FLORI DE MUCEGAI de Tudor ARGHEZI

Poet modernist, Tudor Arghezi debutează la şaisprezece ani în revista „Literatorul". Primul său volum este intitulat Cuvinte potrivite (1927). Universul său artistic este complex şi cuprinde teme precum: tema filozofica de factură religioasa, tema concepţiei artistice, tema erotică, tema universului mărunt (al boabei şi al fărâmei). Maturitatea creatoare este ilustrată de estetica uratului. Aceasta constă în transfigurarea artistica a urâtului şi a elementelor imorale, de aceea Arghezi alege ca medii predilecte mahalaua, puşcăria, strada, iar personajele emblematice ale acestui univers sunt ţigăncile florărese, puşcăriaşii, hetaira (curtezana), androginul, hermafroditul, fătălăul.

TEMA Flori de mucigai face parte din volumul cu acelaşi nume apărut în 1931 şi ilustrează o atitudine iconoclastă. „Ca şi baudelairienele "flori ale răului", "florile de mucigai" îşi află punctul de sprijin în aşa numita estetică a urâtului, care, încă din secolul trecut, a făcut obiectul unui cunoscut tratat: K. Rosenkranz, Estetica uratului, 1853. Începând cu Rosenkranz, a fost semnalată expresivitatea şocantă, fascinantă chiar, a urâtului ca modalitate de avertizare asupra imperfecţiunilor vieţii şi, totodată, generoasa sursa de efecte estetice ivite din sentimentul de repulsie, de aversiune sau de oroare. În modul arghezian de înţelegere a lucrurilor, urâtul devine o formă de polarizare a contradicţiilor definitorii pentru condiţia umană, chiar în ipostaza sa regresivă pe care o figurează cel întemniţat.” (Limba şi literatura română, manual pentru clasa a XI-a, ed. Did. Şi Ped., Bucuresti, 2000, pag. 87). În acest context, graniţa dintre ,,frumos” şi ,,urât” este aleatorie, pentru că oricâte canoane ale frumuseţii s-ar contura, generarea acelei senzaţii de plăcere, specifice esteticii ,,frumosului” ţine în fond de măsura în care individul este mişcat sufleteşte, de acel ,,nivel prag” al intensităţii informaţiei necesare declanşării senzaţiei. Astfel, tot ceea ce nu apucă să treacă dincolo de ,,nivelul prag” al frumosului, dându-i-se acestuia, obligatoriu, o coordonată pozitivă este, cu consecvenţă, atribuit urâtului estetic, acesta ajungând să se desfăşoare de la faza subliminală frumosului, trecând prin normalitate şi coborând spre expresia generatoare de disconfort, până la graniţa cu grotescul, şi ea, la rându-i, subiectivă. Din această perspectivă, a categoriilor estetice, ne va fi mai uşor să situăm estetica argheziană (după Dicţionarul de termini literari, Ed.Academiei, Bucureşti, 1976).

GENEZA După volumul de povestiri intitulat Poarta neagră, apărut în 1930, ciclul Flori de mucigai, publicat în 1931, pare să reprezinte consecinţa lirică a aceleiaşi experienţe de viaţă - scurta perioadă de detenţie, între anii 1918-1919, din motive politice, în închisoarea de la Văcăreşti. Unitar, sub aspect tematic, ciclul arghezian reuneşte versuri care evocă, prin imagini de o mare forţă sugestivă, lumea stranie, dezolantă şi contradictorie a universului carceral.

TITLUL poemului este compus din două substantive comune: „flori” şi „mucegai”. Substantivul „flori” are o conotaţie istorică. El face legătura dintre acest moment arghezian şi un alt moment al istoriei literare, apariţia volumului Florile răului de Ch Baudelaire în anul 1857. Pare că poetul român îşi declină sursa de inspiraţie, îşi ia drept martor al demersului său literar un nume sonor sau, altfel spus evidenţiază o filiaţie poetică, demersul său literar nefiind altceva decât o prelungire a efortului simbolistului francez de a deschide porţile poeziei spre noi dimensiuni ale realului. Cuvântul „mucegai” are o conotaţie polemică evidentă. Nu romantica floare albastră, ci una inspirată din infernul urâtului, al grotescului, al tenebrosului şi sordidului. Termenul „mucegai" sugerează urâtul, răul, descompunerea, întunericul, zona instinctuală a fiinţei umane, decăderea morală, în vreme ce „flori" este o sugestie a frumuseţii, a luminii, a binelui, a înălţării morale. Aceşti termeni opuşi, uniţi într-o imagine (oximoron), ilustrează frumosul din lucrurile urate (lumea închisorii), adică „estetica uratului". Dacă în Testament poezia este rodul unirii harului poetic {„slova de foc") cu meşteşugul {„Slova făurită"), în Flori de mucigai, poezia este un fruct amar al

singurătăţii, al izolării ascetice, un rezultat al tragicei experienţe omeneşti {„Le-am scris cu unghia pe tencuiala /Pe un părete de firidă goală, /Pe întuneric, în singurătate... "), din care lipseşte puterea divină {...Cu puterile neajutate / Nici de leul, nici de vulturul / care au lucrat împrejurul / Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan. "). Sunt gândurile celui întemniţat, redus la condiţia subumana a închisorii - un fel de bolgie a infernului lui Dante - în care omul claustrat trăieşte o existenţă de vierme, printre păduchi, şobolani, în întuneric şi frig., între cătuşe, lanţuri şi zăbrele, într-un spaţiu al degradării, al „mucigaiului".

