Capitolul I

Valoarea morală a trupului

Tendinţa unor sisteme filosofice contemporane de a găsi adevărul

ontologic despre om exclusiv în persoana umană, a condus adesea la

contrariul adevărului despre om. 1

Antropologia ortodoxă este în mod fundamental hristologică,

fiindcă prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu omul este legat pe veci de

Dumnezeu.i Viaţa umană, în orice stadiu ar fi, pornind de la

demnitatea şi valoarea ei inerentă, trebuie protejată din momentul

concepţiei până în cel al morţii naturale.

Valoarea morală a trupului, respectul care i se datorează ţine de

faptul că el este o parte constitutivă a fiinţei umane2 şi deci părtaş şi el

la chipul lui Dumnezeu din om. Trupul este purtătorul unei vieţi

personale-spirituale, omul fiind înzestrat cu raţiune, voinţă liberă şi cu

suflet spiritual. În plus, valoarea sa este dată şi de faptul că Fiul lui

Dumnezeu, făcându-Se om, luând aşadar trup omenesc, l-a sfinţit și

astfel trupul fiecărui om a devenit un „templu al Duhului Sfânt”.

(1Corinteni 6, 19). Prin întruparea, „pogorârea Dumnezeu-Cuvântul la

creatura căzută în păcat, pentru facerea din nou a omului, aceasta

reprezentând darul cunoştinţei celei mai presus de fire făcut

omului”3de Cel Care a luat asupra Sa întreaga umanitate, fiecare om

1 Lect. Dr. Vasile Cristescu, Întelegerea umanului în filosofia modernă şi poziţia creştină faţă de ea, în „Ortodoxia”, 3-4, anul LVII, iulie-decembrie, 2006, p. 104. 2 Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, Teologie Morală Ortodoxă, manual pentru facultăţile de teologie, vol. II, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, p. 1123 Augustin Păunoiu, Întruparea Cuvântului în omiliile Sfinţilor Părinţi, în Ziarul Lumina din Miercuri, 23 Decembrie 2009.

1

se află în chip tainic cuprins în trupul lui Hristos şi Hristos în chip

tainic se identifică cu fiecare om. (cf. Mt. 25, 31-46).

Trupul sau partea materială a omului este condiţia vieţuirii

acestuia pe pământ, în timp şi spaţiu. Numit cel mai complex sistem

de raţionalitate plasticizată, a chipurilor raţiunilor divine creat prin

cuvintele poruncitoare ale Logosului divin4, trupul omului, este cel

care oferă mediul adecvat pentru mişcarea spirituală, adică pentru

gândirea şi voinţa conştientă şi liberă a sufletului. Acesta a dobândit

un spor de demnitate prin faptul că s-a învrednicit de marea cinste dea

fi lăcaş al Mântuitorului Hristos, prin întruparea Sa în chip de om.5

Vieţuirea în trup potrivit voii lui Dumnezeu este o condiţie

inerentă naturii umane şi singura stare în care cel credincios îşi poate

dobândi mântuirea. În concepţia creştină trupul „este chemat să

participe încă de acum la viaţa învierii, chiar dacă întro modalitate

proiectivă, fiind încă în aşteptarea împlinirii acestei vieţi prin

Învierea cea de obşte.”6

Trupul, deşi este supus stricăciunii şi morţii fizice din cauza

păcatului, acesta prin harul Mântuitorului Hristos se va bucura de

înviere, devenind nemuritor şi bineînţeles, într-un chip spiritualizat.

Aşa cum Dumnezeu ia lucrarea mântuirii noastre în trupul Său,

punându-l în slujba lui Dumnezeu, tot aşa trupul nostru este un vehicul

al sfinţeniei şi un organ al vieţii harice. Trupul omului se face părtaş al

Sfintelor Taine, spălându-se cu apa Botezului, hrănindu-se cu pâinea

şi vinul Euharistiei. Prin aceasta, trupul nostru devine locaşul Duhului

Sfânt, iar membrele noastre se fac membre ale lui Hristos. 7 4 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, (E IBM BOR ), Bucureşti, 1997, p. 7.5 Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 112; 6 Pr. John Behr, op. cit. p. 200.7 Ibidem, p. 114.

2

Trupul este constituit din reunirea inteligibilelor, care luate

separat, nu reprezintă nimic, însă întrunite, alcătuiesc materia: „Nimic

în corp, afirmă Sfântul Grigorie de Nyssa, nici forma, nici intinderea,

nici volumul, nici greutatea, nici culoarea, nici alte calităţi luate

separat nu sunt corp, ci pure inteligibile. Totuşi, unirea acestora

devine corp”8.

Prin esenţa sa inteligentă, omul comunică cu puterile care sunt

deasupra. Însuşirile sale sunt capabile să fie „mijloace folosite de

Dumnezeu pentru manifestarea Lui.”9 Iar prin natura sa tangibilă omul

este legat de lucrurile pământeşti. Trupul însufleţit, cum este adesea

omul numit în Biblie, stă în punctul de mijloc al creaţiei, unind întru

sine materia şi spiritul, întrucât Hristos este unirea ipostatică,

invizibilă, dar în acelaşi timp, neamestecată a divinităţii necreate şi a

contingenţei create. El este aşadar legătura dintre cele două lumii,

dintre cele două creaţii, este cel care uneşte „toată natura, vizibilă şi

invizibilă”. 10

Creştinul duce, din acest motiv, o viaţă în Hristos, viaţa

adevarată, plina de virtuţi, în iubire jertfelnică şi creste treptat în

Hristos, o zidire în Duhul lui Hristos, încă din cursul vieţii pământeşti,

căci împlinirea şi trăirea învăţăturilor Sale transformă ontologic fiinţa

lui.

„Trupul nostru nu este doar lucrarea mâinilor lui Dumnezeu,

fiind modelat după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, adică după

8 Sfantul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, III, IV, Migne, P. G., vol. 44, col. 133 D, 136 C., apud Doctorand C. Stănuleţ, Problema chipului din om după Sfantul Grigorie de Nyssa, în rev. Glasul Bisericii, anul XX, nr. 3-4, martie-aprilie, 1961 p. 548.9 Pr. Conf. Dr. Vasile Citirigă, op. cit, p. 9.10 Episcop - Vicar Irineu Bistriţeanul, Chipul lui Hristos în viaţa morală a creştinului, Editura Renaşterea, Cluj – Napoca, 2001, p. 24.

3

asemănarea Hristosului ce stă să vină, ci şi chezăşia lui Dumnezeu că

nenirea lui Hristos se va petrece cu adevărat.”11

I. 1. Chipul si asemănarea lui Dumnezeu în om

Ca să tindă spre Dumnezeu şi să se asemene cu El, omul trebuia

să poarte în sine o pecete divină, pecete care să poată media aceasta

corespondenţă şi comuniune fiinţială cu Fiinţa divină. Aceasta a fost

imprimată în constituţia sa prin creaţia acestuia „după chipul lui

Dumnezeu”. (Facere 1, 27)

Fiinţa umană este atât o zugrăvire cât şi un arhetip al chipului lui

Dumnezeu. În fiinţa omului, Dumnezeu alcătuieşte primul element, iar

omul reprezintă al doilea element. Adică, „omul ar fi creat ca o fiinţă

divino-umană potenţială care are datoria ca, lăsându-se condus de

sufletul lui, după chipul lui Dumnezeu să se asemene întru totul cu

Acesta şi, în acest fel, să devină fiinţă divină în act, adică o fiinţă în

care omul este unit în chip desăvârşit cu Dumnezeu, realizând

asemănarea”.12

Este greu de precizat ce este acest „după chip”, ca structură

ontologicăm a omului13. La Sfinţii Părinţi nu întâlnim o concepţie

perfect coerentă despre chip14, dar majoritatea sunt de acord15 să vadă

în creaţia omului după chipul lui Dumnezeu un fel de potrivire dintru

început între fiinţa omenească şi fiinţa dumnezeiască, de participare a

firii omeneşti la firea dumnezeiască. Aceştia definind „după chip” 11 Pr. John Behr, Taina lui Hristos. Viața în moarte, (traducere deb Gheorghe Fedorovici), Editura Sofia București, 2006, p. 142.12 Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul - om, (traducere în limba română de Pr. Prof. Ioan Ică şi Diac. Ioan I. Ică jr. ), Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 118. 13 Pr. Lect. Dr. Adrian Gh. Paul, Doctrina antropologică a Sfântului Diadoh al Foticeii, în „Ortodoxia”, 3, anul, LVIII, iulie-august, 2007, p. 106.14 Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, Cartea lumii şi omul începuturilor, Perspectivă ortodoxă, în româneşte de Constantin Făgeţan, Editura Sofia, iBucureşti2001, p. 98.15 Protos Dr.Vartolomeu Androni Starea originară a protopărinţilor în cele trei mari confesiuni crestine în Ortodoxia, nr 1-2/1996, p 64.

4

când o dimensiune a sufletului, când a intelectului, iar rareori a

întregului. 16

În consens toţi Părinţi afirmă că efectele creaţiei „după chip” a

omului sunt: persoana şi în acelaşi timp natura, libertate, raţionalitate,

stăpânire, creativitate. Plăsmuirea omului „după chip” este, întâi de

toate, premisa dialogului om - Dumnezeu, iar în ultima instanţă

premisa iubirii ca ţintă şi efect a acestui dialog veşnic.17 Chipul

dumnezeiesc în fiecare om,18 suport al cunoaşterii şi nemuririi19,

îndeplineşte şi susţine actul relaţional şi de comuniune ca iubire, atât

între el şi Dumnezeu, cât şi între el şi semenii săi. Deci nu putem vorbi

de comunicare şi de dialog şi mai ales de îndumnezeire fără acest

„după chip”.

Omul nu este simplu după chipul lui Dumnezeu, ci după chipul

Cuvântului.20 Şi mai mult, nici numai după chipul Cuvântului, ci după

chipul Logosului întrupat. 21Aceasta deschide perspectiva hristologică

a antropologiei - Dumnezeu Se întrupează în icoana Sa vie. 22 În

consecinţă putem spune că ontologia omului este una iconică, el îşi

găseşte conţinut ontologic în Arhetipul său veşnic. Îndumnezeirea nu

este, deci, un act etic, ci ontologic ce presupune o relaţie vie şi

personala a omului cu Chipul sau divin, Logosul. În jurul temei

chipului se structurează atât cosmologia şi antropologia ortodoxă, cât

16Panayotis Nellas, Omul-animal îndumnezeit. Pentru o antropologie ortodoxă, (traducere de Diac. Ioan I. Ică jr. ), Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 60. 17 Pr. Prof. Dumitru, Stăniloae Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1978, p. 16. 18 Hristu Andrustos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Rasaritene, trad. de Pr. Prof. Dumitru Staniloaie, Sibiu, 1930, p 15019 Pr. Conf. Dr. Vasile Citirigă, op. cit, p. 12.20 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare, ediţie colectivă, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 217.21 Panayotis Nellas, op. cit., , p. 70. 22 Pr. Dr. Marin Ciulei, Antropologia Patristică, Editura Sirona, Alexandria, 1999, p. 109.

