1

I. Formarea Poporului Român şi al Limbi Române

Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental în istoria

noastră naţională, întrucât arată cum s-a format civilizaţia noastră. Ea a fost un

proces complex, îndelungat la care au contribuit statalitatea dacică şi puterea

acesteia, cucerirea Daciei de către romani, colonizarea, romanizarea dacilor,

continuitatea populaţiei daco-romane în condiţiile convieţuirii cu populaţiile

migratoare, răspândirea creştinismului, ducând în final la crearea unei etnii

distincte în spaţiul central-sud-est european.

În Dacia locuia populaţia unitară şi omogenă sub raport etnic şi lingvistic: tracii şi

geto-dacii. Ei au fost intregraţi în formaţiile provinciale, ocrotiţi şi supuşi procesului de

romanizare. Romanizarea a prin rădăcini durabile la populaşia băstinaşă, prin înlocuirea

limbii şi culturii, a numelor proprii şi credinţelor, a organizării social-economice

constituind un eveniment de masă cu valori formative esenţiale în etnogeneza poporului

român. Pentru fostul stat al lui Decebal, cucerirea şi ocupaţia romană a însemnat o

cotitură a destinului istoric, al vechiului popor de plugari, păstori şi meşteşugari rurali.

Ca provincie romană, Tracia cunoaşte o perioadă de glorie în timpul lui Traian. Noile

forme de viaţă romană stabilite pe vechiile temelii ale aşezărilor geto-dacice au cunoscut

o intensitate exceţională ale carei dimensiuni ne putem da seama din numărul mare de

oraşe şi sate, caste şi aşezări mărunte, de drumuri şi clădiri publice, cariere, mine şi

variate alte întreprinderi şi exploatări, produse ale unui uriaş proces de muncă susţinut

de dârzenie, într-un efort înnoitor de ţară. Toponimia indigenă a teritoriilor tracice a fost

preluată aproape integral de către ocupanţii romani, conservată cu amplificări şi

adaosuri, în mare parte romanizată. Odată cu integrarea Daciei în Imperiu, se poate

vorbi şi de o integrare a majorităţii traco-dacilor în lumea romană, cu excepţia unui

numar restrâns de daci, rămaşi în afara frontierelor provinciei create de Traian. Cu

timpul însă, datorită legăturilor economice cu imperiul şi atraşi de civilizaţia romană, ei

s-au romanizat treptat. În urma pătrunderii influenţei cultural-economice şi politice

romane, dar mai ales în urma ocupării unei considerabile porţiuni din vastul teritoriu

traco-dac de către romani, populaţia autohtonă ce vorbea limba indo-europeană tracică

a trecut prin transformări culturale, politice şi chiar social-etnice profunde, supus unui

larg proces deznaţionalizator în general lung şi îndelungat, pe alocuri însă mai accelerat,

violent, având ca primă urmare înlocuirea treptată a limbii proprii indigene şi adoptarea

2

limbi latine în care s-a strecurat şi câteva elemente lexicale trace. Dovada optimă a unei

intense desfăşurări a vieţii social economice şi al romantismului provincial între limitele

Daciei carpatice o constituie bogăţia exuberantă a produselor şi a diverselor materiale

cu caracter practic sau artistic.

Putea populaţia autohtona a Daciei să rămână străină de formele romane şi de limba

oficială care se auzea în toate ungherele provinciei, în viaţa politică, administrativă,

militară, economică, socială din toate centrele mari sau mici? Este foarte greu de

presupus că cel puţin două sau trei generaţii, băstinaşii să fi continuat a se ţine mereu

departe de viaţa şi civilizaţia romană, să fi păstrat nepotolita ură împotriva Romei.

Din examinarea ansamblului şi a detaliilor materialului documentar din

Dacia(epigrafic, arheologic) rezultă cu abso,lută certitudine că aici elementul conducător

şi „explorator” al provinciei, armatei şi municipalităţilor îl formau nu indigenii supuşi, în

mare parte deposedaţi şi exploataţi, ci imigranţii, italici sau provinciali.

Romanizarea lingvitică fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbi române, a

constat în învăţarea limbi latine de către populaţia autohtonă. Generalizarea latinei a

determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată a limbi materne, traco-

dacă. Aceasta substituţie de limbi s-a produs în cadrul unui proces încet, îndelungat,

paşnic şi mai ales necesar. Numai latina putea garanta populaţiilor cucerite posibilitatea

de comunicare cu reprezentanţii imperiului. În astfel de condiţii, limba latină era

elementul de unitate şi coeziune, situat asupra diversităţii sociale, poolitice, etnice şi

lingvistice. Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii romane,

aproximativ 170 de ani cuprins între 106-274/275. Această perioadă, ferm delimitată

istoric, acoperă numai faza de maximă forţă şi eficienţă a romanizării ca proces oficial şi

organizat, durata reală fiind sensibil mai mare. Procesul a continuat şi după părăsirea

Daciei, cu aproximaţie, până în secolul al VII-lea: limba latină şi diverse forme de

civilizaţie materială şi spirituală n-au putut fi retrase odată cu armata sau cu funcţionarii

publici. Deosebită este poziţia Dobrogei, care va rămâne parte integrală a Imperiului

până în anul 602. Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen ireversibi iar, consecinţele

acesteia au fost de natura etnolingvistică. În cultura românească, meritul întâietăţii în

afirmarea ideii de latinitate a limbii române îi revine lui Grigore Ureche. Succinta lui

demonstraţie se clădeşte pe semnalarea, nu lipsită de erori, a unor paralelisme lexicale

latino-române: „De la râmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis; carne ei zic caro;

3

găină ei zic galina; muiarea, mulier; fameia, femina; parinte, pater; al nostru, nostre şi

altele multe den limba latinească, de ne-am socoti pre amărutul, toate cuvintele le-am

întelege”1.

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, iniţial ca argument în disputa istorico-politică

privind drepturile românilor din Transilvania, cărturarii ardeleni de formaţie clasică vor

avansa ipoteza neadevărată însă, a originii pur latine a limbii române. Argumentată şi

formulată în variante intuitiv-empirice sau riguros ştiinţifice, „latinitatea limbii române”

este o idee fundamentală, cu o apariţie constantă în cultura medievală şi populaţia

autohtonă a unor elemente de civilizaţie spirituală şi materială şi modernă. Romanizarea

non-lingvistică a constat în preluarea de către populaţia autohtonă a unor elemnte de

civilizaţie spirituală şi credinţe, forme de organizare administrativă, tipuri de edificii sau

aşezări umane, obiecte de uz curent.

În ceea ce priveşte religia, dacii îmbărtăşeau obiceiuri şi credinţe păgâne peste care

s-au revărsat mentalităţile civilizate ale cuceritorilor latini. Creştinismul s-a întins cu

uşurinţă pe întreg Imperiul Roman prin convertirea unui număr mare de oameni. Dacia

a beneficiat de numeroşi propovăduitori laici, creştini, fie soldaţi, fie civili, care umpleau

închisorile Imperiului şi, pentru a nu fi sacrificaţi au găsit uşor scăpare în trimiterea lor

în noua colonie imperială. Acesta este sensul golirii închisorilor şi colonării Daciei, cu

creştini, nu tâlhari, condamnaţi pentru posibile delicte grave. Printre cei trimişi în Dacia

s-au aflat cavaleri, tribuni, senatori, şi chiar foşti consuli, datorită probabil, soţiilor lor

fiind cele care s-au convertit mai lesne. În anii 271- 275 armatele romane părăsesc

spaţiul provinciei Dacia pe care nu o mai putea apăra în faţa atacurilor popoarelor

migratoare. Însă nu putea fi evacuată întreaga populaţie romană din Dacia, ipoteză

confirmată arheologic şi numismatic. Toate acestea dovedesc că la baza formării

poporului român a stat un proces îndelungat şi neîntrerupt, început din perioada

existenţei regatului dac, continuat după 106 sub influenţa romană, iar dupa 271

influenţat de migratori.

Părerile privind formarea poporului român şi a limbi române sunt împărţite. Se

poate face dihotomia între doua categorii fundamentale în vederea etnogenezei acesteia:

se poate vorbi de o limbă literară încă înainte de apariţia primelor texte scrise în cadrul

producţiilor populare şi nu se poate vorbi de o limba literară decât odată cu apariţia

1 Letopiseţul Ţării Moldovei

4

textelor tipărite, odată cu respectarea unor norme. Primul punct de vedere potrivit

căruia se poate vorbi de o limbă română literarăîn cadrul producţiilor populare, a fost

susţinut de Ovid Densusianu şi a fost reluat de Al. Graur şi Ion Coteanu. Dupa Ion

Cuteanu: „... limba literară a existat mai întâi in creaţiile florclorice şi apoi a fost preluată

prin scriere, devenind limba literară scrisă”2.

Caracterul predominant înstabilirea terminului de limbă şi literatură este în acest caz

caracterul „mai îngrijit”, de care vorbea şi Al. Graur, sau după I. Coteanu „Intenţia de a

alege şi de a îmbina în aşa fel încât comunicarea să se facă mai bine ca de obicei”. Deci

limba poeziilor populare este o limbă mai îngijită decît cea a conversaţiei, deoarece se

presupune că aceasta are un caracter persuasiv. Protagoniştii celuilat punct de vedere

care leagă existenţa limbii române literare de limbă scrisă poate fi împarţiţă, comform

datării propuse. Astfel, începuturile pot fi puse în legătură cu textele coresiene din

secolul al XVI-lea (Haşdeu, Iorga, Rosseti, B. Cazacu, etc.). Este adevărat ca limba textelor

coresiene, este departe de stabilitatea, bogăţia şi expresivitatea limbii de stat, dar privită

din prisma istorică, raportate la condiţiile epocii, constatăm faptul că în cadrul acestora

apar câteva trăsături ale limbii literare. Limba textelor coresiene este structurată pe

vorbirea din estul Munteniei şi sud-estul Transilvaniei, adică pe subdialectul muntean.

Alţi cercetători, ca G. Ivanescu, R.A. Budagov, etc. Sunt de părere că limba română

literară începe în secolul al XVII-lea, odată cu primele tipărituri.