COMPOZITIA evidenţiază două părţi distincte şi din punct de vedere grafic: două strofe inegale ca număr de versuri şi ca măsură a versurilor. Prima strofă conţine idei privitoare la: spaţiul creaţiei („părete de firidă goală”, „pe întuneric”), la timpul şi durata creaţiei („Când mi s-a tocit unghia îngerească”), la natura creaţiei („cu puterile neajutate”). Strofa a doua conţine detalii ale despre o natură aflată într-o stare catastrofică; aceasta se află în relaţie de corespundere cu starea fizică a poetului („mă durea mâna ca o gheară”).

STRUCTURA este determinată de existenţa a două planuri: planul interior (prima strofă) şi planul exterior (cea de a doua strofă). Lirismul subiectiv preponderent (verbe la persoana I – am strâns -, pronume personale la persoana I – mi ) este contrabalansat de momente de lirism obiectiv („Era întuneric”).

ANALIZA DE TEXT (idei poetice şi relaţia lor cu mijloacele de expresivitate poetică ). Incipitul poeziei propune cititorului imaginea de puternic impact vizual a poetului trudind înverşunat pentru a-şi formula mesajul poetic născut din imposibilitatea de a accepta desemantizarea lumii simbolizată de firida goală. Actul poetic pare a fi unul de compensare revoltată a crizei universale. Poetul se vede pe sine în postura unui evanghelist, mai mare şi mai chinuit decât cei biblici, dând de veste lumii că versurile prezente: ,,Sunt stihuri fără an, /Stihuri de groază, /De sete de apă/ Şi de foame şi de scrum, /Stihurile de acum”. Ispititoare în Flori de mucigai nu este doar imaginea poetului infirmizat iremediabil de propria lui râvnă, ci şi aluzia la tablele legii lui Moise, despre care se spune în Exod 31-18: ,,Când a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise, pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu”. Ca un evanghelist care şi-a pierdut menirea sacrală, poetul scrie cu puterile neajutate de animalele mitice care i-au inspirat pe evangheliştii Noului Testament. El pare a fi însuşi Omul, cel care i-a inspirat Evanghelia lui Matei, Omul inspirator devenit creator iconoclast în singurătatea sa absolută. Paralelismul sintactic „Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul” şi enumeraţia „Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan” atrag atenţia asupra ideii poetice, potenţează dramatismul singurătăţii creatorului. Un nou paralelism sintactic defineşte natura creaţiei „Sunt stihuri fără an,/ Stihuri de groapă, De sete de apă/ Şi de foame de scrum, Stihurile de-acum.” Poezia este rezultat al ieşirii din timpul convenţiilor literare, dar şi din limitele destinului – născută fiind din revoltă şi neputinţă – . Poezia este expresia unor nevoi care leagă fiinţa umană de profanul devorator, de aceea este esenţial determinată de simbolurile: groapă, sete, foame şi, respectiv, scrum (cenuşă). Unghia îngerească este simbolul încercărilor repetate (până la tocire) de a crea în spiritul valorilor sacrale (aşa cum încercase poetul în Psalmi). Unghia este tocită şi ca rezultat al imposibilităţii poetului de a stabili un dialog autentic cu Dumnezeu, cel retras din universul Omului şi al Poetului dincolo de un „hotar de fum ”(spune Arghezi în unul din Psalmi). Se poate constata, în prima strofă, preponderenţa imaginilor de sorginte expresionistă, o atitudine a unui poet revoltat, iconoclast, avangardist. Coborât în infernala lume profană poetul se vede nevoit să-şi caute aici sursele poeticităţii – adevărate „flori de mucigai”. Strofa a doua evidenţiază mai multe elemente de sorginte simbolistă: întunericul sordid, umed al unei nopţi ploioase este o imagine poetică de amintire bacoviană. Planul naturii exterioare este în relaţie de corespundere cu cel al naturii interioare: durerea mâinii neputincioase, expresie a îndârjirii de a rescrie un univers poetic chiar din elementele care par a-l refuza, cele non-poetice (simbolicele mucigaiuri). Dramatismul trăirii poetului este redat de simbolica durere fizică, obiect al unei imagini de esenţă expresionistă „Şi mă durea mâna ca o ghiară/ Neputincioasă să se strângă”. Mâna stângă apare acum ca simbol al

unei poezii iconoclaste, născute din efortul poetului de a explora sferele respinse până la el de poezie, este mâna diavolească care sparge – în chip avangardist – toate convenţiile literare ale timpului. Versificaţia textului, versul liber, confirmă – şi la acest nivel formal – opţiunea poetului pentru modernitate.