Capitolul 6

FINANŢAREA PROIECTELOR

6.1. Finanţarea proiectelor din surse interne 6.1.1. Finanţarea proiectelor din surse proprii

Fianţarea din surse proprii a unor proiecte de dezvoltare organizaţională este o cale consacrată. În continuare, sunt prezentate câteva dintre formele de finanţare utilizate pe această direcţie:

a) Finanţarea proiectelor din fondurile proprii reprezintă în esenţă capacitatea de autofinanţare din activitatea de exploatare şi din alte activităţi. Agentul economic se autofinanţează atunci când obţine un profit care poate servi în acelaşi timp în mai multe scopuri, printre care şi ca o sursă de investiţie în derularea unor proiecte în vederea măririi sau menţinerii competitivităţii pe piaţă. Încasările din vânzarea echipamentelor scoase din funcţiune servesc la rândul lor drept capital pentru noi proiecte de investiţii. Unele elemente de active fixe sunt vândute înainte de încheierea duratei lor de serviciu sau la sfârşitul acesteia, ca materiale vechi. Sumele încasate alimentează fondul de dezvoltare din care se finanţează noile proiecte.

b) Finanţarea proiectelor din contribuţia proprietarilor reprezintă o realitate economico-financiară a zilelor noastre. Nu de puţine ori, patroni conştienţi de necesitatea reinvestirii unei părţi din drepturile ce li se cuvin, au generat şi impulsionat demararea unor proiecte de anvergură, atrăgând apoi prin exemplul personal importante investiţii complementare.

c) Finanţarea proiectelor din contribuţia angajaţilor reprezintă o modalitate întâlnită în ţările dezvoltate, în care datorită nivelului de trai ridicat, salariaţii unei firme au posibilitatea financiară de a participa la finanţarea unui proiect de dezvoltare. Aceştia sunt conştienţi de faptul că implementarea proiectului le va aduce pe termen mediu-lung avantaje şi beneficii notabile. În schimb, în ţările sărace sau în curs de dezvoltare această modalitate este nerealistă.

6.1.2. Finanţarea proiectelor de la bugetul de stat

În general, aceste fonduri sunt folosite pentru domenii de interes naţional, în ramuri vitale ale economiei, a căror existenţă este imperios necesară în dezvoltarea economico-socială a unei ţări (sănătate, apărare, cercetare,

îmbunătăţiri funciare, cultură, protecţia mediului etc.). Lista obiectivelor finanţate de la bugetul de stat este oarecum restrânsă, precum: centrale nuclearo-electrice, lucrări din domeniul mineritului, petrolului, energei electrice, acţiuni de anvergură în domeniul agriculturii, sănătăţii, dezvoltarea bazei materiale a sectorului socio-cultural. Evident, formele concrete de finanţare a unor proiecte de la bugetul de stat sunt în funcţie de legislaţia statului respectiv şi pot diferi de la o ţară la alta.

În continuare, sunt prezentate câteva dintre formele de finaţare cunoscute: a) Subvenţia, reprezintă un transfer nerambursabil de la bugetul statului către un agent economic, stabilit în funcţie de mărimea pierderile previzionate şi care se acordă într-o singură tranşă sau eşalonat în timp. Subvenţia are scopul de a susţine capacitatea respectivului agent economic deoarece acesta nu-şi poate acoperi integral cheltuielile de producţie prin preţurile practicate. b) Subvenţia rambursabilă, este o combinaţie între subvenţie şi credit, funcţionând astfel: dacă proiectul se finalizează cu succes şi se obţin beneficii notabile, subvenţia va fi rambursată; dacă proiectul furnizează rezultate necorespunzătoare, subvenţia rămane definitivă, deci nu se mai rambursează. O asemenea tehnică este destinată, cu precădere, cercetării fundamentale. c) Participaţia statului, cu capital la un anumit proiect, alături de un agent economic particular, urmăreşte completarea fondurilor necesare derulării proiectului respectiv. Această modalitate poate presupune şi un interes financiar din partea statului care are astfel tot dreptul să ia parte şi la repartizarea profitului care se poate obţine de pe urma proiectului respectiv. d) Exonerările fiscale, sunt reduceri sau amânări ale plăţilor în contul impozitelor şi taxelor datorate de către companiile particulare, reprezentând în fond o manieră indirectă de implicare financiară a statului în proiectele acestora. Aceste facilitaţi fiscale practicate de stat au rolul de a permite agenţilor economici accesul la credite necesare finanţării anumitor proiecte, acţionând ca factori care compensează volumul dobânzilor plătite.