5

şi hristologia, premise fundamentale de la care pleacă omul în drumul

spre desăvârşire.

Hristos reprezintă chipul lui Dumnezeu şi omul chipul lui

Hristos. Omul a fost cinstit prin actul creaţiei sale cu calitatea de chip

al lui Dumnezeu, deoarece prin ea i s-a sădit înrudirea şi relaţia lui cu

Dumnezeu. Această calitate se menţine şi se dezvoltă continuu prin

relaţia cu Dumnezeu de care omul e capabil. Chipul e un dar, dar şi o

misiune, „având răspunderea de a vedea în lucruri raţiuni divine,

după chipul Logosului divin”23.

Prin constituţia sa după chip, omul se şi deosebeşte, dar se şi

aseamănă cu Prototipul său. Se deosebeşte după fire, dar se aseamănă

după chip. Acesta reiese din necesitatea şi capacitatea omului de a

fiinţa, de a se afla într-un raport de familiaritate cu divinitatea,

familiaritate ce are ca efect desăvârşirea omului. 24

Fiecare facultate a spiritului omenesc reflectă chipul, dar acesta

este mai presus de toate. Ceea ce-1 distinge pe om de restul creaţiei

este chipul lui Dumnezeu, este deiformitatea sa, adică faptul că este

chemat la cea mai înaltă comuniune cu Dumnezeu, fiind capabil să - L

cunoască, să-L iubească şi să-L primească pe Dumnezeu. În dorinţa sa

de a se perfecta şi a se autodepăşi omul este pus într-un raport unic25 şi

personal cu Dumnezeu şi îşi exprimă totdeauna aspiraţia către infinit,

dorul Creatorul său.

I. 2. 1. Crearea omului

23 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit., p. 218.24 Pr. Lect. Dr. Vasile Răduca, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, E IBM BOR, Bucureşti, 1996, p. 140. 25 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit., p. 219.

6

Dumnezeu nu este un simplu intelect care modelează o materie

preexistentă. El este viață dar și izvor al oricărei existenţe26. El creează

lumea din nimic27 iar aceasta nu este identică, sau coeternă cu El28.

Concepţia creştină privind crearea omului se bazează pe relatarea

biblică de la Facere, capitolele 1 și 2, care primeşte o interpretare cu

implicaţii ontologice foarte adânci privind viața omului pe pământ și

continuitatea ei în eshaton.

Folosirea unor imagini şi simboluri pentru exprimarea acestui

adevăr de credinţă este determinată de nevoia de exprimare şi

înţelegere omenească care necesită mijloace adecvate şi apropiate

minţii omeneşti.29 Ideile principale ale descrierii creării lumii şi a

omului de către Dumnezeu, din Cartea Facerii, sunt prezente în

diverse contexte în întreaga Sfântă Scriptură a Vechiului şi a Noului

Testament, şi anume ideea că omul a fost creat de Dumnezeu (Iov 10,

8; Ps. 118, 73; Luca 3, 8); că trupul omului a fost făcut din pământ iar

sufletul i s-a dat de Dumnezeu (Ecl. 12, 7; Iov 10, 9, I Cor. 15, 47); că

femeia a fost făcută din Adam (Fac. 2, 22-24, I Cor.11,8).

Mântuitorul Hristos a confirmat ca adevărate cele relatate în

cartea Facerii despre crearea lumii şi a omului, citând din descrierea

creării lumii30 (Marcu 10,6-9,Matei 19,5-6).

Omul face parte fiinţială din lumea văzută pe care este destinat să

o umanizeze, adică să-i evidenţieze raţiunile divine, legile divine

existente în ea, s-o impregneze cu sensibilitatea, cu inteligenţa şi cu

simţirea sa și lui i se acordase stăpânirea universului chiar înainte ca

26 Pr. Lector George Remete, Dogmatică Ortodoxă, manual pentru Seminariile teologice, Editura Renaşterea, Alba-Iulia 1997, p. 173.27 Pr. Dr. Sterea Tache, Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. I, E IBM BOR, Bucureşti, 2003, p. 148.28 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, E IBM BOR, Bucureşti2005, p. 143.29 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit. p. 179.30 Pr. Dr. Sterea Tache, op. cit., p. 222.

7

el să fi fost creat31. Întreaga creaţie reprezintă palatul împărătesc32

destinat omului. 33 Omul se numeşte şi lume mică, sau microcosmos

pentru că poartă în sine chipul lumii celei mari.34

Dumnezeu l-a creat pe om „ca pe o a doua lume, un microcosm

în macrocosm... , compus, observatorul lumii văzute, iniţiat în lumea

spirituală, împăratul celor de pământ, condus de sus, pământesc şi

ceresc, vremelnic şi nemuritor, văzut şi spiritual, la mijloc între

măreţie şi smerenie, acelaşi şi duh şi trup... ; iar termenul final al

tainei este îndumnezeirea sa, prin înclinaţia către Dumnezeu. Se

îndumnezeieşte prin participarea la iluminarea dumnezeiască şi nu

prin transformarea sa în fiinţă dumnezeiască. “35

Ultima dintre creaturi, „fiinţă întrupată, dar în contrast cu

fiinţele iraţionale”36, omul este încheierea şi coroana creaţiei, fiinţa

care prin natură şi demnitatea sa se deosebeşte de toate făpturile

pământeşti. Omul fiind după chip este chemat să depăşească limitele

mărginite ale creaţiei şi să se facă infinit. Chipul este şi dar, este şi

scop. El i-a fost dat omului pentru a putea tinde nesfârşit spre sfinţenie

şi îndumnezeire. 37

Omul a fost adus la existenţă în urma tuturor creaturilor pentru că

el reprezintă o întregire a acestora şi pentru că uneşte în sine lumea

materială şi cea spirituală, ca locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ38.

31 Pr. Prof. Ioan Coman, Spirit umanist şi elemente de antropologie în gândirea patristică, în „Studii Teologice”, XXII (1970), nr. 5-6, p. 357. 32 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit., p. 177.33 Ibidem, p. 358. 34 Pr. Prof. Dr. Chiţescu Nicolae, Pr. Prof. Todoran Isidor Pr. Prof. Dr. Petreuţă, I., Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. I, ediţia a-II-a, Editura Renaşterea, Cluj- Napoca, 2004, p. 381, 35 Sfântul Ioan Damaschin, , Dogmatică, IV, cap. 2 (traducere în limba română de Pr. Dr. Dumitru Fecioru), E IBM BOR, Bucureşti, 2001,, p. 85. 36 Pr. John Behr, op. cit. p. 189.37 Panayotis Nellas, op cit., p. 70. 38 Pr. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Dr. Ioan Zăgrean, ,,Dogmatica ortodoxă, Editura Renaştere, Cluj, 2004. pag. 148

8

Superioritatea omului în creaţie39 nu are un caracter onorific, ci

funcţional: „omul este singura existenţă raţională, deci capabilă de a

sesiza raţionalitatea creaţiei şi de a o orienta spre cerul nou şi

pământul nou voite de Dumnezeu.”40

I. 1. 2. Originea omului

Potrivit Sfintei Scripturi, omul ca şi celelalte existenţe, provine

de la Dumnezeu prin creaţie41. Lumea materială a fost creată de

Dumnezeu din nimic, numai prin cuvânt, adică prin simpla exprimare

a voinţei Sale.

După învăţătura Bisericii noastre omul a fost creat de Dumnezeu

într-un mod aparte faţă de celelalte făpturi, 42 el fiind ultima şi cea mai

de seamă dintre creaturile pământeşti43. Acesta a fost creat printr-un

act direct, personal intim al lui Dumnezeu (Facerea I, 26-27).

Întreaga Sfântă Scriptură, atât a Vechiului cât şi a Noului

Testament, reproduce ideile principale despre creaţie şi anume ideea

că omul a fost creat de Dumnezeu (Iov 10, 8), că trupul omului a fost

făcut din pământ, iar sufletul i s-a dat de Dumnezeu (1Co 15, 47), că

femeia a fost făcută după bărbat şi din el (1Tim. 2, 13). Şi Sfânta

Tradiţie învaţă acest adevăr fundamental, pe care Sfântul Ioan

Damaschin îl rezumă astfel: „Dumnezeu îl creează pe om cu mâinile

Sale din natura văzută şi nevăzută, după chipul şi asemănarea Sa. A

făcut trupul din pământ, iar sufletul raţional şi gânditor l-a dat prin

suflarea Sa proprie. “44

39 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit, p. 178.40 Pr. Dr. Sterea Tache, Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. I, EIB M BOR, Bucureşti, 2003, p. 221.41 Pr. Dr. Cristian Boloş, Antropologia creştină reflectată în Scrierili Sfinţilor Părinţi Apostolici şi implicaţiile ei teologice, în „Ortodoxia”, 4, anul LVIII, septembrie-decembrie, 2007, p. 92.42 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit. p. 167.43 Pr. Dr. Cristian Boloş, op. cit. p. 95.44 Sfântul Ioan Damaschin, op cit., p. 89.

9

Omul a fost creat după facerea lumii materiale45, pentru că lumea

materială este ambianţa dorită de Dumnezeu pentru om, dar şi pentru

că omul este fiinţa superioară din lumea materială destinat să o

umanizeze şi să-i dea sens46şi se poate conduce singur în mod liber

după voia sa. 47

Omul a fost adus la existenţă în urma celorlalte creaturi pentru că

el reprezintă întregire a creaturilor şi pentru că uneşte în sine lumea

materială cu cea spirituală.