Limba română, provine din limba latină vorbită în părţile de est ale Imperiului

Roman. Face parte, deci, din familia limbi naţionale3, altele au rămas limbi regionale4, şi

au dispărut5. În timp, limbile se modifică. Când s-au acumulat mult modificări6, astfel

încât varianta de origine nouă nu mai e înţeleasă de vorbitori, se poate vorbi de o limbă

nouă. Totuşi, transformările sunt un fenomen continuu şi gradual, în care nu e uşor să

fixăm praguri. În general se consideră că procesul de constituire a limbi romanice s-a

încheiat în secolul al IX-lea. Pentru română s-au propus mai multe date: formarea limbi

române ar fi durat până în secolele V-VII sau VII-IX. Peninsula Balcanică a fost cucerită

de romani în ultimele secole înaintea erei noastre. În primul secol al erei noastre,

romanii trecşi în nordul Dunării şi reuşesc să cucerească întreaga Dacie în anul 106. Cu

2 I.Coteanu, Româna literară şi problemele ei principale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, pagina 93 Italiană, Franceză, Spaniolă, Portugheză, Română4 Catalana în Spania, Dialectele retroromane în Elveţia5 Dalmata6 Fonetice, gramaticale şi lexicale

5

timpul, atât în sudul cât şi în nordul Dunării, romanii asimilează popoarele cucerite, iar

limba latină este însuşită de băstinaşi. Romanizarea geto-dacilor din regiunea carpato-

dunăreană se face în mod lent şi se încheie prin secolele VI – VII. Slavii veniţi în această

perioadă sunt în bună măsură asimilaţi. „Aşezarea slavilor şi a bulgarilor la sud de

Dunăre(Secolul al VII-lea)” a provocat fragmentarea romanităţii dunărene în mai multe

grupuri, dintre care important pentru noi este cel de la nord de Dunăre, până la Carpaţii

nordici. „Din contopirea daco-geţilor cu romanii se naşte poporul român, care

moşteneşte tradiţiile străvechi de cultura şi civilizaţie dace şi romane, dar îşi însuşesc şi

limba vorbită de romani, limba latină. Datarea, problema pusă cu deosebită tringenţă în

cercetările actuale de lingvistică, constă în înregistrarea primei apariţii a unui fenomen

lingvistic. Un lucru important este dihotomia dintre atestările directe şi cele indirecte ale

cuvintelor. Sunt cazuri în care se comfirmă prin scris, apariţia unui cuvânt, a unei forme

sau a unei construcţii de natură literară, cultă, provenind de cele mai multe ori din

creaţie proprie, individuală, a celui care întrebuinţează pentru înâia oară. Acestea sunt

atestări directe, imediate. Afară de acestea există atestări indirecte, mediate, datorită nu

creatorilor lor direcţi, ci unor persoane care folosesc cuvinte, forme sau construcţii puse

deja în limba vorbită. În lingvistica românească, preocupările de atestate a cuvintelor s-

au manifestat sporadic fără intenţia expresă de a data apariţia lor, cu prea puţine

excepţii, de exemplu lucrările mai intense: „Glosarul cuvintelor rmaneşti din

documentele slavo-romane”, Bucureşti, 1945 (unde se înregistrează anul apariţiei

documentului care conţine cuvântul din titlul, de D. Bogdan „Limba documentelor slavo-

romane emise în Ţara Românească în secolul XIV – XV”, Bucureşti, 1971, de L.Djamo-

Diaconiţa), şi unele articole aparţinând revistelor de specialitate. Un loc aparte îl deţine

„Dicţionarul limbi române vechi” de Gh. Mihaila în care cele peste 600 de cuvinte extrase

din documente slavo-romane, şi latino-romîne sunt datate.

Pentru limba veche ne oferă o serie de atestări glosarele şi indecele unor lucrări

cum sunt „Condicele Voroneţian”7, „Palia de la Orăştie”8, „Tetravanghelul lui Coresi”9,

„Liturgherul lui Coresi”10, „Pravila ritoului Lucaci”11, „Crestomatia”12, precum şi studiile

de ansamblu ascupra secolul al XVI-lea. Totuşi, deşi lucrările amintite nu cuprind decât

7 Sbierea, Cernăuţi, 18858 V. Pamfil, Bucureşti, 19699 Fl.Dumitrescu, Bucureşti. 196310 Al.Mareş, Bucureşti, 196911 Demenz-Petrovici, Bucureşti, 197112 M.Gaster, Leipyig-Bucureşti,1891

6

parţial lexicul limbi române, suntem în situaţia de a ne da un răspuns, cel puţin relativ

precis, la o serie de întrebări precum: „De când datează cuvântul respectiv în limba

română?”.

Ar trebui precizat de ce este necesar să luăm ca punct de plecare Scrisoarea lui

Neacşu din până în momentul de faţă, cel mai vechi monument scris în limba română, cu

dată precisă. Asupra textelor care au aparţinut prima dată in limba română nu există o

decizie unitară. Unii cercetători, ca P.P. Panaitescu, acordă prioritate factorilor interni13,

iar alţi factori externi14, după Nicolae Iorga şi I.Candrea, influenţa mişcării luterane după

reforma lui Luther(1519), după Octavian Desuseanu, Al. Rosseti şi alţii. Fără îndoială că

scrisorile particulare, actele de vânzare cumpărare, donaţiile, rapoartele, etc. scrise în

limba română, trebuie puse în primul rând în legătură cu factorii interni, adică cu

dezvoltarea societăţii, cu intensificarea vieţii economice, care făceau în mod firesc apel

la exprimarea într-o limbă vie, şi nula o limba moartă, cum era limba slavonă. Există ştiri

despre întrebuinţarea limbi române chiar înainte de secolul al XVI-lea. În 1482,

Dragomir Udriste îşi începe scrisoarea adresată braşovenilor cu un cuvânt românesc

„bunilor”; în condicul orşului Sibiu se menţionează că în 1495 un preot român a primit

un florin pentru compunerea unei scrisori în limba română. În secolul al XVII-lea apar în

scrierile istoriografice(Grigore Ureche,Miron Costin), primele observaţii despre

latinitatea limbi române, care se combina de obicei, şi cu argumente despre unitatea ei15.

În prefeţele unor traducei este pusă problema modernizării limbii prin împrumuturi. În

Transilvania în a doua parte a secolului al XVIII-lea, latinitatea limbi devine argument de

afirmare a identităţii naţionale16.

În secolul al XIX-lea, trecerea oficială la alfabetul latin dă naştere unor dispute

aprinse în privinţa ortografiei, care vor continua, cu interminente, mai bine de o sută de

ani. Principala confruntare este între adepţii ortografiei fonetice17 şi ai ortografiei

etimologizante18. În aceeaşi perioadă, au loc dispute asupra modernizării limbi şi asupra

neologismelor. Se manifestă anumite curente puriste, de la cei care vor să elimine din

limbă elementele slave populare, pentru a le înlocui cu termeni latini şi romanici, până la

13Dezvoltarea păturilor orăşeneşti şi micii boierim, dezvoltarea schimburilor economice 14 Influenţa mişcării huiste din secolul al XV-lea15Aceeaşi limbă este vorbită în ţări diferite16 Şcoala Ardeleană17 Care cer o corespondenţă cât mai riguroasă şi mai simplă între scriere şi pronunţare18 Impunând ca scrierea să reflecte în primul rând originea cuvintelor

7

cei care nu acceptă împrumuturile moderne, recomandând revalorificarea fondului

arhaic şi popular. Disputele dialectale, pentru acceptarea sau respingerea unor forme

regionale din limba literară, nu au fost foarte aprinse, ideea dominantă fiind aceea a

unităţii limbi. Literatura dialectală a rămas un element periferic şi anecdotic, cazrile

celebre (I. Creangă) fiind trecute în categoria exponenţilor limbii populare. Scriitori au

spus adesea limba unor evaluări subiective şi estetice. În secolul al XIX-lea, la Ion

Heliade Rădulescu şi Vasile Alecsandri, un criteriu de apreciere a limbii era, de exemplu,

adaptarea ei în poezie.

Latinitatea a fost un subiect de polemică cu implicaţii politice. În secolul al XX-lea,

mai ales între 1945-1989, manipularea politică a ideilor lingvistice s-au manifestat

constant. Presiunea sovietică din anii 50’ a pus accent pe rolul influenţei slave,

minimalizând elemntul latin. Revenirea naţională a regimului din anii 60’-80’ a făcut să

se acorde atenţie fie componentei latine, fie celei traco-dacice. În acelaşi timp, polimicile

istorice şi politice cu Ungaria au determinat dezvoltarea excesivă a argumentelor

lingvistice ale continuităţi.

II. Componentele limbi române

Asemănările dintre limba indiană veche şi limbile latină, greacă, slavă, germană, etc,

au dus la concluzia existenţei unei limbi comune în perioada comunei primitive, în urmă

cu mai mulţi mii de ani. Această limbă numită convenţional indo-europeană stă la baza

majorităţii limbilor vorbite în ziua de azi în Europa. Din familia limbilor indo-europene

fac parte următoarele grupuri de limbi: romanice19, germanice, slave, celtice, baltice,

indiene,şi iraniene, precum şi limbile greaca, albaneza şi armeana.

Din grupul limbilor romanice fac parte: portugheza, spaniola, catalana, franceza,

provensala, italiana, sarda, retroromana20 ţi româna.

II.1 Componenta romană

19 Evoluate din limba latină20 Cu grupurile de dialecte: romansa, ladina, dolomitica, friulana- in sud estul Elveţiei

8

Limba latină a evoluat diferenţiat, în forme specifice, date de condiţiile social şi

istorice, de limba fiecărui popor cucerit. Din contopirea daco-geţilor cu romanii se naşte

poporul român, care moşteneşte tradiţiile vechi de cultură şi civilizaţie dace şi romane,

dar îşi însuşeşte şi limba vorbită de romani, limba latină. Ca şi alte popoare băştinşe din

diferite provinci romane, daco-geţii preiau limba latină, dar în acelaşi timp, o şi

transformă în funcţie de trăsăturile specifice limbii lor. Procesul de constituire a unei

limbi romanice cu o structură specifică se desfăşoară de-a lungul veacurilor şi se încheie,

într-o primă etapă a formării limbi române, prin secolele VI – VII. „În plin proces de

formare, în secolele VII – VIII, limba română a primit un aport însemnat de cuvinte slave,

desăvârşindu-şi şi trăsăturile caracteristice într-un proces de asemenea îndelungat”.

Limba latină care s-a impus în provincile române era o limba populară, folosită în

armată, administraţie şi comerţ, deosebită prin unele particularităţi atât de limbă cultă

(scrisă) cât şi de limba rurală. Caracterul analitic ale limbii laine populare a fost moştenit

şi de limba română. Elementele ale limbii române în mare parte sunt preluate sunt

preluate din limba latină. Perioada de trecere de la limba latină populară la limba

română se caracterizează prin existenţa unor legi fonetice care, în anumite condiţii, au

transformat unele sunete ale cuvintelor latine. Unele dintre aceste legi au un caracter

general. Astfel, întotdeauna consoana „l”, aflată între două vocale, s-a transformat în „r”,

în cuvintele de origine latină: „gula” a devenit „gura”, „sale” – „sare”, „dolus” – „dor”,

„mola” – „moara”, „sole” – „soare”. Această lege fonetică generală nu a acţionat asupra

cuvintelor slave din limba noastră21, dovadă că în timpul convieţuirii cu slavii legile

fonetice principale ale transformării limbi latine în limba română, sub aspectul limbilor

fonetice, era formată.

În unele regiuni au acţionat legi fonetice speciale sau regionale. Aşa este rotacismul,

adică trecerea consoanei „n”, aflată între două vocale, în „r”, în cuvintele de origine

latină: „bene” a luat forma „bine”, „anima” a trecut prin formă la „irema” ca să ajungă la

„inimă”.

Iată câteva legi fonetice generale care au ajutat la procesul transformării :

Vocala „a” accentuată din limba latină populară, urmată de „n”, „n”+consoană sau

„m”+ consoană s-a transformat în „ă”:

21 Boala, fala, mila, sila, unde „l” intervocalic nu s-a transformat in „r”

9

Blandus Blând

Campus Câmp

Vocala „e” urmată de consoana „n” a dat „i”:

Bene Bine

Dentem Dinte

Vocala „e” accentuată(deschisă) a trecut în diftongul „ie”:

Pectus Piept

Vocala „o” accentuată urmată în silaba următoare de „a” sau „e” a trecut în

diftongul „oa”:

Rota Roata

Sole Soare

Consoana „h” la începutul cuvintelor a căzut:

Homo Om

Herba Iarba

Au dispărut consoanele finale:

Caput Cap

Dolus Dor

Grupele „ct”, „cs”, „gn” s-au transformat în „pt”, „ps”, „mn”:

Lacte Lapte

Coxa Coapsa

Limba română a moştenit sistemul morfologic a limbi latine populare. Astefel,

limba română a preluat cele trei dialecturi, genurile gramaticale – masculin, feminin,

neutru, adjectivele cu gradele de comparaţie, articolul şi pronumele. S-a păstrat

numeralul de la unu la zece. Pentru formele compuse s-au găsit forme noi, specifice

10

limbii române, materialul este latin , dar modelulde numărare este slav – unu spre zece

(unsprezece).

