FOLOSIREA PAJISTILOR PRIN PASUNAT

Iarba de pe pajistile permanente si semanate reprezinta un valoros nutret, bogat in

substante nutritive digestibile, in special proteine, saruri minerale si vitamine. De asemenea,

plantele sunt parfumate si au un gust placut, fiind consumate cu multa pofta de animale.Calitatea

ierbii este conditionata de numerosi factori cum ar fi:

- compozitia floristica

- structura covorului ierbos

- regimul de precipitatii si temperatura

- compozitia chimica a solului

- faza de vegetatie a plantelor in monentul folosirii etc.

In conditiile unei umiditati abundente si temperaturi moderate, plantele au un continut mai

mare de proteine si saruri minerale.In conditii de seceta continutul de celuloza creste mai repede,

procesul de imbatranire al plantelor se accelereaza si deci valoarea nutritiva se reduce.Lucrarile

de ingrijire care se alpica pasunilor, in special, ingrasarea, influenteaza in mare masura, atat

compozitia floristica, cat si compozitia chimica a furajului. Valoarea nutritiva a plantelor de

pasune este foarte mult influentata de momentul in care are loc folosirea.

4.1. Sisteme de pasunat

a) Pasunatul liber este un sistem de pasunat extensiv si neeconomic, cunoscut si sub

denumirea de pasunat nesistematic sau nerational. In cazul acestui sistem de pasunat, animalele

umbla libere pe toata suprafata pasunii, incepand de primavara timpuriu si pana toamna tarziu.

Păşunile folosite in acest sistem,sunt in general, supraîncărcate cu animale.

Pasunatul liber prezinta numeroase dezavantaje cum ar fi:

- inrautatirea compozitiei floristice a pasunii

- distrugerea stratului de telina

- tasarea si denivelarea solului

- dificultăţi in efectuarea lucrărilor de îngrijire

b) Păşunatul in front reprezinta o varianta imbunatatita a pasunatului liber si in acest caz

animalelor li se asigura frontul de pasunat numai pe o anumita portiune din suprafata pasunii.

Pasunatul in front elimina o parte din neajunsurile pasunatului liber.

c) Păsunatul pe parcele(rational) consta in impartirea pasunii in mai multe parcele sau

tarlale, pe care animalele vor pasuna prin rotatie, intr-o anumita succesiune, de mai mutle ori in

cursul unui sezon de vegetatie. Prin acest mod de folosire se evita pasunatul repetat al speciilor

valoroase, se pastreaza o compozitie floristica mai buna, palntele se refac cu mai multa usurinta,

creste productia pasunii si coeficientul de folosire al acesteia.

d) Păsunatul dozat este o forma imbunatatita a pasunatului pe parcele si consta in

atribuirea pentru pasunat, in mod succesiv, a unor suprafete restranse din parcela necesara turmei

de animale, pe timp de o zi sau chiar jumatate de zi. Delimitarea suprafeţelor necesare se face

prin gard electric.

e) Păşunatul in benzi sau in fâşii (păşunatul cu porţia) se deosebeste de pasunatul dozat

prin aceea ca se atribuie animalelor portiuni limitate de pasune, sub forma unei fasii cu o latime

de 0,5-1m. Lungimea fasiei se stabileste in functie de numarul de animale.Delimitarea fasiei se

face tot cu ajutorul gardurilor electrice. Acest sistem da rezultate foarte bune la pasunatul

culturilor furajere(borceaguri, porumb, iarba de Sudan, pajisti temporare).

4.2. Tehnica păşunatului

Folosirea pajiştilor prin păşunat ridică si o serie de probleme în legătură cu data începerii

si încetării păşunatului, înălţimea de păşunat, durata de ocupare a tarlalelor în timpul zilei,

frecventa păşunatului, împărţirea animalelor pe grupe etc. În primul ciclu de păşunat creşterea

plantelor are loc în toate parcelele cu aceeaşi intensitate si pentru a se crea decalajul de creştere a

plantelor în vederea păşunatului în epoca optimă, se impune stimularea creşterii plantelor în

tarlalele ce se vor păşuna primele. Se măreşte viteza de creştere a plantelor prin păşunatul din

toamna anului precedent cu un număr mic de animale si fertilizare cu azot. De asemenea, aceste

prime tarlale se vor păşuna când plantele au înălţime ceva mai mică decât se recomandă în mod

obişnuit pentru vegetaţia respectivă.