Perfecţiunea omului nu stă în ceea ce îl aseamănă pe el cu restul

creaţiei, ci în ceea ce îl distinge pe el de cosmos şi-l aseamănă cu

Creatorul său. Revelaţia divină ne învaţă că omul a fost făcut după

chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. 48 Antropologia defineşte sensul

fiinţei umane din perspectiva existenţei sale după chipul lui

Dumnezeu şi a condiţiei la care este chemat să ajungă, „apropierea

personală a sfinţeniei lui Dumnezeu, îndumnezeire actualizată prin

simbioza dintre har şi libertate”49. O fiinţă nu este om, decât atunci

când este însufleţită de Duhul Sfânt, când este chip asemănător.50

Omul poartă în sine nu numai lumea cea simţită, ci şi pe cea

gândită, şi este chip şi asemănare51 după sfatul şi lucrarea Sfintei

Treimi. Sufletul omului se aseamănă cu Tatăl prin minte şi după cum

Tatăl izvorăşte pe Fiul prin naşterea cea dinainte de toţi vecii, tot aşa

şi mintea omului izvorăşte cuvântul, şi cu Fiul se aseamănă Cuvântul

care izvorăşte din mintea omului, iar după asemănare Duhului Sfânt

45 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit, p. 180.46 Pr. Lector. George Remete, op. cit., p. 182.47 Pr. Dr. Cristian Boloş, op. cit, p. 92.48 Episcop-Vicar Irineu Pop- Bistriţeanul, op. cit., p. 29. 49 Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Editura România Creştină, Bucureşti, 1999, p. 109.50 Paul Evdokimov, Ortodoxia, (traducere în limba română de Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu Vicar), EIB M BOR, Bucureşti, 1996, p. 90. 51 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op cit., p. 163.

10

prin voinţa „rădăcina tuturor bunătăţilor pe care Bunul Dumnezeu le-

a pus în om”. 52

Aşadar omul a primit de la Dumnezeu chipul, iar prin străduinţă

se îndreaptă spre asemănare, spre a deveni ceea ce este chemat să

devină-dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu este principiul şi rădăcina

binelui pe care am avut-o îndată ce am fost creaţi, iar asemănarea în

bine vine cu lucrul cel din urmă, prin faptele şi prin ostenelile pentru

cel bune în toată viaţa mea. 53

Suntem după chip prin creaţie, iar după asemănare ajungem prin

noi înşine, prin voinţa noastră liberă. 54 Chipul lui Dumnezeu este

ansamblul tuturor elementelor care caracterizează dumnezeirea, în

primul rând inteligenţa şi raţiunea, liberul arbitru şi apoi independenţa

şi libertatea. 55 Făcândune după chipul Său și oferindu/ne posibilitatea

de a ne face asemenea cu El, Dumnezeu ne-a făcut părtași la podoaba

firii Sale.56

„Chipul semnifică o participare supranaturală la sfinţenia lui

Dumnezeu”57 şi reprezintă ceea ce este dumnezeiesc în om, ceea ce

face „să vezi omul îndumnezeit”58

Prin suflarea Sa, Dumnezeu a imprimat în om o viaţă după chipul

vieţii Sale. Chipul, însă, nu-şi poate menţine de la sine conformitatea

cu originalul, el are nevoie de Cineva care să îl susţină în aceasta

stare, omul neavând prin sine capacitatea de a se menţine întocmai cu

52 Arhim. Ilie Cleopa, op. cit., p. 80. 53Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ……, p. 385. 54 Pr. Dr. Vasile Răduca, op cit., p. 142. 55 Ierod. Nestor Vornicescu, Învăţătura Sfântului Grigorie de Nyssa despre „Chip şi asemănare”, în „Studii teologice”, VIII (1956), nr. 9-10, p. 598. 56 Pr. Lect. Dr. Florea Ștefan, Omul-subiect al îndumnezeirii, în „Almanah Bisericasc” al Arhiepiscopiei Târgovişte, Editura ASA Madia Grafig, Bucureşti, 2006, p. 46.57 Alain Besancon, Imagine interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, (traducere din limba franceză de Mona Antohi ), Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 107. 58 Paul Evdokimov, op. cit., p. 93.

11

Modelul său. 59 Acesta nu poate fi decât Hristos, pentru că numai în El

şi cu El se produce drumul de la chip spre asemănare, dar nu fără

efortul omului.

Taina omului este taina persoanei capabilă să cunoască şi să iubească

şi să aspire la perfecţiunea lui Dumnezeu, pe cât este cu putinţă firii

umane60, persoana „care îşi are temeiul ultim în lumea mai presus de fire a

Sfintei Treimi, fiindcă a fost creat după chipul lui Dumnezeu.”61

I. 1. 3. Natura omului

Din referatul biblic despre creaţia omului şi din mărturia

majorităţii Sfinţilor Părinţi,62 rezultă că omul este constituit din două

elemente: trup material şi suflet, care nu poate fi redus la materie63.

Trupul omului este luat din pământ, fiind astfel compus din materia şi

prin aceasta în tot cursul acestei vieţi omul stă în strânsă legătură cu

toate cele ale pământului. Aşadar trupul este muritor, supus devenirii,

limitării şi afectelor. Sufletul provine de la Dumnezeu prin creaţie, nu

prin emanaţie, şi prin el omul stă în legătură cu Dumnezeu şi cu lumea

spirituală. Adică sufletul este simplu, nematerial, indivizibil şi

nemuritor, înzestrat cu voinţă liberă64, creat de Dumnezeu din nimic.65

În Sfânta Scriptură, natura spirituală a omului este numită uneori

suflet, alte ori spirit sau duh, dar aceste numiri se referă la aceeaşi

parte spirituală din om, la suflet, fără ca de aici să se poată trage

concluzia că omul ar fi compus din trei elemente, cum au afirmat

ereticii din vechime. 59 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Starea primordială a omului în cele trei confesiuni, în ”Ortodoxia”, VIII (1956), nr. 3, p. 330. 60 Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, op. cit., p. 107.61 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit. p 171.62 Pr. Lect. Dr. Adrian Gh. Paul, op. cit, p. 91.63 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit, p. 181.64 Pr. Lect. Dr. Adrian Gh. Paul, op. cit, p. 104.65 Pr. Dr. Sterea Tache, Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. I, EIB M BOR, 2003, p. 223.

12

Mântuitorul Însuşi a folosit pentru partea spirituală cele două

numiri: „suflet” sau „duh”: „Sufletul Meu îl dau pentru oile Mele” (In

10, 15); „Părinte, în mâinile Tale Îmi dau duhul Meu” (Luca 23, 46).

Aceea concepţie care afirmă că omul e compus din trei părţi: trup,

suflet şi spirit se numeşte trihotomism. Învăţătura creştină este

dihotomică66, adică susţine alcătuirea omului din două părţi, trup şi

suflet. Dacă întreaga fiinţă este raţiune sau raţionalitate plasticizată,

trupul omului reprezintă cel mai complex sistem de raţionalitate

plasticizată, datorită faptului că are de la început în structura sa

sufletul. Prin suflet, omul nu este doar „ceva”, ci şi „cineva”, pentru că

aceasta presupune conştiinţă şi posibilitatea reacţiilor libere.

Trupul ca raţionalitate plasticizată67 încetează o dată cu moartea.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu sufletul, pentru că el este o raţionalitate

subiectivă şi conştientă, depăşind raţionalitatea şi sensibilitatea pasivă

a naturii. Nefiind din natura generală, sufletul nu poate dispărea în ea,

o dată cu dizolvarea trupului prin moarte în elementele componente.

Spiritul conştient suprem vorbeşte cu spiritul conştient creat ca şi cu

un fel de „alter ego”, dar creat. 68

Deși Sfânta Scriptură vorbeşte întâi de crearea trupului şi apoi de

insuflarea sufletului, aceste două momente trebuie înţelese ca

simultane, „timpul facerii este acelaşi, nici una privind facerea

înaintea celeilalte, sau după cealaltă, ca să nu se rupă specia formată

ca întreg din două.“69 Descrierea biblică a creării trupului şi sufletului

este ontologică şi nu cronologică.70

66 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit, p. 182.67 Ibidem, p. 187.68 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 375. 69 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua (Partea a doua), (traducere de Pr. Dumitru Stăniloae), EIBMBOR, Bucureşti, 1983, p. 276. 70 Ieromonah Serafim Rose, op. cit. p. 108.

13

După învăţătura creştină, sufletul este o substanţă reală, vie,

imaterială sau spirituală şi nemuritoare, „creaţie a Spiritului absolut,

conştient şi etern”71. De aceea, după moarte care presupune

descompunerea trupului, sufletul se întoarce la Dumnezeu, pentru a

primi dreapta judecată. Sufletul străbate trupul material şi este legat de

el, dar transcende şi depăşeşte materialitatea trupului.

Sufletul este superior trupului, fiind înzestrat cu raţiune,

sentiment şi voinţă liberă, dar trupul nu este un reflex sau o umbră a

sufletului şi nici o închisoarea lui, ci o componentă reală a persoanei

umane72 şi organul de manifestare a sufletului. Prin trup îşi exercită

omul libertatea spiritului asupra lumii, iar lumea poate fi umanizată şi

ridicată spre scopul superior al unirii cu Spiritul suprem. Trupul

omului este materia subiectivizată adică participantă la spirit, ca

subiect al ei. 73 El actualizează posibilităţile şi puterile sufletului şi „în

el este lucrată Taina lui Hristos.” 74

Trupul şi sufletul, „voite şi create de Dumnezeu concomitent,

formează o singură natură umană, fiind destinate să rămână

împreună pentru veşnicie.”75

Între sufletul şi trupul omului în unitatea persoanei este o deplină

unitate, datorită înserării intime a sufletului în trup. Dar

inserarea intimă a spiritului în trup şi calificarea lui începând din

primul moment al existenţei lui ca spirit întrupat sau ca suflet nu

înseamnă că sufletul nu poate exista după moartea şi înainte de

învierea trupului fiindcă nu mai există în trup.

71 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit, p. 187.72 Ibidem, 189.73 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, …p. 375. 74 Pr. John Behr, op. cit. p. 142.75 Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, op. cit. p. 107.