Numai numeralul „sută” este slav.

Verbul a păstrat patru conjugări ale limbii latine:

- Conjugarea I : „laudo” ~ „lăudare”

- Conjugarea a II-a: „video” ~ „videre”

- Conjugarea a III-a: „facio” ~ „facere”

- Conjugarea a IV-a: „venio” ~ „venire”

Adverbele, prepoziţiile şi conjuncţiile, cu puţine excepţii, sunt de asemenea, de

origine latină. Sintaxa limbii noastre menţine caracteristicile latinei populare. Spre

deosebire de latina clasică, care avea structuri sintetice, unde un cuvânt putea exprima

raporturi multiple, latina populară redă ideea analitic, arătând elementele ei

componente, fapt ce s-a menţinut şi în limba română. Reducerea propoziţiilor

subordonate în favoarea celor coordonate, concordanţt şi simplificarea timpurilor,

tendinţă de a înlocui infinitivul cu conjungtivul sunt caracteristici ale latinei populare

preluate şi dezvoltate de sintaxa limbii române. În limba română, cuvintele cu cea mai

mare putere de circulaţie sunt cele de origine latină. În fondul principal de cuvinte, peste

60% sunt cuvinte de origine latină, 20% de origine slavă, iar restul de alte origini. Există

posibilitatea exprimării unor fraze întregi numai cu cuvinte latine, dar nu putem

construi nici o propoziţie cu cuvinte nelatine. Din 100 de cuvinte care denumesc părţile

corpului omenesc sau acţiuni şi insuşiri ale acestuia, 92 sunt de origine latină, două de

origine daca, patru de origine slavă, unul grec şi unul de origine necunoscută.

Nume de acţiuni şi procese omeneşti:

11

- a naşte, a creşte, a lucra, a câştiga, a mânca, a bea, a vedea, a auzi, a asculta, a merge,

a umbla, a sta, a crede, a şedea, a plânge, a uita, a spune, a zice, a fugi, a scăpa, a

cânta, a tuşi, a strănuta, a sughiţa, a înghiţi, a roade, a se îneca, a ara, a treiera, a vrea,

a fi, a muri, foame, sete, viaţă, moarte;

Nume de fiinţe:

- om, bărbat, femeie, fecior, fată, cal, bou, vacă, viţel, oaie, miel, berbec, capră, ied, urs,

vulpe, ied, urs, vulpe, cerb, iepure, găină, pui, muscă, albină, peşte, vierme, şarpe;

Nume de plante:

- pom, floare, frunză, prun, măr, cireş, păr, fag, mesteacăn, salcie, plop, arin, frasi,

platin, fragă, afină, mură, burete, ghindă, alună grâu, secară, orz, cânepă, iarbă, fân,

paie, lemn;

Cuvinte în legătură cu locuinţa si obiectele casnice:

- casă, uşă, cheie, a închide, a deschide, a încuia, treaptă, fereastră, masă, cuţit, lingură,

oală, vas, scaun, ciur, a frige, a arde, fier, cui, furcă, perete, curte;

În anul 57, la nord de Haemus, se desfăşoară o nouă luptă între armatele împăratului

Mauricius(582-602) şi cele ale avarilor. Cu acest prilej, în timpul unui marş de noapte al

ostaşilor care apară Tracia, are loc un episod anecdotic. De pe spinarea unuia dintre

catârii care transportau poverile este gata să cadă sacul cu provizii al unui soldat roman.

Acestuia din urmă, un tovarăş de drum îi strigă “în limba băştinaşă”: “retorna22”. Ceilalti

soldaţi iau aceste cuvinte drept un semnal de alarmă. Ei repetă sunetul din om în om.

Este provocată astel: o grozavă panică, atât printre romani cât şi printre avari care fug

“în direcţii opuse”. Episodul este povestit de Theophylactus Simocattes (570-640), într-o

scriere intitulată “Historiae”. După două veacuri, în lucrarea “Chronographia”, un alt

bizantin, Theophanes Confessor (752-817), repetă anecdota într-o altă variantă (în

22 Adică să întoarcă sacul de pe spinarea catârului

12

limba părintească a soldatului): ”torna,torna fratre”. Ulterior, istoricul C.Jirecek crede că

expresia, după el o comandă latină, se încheie probabil cu cuvântul: “frater”. Alţi istorici

consideră cele trei cuvinte drept o primă “menţiune de limbă românească”. Majoritatea

lingviştilor sunt de părere că amintirile celor trei cuvinte dovedesc transformarea limbii

latine în limba maternă a locuitorilor din vechiul spaţiu daco-moesian. Într-adevăr

expresia “torna,torna fratre” reprezintă o dovadă a înfăţişării noi la care ajunge limba

latină vorbită în aria geografica balcano-carpatica, spre sfârşitul secolului al VI-lea al

erei creştine. Vor trece însă încă aproape două veacuri până când se ajunge la ceea ce

este limba română – o limbă latină dar cu susbstrat daco-moesic. Desfăşurat

concomitent cu procesul de consolidare a unicului etnic care moşteneşte poporul geto-

dac romanizat, acest fenomen lingvistic are la bază acumulările perioadelor precedente.

Retragerea aureliană (271/275), împărţirea Imperiului Roman (395) şi nici chiar

“căderea imperiului occidental” nu afectează caracterul unitar al limbii latine “pe întreg

cuprinsul lumii romane”. Diferenţele relative, apărute până către sfârşitul secolului al VI-

lea, se accentuează însă în veacul următor, când unitatea menţionată poate fi

considerată dizolvată. În vestul Europei, după adoptarea cronologiei creştine calculate

de Dionisie cel Mic, latina scrisă (clasică) rămâne limba bisericii apostolice. Totodata

latina “vorbită” (populară) se diferenţiază din ce în ce mai evident. Astfel latinitatea

continentală, divizată în cea occidentală (nordul Peninsuluei Itaalice, Galia, Peninsula

Iberică) şi în cea orientală (Peninsula Balcanică, spaţiul carpato-danubiano-pontic şi cel

pannonic), dobândeşte noi trăsături, asemănătoare unele, altele deosebite pe cele pe

care le are “latinitatea de sud”23.

Latinitatea orientală bunăoară, se individualizează datorită celor doi factori

cunoscuţi: slavii, veniţi la nord de Dunăre in secolul al VI-lea, profită de pârâirea limesu-

ului danubian24 şi se stabilesc în Peninsula Balcanică, făcând şi mai dificile căile de

comunicaţie, şi limba greacă este ridicată la statutul de limbă oficială a Imperiului

Oriental, latina pierându-şi caracterul de “normă”. Elina devine limba bisericii ortodoxe

(ulterior, se va adăuga si lavona).

Efectiv, în secolul al VIIl-lea, în Europa începe etapa de tranziţie spre o structură

individualizată a limbilor romanice. Astfel, reamenajarea vocalismului, începută încă din

23 Părţile centrale şi meridionale ale Peninsulei Italice, insulele Sardinia, Sicilia ş.a24 În timpul răscoalei lui Phokas, în anul 602

13

primele veacuri ale mileniului întâi, continuă. Semnificative sunt şi numeroasele

transformări ce ţin de consonantism. Astfel, alături de căderea lui “m” final, atetată încă

din primele secole ale erei creştine, acelaşi tratament îl are, după veacul al VI-lea “s”.

Atât în română cât şi în italiană, “s” final este înlocuit cu “i” (ex: post>pos>poi; uos>voi”).

Primul exemplu confirmă şi căderea lui “t” final; de asemenea acelaşi exemplu denotă că

“i” nu este o adăugare finală, pentru ca în cazul lui “poi”, el nu e marcă a pluralului.

Interesant este că şi evoluţia celor doi “s” din cuvântul latinesc “fossatum”. Unul dintre ei

este înlăturat pe măsura căderii literelor din final (“m” şi apoi “u”) şi a vocalei “o” (încât

rămâne “fsat”, ulterior “sat”). Transformările din fonetică, evident şi altele decât cele

amintite, dar şi schimbările petrecute în morfologie25, ori în sintaxă26 evidenţiază

trecerea treptată a limbii latine în limba română. Acest proces se încheie în secolul al

VIII-lea. Începând cu acest veac “se poate vorbi de limba română ca de o limbă romanică

individualizată, caracterizată prin trăsăturile care o disting de celelalte limbi provenite

din limba latină şi care, cu modificări inerente oricărei evoluţii lingvistice, se menţin

până astăzi .”(I. Fischer)

II.2 Componenta dacic ă

O zecime din totalul lexicului moştenit este reprezentat de substratul daco-

moesic, respectiv cuvintele prelatine27 care dau un caracter mai pronunţat limbii

române. Principalul oronim(Carpaţii), cel mai însemnat hidronom (Dunărea), marile

râuri, cuvinte autohtone care se referă la om şi la relaţiile sale (prunc, copil, băiat, mire,

moş), îmbrăcăminte (brâu, căciulă), unelte şi arme ( ghioagă, groapă, undrea), elemente

naturale(baltă, mal, pârâu), şi de habitat (bordeiu, cătun, ţarină, vatră-ultimul atestat în

aceeaşi formă la nord şi la sud de fluviu), flora( brad, mazăre, strugure),

fauna(barza,căpuşa, mistreţ, şopârla,), adejective (aprig, mare, tare), adverbe (gata, niţel,

pururea), verbe (a anina, a bucura, a cruta, a desmierda, a întârca, a necheza, a răbda, a

scurma, a viscoli,) reprezintă cele mai cunoscute elemente ale unui repertoriu lexical ce

atestă autohtonia românilor.

25 Substantive care provin din formă de acuzativ, şi nu din cea de nominativ, flexiunea verbală etc.26 Care, potrivit etnologilor, asigură şi un anumit mod de a gândi27 cca 160-170, cu peste 1400 de derivate, majoriatea în dialectul nord-dunărean

14

Elementele autohtome din limba română reprezintă şi astazi domeniul cel mai

puţin elucidat al acestei limbi. În ciuda bibliografiei foarte mari de care se dispune,

rezolvarea unora dintre complicatele probleme ale substratului traco-dac al românei nu

depăşeşte sfera ipotezelor. Faptele extrem de puţine prin care se atestă traco-daca,

transmise în transcrieri latineşti şi greceşti aproximative, sunt greu de interpretat

etimologic şi ajută la explicarea sigură numai a câtorva dintre cuvintele româneşti

autohtone. Pentru unele etimologii se apelează la materialul comparativ oferit de alte

limbi (ilira, vechea macedoneană, vechea greacă) vorbite în antichitatea preromană în

balcani, pe considerentul impotetic ca unele cuvinte aveau o circulţie mai largă , deci

existau şi în traco-daca, de unde s-au transmis românei. Mai mult, reconstrucţia

etimonurilor traco-dace e posibilă şi prin comparaţie cu alte idiomuri indo-europene,

mai îndepărtate de aria târzie a traco-dacilor sau cu care, în anumite epoci, traco-daca a

putut veni în contact (balto-slave, germanice, indo-iraniene etc.). Aproape toţi

cercetătorii care s-au aplecat asupra problemelor substratului românesc sunt de acord

cu teza că cele mai sigure elemente româneşti moştenite din traco-dacă sunt cele care au

corespondente identice sau asemănătoare in albaneză. Aşadar, comparaţia cu albaneza

reprezintă o cale metodologică, deşi indirectă, de mai mare eficienţă privind

descoperirea elemntelor preromane din română. De altfel, confruntarea cu albaneza

(mai exact cu elemntele latine din limba albaneză, care sunt foarte numeroase, se

impune şi în cercetările privind reconstrucţia caracteristicilor latinei balcanice, faza

anterioară românei comune.