6.2. Finanţarea proiectelor din surse externe 6.2.1. Instituţii financiare

Atragerea capitalului străin se poate realiza prin mai multe modalităţi, precum credite, granturi, cofinanţări parteneriale.

În contextul integrării în Uniunea Europeană, sunt prezentate mai întâi o serie de aspecte referitoare la unele instituţiile financiare, care susţin proiecte de dezvoltare, instituţii cu care România este conectată (www.mae.ro): a) Grupul Băncii Mondiale cuprinde 5 agenţii şi anume: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), Asociaţia Internaţională

de Dezvoltare (IDA), Corporaţia Financiară Internaţională (IFC), Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (MIGA) şi Centrul Internaţional de Reglementare a Diferendelor din domeniul Investiţiilor (ICSID). Termenul generic de Banca Mondială (BM) se referă în principal la BIRD şi IDA. b) Banca Europeană Pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a fost înfiinţată în 1991, în scopul susţinerii dezvoltării sectorului privat într-un mediu democratic, în ţările foste comuniste. BERD a acordat împrumuturi care au ajutat la implementarea proiectelor necesare transformării economice şi la intensificarea reformelor structurale. În continuare, BERD va sprijini eforturile guvernelor de implementare a programului de reforme pentru îmbunătăţirea climatului investiţional al ţării şi pentru accelerarea dezvoltării sectorului privat local. Piorităţile operaţionale ale Băncii vor fi dezvoltarea generală a sectorului privat şi reabilitarea infrastructurii şi sectorului energetic. c) Banca Europeană de Investiţii (BEI) finanţează proiecte care au ca obiectiv promovarea politicilor UE şi implementarea Agendei Lisabona, a Iniţiativei Inovare 2010 de creare şi promovare a unei economii bazate pe cunoaştere. BEI împrumută până la 50% din valoarea unui proiect şi co-finanţează investiţiile împreună cu alte bănci (BERD). În prezent, BEI a devenit cea mai importantă sursă de finanţare internaţională a proiectelor din noile state membre ale UE. d) Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei (BDCE) este cea mai veche instituţie financiară multilaterală din Europa, înfiinţată în anul 1956, ca instrument al politicii sociale a Consiliului Europei. Este o bancă de dezvoltare multilaterală care sprijină proiecte cu finalitate socială prin acordarea de împrumuturi sau garanţii pe termen lung.

6.2.2. Grantul Grantul este definit ca fiind contribuţia financiară la realizarea unui proiect

care îi este oferită unui solicitant fără obligaţia rambursării ulterioare (ajutor financiar nerambursabil). Granturile pot proveni din buget (central sau local) sau din fonduri speciale formate din venituri care îşi au originea în surse financiare alternative. Granturile sunt de obicei distribuite fie direct de către guvern fie printr-o agenţie guvernamentală, în cadrul unei competiţii şi pe baza unui proces de selecţie. Referitor la posibilitatea finanţării prin credite şi granturi, www.finaţare.ro prezintă un Ghid privind finanţările nerambursabile şi un Catalog al creditelor.

6.2.3. Investiţiile directe de capital străin Investiţiile directe de capital străin (cofinanţările parteneriale) sunt una

din căile cele mai eficace şi mai profitabile pentru proiecte. Ele antrenează schimbări substanţiale deoarece: • Este realizat un transfer de tehnologie, cu efecte calitative şi cantitative asupra

producţiei. • Se implementează un management performant. • Investitorul străin poate asigura noi comenzi şi pieţe de desfacere. • Se organizează programe de perfecţionare profesională a resursei umane. • Know-how-ul dobândit constituie o bază a viitoarei dezvoltări.

6.4. Finaţarea proiectelor prin leasing În anul 1877, compania Bell Telephone din SUA oferea aparate telefonice spre utilizare, contra unor redevenţe, fără achitarea integrală a preţului, dar cu păstrarea dreptului de proprietate, inaugurând astfel o nouă operaţiune de finanţare. După cel de-al II-lea război mondial, în SUA şi Europa s-a dezvoltat această operaţiune ca o alternativă la creditul bancar. Astăzi, leasing-ul este una dintre cele mai utilizate operaţiuni de finanţare a proiectelor de dezvoltare, cu multiple forme şi avantaje. În conformitate cu legislaţia din România, leasing-ul este definit ca operaţiunea “... prin care o parte, denumita locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumita rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.” În continuare, sunt prezentate câteva dintre cele mai importante trăsături ale operaţiunii de leasing (www.creditportal.ro, www.manager.ro). Astfel, leasing-ul implică: a) Trei părţi în raport cu obiectul operaţiunii: • Furnizorul (producătorul/comerciantul). • Proprietarul (societatea de leasing/finanţatorul/locatorul). • Utilizatorul (beneficiarul finanţării/solicitantul/locatarul). b) Două contracte: • Contractul de vânzare-cumpărare dintre furnizor şi societatea de leasing, prin care aceasta devine proprietarul obiectului.