14

„Sufletul omului poartă cu el calificarea de suflet al trupului, cu

rădăcinile trupului adâncite în el în cursul vieţii. Iar aceasta arată că

sufletul este un element deosebit de trup, fără ca să fie un spirit pur,

necalificat prin trupul e a trăit într-un anumit loc şi timp.” 76

I. 1. 4. Menirea omului

Înălţat deasupra tuturor făpturilor pământeşti omul a primit o

menire sau o destinaţie potrivită cu locul ce-l ocupă. Menirea omului

poate fi determinată în raport cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu natura

externă. 77

În raport cu Dumnezeu, menirea omului intră în cadrul rostului

general al creaţie78şi anume preamărirea lui Dumnezeu şi fericirea

creaturilor. În special menirea omului este să-l cunoască, să-l

iubească79şi să-l preamărească pe Dumnezeu şi prin aceasta să ajungă

la adevărata fericire. Deci menirea omului constă în a tinde conştient

şi liber spre Dumnezeu, ca spre adevărul, binele şi fericirea absolută,

prin aceasta preamărind pe Dumnezeu şi totodată realizându-se la

maximum pe sine. 80 Toată destinaţia sa stă în legătură cu voia

dumnezeiască.81

În raport cu sine însuşi, menirea omului constă în a se dezvolta şi

perfecţiona neîncetat, năzuind prin practicarea virtuţii la asemănarea

cu Dumnezeu, după al cărui chip este creat.82

76 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit, p. 193.77 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 171. 78 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit, p. 201.79 Pr. Lector. George Remete, op. cit., p. 182.80 Pr. Prof. Isidor Todoran, Starea paradisiacă a omului şi cea de după cădere, în concepţia ortodoxă, romano-catolică şi protestantă, în „Ortodoxia”, VII (1955), nr. 1, p. 31. 81 Pr. Dr. Cristian Boloş, op. cit, p. 92.82 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit, p. 202.

15

În raport cu natura externă, menirea omului constă în a fi

reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ şi stăpânul naturii materiale.

În virtutea chipului lui Dumnezeu, pe care îl poartă în sine, omul este

aşezat peste natură, având totodată menirea de a fi mijlocitorul între

Creator şi făpturile neraţionale, „profet, preot şi jertfitor al lumii

materiale”83, pe care trebuie să o umanizeze. Omul trebuie să fie

preotul care aduce jertfa de laudă şi de mulţumire lui Dumnezeu, în

numele tuturor făpturilor necuvântătoare. Ca stăpân al pământului şi

concentrând în fiinţa sa ţinta tuturor existenţelor materiale, omul are

menirea de a vieţui aşa încât să păstreze armonia în care au fost

orânduite de înţelepciunea divină.

Lumea, creaţia întreagă, este cuprinsă în om, există pentru om, se

exprimă prin el. De aici misiunea specială a omului prin creaţie, de o

aduce spre desăvârşire şi îndumnezeire, şi nu spre cădere şi

nonexistenţă. Prin om întregul univers este chemat să intre în Biserică,

spre a deveni Biserica lui Hristos, ca să fie transformat, la sfârşitul

veacurilor în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Menirea omului faţă

de creaţia întreagă este mărturia şi „expresia concretă a misiunii

omului în raport cu Dumnezeu, Creatorul, Pronietorul şi Mântuitorul

său”84.

I. 1. 5. Omul ca protopărinte.

Pe temeiul Revelaţiei, Biserica învaţă că întregul neam omenesc

provine de la unica pereche a primilor oameni85, Adam şi Eva, (Facere

1, 28) singurii creaţi nemijlocit de Dumnezeu86. Întreaga omenire

83 Pr. Lector. George Remete, op. cit., p. 182.84 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit, p. 204.85 Pr. Lector. George Remete, op. cit., p. 183.86 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit. p. 169.

16

formează o unitate, (Fapte 17, 26) deoarece descinde din acelaşi

strămoş unic. Învăţătura creştină este astfel monogenistă. Adevărul

unităţii neamului omenesc constituie o premisă a mântuirii; pe el se

întemeiază universalitatea păcatului strămoşesc şi universalitatea

mântuirii în Hristos.87 Precum prin Adam cad toţi, aşa prin Hristos se

ridică toţi. 88(Cf. I Cor. 15, 22).

Unitatea neamului omenesc este şi temeiul egalităţii personale al

oamenilor şi al „egalei îndreptăţiri şi posibilităţi a lor de ajunge şi a

participa la viaţa în Hristos”89.

I. 2. Căderea în păcat şi consecinţa ei asupra trupului

Dumnezeu l-a zidit pe om după chipul Său şi l-a înzestrat cu

toate calităţile necesare pentru a transfigura creaţia şi a o transforma în

paradisul nemuririi. Omul dispunea de voinţă curată şi dreaptă, supusă

raţiunii şi voii lui Dumnezeu, puterea de cunoaştere a omului era

luminată şi clară, sănătoasă şi fără prejudecăţi, netulburată şi liberă de

rătăciri, „potenţialităţi necesasre îndumnezeirii”.90 Oamenii trăiau în

armonie cu natura. Munca era o exercitare plăcută, ce întărea puterile

lor fizice şi spirituale. Toate erau „bine foarte” (Facere 1, 31).

Având o structură psiho-somatică, alcătuit din trup şi din suflet,

el reuneşte în sine aceste două lumi şi participă în general la toate

sferele lumii create, căci: „omul după partea raţională e în legătură

cu puterea aceea negrăită şi dumnezeiască; iar după trup se înrudeşte

cu dobitoacele”91

87 Pr. Dr. Sterea Tache, op. cit, p. 229.88 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 150, 89 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit, p. 195.90 Pr. Lect. Dr. Florea Ștefan, Omul-subiect al îndumnezeirii,... p. 46.91 Sfântul Antonie cel Mare, Învăţătura despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete, (42), în „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii” vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 24.

17

El vine în creaţie ca un rege în cămara sa, fiind „împărat al

lucrurilor văzute care poartă in el trăsăturile celor două lumi, în

latura cea văzută şi cugetată”92.

Pentru aceasta omul este cea mai desăvârşită,93 dintre toate

făpturile, coroană a creaţiei, căci nu a fost introdus ultimul între

creaturi pentru că ar fi fost de dispreţuit, ci „ ca unul care încă din

clipa naşterii se cădea să fie împărat peste supuşii săi”94

Adam şi Eva erau muritori după fire, dar putea deveni nemuritori

prin har.95Căderea prin neascvultare şi călcarea poruncii divine, a dus

la înstrăinarea de Dumnezeu şi la întreruperea relaţiei de părtăşi cu El,

relaţi în cadrul căreia omul putea să-şi împlinească scopul pentru care

a fost creat: asemănarea cu Dumnezeu. De acum înainte omul caută să

găsească în sine scopul existenţei sale.

„În loc să caute stabilirea unei relaţii de adevărată părtăşie cu

Dumnezeu şi cu semenii săi, relaţie prin care poate reflecta chipul şi

slava lui Dumnezeu, el caută să găsească sensul existenţei sale mai

degrabă în relaţia pe care o are cu lumea creată. Rezultatul este că

viaţa lui a ajuns să fie caracterizată prin robie, slăbiciune şi

zădărnicie. Toate lucrurile după cădere s-au răsturnat.”96

I. 2. 1. Originea păcatului strămoşesc

92 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, (22), în Filocalia, vol. VI, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 56.93 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, „Iisus Hristos Pantocrator”, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 174.94 Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, în „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p.21.95 Pr. Prof. Dr. Stăniloae, Teologie Dogmatică, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 412.96 Pr. Dr. Cristian Boloş, op,. cit, p. 93.

18

Creat după chipul lui Dumnezeu şi fiind bun, omul era menit să

ajungă la asemănarea cu Dumnezeu97 prin stăruinţa conştientă şi

voluntară în bine, adică prin desăvârşire morală şi curăţire spirituală.

Protopărinţii noştri, n-au rămas în starea lor primordială de comuniune

cu Dumnezeu, ci călcând voia Lui, au căzut în păcat98.

Dumnezeu a dat poruncă lui Adam: „Din toţi pomii din rai poţi

să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci,

căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Fac. 2, 15 –

17). Cei doi pomi ai Raiului erau reali, deci obişnuiţi, dar însuşirile lor

spirituale nu decurgeau din natura lor ci din porunca şi voinţa legată

de Dumnezeu de ei. „Erau numai mijloace de atingerea binelui nu

binele însuşi.”99

Primul om cade în păcatul mândriei şi se întoarce împotriva

Creatorului. Diavolul trezeşte în Eva îndoiala şi neîncrederea în

Dumnezeu. Săvârşind păcatul se trezeşte conştiinţa vinovăţiei „şi au

cunoscut că erau goi”.(Facere 3, 7). Când Dumnezeu îi arată vina,

Adam o atribuie femeii şi, implicit lui Dumnezeu, iar aceasta şarpelui.

Prin interogatoriu, omul refuză să se întoarcă din calea păcatului.

Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi istoria omenirii, în general,

oferă dovada şi convingerea adâncă şi universală a omenirii că toţi

oamenii se nasc cu o stare de păcătoşenie reală. Păcatul strămoşesc nu

este numai o faptă izolată a lui Adam şi Eva ci o realitate, o stare

organică care se transmite şi urmaşilor.100 Au existat însă în decursul

timpului şi unele concepţii care tăgăduiau realitatea şi universalitatea

păcatului strămoşesc.

97 Pr. Lector. George Remete, op. cit., p 191.98 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit, p. 175.99 Pr. Lector. George Remete, op. cit., p 196.100 Pr. John Behr, op. cit. p. 94.

19

Sfânta Scriptură afirmă categoric şi indubitabil realitatea

păcatului strămoşesc. (Ps. 50; Iov. 14. 4; Romani 5. 12)

Singura excepţie de la păcatul strămoşesc a făcut-o omul Iisus

Hristos pentru că s-a născut minunat prin lucrarea divină şi nu prin

puterea umană, pentru că este şi Dumnezeu şi pentru că dimensiunea

lui de Mântuitor exclude orice umbră de păcat. Sfânta Fecioară s-a

născut cu păcatul strămoşesc, dar acesta a fost şters prin zămislirea

Mântuitorului în corpul ei.101

I. 2. 2. Urmările căderii în păcat

Călcarea poruncii de către Adam şi Eva, care au fost aşezaţi în

Rai şi apoi izgoniţi din el pentru păcatul neascultării, a adus păcatul şi

moarte în lume.102 Prin păcat dispare armonia omului, cu oamenii,

trupul nu se mai supune sufletului, omul ajunge în robia păcatului,

natura se întoarce împotriva omului şi invers, lumina minţii scade,

voinţa deşi liberă, cade în robia poftelor trupului, omul e atras când de

cele spirituale, când de cele materiale, moarte, nesupunere,

neascultare, neîncredere, întunecarea trupului lui Dumnezeu în om,

omul a pierdut veşmântul de lumină primit de la Dumnezeu, s-au

modificat condiţiile de viaţă externe ale omului.