II.3 Componenta migraţionistă

Individualitatea limbii române este confirmată şi de existenţa super-stratului

slav. Nou-veniţi în Moldova şi în Muntenia în secolul al VI-lea, ajunşi, în veacul următor,

şi în Transilvania, slavii învaţă limba daco-romanilor, căreia timp de mai multe secole, îi

transmit anumite caracteristici.

Cele circa 1470 de elemente slave vechi (sec. VII-XII) şi derivatele lor, multe

datând după secolul al IX-lea , când pătrund în sud, reprezintă în jur de 20% din

vocabularul limbii române. Ele predomină în toponimia nord-dunăreană , ceea ce nu

înseamnă lipsa populaţiei daco-romane (apoi româneşti) în acest spaţiu. Fără prezenta

autohtonilor, rotacismul nu putea avea loc; mai mult, acest fenomen fonetic este anterior

15

exercitării influenţei slave (“n” slav nu este tratat în română ca “n” latin). Populaţia

slavă, numeroasă, preia de la autohtoni nume de râuri: Ampoi, Buzău, Mureş, Olt, Siret,

Timiş, toate aparţinând substratului daco-moesic. Ele au numai caracteristici fonetice

slave.În alte cazuri, slavii traduc denumirea locală a unui râu (Repede) sau localitate

(Repedea) în corespondentul din lima lor (Bistriţa). De remarcat este faptul că localnicii

şi acum folosesc hidronimul Repede, pentru denumirea cursului superior al râului. Alt

exemplu din toponimia slavă , care traduce pe cea a autohtonilor: Piatra-Camena, care

preia numele antic Petra (Piatră în latină), al unui vicus atestat epigrafic şi arheologic în

prima jumătate a mileniului I după Hristos.

De cele mai multe ori terminologia slavă constată realităţi geografice şi

demografice: ”Vlaşca” (ţara vlahilor, a romanilor daci) , “Vlăsia” (“codrul românilor”),

drenat de Dâmboviţa (“râul stejarilor”) şi alte râuri în prejma cărora se aşează lacuri

(Snagov de exemplu).

Alţi termeni slavi (plug, seceră, târg, vamă, precupeţ) se adaugă vechilor activităţi

economice, denumite în limba latină; alţii suplinesc lipsa corespondentelor de substrat

sau strat, avem în vedere termeni ca bivol, cocoş , gaşcă, ovăz. Pe plan social, alături de

“jude” (din latină “judex”) de stat orniceşte termenul “cneaz” (v. sl. Kenez=”principe). În

domeniul religiei, numeroşi sunt termenii slavi care privesc cultul şi organizarea

ierarhică: a blagoslovi, maslu, stareţ, utrenie, vecernie. Cei mai mulţi termeni slavi

pătrund în limba română după creştinarea bulgarilor, ai căror ţări îşi extind dominaţia

şi la nord de Dunăre. La aceasta contribuie şi răspândirea ulterioară a alfabetului chirilic,

a textelor necesare slujbelor bisericeşti.

Influenţa slavă a continuat în Evul Mediu, în special prin folosirea limbii slavone,

în scop liturgic şi ca limbă de cancelarie, până în secolul al XIII-lea. Celelalte limbi

învecinate (cu excepţia limbii maghiare au inflenţat limba română ). Limba română

împrumută cuvinte din limba turcă: pasă, vir, ga, zapciu, cataif, gând, meşteşug, oraş,

neam etc. Termeni împrumutaţi din neogreacă, franceză, germană, engleză, influenţează

limba fără a o modifica. Cuvintele împrumutate din germană sunt: şuncă, buştean, cartof,

şniţel, halba etc. Termeni împrumutaţi din neogreacă : mustaţă, papură, catarg, zahăr,

plapuma, papură ş.a. Printre primele scrieri în limba română au fost scrise cu alfabetul

chirilic, în strânsă legătură cu organizarea politică şi bisericească. Alfabetul chirilic

16

conţine 43 de litere, care serveau şi ca şi cifre, pentru unele sunete remarcându-se mai

multe semne.

III Palierele formării

III.1 Nivelul fonetic

Vocalele

In nordul Ardealului, Maramureş, Moldova, vocala “a” a fost păstrată în cuvintele de

origine maghiară: “szam”-samă. În sudul Ardealului şi în Muntenia s-a ajuns la

fonetismul “ea” deci , “seamă”

-ă-n>î, în cuvintele de origine în nordul Transilvaniei şi Moldova: panem>pîne, În sudul

Ardealului şi Muntenia s-a ajuns la cîine-pîine (ex:”pîine” in :”lucrul apostolesc”, 1563, a

lui Coresi)

-Prepoziţiile “din” (de+in), “nici” (neque) apar atât în nordul cât şi în sudul ţării sub

formă de: ”den”,”de în” sau “neci”,”nece”.

-Diftongul “ea” alternează cu “e” (apar astfel atât fonetisme ca “leage” şi “lege”. După

Densusianu, evoluţia ar fi fost: legem>leage>lege.

-“u” final e notat în special după un grup de consoane în nord:”somnu”, dar şi după o

singură consoană :”podu”.

Consoanele

-“d”+”e”,”i” şi “g”+”e”,”i”, apar în textele din nord sub formă: ”dz” , în timp ce în sud s-a

ajuns la fonetismele actuale: ”z”,”j” miadzănoapte, dzis(ibidem) agiunge, giudecata; zice,

jos, în sud.

-Rotacismul: “una”-“ura”;(Codicele voronetean, conform “Pagini...”:”Intru ura de sămbăte

adurară-se ucenicii”, p.32, pentru “adunară-se adurară-se. După O. Densusianu,

rotacismul apare atât sub formă voc+n+voc>r, cît şi nr (ILR, I, p 75)

În sud rotacismul nu apare.

-Consoana „r” apare sub forma unui „rr” vibrant.

17

-Consoana „n” se păstrează în cuvinte ca „pustine”28

-Labialele şi fricativele labiodentale apar palatalizate în nord: „hierb”, „hi”(fi), în timp ce

în sud fenomenul nu apare decât într-o mică măsură.

III.2 Nivelul morfologic

În textele vechi apar sufixele: -ariu, -oriu, lat. –arius,-orius, ex: dizeceariu,tunariu, sutariu

etc.

-ame: mişelame (sărăcime), voinicame (oştire);

-ătate: bogătate;

-ciune: fericăciune, (fericire), uniciune (unire)

-ură: adevărătură (la substantivele abstracte, în general)

-Se menţine forma sor(u), nor(u), alături de sor(ă), nor(ă).

Precizăm că aceste forme sunt utilizate azi doar în legătură cu adjectivele posesive: soru-

mea, noru-mea (forma veche sor apare şi la Eminescu).

-Se menţine, de asemenea, forma mînu-pl.mînule , pe lângă cea analogică : mînă. Forma

mînule (lat.manus, us) se găseşte, de asemenea , la Eminescu. Noul apare deci sub forma

de ă- mînă, soră, vechiul e mult mai apropiat de limba latină.

O serie de substantive erau în secolul al XVI-lea de alt gen decât cel de astăzi:

substantivul obraz (azi masculin) în secolul al XVI-lea era neutru-obraze, stîlp- pl.

stîlpure.

Vocativele latine în “e” au fost păstrate: oame, şoaime, învăţătoare. Alături de ele apare şi

vocativul articulat ca învăţătorule.

Substantivele care fac azi pluralul în “i”, aveau pluralul în “e”: greşele, dobînde, vrajbe.

Pluralul neutrelor apare predominant în ure: ceriure,graiure.

28 cf. N. Cartojan- „Alexandria in literatura romana”

18

Articolul în genitiv-dativ “lu” alternează cu “lui”: lu Dumnezeu, lui Avram.

Pronumele reflexive specifice ca : eluş, eiş, luiş.

- Pronumele relative apar articulate: carele, carea, carii, carele.

- Unele verbe aveau două conjugări. Ex : a adevăra(I), a adeveri (IV).

- Identitate dintre p.III sg. şi III pl.: el au faptu, ei au faptu.

- Perfectul simplu al verbului a fi sub forma fum (Cod.vor). Se găseşte şi la Dosoftei în

secolul următor la verbe ca “a sedea”: La râul Vavilonului.. Acolo şedzum şi plînsem.

- Forme de perfect simplu mai apropiate de limba latină: dediu, dedeşi, dede, feciu,

feceşi.

- Imperativul negativ în –reţi, ca azi regional în Crişana şi Banat: Nu vă temereţi, un

vorovireti.

-Formarea superlativului cu mult şi vîrtos: şi veşminte vîrtos multe (Palia, p.110)

-Adverbe specifice din fondul latin: acicea, acmu.

-Prepozitii ca : prespre, pregiur.

-Conjuncţii ca: e<et. Săva (chiar), care, veri (sau), căci că, au (sau), să (dacă ).

III.3 Nivelul sintactic

Sintaxa secolului al XVI-lea prezintă două aspecte diferenţiate. în primul rând se

individualizează sintaxa textelor orientale, mult mai apropiate de zilele noastre, iar în al

doilea rând, al textelor traduse, în buna parte servil faţă de modelele străine după care s-

a realizat traducerea. Iată un exemplu dintr-o scrisoare din nordul Transilvaniei datată

din 1600:

“ Scriu închinăciune şi molta sănătate părintelui meu Spiridon şi maiciei meale

Constandeei, dup-aceea vă dau de ştire că simţul (sînt) viu pînă acmu , niu-s perit(mort)

ce am scăpat de la Belrad când au bătut Mihaiu-voda co ungorie. Deciu (după aceea) m-a

19

prinsu neşte saşi. Deciu a vrut să mă tae. Eu m-amu rugatu şi am spus ca simt fecior

Mogăldei,deciu niu (nu) m-au pierdut…29. Scrisoarea este de o cursivitate arhaică.

Următorul exemplu este dintr-o traducere: „Codicele voronetian”

„Se amu împărătească sfîrşietu, după Scriptură: iubeşte aproapele tău ca tinre însuţi,

binre faceţi.Iară se în făţărie căutaţi, păcatu faceţi, obliciţi dintru lege ca trecătorii. Cela

ce va toată feri şi va greşii ura fi-(va) (vi) novatu tuturoru.”(cf. O.Densusianu)

Se observă în acest text o traducere mecanică, neinteligibilă. Textul slavon, neavând o

construcţie a acuzativului cu prepoziţie, prepoziţia „pe” este omisă. De notat este faptul

că în textele originale, acuzativul se construieşte cu „pre”. Deci, sintaxa textelor traduse

se caracterizează printr-o ordine adeseori nefirească, datorită servilismului faţă de

textul original slavon (Codicele voroneţian) sau maghiar (Palia).