La primul ciclu de păşunat se realizează o producţie mai mare decât necesarul pentru

animale, de aceea unele tarlale se vor trata ca fâneţe si se vor cosi când plantele ajung în faze de

vegetaţie diferite (burduf, înspicare), astfel încât să se asigure eşalonarea creşterii plantelor în

următoarele cicluri de păşunat. În anul următor se va începe păşunatul cu tarlalele care nu au fost

păşunate primele în anul precedent, pentru a nu influienta negativ asupra cresterii plantelor.

În următoarele cicluri de păşunat, ordinea de folosire a parcelelor este determinată de

durata perioadei de refacere stabilită prin planul de organizare a păşunii.

Data începerii si încetării păşunatului exercită o mare influientă asupra vegetaţiei si

conditiilor stationale. Păşunatul primăvara prea devreme, când solul este umed, duce la

distrugerea stratului de telină, la tasarea solului, înrăutătind regimul de aeratie, la formarea de

gropi si musuroaie, iar pe terenurile înclinate se declansează fenomene de eroziune a solului.

Aceste modificări ale conditiilor stationale atrag după sine schimbări importante în compozitia

floristică, în sensul că dispar cu timpul plante autotrofe, valoroase din punct de vedere firajer,

care sunt mai pretentioase fata de regimul de aer, de apă si de hrană din sol. Păşunatul timpuriu

contribuie si la scăderea treptată a producţiei, deoarece plantele, având o suprafata foliară mai

redusă, sunt obligate să folosească pentru cresterea si refacerea lor numai substantele de rezervă

acumulate în organele din sol, ceea ce duce la epuizarea lor.

Începerea păşunatului foarte devreme, când iarba este prea tânără, are neajunsuri si din alt

punct de vedere, iarba conţine multă apă si din această cauză are un efect laxativ epuizant.

Datorită rapidităţii tranzitului rezultă o eliminare excesivă de săruri minerale de cupru,

magneziu, dar mai ales de sodiu. Această iarbă conţine foarte putină celuloză, de aceea se

pretează foarte rău la salivaţie si la rumegare, animalele sunt predispuse la unele forme de

indigestie, sau chiar la meteorizaţii. Iarba foarte tânără conţine cantităţi mari de azot, ceea ce

determină acumularea amoniacului în stomacul animalelor si declanşarea unor fermentaţii

periculoase.

Păşunatul nu trebuie să înceapă nici prea târziu, deoarece creste continutul de celuloză,

odată cu scăderea celui de proteină din plante si se reduce gradul lor de consumabilitate si

digestibilitate.

Epoca optimă de începere a păşunatului este când solul s-a zvântat si plantele au ajuns la

înăltimea de 10-15 cm, în cazul păşunilor formate din plante mărunte. Pe păşunile din zonele

bogate în precipitatii formate din plante mai înalte, păşunatul poate începe când plantele au ajuns

la 15-20 cm.

Păşunatul executat în aceste conditii permite regenerarea rapidă a plantelor, repartizarea

mai uniformă a producţiei pe cicluri si mentinerea unei compozitii floristice valoroase.

Toamna păşunatul încetează cu 3-4 săptămâni îninte de sosirea îngheturilor permanente,

pentru ca plantele să acumuleze suficiente substante de rezervă pe seama cărora vor suporta mai

usor temperaturile scăzute din timpul iernii, iar primăvara pornesc mai repede în crestere.

Vara, când păşunile nu asigură necesarul de masă verde pentru o nutritie normală a

animalelor, se va recurge la alte surse de nutreturi verzi sau se va folosi nutret semiînsilozat

(semifân) sau fân.

Înăltimea de păşunat influentează modul de regenerare al plantelor si producţia ce se

obtine. Cu cât plantele vor fi păşunate mai de jos, cu atât regenerarea lor va fi mai slabă si

productiile la ciclurile următoare mai mici, deoarece mugurii superficiali si lăstarii scurti, care au

un rol important în refacerea masei vegetative după păşunat, nu mai participă la acest proces,

fiind îndepărtati în timpul păşunatului executat prea de jos.