„Omul a schimbat dragostea faţă de Dumnezeu, în dragostea

faţă de materie”103 .

După călcarea poruncii, în conştiinţa primilor oameni apare

sentimentul vinovăţiei: „Li s-au deschis ochii la amândoi şi au

101 Pr. Lector. George Remete, op. cit., p. 198.102 Pr. Dr. Cristian Boloş, op. cit, p. 103.103 Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. I. Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. I, Ed. Renaşterea, Cluj – Napoca, 2004, p. 542.

20

cunoscut că erau doi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut

acoperăminte”. (Facere 3, 7)

Datorită neascultării şi călcării poruncii lui Dumnezeu, li s-a luat

şi slava care-i înconjura, adică lumina raţiunii scade în aşa măsură,

încât omul ajunge să creadă că se poate ascunde de Dumnezeu104 sau

că prin acuzarea altuia îşi poate justifica propriul păcat, apar frica şi

ruşinea, voinţa decade, căutarea răului în locul binelui, moartea

sufletească și deci îndepărtarea omului de Dumnezeu.

Referitor la „hainele de piele”, considerate a fi moartea

biologică, Pr. Stăniloae vorbeşte nu numai despre moartea trupească,

ci şi moartea sufletească, omul fiind supus încă din prima clipă a vieţii

legii naturale a descompunerii.105

„În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei

întoarce în pământul din care ai fost luat, căci pământ eşti şi în

pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 19).

Neascultarea, mândria şi pofta egoistă au slăbit mult spiritul:

limitare a cunoaşterii creaţiei lui Dumnezeu. Omul pune accent pe

ceea ce poate domina şi îşi satisface nevoile şi plăcerile trupeşti,

devenite pasiuni.

Omul a pierdut veşmântul de lumină primit de la Dumnezeu la

crearea sa şi a fost silit să lucreze pământul şi să-şi câştige existenţa cu

sudoarea frunţii lui, fiindcă şi-a pierdut puterea spirituală, pe care, ca

să poată supravieţui, a înlocuit-o cu tehnica, ca „un mijloc de

supravieţuire pe pământ şi de gospodărire a lumii”106. Ea constituie şi

104 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, „op. cit, p. 178.105 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică”, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 487.106 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, „op. cit, p. 179.i

21

dovadă a faptului că păcatul n-a distrus chipul lui Dumnezeu din om,

de vreme ce omul a putut să inventeze tehnica.

Biserica Ortodoxă consideră că păcatul strămoşesc n-a desfiinţat

chipul lui Dumnezeu din om, dar nu l-a lăsat aşa cum era, ci doar l-a

alterat, fiindcă Adam mai poate vorbi cu Dumnezeu chiar şi după

cădere

Starea de slăbiciune ontologică de după păcat se transmite tuturor

urmaşilor naturali ai lui Adam107 până la sfârşitul veacurilor. Noi nu ne

însuşim păcatul lui Adam ca atare, fiindcă acesta rămâne actul lui

personal,108 ci numai urmările păcatului strămoşesc din fiinţa primilor

oameni, concretizate în dispoziţia păcătoasă din fiinţa noastră.

Păcatul lui Adam adus moartea şi pentru cei care nu păcătuiseră

personal iar moartea este consecinţa păcatului strămoşesc, şi nu o

pedeapsă din partea lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire şi

vrea să ne aducă la căinţă şi mântuire, şi nu să se răzbune pe om. Din

iubire, Dumnezeu a schimbat rostul morţii, prefăcând-o mijloc de

tămăduire.

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie învaţă despre universalitatea

păcatului strămoşesc. „Nimeni nu este lipsit de păcat” scrie autorul

cărţii Iov (14, 49). Aceasta se confirmă în scrierile Noului Testament,

unde Sfântul Apostol Pavel spunea romanilor că „printr-un om a

intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la

toţi oamenii, pentru că în acela toţi au păcătuit” (Rom 5, 22).

„Şi aşa, prin moarte este omorât nu omul, ci corupţia care-l

învăluie. Moartea naturală distruge închisoarea vieţii în stricăciune…

107 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare, ediţie colectivă, E IBM BOR , Bucureşti 1986, p.242.108 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, „op. cit, p. 181.

22

Iubitorul de oameni, Dumnezeu, îngăduind moartea, o întoarce

împotriva stricăciunii şi cauzei sale, păcatul”109.

Moartea este consecinţa păcatului, dar nu a păcatelor personale,

căci ea domneşte şi peste copii, ci a păcatului strămoşesc, transmis

tuturor urmaşilor naturali a lui Adam (Romani 5, 14 şi 17). Nu trebuie

să considerăm moartea ca o pedeapsă dată de Dumnezeu lui Adam,

fiindcă Dumnezeu lucrează din iubire, ca să ne aducă la căinţă şi

mântuire, iar nu ca să se răzbune împotriva omului. Din iubire

Dumnezeu a schimbat rostul morţii, prefăcând-o în mijloc de

tămăduire.

Dumnezeu păstrează în creaţie aspiraţia ei spre izbăvirea din

moarte şi stricăciune, fiindcă creaţia nu este autonomă, ci are

constituţie teonomă.

Moartea nu este veşnică110 iar omul este chemat spre nemurire.

Starea de păcătoşenie care se transmite descendenţilor, se

numeşte păcat original, strămoşesc, „o întoarcere a voinţei spre

creatură, cu nesocotirea Creatorului”111 . Transmiterea păcatului

strămoşesc urmaşilor este ilustrată prin raportarea la Adam şi la

Mântuitorul, singurul fără de păcat: „Precum prin greşeala unui a

venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin dreptatea Unuia a venit,

pentru toţi oamenii, îndreptarea care dă viaţă. Căci, precum prin

neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa, prin

ascultarea Unuia se vor face drepţi cei mulţi.” (Rom. 18, 19).

Părinţii răsăriteni a afirmat transmiterea păcătoşeniei lui Adam la

toţi descendenţii lui prin naştere însă cei apuseni, şi mai întâi Sfântul

Ambrozie si Fericitul Augustin au afirmat ca oamenii sunt vinovaţi

109 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit. p. 487.110 Pr. John Behr, op. cit, p. 101.111 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit. p. 254.

23

pentru păcatul lui Adam, datorita faptului ca în Adam eram noi toţi112.

Dar noi nu ne însuşim păcatul lui Adam ca atare, fiindcă acesta

rămâne actul lui personal, ci numai urmările păcatului strămoşesc din

fiinţa primilor oameni, concretizate în dispoziţia păcătoasă din fiinţa

noastră. Scriptura spune, pe de o parte, că „fiul nu va purta

nedreptatea tatălui" (Iezechiel 18, 20), iar pe de altă parte, că

„răsplata păcatelor părinţilor, în fii şi nepoţi" (Exod 18, 20).

Deci fiul nu poate fi considerat răspunzător pentru fapta

părinţilor, dar copii rămân răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru

dispoziţia păcătoasă moştenită de la înaintaşii lor. 

Dumnezeu nu ne impută vina directă pentru fapta personală a lui

Adam, dar ne impută vina indirectă, pentru dispoziţia păcătoasă pe

care am primit-o de la acesta. Urmaşii au păcatul strămoşesc prin

moştenire, fără să-1 fi săvârşit însă personal. Sunt unii care cred că e

de neînţeles cum Dumnezeu, Care este drept, consideră vinovaţi pe cei

care moştenesc relele rezultate de pe urma păcatului lui.

„Dumnezeu nu pedepseşte pe cineva fără ca acesta să fie

păcătos în realitate şi să fie vinovat”113.

O altă teoria consideră pe Adam ca om universal care cuprinde în

sine pe toţi oamenii, deci în decăderea păcatului său s-ar cuprinde

decăderea întregului neam omenesc. Adepţii teoriei susţin că în Adam

se găseau implicit urmaşii lui împreună cu el.114

Teoria nu poate fi acceptată pentru că din punct de vedere moral

urmaşii nu pot fi responsabili pentru faptele înaintaşilor, pentru că

112 Pr. Dr. George Remete Dogmatica ortodoxă, Editura Episcopiei ortodoxe Alba-Iulia, 1997, p. 198.113 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit. p. 254.114 Pr. Dr. George Remete op. cit., p. 198.

24

voinţa unei persoane nu poate exista înainte de existenţa reală,

obiectivă a persoanei respective.

Se consideră, că vina păcatului strămoşesc se moşteneşte, pentru

că este cuprinsă în natura umană şi comună tuturor oamenilor; pentru

că moştenesc aceeaşi fire umană, urmaşii ar moşteni şi

responsabilitatea vinei, dar teoria nu poate fi acceptată pentru că

descendenţa comună nu implică automat şi responsabilitatea morală

comună, căci ştim că responsabilitatea presupune în mod necesar

conştiinţa şi libertatea personală.

S-a mai susţinut că Dumnezeu ar fi stabilit o legătură obligatorie,

de la început, între voinţa lui Adam şi voinţa urmaşilor lui. Deci, prin

voinţa lui Adam a păcătuit şi voinţa urmaşilor lui. Susţinătorii vor să

se sprijine pe transmiterea universală a păcatului şi mântuirea

universală săvârşită de Mântuitorul Iisus Hristos. Această teorie

greşeşte pentru că mântuirea este universală numai virtual, obiectiv şi

nu subiectiv, şi nu se moşteneşte precum se moşteneşte păcatul

strămoşesc.

Fără a elucida această problemă trebuie să avem în vedere

unitatea de fiinţă a neamului omenesc care se trage din Adam. Această

unitate este clar demonstrată în cartea Facerii prin faptul că se arată că

Eva a fost creată din fiinţa lui Adam. Însă această unitate de natură a

neamului omenesc, în virtutea căreia suntem făcuţi responsabili

înaintea lui Dumnezeu pentru dispoziţia păcătoasă115 pe care am

moştenit-o de la strămoşul nostru Adam. Această unitate de natură a

neamului omenesc, în virtutea căreia suntem făcuţi responsabili

înaintea este atât de importantă pentru înţelegerea mântuirii realizate

în Hristos, încât Apostolul Pavel exprimă faptul că în Hristos „nu mai

115 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, „op. cit, p. 181.