Verbe construite cu dativul ca în limba slavonă:

„Şedea d-aciia si învăţa norodul den mare, ca sa fie ca un păscari ca tuturor deştinse

Domnul”30

-construirea dativului cu „a”: „Aceasta iaşte a tot creştinul porîncit”31

-construirea acuzativului în textele traduse fără „pre”: „Şi-l luară el mort”32

-postpunerea verbelor auxiliare, a pronumeor reflexive:”Toate limbile căte fapt-ai”33

-omiterea negaţiei „nu” când în prepoziţie este precedată de „nime”,”nici”. Ex:”... şi

nimea dendărătul lui să fie”34, dislocarea adverbelor „mai”,”prea”,”virtos” şi „foarte”

în construcţia comparativului şi superlativului.

Se poate conchide că ceea ce izbeşte mai mult în limba textelor traduse din secolul al

XVI-lea este sintaxa, caracterizată adeseori printr-o ordine nefireasca a elementelor

propoziţiei şi frazei, prin construcţii arhaice sau artificiale imitate după limba

originalului.29 Pagini de limba şi literatura veche, Ed. Tineretului, 1964, pag.2830 Coresi, Evanghelia cu învăţătura, cuvântul 38, cf. Pagini de limba si literatura veche, p.49.

31 cf. Desusianu, ILR II, p.12332 Lucru apostolesc, C. 2, Faptele apostolilor, cf. Pagini, p.4433 Ps. Sch, psalm 8534 Coresi, Evanghelia cu învăţătura, cuvântul 38

20

III.4 Nivel lexical

Vocabularul primelor texete poartă pecetea condiţiilor economice, politice, sociale şi

culturale ale epocii. Utilizată în procesul comunicării ca limba vorbită , limbii noastre

i se cerea să exprime dintr-o dată o serie de noţiuni din cele mai diverse domenii.

Traducătorii recurg la fondul de cuvinte de circulaţie curentă în limba vorbită, dar,

negăsind întotdeauna termenii corespunzători, preiau o serie de termeni din limba

originalului slavon sau maghiar.

Întocmind o statistică asupra lexicului de bază al limbii române în secolul al XVI-lea,

Claudia Tudose, ajunge la concluzia că în această perioadă, fondul principal lexical

românesc era predominant de origine latină. Din totalul de 994 de cuvinte de bază

598, adică 60, 16% sunt de origine latină; 189, adică 19,01% de origine slavă; 103,

adică 10,46% erau cuvinte româneşti formate din elemente latine, 24, adică 2, %

erau elemente maghiare şi altele. De aici reiese că în secolul al XVI-lea, fondul

principal de cuvinte al limbii noastre avea o componentă procentuală aproape

identică cu cea de azi în ceea ce priveşte cuvintele de origine latină, slavă sau

maghiară. Dar atât îin lexicul de bază cât şi în masa vocabularului din secolul al XVI-

lea găsim termeni diferiţi de cei de astăzi, expresie a condiţiilor istorice diferite.

Principalele deosebiri între lexicul secolului al XVI-lea si cel de astăzi sunt

următoarele:

În secolul al XVI-lea se păstrau mai mult cuvinte de origine latină care ulterior au

dispărut din limba sau au rămas numai in anumite regiuni:

- A custa ( a trăi)< latinescul constare, păstrat azi, regional, în Crişana.

- Casatoriu (om căsătorit)< latinescul casatorius. Nu apare azi ca termen regional.

- Aua<latinescul uva (sturgure). Dispărut astăzi.

- Meser sau measer< latinescul miser, a, um (nenorocit, sărac)

O serie de cuvinte de origine latină aveau un alt înţeles în secolul al XVI-lea faţă de

cel din limba de astăzi.

21

- Limba avea sensul de popor păgân, ulterior sensul lărgindu-se spre popr. Termenul

e utilizat de Eminescu in Satira III:”Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo

limba”.

- Rost<latinescul rostrum(cioc, gură). Termenul este păstrat doar în locuţiuni ca de

exemplu „ a spune pe de rost”.

- Brîncă< latinescul brânca. Termenul este păstrat regional cu sensul de mână, şi în

locuţiunea „a da brânci”.

Cuvintele de origine slavonă, azi dispărute, introduse de traducători în secolul XVI-

lea, fie pentru a reda noţiuni care nu găsea echivalent în limbă, fie din cauza prea

mari a serviri faţă de textul original.

-hrabor „curajos”<v. sl. Chraburu

-istov „adevăr”<v.sl. istovu

-dosada „ocară”<v. sl. Dosada

-stepena „treaptă”<v. sl. Stepeni

-beseada „vorbă”<v.sl. beseda

Unii termeni slavi aveau alt înţeles faţă de limba de astăzi:

-bezaconie în secolul al XVI-lea însemna nedreptate,nelegiuire; azi înseamnă

enormitate, prostie;

-mândru „întelept”, „filozof”. Azi păstrat ca adjectiv cu sensul de semeţ, iar regional cu

sensul de frumos.

Elemente maghiare ,azi dispărute:

-nemzet „popor”, „naţiune”; de biu „din belşug”; a gilalui „a ura”

Elementele turceşti sunt mai puţine. Aceasta se explică prin faptul că e vorba de texte

religioase în cele mai multe cazuri şi pentru ca influenţa turcească încă nu ajunsese la

apogeul ei politico-militar în Ţările Române. Numai unele dintre „infiltrăţiile” lexicale

22

turceşti, de atunci vor fi adaptate şi vor căpăta circulaţie mai târziu: cerga, lafa,

mahramă, divan, cearceaf.

Sinonimia se realizează îndeosebit prin împrumuturi: cetate (rom)-oraş(mag). Sufixele

cele mai frecvente erau : -ariu,-oriu,-tura, -tate,-ime.

Examinând lexicul secolului al XVI-lea, putem conchide că era mult mai sărac şi că

încercările de îmbogăţire se fac atât prin mijloacele interne cât şi prin împrumuturi, în

special din slavonă, greacă şi maghiară.

IV. Cronici si cronicari

IV.1 Grigore Ureche

Grigore Ureche este primul cărturar român care, dintr-un patriotism fierbinte,

însemnează evenimentele petrecute în Moldova de la primul descălecat şi până la a doua

domnie a lui Aron Tiranul. Cronica sa este o cronică în limba română care ne-a parvenit.

Se pare că înainte de aceasta, ar fi existat încă o cronică pe care Ureche o citează în mai

multe rânduri. Cercetătorii o atribuie lui Eustratie Logofatul, cărturar de la curtea lui

Vasile Lupu, prieten a lui Grigore Ureche, şi pe care primul nostru cronicar îl consideră

„frate şi prieten”. Critica actuală înclina să creadă că letopiseţul moldovenesc în cauză,

cuprinzând evenimente de la descălecat şi până la domnia lui Petru Şchiopul este unul şi

acelaşi cu corpul de cronici slavon, care începuseră să fie redactate încă de pe vremea lui

Ştefan cel Mare. Astfel, informaţiile pe care le consemnează Ureche ca fiind scoase din

letopiseţul moldovenesc coincid cu cele cuprinse în letopiseţele slavone atât în ceea ce

priveşte conţinutul cât şi perioadele. Limba slavonă, în care erau scrise textele nu au

reprezentat pentru cărturar un obstacol, dat fiind faptul că el cunoaştea limba textelor

bisericeşti. Nu este exclus faptul că cronica moldovenească să fie totuşi un document

independent de cronicile slavone. Datorită faptului că originalul cronicii nu s-a păstrat,

studiul limbii lui Grigore Ureche este destul de complex. Textul cronicii, scris între anii

1642 - 1647 a intrat în împrejurări încă neelucidate pe deplin, în mâna lui Simion

Dascălul care, între anii 1654 - 1660 a remaniat textul original. Din cronica lui Grigore

Ureche s-au păstrat 22 de copii care se distribuie în patru mari grupe: un grup derivă din

copia facută de Misail Călugărul, un altul reproduce copia efectuată în 1670 pentru

Stolnicul Cantacuzino, al treilea redă un fragment de cronică şi cea de a patra din serie se

23

întemeiază pe versiunea lui Axinte Uricariul. Toate manuscrisele care au ajuns până în

zilele noastre înfăţişează textul lui Ureche completat cu interpolările adăugate ulterior

de Simion Dascălul, şi în unele versiuni de Eustratie Logofătul. Preocuparea lui Ureche

este de a aduce la lumină adevărul :”cărţi străine am cercetat ca să putem afla adevărul”.

Simion Dascălul modifică datele pe care le gaseşte în izvoarele sale, amesteca tradiţia

populară cu evenimentele din cronici fără discernământ şi fără simţ critic. Cunoaşterea

limbii şi a literaturii române, l-au făcut pe Ureche să observe asemănările dintre limba

română şi cea latină, precum şi latinitatea lingvistică a provinciilor româneşti: ”

Românii, citi se află lacuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un

loc sîntu cu moldovenii şi toţi de la Rim să trag”. Fără să abordeze în mod special, el dă

câteva etimologii la unele cuvinte româneşti: ”pâine ei zic panis; carne ei zic caro. Găină

ei zic galina, muiarea-mulier, fameia-femina, părinte-pater, al nostru-noster şi alte

multe”.

Opera lui Grigore Ureche înseamnă o avansare nu numai în ceea ce priveşte mijloacele

de expresie, dar şi ca varietate a genului literar. Din punctul de vedere al limbii, cronica

lui Grigore Ureche conţine şi unele fonetisme munteneşti supărătoare faţă de ansamblul

operei. Unele substantive proprii se articulează ca şi substantivele comune (Iancului,

Cretului), iar uneori substantivele comune sunt precedate de articolul hotărât.

Pronumele apare în forme întărite (luisi, aceastaşi). Verbele auxiliare păstrează formele

verbului de la care provin: ”se au vrut fi”, „sa fie dat”. De remarcat sunt unele forme

verbale compuse cu valoare de mai mult ca perfect construite cu „a fi” şi forme

perifrastice de imperfect şi mai mult ca perfect („a fost umblând”, „a fost zis”). În unele

perifrastice sudura elementelor este mai slabă: ” Fiind şi Laski atuncea sosit..”. Sunt

conservate unele forme arhaice de perfect simplu (fece, dede), infinitivul verbal scurt

coexistă cu cel lung : ”Este de a şi credere”. Se întâlnesc unele adverbe diferite de cele

actuale : tutindene, ales, prelesne,predecindea , pre o vreme, de sîrg, pregiur. Din punct

de vedere sintactic, cronica lui Grigore Ureche se caracterizează prin folosirea frecventă

a numeroase construcţii populare. Fraza sa e simplă, autorul utilizează cu precadere

coordonarea copulativă. Multe fraze încep cu verbul : ”Aflatu-s-au la acestu război

periţi din capete;”, „zic unii să fie arătat lui Ştefan Vodă la acel războiu sfântul mucenic

Dimitrie călare..”, „fost-au acest Ştefan vodă om nu mare de stat..”. Prezenţa verbului în

faţa frazei este cerută de necesităţi stilistice, autorul insistând în special pe acţiune

pentru a da mai mult dinamism naraţiunii. Apoziţia se acordă cu substantivul

24

determinat: ”Şi cu cinste l-au îngropat la mănăstirea in Pobratace este facută de dînsul”.

