă, deoarece principalul scop al

ştiinţelor administrative este de a găsi căi de

menţinere a societăţii într-o stare de normalitate.

Dintre metodele teoretice folosite pentru

administrarea situaţiilor de criză menţionăm:

imaginea în oglindă, teoria jocurilor, triunghiul

conflictelor etc.

Imaginea în oglindă a fost aplicată pe timpul

,,razboiului rece” pentru a explica fenomenul de

dezescaladare a conflictelor,respectiv-al

procesului de soluţionare a crizei, care pune în

aplicare unele politice soluţionare a acestora.

Imaginea în oglindă presupune realizarea unui

scenariu similar cu cel care are loc propriu zis, cu

scopul de a elabora unele strategii şi a găsi soluţii

eficiente de reglementare a crizei.

Teoria jocurilor, este o modalitate de ilustrare a

modului în care părţile acţionează în interiorul

limitelor stabilite de joc. Teoria jocurilor este o

metodă matematică formală de studiere a

procesului de luare a deciziilor în situaţii de criză

şi îşi exprimă ideile în formule de tipul ,,cum ar

trebui sa fie lucrurile, dacă se porneşte de la o

anumită presupunere”.

Triunghiul conflictelor a fost introdus în anii

1960 de către Johan Galtung şi sugerează că o

criză se poate deplasa în cele 3 unghiuri: A:

atitudinile conflictuale, B: Comportamentul

conflictual, C: Criza sau însăşi contradicţia.

Această teorie este un exemplu de perspectivă

dinamică în analiza crizelor. Ea este

semnificativă prin faptul că accentul este pus pe

dinamica schimbatoare a crizelor.

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI În accepţiunea noastră comunitatea umană, instituţiile

internaţionale, organizaţiile, statele au înţeles necesitatea coordonării şi unirii eforturilor în scopul găsirii, în funcţie de situaţia creată a modalităţilor, căilor, metodelor, precum şi a mijloacelor cele mai eficiente de administrare a crizelor naţionale şi internaţionale.

În ultimii ani, în viaţa politică şi economică, socială şi militară au avut loc profunde schimbări care, prin amploarea lor, au schimbat radical configuraţia politică, militară şi economică a relaţiilor interstatale şi internaţionale.

În toate cazurile, criza, fiind purtătoare de riscuri pentru securitatea naţională şi internaţională, necesită luarea imediată a unor decizii corespunzătoare şi punerea în aplicare a unor mijloace adecvate pentru rezolvarea sa.