La stabilirea înăltimii optime de păşunat trebuie să se tină seama de talia plantelor si de

modul de repartizare a frunzelor. Plantele de talie joasă, la care majoritatea frunzelor sunt bazale,

se pot păsuna la o înăltime mai mică de la suprafata solului, cele de talie mijlocie si înaltă, care

au mai multe frunze tulpinale, trebuie să se păşuneze la o înăltime mai mare.

Înăltimea optimă de păşunat este de 4-5 cm de la suprafata solului la păşunile din etajul

forestier, 3-4cm la pajistile cu iarbă scundă din zonele alpine, de stepă si silvostepă, 5-6 cm la

pajistile semănate. Aceasta se poate realiza prin sporirea sau reducerea desimii animalelor.

Frecventa păşunatului s-a observat că recoltările dese si mai ales când sunt executate prea

de jos slăbesc plantele si reduc din capacitatea lor de regene rare, producţia scade.

Speciile care alcătuiesc vegetatia pajistilor permanente suportă în mod diferit recoltările

repetate. Cele de talie joasă, adaptate la păşunat ca: Lolium perenne, Poa pratensis, Festuca

rubra, Trifolium repens, Medicago lupulina, Lotus corniculatus etc. suportă un păşunat repetat,

fără ca producţia să scadă către sfârsitul perioadei de vegetaţie.

Aceasta se datorează numărului mare de frunze bazale si lăstarilor aşternuţi pe sol, care

permit refacerea rapidă după păşunat.

Plantele de talie înaltă care au mai multe frunze tulpinale si care, în general se refac mai

greu după păşunat nu suportă păşunatul repetat.

Modul de executare a păşunatului în interiorul fiecărei tarlale are importantă pentru

producţia animalelor, cât si pentru compozitia floristică a păşunilor.

Sunt două modalităti de desfăsurare a păşunatului în interiorul tarlalelor. În primul caz

animalele au libertatea să se deplaseze pe toată tarlaua, în cel de- al doilea li se limitează

suprafata de păşunat astfel încât nu pot înainta decât treptat, pe măsură ce consumă plantele,

procedeu ce este mult mai bun. Creste gradul de consumabilitate a plantelor, datorită limitării

suprafetei de păşunat, se evită bătătorirea solului, nu se înrăutătesc conditiile de viată din sol, iar

producţia animalelor va fi mai mare.

Lucrarile ce se executa in timpul pasunatului in timpul pasunatului se executa o serie de

lucrari, care sa duca la imbunatatirea compozitiei floristice, la refacerea cat mai rapida a

plantelor, la sporirea productiei de masa verde pe unitate de suprafata si la asigurarea zooigienei.

Aceste masuri, care sunt obligatorii se refera la o serie de lucrari, dintre care cele mai

importante sunt:

- cosirea resturilor nepasunate, dupa ce animalele au parasit tarlaua, ceea ce impiedica

fructificarea si deci inmultirea plantelor slabe din punct de vedere furajer, neconsumate de

animale;

- imprastierea dejectiilor animaliere, care prezinta cel putin trei avantaje legate de faptul

ca: se impiedica, astfel, crearea de conditii dezvoltarii burienilor nitrofile nevaloroase, care s-ar

putea inmulti in jurul acestora; se realizeaza o anumita fertilizare a pajistilor; se inlatura focarele

de infectie cu viermi paraziti. Aceasta operatie se realizeaza cu grapele sau tarsitoarele. Tot in

aceasta perioada se asigura fertilizarea fractionata cu azot;

- irigarea, acolo unde este posibil.

Toate aceste masuri, aplicate in complex, au ca efect cresterea valorii economice a pasunii

respective.

Durata zilnică de păşunat pe tarla este o normă de care trebuie să se tină seama,

deoarece observatiile au arătat că animalele reusesc să-si procure hrana necesară în câteva ore iar

în restul timpului nu fac altceva decât să calce iarba si să bătătorească solul. Animalele se tin la

păşunat 6-8 ore/zi, 3-4 ore dimineata, iar după o perioadă de odihnă se reia păşunatul timp de 2-4

ore.

Eficienta cea mai mare se realizează în cazul în care animalele sunt împărtite în grupe de

producţie, formate din câte 100 U.M.V., si care păşunează pe suprafete distincte, împărtite în

tarlale denumite: “unităti de exploatare“.