25

este iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici liber, nu mai este parte

bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi sunteţi una în

Hristos Iisus" (Galateni 3, 28). Hristos restaurează în El unitatea de

fire a neamului omenesc potrivit unităţii mai presus de fire a Sfintei

Treimi. Unitatea naturii umane constituie atât baza transmiterii

păcatului strămoşesc, cât şi temelia mântuirii potenţiale a tuturor

oamenilor în lisus Hristos, Domnul nostru.116

Deşi realitatea păcatului strămoşesc evidentă, totuşi raţiunea

umană nu poate înţelege cum Dumnezeu fiind drept, atribuie

oamenilor păcatul lui Adam pe care urmaşii nu l-au săvârşit, de aceea

toţi trebuie să ne asumăm cel puţin vina propriilor noastre greşeli.

Dreptatea originară sau fericirea paradisiacă se întemeia pe faptul

că omul, fiind creat de Dumnezeu, nu putea să fie decât o natură bună,

îndreptată spre bine, adică spre comuniunea cu Dumnezeu, spre

dobândirea harului necreat. Alterarea naturii este urmarea imediată a

determinării libere a omului care s-a voit aşa şi care s-a situat în mod

deliberat în această stare. O stare contrară naturii trebuia să ducă la

dezagregarea fiinţei umane care se încheie cu moartea, deci separarea

de Dumnezeu a naturii alterate.

„Omul a închis în el facultatea de a fi în comuniune cu

Dumnezeu, a închis calea spre harul care trebuia să se reverse prin el

asupra întregii creaţii”117.

Căderea lui Adam a avut pentru întregul neam omenesc urmări

negative profunde. A apărut un nou mod de viaţă al omului, un mod

existenţial în care este amestecat şi răul. Păcatul a penetrat creaţia.

116 Ibidem, p. 182.117 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit. p. 281.

26

Prin voinţa omului răul devine o forţă care contaminează creaţia

pentru că pământul este blestemat din cauza omului, (Facere 3, 17-

19). Cosmosul, care reflectă întotdeauna măreţia lui Dumnezeu,

dobândeşte prin păcat trăsături sinistre şi totuşi lumea nu este pierdută.

Misterul fiinţei umane, al primului Adam este dezvăluit de Iisus

Hristos, Noul Adam118, pentru că omul trebuie să fie conştient de

dimensiunea sacră a fiinţei şi a existenţei sale şi de măreţia viziunii pe

care o poartă şi de aceea „orice discuţie despre cădere presupune

întâlnirea cu Hristos,”119

Din cauză că redă istoric chipul lui Dumnezeu şi că revelează

lumii planul pe care Dumnezeu îl are cu ea, omul trebuie să devină

responsabil de propria sa vocaţie. Cădere în păcat a determinat

schimbarea chipului, dar nu şi destămarea lui, de aceea prin Botez,

Duhul lui Dumnezeu restabileşte chipul, cooperarea omului fiind

necesară pentru „atingerea ulterioară a asemănării cu Dumnezeu”120.

Când, din cauza răului din lume, creaţia se întinează, omul,

adăugând puterii şi geniului său puterea şi înţelepciunea lui

Dumnezeu, se va strădui să o restaureze şi să se desăvârşească pe

sine.121

I. 3. Îndumnezeirea chipului

Dacă Fiul este „chipul Dumnezeului Celui nevăzut” (Col. I, 15),

nu ne putem imagina un raport exterior al Fiului faţă de Tatăl, 118 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie ortodoxă, Editura crerştină, Bucureşti, 1999. p. 338.105 Pr. John Behr, op. cit, p. 109.119106 Pr. Magist. Ioan Turcu, Conceptul de „chip”şi implicaţiile lui soteriologice, în „Ortodoxia”, XI (1959), nr. 3,120 Pr. Lect. Dr. Adrian Gh. Paul, op. cit, p. 110.121 Pr. Conf. Dr. Ştefan Buchiu, Creaţie şi restaurare în Dogmatica ortodoxă, în „Ortodoxia”1-2, anul LVIII, ianuarie-iunie, 2007, p. 59.

27

deoarece „Eu sânt în Tatăl şi Tatăl în Mine este” (Ioan 10, 38) afirma

Mântuitorul. Prin definiţia dogmatică de la Sinodul doi ecumenic

„Fiul a fost aşezat pe tronul Dumnezeirii Sale, alături de Tatăl cel

veşnic şi necreat.”122

Fiul este Dumnezeu din veşnicie, adică „Lumină din Lumină” şi

„Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, 123aşa cum descoperim

în prologul Evangheliei după Ioan: „La început era Cuvântul şi

Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” ne

încredinţează Evanghelistul (Ioan 1, 1). Arianismul, care vedea în Fiul

o creatura, cea dintâi dintre toate creaturile şi cea căreia Dumnezeu i-a

transmis, în cel mai înalt grad, înţelepciunea, puterea şi strălucirea

fiinţei Sale, introducea timpul în Sfânta Treime. Or, timpul e, în acest

sens, incompatibil cu Dumnezeirea, întrucât “ceea ce nu există de-a

pururea este în afara ideii de Dumnezeu”. 124 Toate adevărurile

creştine luau prin arianism altă lumină, decât cea proprie lor, pe care

Biserica le-o cunoştea dintru început. 125

Dacă Fiul e chip al Dumnezeului Celui nevăzut caracterele

dumnezeirii sunt neschimbate, pentru că în Sfânta Treime, fiinţa

divina e una şi aceeaşi, neconfundând însă, în ea, persoanele divine.

Hristosul arienilor devenea o fiinţă complet diferită de Omul-

Dumnezeu, adică de Hristosul Bisericii. Nemaiavând chip de

Dumnezeu-Om, ci chip de creatură126, mântuirea acestui Hristos n-are

nici o realitate iar credincioşii sunt sortiţi unei totale şi irevocabile

închideri în afara lui Dumnezeu. 122107 Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, EIBMBOR, Bucureşti 1992, p. 171.123

124 Sfântul Grigorie de Nyssa, Marea cuvântare catehetică, (traducere din limba greacă de Pr. D. Cristescu), col. PSB 81, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 24. 125 Pr. Magist. Ioan Turcu, op. cit., p. 422. 126 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit., p. 218.

28

Aşadar dacă Hristos n-ar fi fost prin El însuşi chipul substanţial

al Tatălui, dacă n-ar fi fost Dumnezeu decât prin împrumut şi prin

împărtăşire, niciodată n-ar fi putut îndumnezei pe nimeni, nefiind El

însuşi decât un îndumnezeit. Fiul are în chipul Său, după întrupare,

deplinătatea Dumnezeirii, trupeşte, noi, cei din Adam purtăm în „după

chip” doar participarea la Dumnezeu.(2 Petru 1, 4). Dacă am vrea să

căutăm în scrierile Sfinţilor Părinţi o definiţie clară a ceea ce

corespunde în noi chipului dumnezeiesc, am risca să ne pierdem în

mijlocul diferitelor afirmaţii, care, nu pot fi concentrate asupra unei

părţi oarecare a fiinţei umane.127 În scrierile Sfinţilor Părinţi „chipul

lui Dumnezeu în om” se atribuie când demnităţii împărăteşti a omului,

superiorităţii sale în cosmosul sensibil128, când e văzut în natura lui

spirituală, în suflet, sau în partea principală a fiinţei sale, în spirit, în

facultăţile superioare ca inteligenţa, raţiune, libertatea proprie omului,

facultate de a se determina dinăuntru, în virtutea căreia omul e

principiul propriu al acţiunilor sale.

Uneori chipul lui Dumnezeu e asimilat unei calităţi a sufletului

lui, simplicităţii, nemuririi sau se identifică cu facultatea de al

cunoaşte pe Dumnezeu, de a vieţui în comuniune cu El, cu

posibilitatea de a participa la Dumnezeu, cu prezenţa Duhului Sfânt în

suflet. Sfântul Irineu şi Sfântul Grigorie de Nyssa spun că nu numai

sufletul ci şi trupul ar participă la caracterul de chip. 129

„După chipul” îl distinge suveran pe Adam de cosmos, căci în

cosmos Dumnezeu se răsfrânge ca o prezenţă de care cosmosul nu

ştie, dar în Adam, prin “după chipul”, prezenţa divină e cunoscută şi

127 Pr. Magist. Ioan Turcu, op. cit., p. 423. 128 Pr. Dr. Marin Ciulei, p. 228.129 Pr. Magist. Ioan Turcu, op. cit., p. 424.

29

dorită.130 „După chipul” este înrudire şi relaţie specială cu

Dumnezeu.131

Tendinţa „după chipu” este aceea de a se actualiza în asemănarea

cu Dumnezeu ca virtute132. Fiul lui Dumnezeu se face Hristos tocmai

spre refacerea „după chipului”, spre a fi ca Dumnezeu - Om, început

tuturor.

La plinirea vremii (Galateni 4,4) Cel ce este chipul substanţial al

Tatălui, primeşte înfăţişarea „chipului de rob” (Filipeni 2, 7) spre a-i

întoarce acestuia frumuseţea şi lumina dintâi. Prin Întrupare Chipul cel

neschimbat al Tatălui, „chipul robului primeşte schimbare, pentru că

ceea ce a fost a rămas, Dumnezeu fiind adevărat; şi ceea ce n-a fost a

luat, om făcându-se pentru iubirea de oameni.” 133 Fiul lui Dumnezeu

S-a făcut Fiul omului, pentru ca fiii omului să devină fiii lui

Dumnezeu. Datorită faptului că „Fiul lui Dumnezeu cel bogat S-a

făcut sărac pentru noi, ne-a putut împărtăşi noi de bogăţia Lui.”134 Cel

ce este „Chipul Tatălui” comunică „chipului lui Adam”, putere de

viaţă divină.135

Dumnezeu a realizat mântuirea prin întrupare pentru că aceasta

este posibilitatea ce nu lasă nici o depărtare între El şi făptura136 pe

care a împodobit-o fiinţial cu chipul Său. „Chipul slavei Tatălui “era

pentru Fiul integritate divină, iar „chip de rob luând” era, pentru El,

integritate omenească. Dacă nu ar fi luat real şi integral chipul nostru,

refacerea chipului n-ar fi fost reală şi integrală. Dacă păcatul a distrus

caracteristicele chipului dumnezeiesc şi ne-a lipsit de comuniunea

130 Pr. Prof. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., op. cit., p. 29. 131 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit., p. 207.132 Ibidem, p. 210.133 Pr. Magist. Ioan Turcu, op cit., p. 425. 134 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit., p. 323.135 Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 192. 136 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit., p. 291.