Repetarea instrumentelor gramaticale şi acordarea apoziţiei pentru a exprima mai

precis relaţia sintactică. Ca o particularitate sintactică Ovid Densusianu remarcă faptul

că nu se anticipează şi nici nu se reia prin pronumele personale complementul direct

sau indirect: ”pre citi scrie catastihul”; ”i-au dat craiul Colomia sa ţie”. Se întâlnesc şi

cazuri în care pronumele ca ton abundă :” Aşa i-au purtâdu-i din loc în loc”, în care

recunoaştem o construcţie păstrată regional până astăzi. La originea acestor construcţii

sintactice stă o greşeală: în limba veche, auxiliarul era pus după verb, dar nu era

necunoscută nici construcţia familiară nouă astăzi, construcţia semnalată fiind rezltatul

amestecului celor două.

Unele cuvinte apar cu alte sensuri decât cele din limba contemporană. Astfel „a se

ascuţi” are sensul de „a-şi da silinţa”, „a cerca”- „a caută”, „copil”-„bastard”, „crezut”-

„credincios”, „deşert”-„liber”, „dobândă”-„pradă”, „holdă”-„ţinut”, „ a îmbuca”-„ a vorbi de

rău, a cleveti”. Alături de acestea sunt semnalate şi o serie de slavisme: beleag-târg(silea

toţi de se strângea la tîrg la Roman nde era beleagul), „bogoiavlenie” –„boboteaza”,

„comornic”-„camerist”, „concenie”-„nimicire”, „herb”-„stema”, „joimir”-„mercenar”. Nu

lipsesc nici cuvintele de origine turcă: adet-obicei, a se bulci-a se îngrămădi, caimacan –

locţiitor, halca-inel de metal, hochim-poruncă, brudiu-copilandru. Grigore Ureche

introduce şi unele neologisme romanice pe care le înâlneşte în cronografia polonă

”cardinal, cometă, gheneral, historic, ochean, procurator,senator, tribunal”. În opera

predomină expresiiile populare: ”a da cale”,”a apuca de cale”, „a-şi pune capul”, „a lua

credinţă”-„a avea asentimentul”, a face cuvânt-„a spune”, „a declara”, „a scoate cuvânt”-„a

da de veste”.

Stilul lui Grigore Ureche nu este unul formal, ci filtrat prin propriile sale simţiri. Limba

lui este plină de fragezimea naivă a imaginilor unui popor care nu se ridicase până la

concepte abstracte, imagini formate în contact cu natura înconjurătoare. Caracterul

popular al operei lui Grigore Ureche este indiscutabil, dar nu se poate trece cu vederea

influenţa pe care a exercitat-o asupra lui lectura clasicilor antichităţii pe care i-a cuoscut

în şcolile poloneze. Opera sa se prezintă ca o sinteză a culturii clasice şi a culturii

moldoveneşti mai mult desenţa populară. Influenţa textelor latineşti pe care le-a

cunoscut în perioada sa de formaţie se poate observa uşor din fraza bogată, stufoasă,

asemanatoare celei latineşti, dar de care se deosebeşte prin exprimarea stângace,

25

rezultat al lipsei unei tradiţii de exprimare mai îngrijită: ” De care lucru fiind

înhierbântatu Ştefan Vodă de războiu, socotindu că are vreme de a-şi răscumpăra

strimbătatea sa dinspre cela ce nu numai pacea ce veche o au calcat-o care avusese

domnul Moldovei cu craii leseşti ce şi jurământul şi pacea ce legase atuncea de curundu

aşezându-se să se întoarcă pre urma pre unde venise.. a trimis înainte casă apuce calea

Cosminului”. Ureche are un deosebit dar de povestitor. El narează simplu şi frumos ,

povestirea să impresioneze: ”Mare secetă s-au tîmplatu în tară de au secat toate

izvoarale, văile, bălţile, şi unde prindea mai nainte peste acolo ara şi piatră pren multe

locuri au căzut. Copacii au secatu de secăciune, dobitoacele n-au fost avindu ce paşte

vara, ce le-au fost darimind frunza. Şi atita praf au fostu cînd să scornea vînt s-au fost

stringând troiane la garduri şi la gropi de pulbere ca de omăt”. Stilul său este presărat cu

numeroase comparaţii: ”Ştefan vodă... mai apoi oblicind ca şi dacă au mers la împăratul

ieste la cinste mare, acestea toate îi era ca o ghiată la inima lui Ştefan Vodă”;”Cum sa

timpla de sirgu scade şi să împuţinează, aşa s-au adaos şi Moldova.. de s-au de sirgu lăţit

şi fără zăbavă au îndrieptatu”;”multă oaşte leseasca au peritu, unii de oşteni, altii de

ţărani ca le coprinsese ca o mreajă calea”. Impreionează de asemenea sinonimiile şi

repetiţiile:” Chizmindru şi însemnându-şi pre scurt scriindu”;”au aflat cap şi începătura”;

„iarăşi de sirgu scade şi de împuţinează”, „iarna rea şi geroasă”; „s-au scăpatu de mult

bine şi de multă aparatură”. Pentru potentarea unor caracteristici, cronicarul recurge la

antiteze:” Cela ce ceartă nedireptatea şi nalta direptatea”;” răsăritu ieste începător ,

apusul va să înnalţe”. Povestirea este înviorată prin introducerea dialogului. Pentru

Rareş, după ce rătăceşte şase zile flămând prin codri, întâlneşte nişte pescari care,

ospătându-l cu pâine şi cu peşte fript, îl trec peste granită în Ardeal. Straja ungurească

întreabă:” Ce oameni sinteţi?” Ei au zis „ sintem păscari. Şi aşa au trecut prin straja

ungurească şi niminea nu l-au cunoscut”. „ Văzând Patru vodă atâta rugăminte de la

tară , i-au iertat pre toţi şi cu dragoste i-au primitu si le-au grait lor”.

Cronicarul insă, sub influenţa nodelelor latineşti în special, foloseşte mai mult stilul

indirect: ”şi solilor iarăşi acela răspuns le-a dat cum iaste mergatoriu la turci”; „unii zic

că au prins Ştefan Vodă pre Radul”; „zic sa fie arătat lui Ştefan Vodă”.

Unii autori consideră că umanismul clasic a avut o slabă influenţă asupra cronicarului:

”Marea inovaţie adusă de Grigore Ureche este de a scrie limba pe care o vorbea”, scrie Al.

Rosetti; „Dansul s-a exprimat într-o limba aşa cum s-ar fi exprimat tăranul care n-ar fi

26

avut posibilitatea să scrie. El ştia desigur latineşte căci foloseşte cel dintâi dintre

cronicarii noştri izvoarele istorice în această limbă. Dar nimic din stilul sau nu denotă pe

umanist. Limba folosită de Grigore Ureche este limba populară fără nici o influenţă a

topicii latine. Pe de altă parte, Pompiliu Constatinescu, într-un articol publicat în revista

„Vremea”( 23 august 1943) scrie :” Ureche a cunoscut subtilităţile retoricii latine si le-a

folosit cu inteligenţă artistică”.

Arta portretului o depinde cronicarului nostru de la clasicii antici. Meşteşugul artistic stă

în aceea ca, după o scurtă trăsătură fizică , inspiră repede defectele pentru a aşeza apoi

calităţile într-o gradaţie ascendentă care culminează printr-o apoteoză. Sînt citate ca

model ale genului portretele lui Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Bogdan, Petru Rareş

etc. Iată portretul lui Ştefan cel Mare:

„Fost-au acestu Ştefan Vodă om nu mare de statu, mânios şi degrabă vârătoriu de sînge

nevinovat; de multe ori la ospete omoriea fără judeţu. Amintirile era om întreg la fire,

neleneşu şi lucrul sau îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gindiai, acolo îl aflai. La lucruri de

războaie meşter, unde era nevoia însuşi se viriia, ca văzându-l ai săi să nu să îndărăpteze şi

pentru aceea raru războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea ca

ştiindu-sa căzut jos sa radica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi feciorul

său Bogdan vodă urma lui lăsa de lucruri vitejeşti cum sa tîmpla din pom bun roada bună

iese... Ce după moartea lui pâna astăzi îi zicu sveti Ştefan Vodă nu pentru sufletu ce-i ieste

în mâna lui Dumnezeu că el încă au fost om de păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejesti

cartile nimenea din domni nici mai nainte , nici după aceea l-au ajunsu.”

Obiectivitatea cronicarului este desăvârşită. Cu toată admiraţia pe care o avea faţă de

marele domnitor,nu putea să nu-i întregească figura prin jocuri de umbră şi lumină-

minios şi degrabă vărsa sânge nevinovat; la ospete omoara fără judeţ. Cu aceeaşi artă

suprinde şi câteva figuri negative. Fiul lui Petru Rareş, Ilias, a înşelat aşteptările fiindcă

„din afară se vedea pom înflorit, iar dinlăuntru lac împuţit.”

VI.2 Miron Costin

Scriitor de limbă română şi polonă, format în şcolile iezuiţilor din Bar, M.Costin are în

general aceeaşi concepţie ca Grigore Ureche: unitatea românilor, originea română , rolul

educativ al istoriei, concepţia teologica. El se deosebeşte de predecesorul său prin

orientarea politică externă, prin obiectivitatea istorică şi printr-o mai puternică

27

influenţă latină. M. Costin condamna ca imprudenţi pe domnitorii care s-au ridicat

împotriva unei împărţiri atât de puternice ca aceea a turcilor. Pentr M. Costin, forţele

interne nu sunt suficiente pentru eliberarea ţării; de aceea, e nevoie de o alianţă

cu alte ţări creştine şi în primul rând cu Polonia. În consecinţă, M.Costin, se va

strădui să facă cunoscute polonezilor limba, trecutul glorios al moldovenilor,

scriind în limba polonă. Pe când vornicul Ureche suprimă pasajele care ar fi putut

umbri gloria Moldovei, M. Costin este capabil de obiectivitate istorică. Pentru el,

Matei Basarab, care purtase atâtea războaie cu moldovenii, era „asea neînfruntu şi

nespăimat, cît poţi să-l asemeni cu mari oşteni ai lumii”35. Mai trebuie remarcat şi

faptul că M. Costin se ocupă şi de istoria socială, adică de organizarea administrativă, de

nemulţumirile ţărăneşti, de răscoale, precum şi de istoria ţarzilor vecine, fără de care nu

vede posibilă o istorie ştiiţifică a ţării sale.

Pornind la lucru pentru a spulbera poveştile care circulau despre trecutul ţărilor

române, M. Costin cercetează şi enumeră izvoare străine conştiente de raspunderea ce

revine scriitorului: ”Nu iaste saga a scrie ocara veacinica unui neam , ca scrisoarea iaste

un lucru vecinicu.. Eu voi da sama de ale mele, cite scriu”36. Cronicarul continuă opera lui

Grigore Ureche de la 1595 până la 1661, realizând o cronică a Moldovei, nu numai după

izvoare istorice, ci şi după evenimentele cunoscute personal. O parte a cronicii are astfel

valoare de document unic.