4.3. Masuri pentru organizarea pasunatului rational

Păşunatul raţional, denumit şi păşunatul pe tarlale, sistemic sau rotaţional, reprezintă o

metodă intensivă de folosire a pajiştilor permanente şi temporare.

a) Determinarea producţiei pajiştilor se poate face prin metoda directă (agrotehnică) şi

metoda indirectă (zootehnică).

Metoda directă sau a cosirilor repetate constă în stabilirea a 4-10 parcele cu suprafaţa de

1,0-2,5 m2, care se cosesc înaintea fiecărui ciclu de păşunat, după ce s-a ridicat roua; masa verde

se cântăreşte, se face media cântăririlor din parcelele de probă şi se raportează la hectar.

Prin însumarea producţiilor de masă verde de la fiecare ciclu de producţie (P 1, P2, P3, …

Pn), se obţine producţia totală sau globală a pajiştii (Pg).

După fiecare ciclu de păşunat, pe suprafeţe egale cu a parcelelor de probă, se cosesc

resturile de plante neconsumate de animale şi se determină cantitatea acestora (R1, R2, R3, … Rn),

iar prin însumarea lor se află cantitatea totală de masă verde neconsumată (Rt).

Diferenţa dintre producţia globală şi cantitatea de masă verde neconsumată reprezintă

producţia reală sau utilă (Pu) de masă verde, consumată de animale.

Raportul procentual dintre producţia utilă şi producţia globală de masă verde exprimă

coeficientul de folosire sau consumabilitatea (K) al pajiştii.

Exprimarea numai cantitativă a producţiei de masă verde de pe o pajişte nu ne permite

compararea diferitelor tipuri de pajişti cu producţii diferite calitativ, de aceea se impune şi

exprimarea în unităţi nutritive (UN) a producţiei de masă verde. Se consideră că o unitate

nutritivă corespunde la :

3-4 kg iarbă de calitate foarte bună

5 kg iarbă de calitate bună

6 kg iarbă de calitate mijlocie

7 kg iarbă de calitate inferioară

Metoda indirectă constă în transformarea consumului de unităţi nutritive, necesare

diferitelor activităţi ale organismului animal în masă verde. Animalele se cântăresc la începutul

şi după terminarea păşunatului şi se întocmeşte un jurnal al păşunatului în care se specifică

suprafaţa ce se păşunează, numărul de animale, producţia realizată, furajele administrate

suplimentar, iarba cosită pentru fân (convertită în UN).

b) Stabilirea capacităţii de păşunat

Capacitatea de păşunat (încărcarea pajiştii cu animale) reprezintă numărul de animale

(exprimat în UVM) care poate fi repartizat pe un hectar de păşune într-o perioadă de păşunat.

Capacitatea de păşunat (Cp) se stabileşte în raport cu producţia utilă a pajiştii (Pu) şi

necesarul de nutreţ verde pentru o unitate vită mare pe întreaga perioadă de păşunat (G).

Capacitatea de păşunat exprimată în UVM/ha se poate transforma pentru diferita specii şi

categorii de animale cu ajutorul unor coeficienţi.

Deoarece producţia pajiştilor variază în cursul perioadei de vegetaţie, iar necesarul de iarbă

pentru animale rămâne aproape constant, se impune reducerea capacităţii de păşunat cu până la

30%, iar surplusul de iarbă de la ciclul I şi chiar II se va transforma în fân, semisiloz sau siloz.

c) Împărţirea păşunii în parcele (tarlale)

Numărul de parcele (tarlale) pentru o turmă este în funcţie de durata ciclului de păşunat

(C), care reprezintă intervalul de timp de la începerea păşunatului pe o parcelă până la revenirea

animalelor pe aceeaşi parcelă, fiind echivalentă cu perioada de refacere a covorului vegetal şi de

timpul de ocupare (O) a unei parcele utilizându-se relaţia N = C/O.

Durata ciclului de păşunat variază în funcţie de timpul necesar pentru refacerea vegetaţiei

fiind mai scurtă când refacerea vegetaţiei este mai rapidă.

Timpul de ocupare a unei parcele de către animale este de 1-6 zile, producţia fiind mai

mare la o durată mai scurtă de folosire a parcelelor.

La numărul de parcele calculat se pot adăuga 1-2 parcele ce nu se păşunează şi la care se

fac lucrări de îmbunătăţire.