• Contractul de leasing dintre societatea de leasing şi utilizator, prin care acestuia i se cedează dreptul de folosinţă a obiectului pe durata contractului respectiv. Prin acest contract se stipulează valoarea totală a contractului, drepturi, obligaţii, rata de leasing (redevenţa) şi termenele de plată, clauze etc. În România, contractul de leasing este reglementat prin Ordonanţa Guvernamentală nr. 51/1997, republicată în Monitorul Oficial nr. 9 din 12.01.2000. c) Obiectul operaţiunii: • Bunuri imobile. • Bunuri mobile (în mod special tehnică de calcul, maşini-unelte, aparatură, mijloace de transport).

Evident, există şi o serie de excepţii conform legislaţiei în vigoare.

Tipologia celor mai cunoscute forme de leasing cuprinde: a) Leasing-ul financiar, caracterizat prin faptul că la finalul perioadei de închiriere, utilizatorul poate opta pentru una dintre următoarele posibilităţi: • Să restituie obiectul respectiv societăţii de leasing, contractul luând sfârşit. • Să reînnoiască, pentru o nouă perioadă contractul de leasing, dar la o rată mai mică. • Să cumpere obiectul respectiv la un preţ dat de valoarea lui reziduală (diferenţa dintre preţul plătit de societatea de leasing şi suma redevenţelor).

În funcţie de legislaţia existentă, pot fi impuse anumite condiţii referitoare la asumarea riscurilor şi însuşirea beneficiilor de către utilizator, asigurarea service-ului de către sociatatea de leasing, preţul maxim de cumpărarea de către utilizator, perioada minimă a contractului etc. b) Leasing-ul operaţional, caracterizat prin următoarele: • Se aplică cel mai frecvent în domenii în care obiectul are o uzură morală rapidă datorită evoluţiei tehnicii, astfel încât utilizatorul nu este interesat de cumpărare acestuia. • Riscul uzurii morale este suportat de societatea de leasing, care are şi obligaţia să asigure întreţinerea şi mentenanţa obiectului. • La expirarea contractului cu un utilizator, societatea de leasing poate încheia un contract cu un alt utilizator sau vinde obiectul respectiv. c) Leasing-ul Full Payout, presupune calcularea ratelor astfel încât la finalul contractului să fie achitată întreaga valoare a contractului şi costurile adiţionale aferente. d) Leasing-ul cu valoare reziduală, este caracterizat prin faptul că ratele sunt astfel calculate încât la la finalul contractului o parte din valoarea bunului

respective rămâne neachitată. După achitare, utilizatorul poate deveni proprietar. Se practică în domeniile auto şi imobiliar. e) Sale & Lease Back (Leasing Back), implică următorii paşi: • Viitorul utilizator este şi furnizorul, adică acesta vinde obiectul societăţii de leasing. • Pe baza contractului de leasing, actualul utilizator (fost proprietar), îşi păstrează dreptul de folosinţă contra unei redevenţe. • La finalul contractului, utilizatorul îşi poate răscumpăra obiectul respectiv. f) Leasing-ul Cross Border, se realizează între o societate de leasing non-rezidentă (din străinătate) şi un utilizator rezident (de exemplu din România). g) Subleasing-ul, este caracterizat de faptul că o societate de leasing (SL1) poate încheia la rîndul ei un contract de leasing cu o altă societate de leasing (SL2). SL1 va practica leasing-ul numai cu acordul lui SL2. De exemplu SL1 poate fi din România, iar SL2 din străinătate.

Operaţiune de leasing are o serie de avantaje incontestabile, precum: • Permite derularea unor proiecte de dezvoltare organizaţională atunci când nu există altă posibilitate (nu se dispune de lichidităţi, nu se pot efectua credite bancare etc.), dar există viziune şi voinţă. • Asigură o serie de facilităţi, precum deducerea fiscală a cheltuielilor cu amortizarea (în cazul leasing-ului financiar) şi a ratei de leasing (în cazul leasing-ului operaţional), amânarea plăţii taxelor vamale până la finalul contractului etc. • Oferă posibilitatea de a fi în pas cu evoluţia tehnică prin închirierea unor obiecte mai performante.