Opera lui Miron Costin se compune din texte istorice manuscrise ca Letopiseţul Ţării

Moldovei (1595-1661) şi „De neamul moldovenilor”, traduceri în limba latină după

Quintus Curtius (un fragment din „De rebus Alexandri regis Macedonum”), o prelucrare

după un scriitor as de limbă latină , Laurenţiu Toppeltin din Medias, intitulată „Istorie de

craiia ungurească”, cronica polonă (o prezentare în limba polonă a datelor esenţiale

despre oriinea şi limba românilor).

Versuri

- „Viata lumii”-poem filozofic

- „Stihuri impotriva zavistiei”

- „Poema polona” ( versuri in limba polona despre Moldova si Tara Romaneasca).

Discursuri in limba polona35 Letopiseţul Ţării Moldovei, Buc, Ed. Tineretului, p.14936 De neamul moldovenilor, Predoslovie, ibidem, p.167

28

Principala operă în limba română , „Letopisetul Tarii Moldovei”, ne-a fost transmisă în

copii, dintre care cea mai fidelă este cea a lui Axinte Uricariul, muntean (1710-1713). Ca

şi în cazul lui Ureche copia prezintă alterări fonetice.

Fonetica

Particularitaţi ale subdialectului moldovean

-Palatizarea consoanei „f” în „h”, ex: ”Domnul Ştefan Vodă Tomşa...gros la hire şi

prostatec”(p.49)

-„dz” în loc de „z”, ex: ”vădzandu atâta mulţime”, „i-au dzis să se depărteze de dânsul”

-Alterarea lui „i” ( dupa consoane dure);

Arhaisme

-Fonetisme din secolul al XVI-lea: sânge, sînt;

-Adjectivul „mare” invariabil ca în secolul al XVI-lea: „apele mare”;

Sintaxa se caracterizeaza prin :

-Construcţii de tip vechi şi popular;

-Construcţii împrumutate din limba latină ca:

a) Aşezarea verbului la sfârşitul propoziţiei;

b) Aşezarea complementului direct sau indirect înaintea verbului de care depinde;

- Folosirea propoziţiilor incidente, explicative, dupa model latin;

Miron Costin utilizează în cronica sa citate în limba latină, iar numele proprii se resimt

de această influenţă. Neologismele de origine latină sunt mai multe. Iată câteva : cursu,

milion, consilium, imperator, colonie, fantastic. Neologisme de origine romanică: a

dezbara, scala, gentiloni şi altele. Neologisme de origine greaca: galion, praxis etc. În

timp ce Ureche scrie cum simte, fără a face apel la regulile de compoziţie, M. Costin,

tinde spre literalitate. El este atent la prezentarea gradată în vederea obţinerii unui efect

final. Mijloacele artistice sunt în general aceleaşi, dar deşi sintaxa conferă pe alocuri o

notă de artificialitate scrierii lui Miron Costin, realizările expresive sunt mai numeroase.

29

Epitete: „ Că era Ion-Vodă om slabu şi deznodatu şi de mâni şi de picioare”

Comparaţiile lui M. Costin fac apel la lecturi. Un sfetnic a lui Vasile-Vodă: „Iară la statul

trupului său era girbov, ghebos şi la cap cucuiat, cât puteai dzice că este adevărat Esopu”

Intenţia lui Miron Costin era aceea de a scrie un Letopiseţ întreg al Moldovei, „de la

descălecatul ei cel dintâi, carele au fost de Traian Împaratul” însă, „cumplitele vremi” nu

i-au îngăduit să-şi împlinească proiectul. Letopiseţul cuprindea povestirea istoriei

Moldovei de la Aron Vodă (1595) la Dabija Vodă (1661). Este un document de epocă, dar

şi o frescă narativă despre o istorie crudă, despre moravurile politice, despre tragedia

Moldovei. Sursele de informare sunt orale, adică poveştirile boierilor bătrâni, care au

participat la evenimente ca „om de poveste”. Are un stil instruit, cultivat, cu idei

universal valabile. A utilizat probabil şi „Honograful lesesc”. Fraza este amplă şi cu

imagini plastice :”biruit-au gândul”, „se sparte gândul”, „iaste inimii durere”, „tara

înlăcrimată”, „cumplite vremi”.

Miron Costin este mai intâi un scriitor şi apoi un istoric, fiindcă pagina textului este

elaborată ca stil şi ideaţie. El comentează prin maxime şi cugetări, viaţa din Moldova .

Elogiază cartea „că nu este alta mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului, decât

cetitul cărţilor”. Miron Costin este un creator de atmosferă retrăită prin actul povestirii,

în care îl atrage pe cititor. Istoria, oamenii şi ţara sunt ruinate, totul e un infern. Este un

naufragiu al omului şi al culturii. El contemplă „paradisul devastat al Moldovei” cu

durere, aşa cum o va face şi M. Sadoveanu în romanul „Zodia Cancerului”. Structra

narativă este liniară, cu puţine digresiuni. El introduce analiza psihologică, portretul

moral, dramatizarea acţiunii, ca în episodul căderii domnului Vasile Lupu. Cronica lui

Miron Costin aduce un moment de început al artei narative în literatura noastră. „De

neamul moldovenilor şi din ce ţară au eşit strămoşii” este o scriere polemică, în care

combate „basna” lui Simion Dascălul şi lămureşte originile neamului. În „Predoslovie”, el

arată răspunderea celui care scrie :”Nici este saga a scrie ocară vecinica unui neam, ca

scrisoarea este un lucru vecinicu. Când ocărăsc intr-o zipre cineva, este greu a răbda;

dară in veci? Eu voi da seamă de ale mele, câte scriu”.

Patriotismul este exprimat prin susţinerea tezelor etnogenezei: romanitatea poporului

român, latinitatea limbii române, continuitatea românilor în Dacia, unitatea poporului

român. El are convingerea că scrisul trebuie să slujească adevărul, ca istoria şi literatura

30

au un rol educativ, că a scrie este un act de răspundere în faţa istoriei. Lucrarea urma să

aibă şase capitole. În primul capitol este descrisă Italia, în capitolul al doilea evoluţia

Imperiului Roman, în capitolul al treilea se prezintă Dacia, în capitolul al patrulea

războaiele purtate de Traian şi colonizarea Daciei, în capitolul al cincilea urma să se

vorbească despre limbă, credinţa creştină, portul, numele poporului român. Uciderea sa

timpurie (1691), sub bănuiala că ar fi participat la un complot împotriva lui Dimitrie

Cantemir, opreşte activitatea sa creatoare.

VI.2 Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir este creatorul operei „Descriptio Moldaviae”. Aceasta este o operă

foarte complexă, de tip enciclopedic şi arată geniul lui Cantemir, care a anticipat o serie

de ştiinţe moderne: geografia, istoria, etnoilogia, etnografia, folcloristica, dialectologia,

antropolgia etc. Investigând tot ceea ce ţine de prezentul şi de trecutul ţării şi de

moravurile moldovenilor, el practic încearcă o caracterizare psihoetnică, dorind să

ajungă la definirea unui ethos moldovenesc. Principala grijă a savantului este sa fie

obiectiv, mai ales ca volumul îi fusese condamnat mai ales de către Academia de la

Berlin, al cărei proaspăt membru era, la recomandarea filosofului Leibniz. Unul dintre

cele mai discutate şi mai controversate capitole ale lucrării este „Despre năravurile

moldovenilor”, unde sunt concentrate calităţile şi defectele locuitorilor. Moldovenii s-ar

remarca prin ospitalitate, generozitate, toleranţă, îngăduinţă, aprecierea plăcerilor vieţii

şi de aici o bună dispoziţie generală. Pe de altă parte pământul roditor al ţării, din care

rezultatele ies aproape de la sine, iar pomii fructiferi care sunt peste tot îi predispune pe

moldoveni la lene, letargie şi chiar nepăsare în privinţa zilei de mâine şi a ideii de

organizare a gospodăriei. Înclinaţia spre hedonism este iarăşi o caracteristică: chefurile

sunt prelungite zile şi nopţi, rezistenţa la băutură e socotită un fel de virtute. Motivul

unei Moldove cu o natură opulentă, cu păduri pline de vânat şi cu râuri bogate în peşte,

va fi preluat de Sadoveanu, ca şi ideea existenţei unor animale şi aspecte cu totul

fabuloase.

De exemplu, pentru a uniciza ţara, deci pentru a arăta că este aleasa lui Dumnezeu,

Cantemir susţine că oile în anumite ţinuturi au o coastă mai mult decât în mod obişnuit

şi de asemenea, roua dimineaţa, se transformă în unt. Din păcate, băştinaşii se dovedesc

31

a fi şi certăreţi, vindicativi, dispreţuitori de carte, nu foarte interesaţi de acte eroice, ci de

viaţa uşoară, de sezatori, de naraţiune în general, investită cu puteri terapeutice şi chiar

magice. În ceea ce priveşte numărul de obiceiuri şi tradiţii, ca şi gradul lor pitoresc,

moldovenii stau chiar foarte bine. Cantemir, prezintă cu detalii o mulţime de manifestări

precreştine, cum ar fi: caluşarii, dragaica, dracul din vale, tricoliciul, joimăriţele,

paparudele, caloianul etc. Se detectează semnele unui iluminism incipient, în sensul că

se arată o mare încredere în noile idei venite din occidentul reformist pentru a schimba

un orient ortodox inerţial. Este vorba de prima negare în cultura română a tradiţiei

bizantino-slave cu hieratismul ei, cu lentoarea ei, cu predispoziţia ei către meditaţie

practic responsabilă pentru stagnarea societăţii. Mai târziu, într-o carte celebră,

esenţială pentru strategiile de sincronizare a României cu istoria universală, Eugen

Lovinescu a argumentat că există o strânsă legătura între confesiunea unui popor şi

posibilitatea lui de progres. Vrând să înfiereze aportul lav, Cantemir nu ezită să

exagereze: el pretinde că până la Alexandru cel Bun (1400-1432) cultura şi civilizaţia

moldovenească ar fi fost de tip latin şi chiar exprimată cu litere latine; după Alexandru

cel Bun, lucrurile s-ar fi degradat prin introducerea alfabetului chirilic şi a limbii slavone

în general, ca limbă de cancelarie şi de cult, ceea ce ne-ar fi tăiat legăturile fireşti cu

occidentul.

IV.4 Neacşu din Câmpulung

Apariţia scrisului în limba română , deşi foarte târzie prin raportare la alte literaturi, se

produce oarecm brusc. Primul text apărut este „ Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung”

către judele Braşovului Hanăş Bengner. Scrisoarea are un caracter cvai-oficial, date fiind

formulele de introducere şi de încheiere care sunt redactate, protocolar, tot în

slavoneşte.

„I pak dau ştire domnietale za lucrul turcilor, cum am auzit eu ca împaratul a ieşit den

Sofiia, şi amintrea nu e , şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domnia ta că au venit

un om de la Nicopoe de mie mi-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corabii,

ce ştii şi domnia ta, pre Dunăre în sus. I pak să ştii ca leaa den tete oraşele cite 50 de omin

sa fie în ajutor în corăbii. I pak să ştii cum se-au prins neşte meşter den Trigrad cum vor

trece aceale corabii. I pak să ştii cum se-au prins neşte meşter den Trigrad cum vor treace

aceale corăbi în locul cela strîmtul de ştii şi domnia ta. I pak spui domnietale de lucrul lui

32

Mahamet beg, cum am auzit de boiari de sînt megiias, se de generl-miu Negre, cumu i-au

dat împaratul slobozie lui Mahamet beg pre io-i va fi voia pren Ţeara Romănească iară el

să treacă . I pak să ştii domniia-ta că are frică mare şi Basarab de acel lotru de Mahamet

beg, mai vîrtos de domniele voastre. I pak spui domnietale că mai marele miu, de ce am

înţele şi eu. Eu spui domnietale că mai marele mi, de ce am înteles eu. Eu spui domnietale,

iară domniiata eşti înţelept, şi aceste cuvinte sa ţii domniita la tine, să nu ştie umin mulţi, şi

domniele vostre să vă păziţi cum ştiti mai bine.”