30

dumnezeiască, Hristos oficiază în acest sens o lucrare de restituire. Ca

atare, suntem în plin schimb de frumuseţi între “chipul slavei Tatălui”

şi “după chipul” lui Adam împropriat de Fiul, în Hristos. „Hristos e

Dumnezeu purtător de trup, iar noi oamenii (prin El), purtători ai

Duhului.” 137

Chipul dumnezeiesc din om este pecetea divină ce marchează

natura umană punând pe om într-un raport personal cu Dumnezeu.

Actualizarea chipului lui Dumnezeu în noi constă în realizarea

comuniunii depline cu Dumnezeu şi între ei a tuturor celor ce cred în

Hristos şi o „încadrare a întregii naturi în comuniunea omenirii

transfigurate de lucrarea Sfântului Duh prin Biserică”.138

II. DREPTUL LA VIAȚĂ ȘI PĂCATELE ÎMPOTRIVA

ACESTUIA

II. 1. Viaţa omului, darul lui Dumnezeu ca anticiparea a vieţii

veşnice

În strânsă legătură cu concepţia despre trup stă şi aceea despre

valoarea morală a vieţii pământeşti. Cercetătorii în biologie se rezumă

la a prezenta diversele caracteristici ale fiinţelor vii, la faptul că

acestea există, se reproduc şi mor, dar nu pot răspunde la întrebările

ridicate de semnificaţiile şi resursele ultime ale vieţii.

137 Pr. Magist. Ioan Turcu, op cit., p. 426. 138 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit., p. 218.

31

La fel şi filosofia încearcă să aducă în discuţie principii generale

privitoare la viaţă, dar nu poate surprinde aceasta realitate în

profunzimea ei.139 Fie se acordă o supremă şi unică valoare vieții și

este cazul sistemelor naturaliste, culminând cu sistemul Iui Fr.

Nietzsche, fie se consideră viaţa ca pe un rău radical şi iremediabil și

este cazul sistemelor religioase şi filozofice pesimiste: gnosticismul,

budismul, sistemul lui A. Schopenhauer etc.

Problema omului şi vieţii umane ocupă, deci, un loc central în

filosofia tuturor timpurilor140. Dar de-a lungul vremii viaţa umană în

complexitatea ei a fost înţeleasă tot atât de diferit pe cât de diferite au

fost ideologiile şi credinţele religioase. Nici una din religiile lumii nu

s-a putut ridica însă la înălţimea concepţiei despre om pe care o

dezvoltă creştinismul. Viaţa este atât de complexă încât ea rămâne un

mister nu doar de explorat, ci mai ales de contemplat. Valoarea vieţi,

depăşeşte capacităţile expresive ale omului. Nu se poate înţelege viaţa

decât trăind-o.

Pentru creştin, viaţa pământească este un mare dar de la

Dumnezeu141, fiind echivalentă cu însăşi existenţa lui ca om. Valoarea

vieţii pământeşti vine din faptul că ea este condiţia generală și

esenţială a oricărui progres moral. Valoarea ei rezultă şi din raportul în

care se află cu viaţa veșnică.

Subliniind valoarea infinită a sufletului uman (Matei 16, 26)

creştinismul a afirmat şi valoarea vieţii umane. Dacă purtătorul vieţii

umane este o persoană cu o valoare intrinsecă, o fiinţă deschisă

comuniunii şi având o identitate şi conştiinţă proprie, precum şi 139 Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschu, Prof. Dr. Constantin Pavel, Prof. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, vol. 2, Editura Reîntregirea Alba Iulia, 2003, p. 114.140 http://www.crestinortodox.ro/perioada-etica-religioasa/71757-filosofie-si-religie141 Pr. Prof. Dr. John Breck, Darul sacru al vieţii, traducere de Prea Sfinţitul Dr. Irineu Pop Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2001, p. 114.

32

nenumărate alte valori, viaţa, ca mod de existenţă al persoanei142, este

deci o valoare, un bun, are un sens al ei. În contextul revoluţiei tehnice

şi ştiinţifice actuale care atrage după sine o noua înţelegere a omului

există pericolul de a se subestima viaţa umană.

Nu putem avea o idee justă şi completă asupra valorii vieţii

umane decât preţuind temeiurile care fundamentează această valoare.

Învăţătura creştină cuprinde suficiente temeiuri în acest sens, arătând

că viaţa umană este de un preţ inestimabil şi trebuie ocrotită şi păstrată

cu toate mijloacele şi cu eforturi posibile.

Viaţa de pe pământ este pentru creştin timpul de pregătire pentru

viaţa viitoare şi este obligatorie pentru toţi. Viaţa pământească este

vremea semănatului 143 (Mat. XIII, 24), timpul de trecere (1 Cor. IX,

24), vremea lucrătorilor merituoşi în via Domnului (Mat. XX, 1),

timpul sporirii talanţilor (Mat. XXV, 14), al călătoriilor spre patria

veşnică (1 Petru II, 11), al jertfei neîncetate de laudă şi de mulţumire

pentru Dumnezeu (Evr. XIII, 15).

Viața noastră este „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni

3, 3) şi de aceea noi suntem în această viaţă144 „bună mireasmă a lui

Hristos întru cei ce se mântuiesc…mireasmă a vieţii spre viaţa

veşnică”.(II Corinteni 2, 15-16)

Creşterea până la statura morală a lui Hristos prevăzută de planul

divin şi conform cu aptitudinile primite, la stadiul de bărbat desăvârşit

măsura vârstei deplinătății lui Hristos”(Efeseni 4, 13) este posibilă

numai în viaţa prezentă, unde totul este orânduit astfel încât în toate

142 Dominique Beaufils, Pr. Boris Bobrinskoi, Olivier Clement, Claude Hiffer, Pr. Ioanis, Chrzssavgis, Mitropolitul Meletios, Pr. Ignace Peckstadt, Pr. Jean Robrti, Bernard Vergely, Bioetica şi Taina persoanei, Perspective ortodoxe, Traducere de Nicoleta Petuhov, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 74.143 Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschu, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit.., p. 115.144 Pr. Dr. Ioan Mircea , Dicţionar al Noului Testament, EIBMBOR, Bucureşti, 1984, p. 512.

33

apare transparent caracterul ei pregătitor.145 Viaţa pământească este un

bun dăruit de Dumnezeu, este sacră prin origine146 şi trebuie

respectată şi folosită ca timpul necesar de pregătire pentru viaţa

veşnică. De aceea, creştinul are datoria să respecte viaţa, s-o

conserve147, s-o îngrijească şi s-o folosească pentru realizarea menirii

sale. s-o îngrijească şi s-o folosească pentru realizarea menirii sale148.

Ea trebuie preţuită, ca expresia cea mai sublimă a activităţii creatoare

a lui Dumnezeu, care ne-a creat nu doar pentru o existenţă biologică,

ci „ne-a ales pentru Viaţă,a cărei finalitate este participarea la slava

veşnică a lui Hristos Cel înviat”.149 Viața „devine pentru noi temelia

vieţii viitoare.”150

Viaţa este deci darul lui Dumnezeu făcut omului încă de la

creaţie, Dumnezeu fiind „Izvorul vieţii” (Ps. XXXV, 9) omului şi al

vieţii întregului univers, dar nu numai Creatorul vieţii, ci viaţa însăşi,

„Cel ce este” (Iesire 3, 14), opusul neantului, al nonexistenţei şi al

vidului. Viaţa omului ţine de Dumnezeu și nu se poate explica, după

învăţătura ortodoxa, decât în comuniunea omului cu Dumnezeu, Care

are puterea să o dea, dar şi să o ia. Pentru noi creştinii Dumnezeu nu

este numai cel ce a dat viaţă,. Dacă Dumnezeu este creatorul vieţii, El

este în acelaşi timp Domn asupra morţii.151

Recunoscând supremaţia vieţii între celelalte valori, teologia

ortodoxă a afirmat importanţa deosebită a vieţii nu numai în

perspectivă eshatologică, ci şi în aceea a ajutorului pe care poate şi 145 Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschu, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit.., p. 115.146 Pr. Conf. Univ. Dr. Florea Ștefan, Fundamentele Bioeticii creștine, în „Almanah Bisericesc”al Arhiepuiscopiei Târgovişte, Co-editor ASA Media Grafic, Bucureşti, 2010, p. 41.147 Pr. Prof. Dr. John Breck, op. cit., , p. 15. 148 Dr. Gheorghe Stan, op. cit.., p. 119.149 Pr. Prof. Dr. John Breck, op. cit., , p. 16. 150 Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschu, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. p. 116.151 Pr. Prof. Dr. John Breck, op. cit.., p. 256.

34

trebuie să-l dea comunităţii şi umanităţii, punându-se în slujba marilor

idealuri umane. Învăţătura ortodoxă a dat un sens şi o valoare nouă

vieţii umane, nu numai în perspectiva veşniciei, ci şi în aceea a duratei

sale limitate pentru că ea a permis creştinului să realizeze plenitudinea

demnităţii sale de fiu al lui Dumnezeu, răscumpărat din robia

păcatului şi a morţii, prin jertfa Mântuitorului Iisus Hristos.

Valoarea deosebită a vieţii umane a fost afirmată mai întâi de

Dumnezeu în actul creaţiei, căci toate celelalte făpturi au fost create

prin Cuvântul lui Dumnezeu, dar trupul omului a fost creat prin

lucrarea mâinilor Sale, iar sufletul, adica viaţa din el provine din

„suflarea de viaţă” (Fac. 2, 7) a lui Dumnezeu. Celui pe care l-a creat

după chipul Său, adică persoana, fiinţa capabilă de dialog liber şi

conştient cu alte persoane, i-a pus la dispoziţie un mediu de existenţă

cu condiţii care asigurau omului o calitate a vieţii superioară demna de

valoarea pe care o avea şi a trăi în eternă comuniune de iubire cu El,152

dar din cauza păcatului strămoşesc viaţa umană îşi pierde frumuseţea

şi vocaţia sa iniţială153.

Prin întruparea, Jertfa şi Învierea Mântuitorului, viaţa umană este

restaurată obiectiv la valoarea ei iniţială. Iisus Hristos a deschis un

nou început vieţii prin nădejdea învierii. Trăind în permanenţă şi în tot

mai deplină unire cu credinciosul îşi dobândeşte vieţii sale prin har,

credinţă şi fapte bune, o valoare proprie şi de necontestat. Aceasta

constituie vocaţia esenţială a omului, cea mai înaltă datorie, care se

împlineşte numai în stadiul vieţii prezente.