Suprafaţa parcelelor se determină în funcţie de uniformitatea producţiei pajiştilor astfel,

când producţia este uniformă pe toată suprafaţa pajiştii, mărimea unei parcele se calculează cu

relaţia:

S = S/N, în care:

S = suprafaţa pajiştii şi N = numărul de parcele

Când pajiştea nu este uniformă ca producţie, parcelele nu vor mai fi egale ca suprafaţă,

acestea trebuie dimensionate astfel ca să se obţină producţii egale sau cât mai apropiate. Pentru

aceasta se împarte pajiştea în trupuri (S1, S2, S3 etc.) cu producţii aproximativ uniforme (P1, P2, P3

etc.), după care se calculează întreaga producţie (P) a pajiştii, cu relaţia:

P = (S1P1) + (S2P2) + (S3P3) + … + (SnPn) (kg)

Se determină apoi producţia de masă verde care trebuie să se obţină de pe fiecare parcelă

(p) cu relaţia:

P = P/N (kg/ha)

Se calculează numărul de parcele în care se va împărţi fiecare trup de pajişte (n 1, n2, n3, …

nn) cu relaţia:

nn = SnPn/p

Se determină suprafaţa parcelelor din fiecare trup de pajişte, cu relaţia:

sn = Sn/nn

Forma tarlalelor depinde de o serie de factori, dintre care amintim: configuratie terenului

si curbele de nivel, delimitarile naturale, drumuri de acces, surse de apa.

In functie de acestea se hotaraste forma tarlalelor, care e bine sa fie cat mai regulata. Ideal

este o forma dreptunghiulara, pe care sa se poata executa pasunatul in fasii.

Delimitarea tarlalelor se face prin delimitari naturale sau artificiale. Unde este posibil, este

bine ca tarlalele sa fie de asa natura concepute incat ele sa fie delimitate de factori naturali(rauri,

vai). Unde astfel de delimitari nu exista, este bine sa se instaleze garduri fixe, intrucat numarul si

forma tarlalelor nu se mai modifica. Gardurile sunt constituite din stalpi, intre care se pun 2-3

randuri de sarma. Ele pot fi alcatuite si din alte materiale, important fiind ca animalele sa nu le

poata depasi.

Gardurile mobile sau gardurile electrice sunt indicate cand se practica pasunatul cu portia

sau pasunatul in fasii. Astfel de garduri duc la intensifizarea pasunatului prin aceea ca, oferindu-

se animalelor o suprafata limitata dee pasune, creste cantitatea de iarba consumata de pe acea

portiune (deci creste coeficientul de folosire a ierbii).

d) Stabilirea desimii de păşunat

Desimea de păşunat (D) reprezintă numărul de animale care se repartizează pe un hectar de

parcelă din pajişte şi se calculează pentru a se evita subîncărcarea sau supraîncărcarea cu

animale, după relaţia:

D = Cp x N (UVM/ha parcelă)

e) Alegerea modului de folosire a tarlalelor. Folosirea permanentă a unei pajişti numai

ca păşune duce la deprecierea ei datorită dispariţiei plantelor valoroase care se înmulţesc numai

prin seminţe, locul lor fiind luat de buruieni sau graminee cu valoare furajeră slabă.

Pentru a se înlătura acest neajuns se va aplica o rotaţie în folosirea păşunii, potrivit căreia

în fiecare an cel puţin o tarla va fi folosită prin cosit sau mixt, aplicându-se, după caz, şi lucrări

specifice de îmbunătăţire.

f) Intocmirea graficului păşunatului pe parcele

Graficul păşunatului impune stabilirea numărului şi duratei ciclurilor de păşunat şi a

timpului de ocupare a fiecărei parcele.

g) Stabilirea lucrărilor de îngrijire, înainte şi după păşunat

Înainte de începerea folosirii pajiştilor prin păşunat se fac lucrări de distrugerea

buruienilor, eliminarea excesului de umiditate, reamenajarea drumurilor, a adăposturilor,

construirea de poduri-podeţe etc. În timpul perioadei de păşunat se poate face cosirea plantelor

neconsumate, împrăştierea dejecţiilor solide ale animalelor, fertilizarea cu îngrăşăminte cu N

după fiecare ciclu de păşunat. La încheierea perioadei de păşunat, pe lângă lucrările prevăzute a

se face în timpul păşunatului se recomandă fertilizarea cu îngrăşăminte organice şi minerale,

strângerea şi depozitarea materialelor folosite.