(Fragment din „Scrisoarea lui Neacsu din Campulung)

Documentul a fost descoperit în 1890 de Friedrich Stenner în Arhivele Naţionale ale

judeţului Braşov, unde se păstrează şi astăzi. Documentul original cu pecete aplicată pe

verso, se referă la mişcările militare ale Otomanilor la Dunăre şi trecerea lui

Mohammed-Beg prin Ţara Românească. Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung a fost

redactată probabil în 29-30 iunie 1521 la Dlăgopole . În scrisoare nu este menţionată

data, stabilirea acesteia făcându-se pe baza evenimentelor istorice descrise şi a

persoanelor implicate. Din acea vreme mai există şi alte documnete istorice privind

campania de cucerire a Ungariei a sultanului Soliman I. Scrisoarea se încadrează în

ansamblul istoric al relaţiilor foarte strânse dintre negustorii saşi din Braşov ţi cei din

oraşele din Moldova şi Ţara Românească.

Textul a fost scris cu litere chirilice şi este compus din trei părţi :

-O adresare în slavă a carei traduceri este :

“Înţeleptului şi de bun neam şi cinstitului şi de Dumnezeu dăruitului, dumisale Hanăş

Begner din Braşov, multă sănătate de la Neacşu din Campulung  “

-Conţinutul scrisorii în limba română;

-Formula finală în slavă a carei traducere este: ” Şi Dumnezeu să te bucure, amin”. De

remarcat este faptul că forma limbii române folosite în scrisoare este foarte

asemănătoare celei folosite în prezent. Aurel Nicolescu arată în observaţiile sale lexicale

asupra textului, că nu mai puţin de 175 din totalul de 190 de cuvinte româneşti folosite

în text au origine latină, excluzând cuvintele repetate şi substantivele proprii. Unele din

formele incorecte se datorează scrierii cu litere chirilice, care are probleme cu notarea

unor sunete româneşti “î” şi “ă”

33

IV.5 Codicele de la Ieud

Codicele de la Ieud , sau “Zbornicul de la Iued” este denumirea sub care este cunoscut un

important manuscris găsit în anul 1921, în podul bisericii de la Ieud, care are înscris pe

prima pagină anul 6900, data pe care unii cercetători au interpretat-o ca fiind 1391-

1392. Considerat a fi cel mai vechi text scris in limba română, cu litere chirilice,

manuscrisul cuprinde Legenda Duminecii si două omlilii legate de Joia şi Duminica

Paştilor şi este păstrat de Biblioteca Academiei Române. Există ipoteze contraditorii în

privinţa datării acestui documnet, dar fără argumente ştiinţifice, unii cercetători

plasându-l cu două secole mai tărziu. Astfel, Ioan Bianu l-a datat în anii 1560-1580,

informaţie preluată şi de “Istoria Literaturii Române” editată de catre Academia

Română. Alexandru Rosettii, Petre P. Panaitesc, prudenţi şi precişi, l-au atribuit corect,

secolului XVII. Apoi, Mirela Teodorescu a scos prima carte dedicată acestui codice,

intitulatî “Manuscrisul de la Ieud”. Ea a datat hârtia pe care a fost copiat manuscrisul ca

fiind produsă în anii 1621-1626, la moara ploneză de la Mniszek. Altii precum Aurel

Socolan, au extins datarea hârtiei în intervalul maxim 1610-1640.

V. Dialectele limbii romane

V.1 Dialectul daco-roman

Limba română comună primitivă a evoluat în împrejurări deosebite şi în forme specifice,

condiţionate de situaţia social-istorică. Aşa se explică faptul că limba română are patru

dialecte: dacoromân, aromân, meglenoromân şi istro român .

Dacoromâna , vorbită pe teritoriul vechii Dacii şi al României de azi, constituie aspectul

cel mai evoluat şi mai unitar al limbii române. În timp ce un italian din Lombardia şi unul

din Sicilia, un german din Bavaria şi unul din Hamburg sau un francez din sud şi unul din

nordul ţării trebie să facă apel la limba literară pentru a se înţelege, în ţara noastră , un

maramureşean şi un dobrogean, un bănăţean şi un bucovinean , vorbind graiul local se

pot înţelege foarte bine. Şi aceasta, în urma unei lungi perioade când provinciile

româneşti au fost despărţite. Această unitate este datorată continuului contact social şi

economic, peste graniţele politice, între români.

Graiurile dialectului dacoromân sunt legate de provinciile istorice sau de regiunile

geografice. Diferenţele dintre graiueri sunt mai ales de natură fonetică, structura

34

gramaticală şi lexicală fiind, în general foarte asemănătoare. Astfel, se pot distinge: graiul

muntean, moldovean, maramureşean, bănăţean, etc.

V.2 Dialectul aroman

Dialectul aromân cuprinde o arie izolată a României, ceea ce explică într-o oarecare

măsură caracterul său conservator, arhaic, în unele privinţe (aromâna păstrând

adeseori, stadii anterioare celor din dacoromână ).

În acelaşi timp însă, evoluţia independentă şi în condiţii diferite a creat posibilitatea

inovaţiei, care s-a manifestat în toate domeniile limbii, din cauze interne sau externe.

Influenţele exercitate asupra aromânei de către limbile cu care a venit în contact (greaca,

albaneza, sîrba, bulgara, turca, direct sau prin intermediul celorlate limbi citate) au

afectat mai ales lexicul, frazeologia, şi într-o măsură mai mică, fonetica .

V.3 Dialectul istroroman

După unii lingvişti, istroromâna este o limbă distinctă aparţinând subgrupului de est al

limbilor romanice , la fel ca româna, aromăna şi meglenoromâna. Alţi lingvişti, consideră

că istroromâna este un dialect al limbii române, împreună cu dialectele dacoromân,

aromân şi meglenoromân.

Vorbitorii dialectului sunt istroromânii. Dialectul este vorbit în câteva sate din nord-

estul peninsulei Istria, în partea de nord a Mării Adriatice, în Croaţia, de către o

populaţie ai cărei membri îşi zic rumân, dar care sunt numiţi ciribirci sau cici de către

croaţi şi istroromâni sau vlahi istrieni de către lingvişti. Din cauza faptuli că istroromânii

nu sunt recunoscuţi oficial ca minoritate etnică în Croaţia, o statistică oficială nu există,

datele fiind pur estimative. Un studiu din 1990 estimează numărul lor între 555 şi 1500.

“Cartea roşie a limbilor în pericol” a organizaţiei internaţionale UNESCO aminteşte

despre limba istroromână ca fiind “grav periclitată”, întrucât nu există nici învăţământ,

nici presa scrisă în această limbă. Numărul istroromânilor a scăzut mai ales după al

doilea război mondial, prin emigrare şi prin asimilarea de către populaţia majoritară. O

oarecare speranţă o reprezintă “Asociaţia Culturală a Istrromânilor” “Andrei Glavina”,

înfiinţată în 1994.

V.4 Dialectul meglenoroman

35

Meglenoroâna nu mai este vorbită decât de o populaţie estimată între 5000 şi 12000 de

vorbitori meglenoromâni, care îşi spun “vlasi”, în Macedonia greacă, în câteva sate din

Republica Macedoniă, din fosta Iugoslavie, în câteva sate din România şi în nord-vestul

Turciei. Dialectul meglenoromân are o istorie puţin cunoscută, deoarece nu are atestări

vechi. Pe când aromâna s-a separat de limbile romanice de est in secolul al IX-lea, se

presupune că meglenoromâna s-a separat de română într-o epocă mai recentă. O teorie

afirmă că dihotmia ar fi avut loc undeva în secolele XI sau XII. Altă teorie afirmă că,

meglenoromânii au fost stabiliţi în Macedonia de către bizantini abia în secolul al XVI—

lea.

Există puţine texte scrie în meglenoromână. Primele au fost înregistrate de lingvişti. Mai

există câteva culegeri de literatură populară, şi o singură lucrare cultă, o broşură despre

creşterea viermilor de matase, cu grafia adaptată după cea română şi termeni

împrumutaţi de aceasta.

VII. Etnogeneza in literatura

VII.1 ”Rugaciunea unui dac “-Mihai Eminescu

Poemul publicat în “Convorbiri literare” la 1 septembrie 1879, alături de alte texte cu

care face nota discordantă, era parte din “Gemenii”. Călinescu i-a dat prea puţină

atenţie , deoarece îl considera discriminatoriu. E vorba însă, despre cel mai amar şi

dureros poem eminescian pe tema morţii. Tema aceasta este împletită cu tema

demonismului. Glasul dacului e încărcat de revoltă împotriva unei divinităţi care şi-a

abandonat creaţia. Zamolxe, zeu peste toţi zeii, anterior tuturor zeilor “este moartea

morţii şi învierea vieţii”. În seria de superlative ce evocă atotputernicia zeului “ cărui

plecam a noastre inemi”, e prea puţin vioalată ironia muritorului care se simte supus şi

creaţia neîmplinită, incompletă a divinităţii.

Legenda „Traian şi Dochia”

36

Pe firul văii Izvorului Alb se desfăşoară o frumoasă privelişte a Ceahlăului. E traseul Jgeabu' cu hotar sau Hotare, cum i se mai zice. El incepe la intersectia dintre drumul axial Izvorul Muntelui - Durau cu drumul din Izvorul Alb, in dreptul cabanei Falon. Urcusul sau larg, inca de la inceput  se afunda sub bolta verde a padurii de o neasemuita frumusete.

Izvoru Alb isi joaca apele prin matca ingusta de calcar, a carei stralucire se involbureaza in rastimpuri cu scanteieri de soare. Nu dupa mult timp se ajunge la stanca Dochiei, si impreuna cu cele trei sipote din care se naste Izvoru Alb aminteste de legendele culese de Asachi si de minunatele descrieri ale lui Dimitrie Cantemir.

Legenda spune ca in zilele acelui an 106 de dupa razboiul daco-roman, mandra fiica a lui regelui Decebal, urmarita pe sub zidurile fumegande ale Sarmizegetusei de oamenii lui Traian, s-a prefacut in stanca, scapand astfel de umilintele robiei. In jurul Dochiei, o multime de pietre albe numite prin traditie "oile Dochiei" zac ravasite pana la mari distante, marturii ale indelungatului proces de eroziune si nenumaratelor schimbari ale vremii pe aceste locuri.

O alta varianta este cea a mitului "Traian si Dochia" despre care George Calinescu spunea ca este "rezultatul unei intregi experiente de viata a poporului roman". Se spune că Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal, de care s-a îndrăgostit Traian, cuceritorul Daciei. Urmarită fiind de trupele lui Traian, aceasta se ascunde pe muntele sacru, Ceahlau, impreuni cu oile. Este ajutata de Maica Domnului, care o transforma impreună cu turma sa in stanci.