152 Pr. Conf. Univ. Dr. Florea Ștefan, op. cit, p. 41.153 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 175.

35

Adevărata viaţă este cea trăită în unire cu Dumnezeu, deci cu

Binele suprem,fără de caree viaţa devine moarte154 căci aceasta trăire

redă vieţii calitatea firească, făcând ca viaţa personală să fie trăită

dincolo de natural, dincolo de ameninţarea cu moartea şi de moarte, în

viaţa veşnică.155

II. 2. Fertilizarea in vitro

Familia, cea mai veche instituţie socială, este întemeiată de

Dumnezeu prin crearea protopărinţilor noştri. (Facere 2,18)

Dumnezeu a făcut pe Eva nu doar pentru a-i oferi un ajutor lui

Adam, ci şi pentru a-l feri de singurătate, de suferinţa de a trăi în

singurătate. Pentru că se completează reciproc, bărbatul şi femeia

formează împreună omul complet. Cele două aspecte ale omului,

masculin şi feminin, „misterul singularului şi al pluralului în om”156,

reflectând misterul divin, sunt atât de inseparabile încât o fiinţă umană

separată nu este om deplin, ci o existenţă izolată de complementarul

său, „o jumătate neuniformă cu cealaltă jumătate.” 157

Prin căsătorie cei doi devin împreună o unitate eclesială dar şi

socială, formând o familie, scopul acesteia constând în desăvârşirea

membrilor ei. „O familie sănătoasă este o celulă sănătoasă a

edificiului Bisericii şi a societăţii”.158

În cadrul familiei, viaţa conjugală se întrepătrunde cu înfrânarea.

(I Cor. 7, 5). Dumnezeu a oferit omului darul de a procrea, de a-şi lăsa

154 Ieromonah Juvenalie Ionaşcu, Bioetica în lumina Teologiei ortodoxe, în „Păstorul Ortodox”, al Episcopiei Argeşului, Muscelului şi Teleormanului, seria nouă, I, nr. 2, oct-dec, 1995, p. 19.155 Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschu, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. p. 116.156 Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare, ediţie colectivă, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 214.157 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit.., vol. 3, p. 120.158 Idem, p. 125.

36

urmaşi, dar numai în cadrul familiei. Naşterea de prunci este, deci,

consecinţa legăturii familiale, a dragostei reciproce. „Copilul ivit din

comuniunea conjugală prelungeşte şi reafirmă unitatea perfectă deja

formată.”159

III. 2. 1 Fertilizarea in vitro şi implicaţiile ei morale

Naşterea şi creşterea de prunci este un important mijloc de

înaintare spre unirea sufletească a soţilor. Responsabilitatea asumată

pentru naşterea şi creşterea copiilor face ca actele de unire dintre cei

doi să se „îmbibe de un element spiritual şi mai accentuat,”160 pentru

că copiii sporesc în mod existenţial comuniunea dintre soţi.161 Atunci

când naşterea de prunci este evitată în mod voit de către cei doi soţi,

legătura lor cade într-un simplu prilej de satisfacere a poftelor

trupeşti.162

Familiile tinere au şansa de a înfia un copil dacă se dovedeşte o

infertilitate a unuia dintre soţi. Statisticile dovedesc că astăzi în lume

puţine familii îşi doresc un copil ca alternativă la adopţie.163Progresul

ştiinţific din ultimele decenii a făcut posibilă însă şi dezvoltarea

tehnologiei reproducerii artificiale164.

Tehnicile reproductive artificiale actuale sunt desfăşurate pe două

planuri:

- însămânţare artificială

- fecundare în vitro, (din latină, în eprubeta)

159 Paul Evdokimov, Taina iubirii, Bucureşti, 1994, p. 158.160 Dr. George Stan, op. cit.., p. 27.161 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit.., vol. 3, p. 129.162 Dr. George Stan, op. cit.., p. 27.163 Gheorghe Scripcaru, Medicina legală, Bucureşti, 1993, p. 350.164 Pr. Prof. Dr. John Breck, op cit., p. 222.

37

Reproducerea medical asistată165, pe care Biserica o contestă

atâta timp cât viaţa, creată de Dumnezeu, nu poate fi creată şi în vitro 166, este considerată un progres firesc chiar dacă bulversează

concepţiile clasice privind filiaţia naturală dintre părinţi şi copii.167

Multe din realizări sunt puse în slujba binelui, de la tehnicile

reproductive pentru combaterea infertilităţii, la terapia genetică pentru

combaterea bolilor. Cum priveşte Ortodoxia aceste „realizări”? Care

sunt criteriile după care s-ar putea rezolva problemele morale cu care

se confruntă preoţii, medicii şi laicii atunci când caută să înţeleagă

voia lui Dumnezeu şi să apere valorile umane fundamentale în faţa

presiunilor crescânde ale imperativului „fă-o că poate fi făcută”.168

Iată întrebări la care trebuie să găsim răspunsurile, la care

Biserica este chemată să reflecteze.

Conform învăţăturii de credinţă viaţa este un dar de la

Dumnezeu, iar omul nu a fost creat să fie doar o existenţă biologică, ci

pentru a lua parte la „moştenirea sfinţilor, întru lumină”, (Coloseni 1,

12), la comuniune veşnică, la asemănare infinită cu El. Această

participare dă sens existenţei umane, creează persoana, singura care

poate reflecta în sine comuniunea Sfintei Treimi. 169

Dar demersul etic modern se structurează pe două teme, 170cea a

„sfinţeniei vieţii” şi cea a „calităţii vieţii”. De regulă aceste teme sunt

puse în contradicţie, susţinându-se fie conservarea existenţei

biologice, fără a ţine cont de suferinţa persoanei umane, fie evitarea

165 Pr. Vasile Răducă, Procrearea umană medical asistată, în „Ortodoxia”, seria a II-a, anul I, nr. 1, ianuarie-februarie, 2009, p. 119.166 Gheorghe Scripcaru, Aurora Ciucă, Vasile Astărăstoae, Călin Scripcaru, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului. Editura Polirom, 1998, p. 61.167 Dr. Stan George, op. cit.., p. 7.168 Pr. Prof. Dr. John Breck, op cit., p. p. 11.169Ibidem., p. 19.170 Mircea Gelu Buta, Iulia Alexandra Buta, Bioetica între mărturisire și seculariyare, Editura Renașterea, Cluj-Napoca 2008, p. 118.

38

suferinţei persoanei în cauză, ca singurul şi cel mai demn ideal uman.

Sunt încurajate şi susţinute practici precum avortul la cerere,

sinuciderea asistată etc.

Ambele feluri de abordare a problemei sunt radicale şi deci

depărtate de adevăratul sens antropologic creştin. Este desconsiderată,

pe de o parte, însăşi ideea de sfinţenie a vieţii, iar pe de cealaltă parte

viaţa umană este deposedată de valoarea, scopul şi vocaţia ei sădite de

Dumnezeu în esenţa ei.

De aici rezultă că sfinţenia şi calitatea vieţii trebuie văzute ca

fiind complementare. Dacă ar fi reconsiderate ca fiind derivate din

harul lui Dumnezeu, atunci distincţia forţată dintre ele ar putea fi

evitată.

Calitatea vieţii este generată de sfinţenie, iar adevărata sfinţenie

derivă din calitatea deosebită a vieţii, conferită de iubirea veşnică a lui

Dumnezeu.171 Privită din acest punct de vedere, societatea actuală pare

destul de depărtată de adevăratele valori morale, precum şi de

adevărata înţelegere a vieţii umane, a sacralităţii şi sfinţeniei ei.

Tehnica de fertilizare in vitro a fost concepută inițial pentru a

facilita zămislirea în cazul femeilor cu disfuncții ale trompei uterine,

dar s-a dovedit eficace ulterior și în cazul de infertilitate.172 Este vorba

de fertilizarea de către spermatozoizii partenerului a ovulelor recoltate

laparoscopic, iar embrionul rezultat în eprubetă este reimplantat în

uter „scurcircuitând astfel traiectul tubar al ovului şi al

embrionului173.”

171 Pr. Prof. Dr. John Breck, op cit., p. p. 21.172 Ibidem, p. 227.173 Dr. Stan George, op. cit.., p. 30.

39

În cazul în care nu există o altă soluţie, se apelează la un

donator174 pentru a se folosi gameţi sau embrioni criogenaţi, 175 iar

paternitatea se face prin recunoaştere juridică,176 ceea ce poate duce la

un conflict între dreptul de anonimat al donatorului şi cel de identitate

al copilului. Se obişnuieşte, în diverse cazuri şi donarea de embrioni,

unui cuplu steril, care va da naştere unui copil cu părinţi legali, alţii

decât cei biologici.177

În aceste uluitoare realizări ale tehnicii în domeniul inseminării şi

fecundării artificiale, apar clar două aspecte absurde ale culturii

contemporane secularizate: de a aduce copii pe lume, prin toate

mijloacele, acolo unde natura pune obstacole, susţinându-se doar

interesele adultului178şi eliminarea oricărei morale din acest domeniu,

considerându-se că zămislirea nu ar corespunde cu începutul vieţii.179

Omul hotărăşte cine e persoană şi cine nu este persoană, cine trebuie

să trăiască şi cine trebuie să moară, tratând embrionul, fătul, copilul ca

pe o grămadă de celule, parte a corpului mamei sau a corpului social,

proprietate exclusivă a mamei sau a societăţii care poate dispune de ea

după bunul plac. Există un singur criteriu moral: tot ce poate realiza

tehnica este permis să realizeze.

Din aceste considerente în multe ţări fertilizarea in vitro este

socotită, de forurile etice, ca o violare a legilor naturale şi se solicită

respectarea dreptului la viaţă a viitorului copil, interzicerea efectuării

174 Pr. Vasile Răducă, op. cit, p. 128.175 Gheorghe Scripcaru, Aurora Ciucă, Vasile Astărăstoae, Călin Scripcaru, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului. Editura Polirom, 1998, p. 121.32 Dr. Stan George, op. cit.., p. 31. 33 Gheorghe Scripcaru, Aurora Ciucă, Vasile Astărăstoae, Călin Scripcaru, Pr. Vasile Răducă,. p. 121.17634Dr. George Stan, op. cit., p 36.177 Ibidem, p. 33.178

179

40

de cercetări pe embrioni în acea zisă „fereastră”180 de 14 zile, şi a

implantării lor în uterul altor specii etc. 181

Primul copil conceput in eprubeta s-a născut la 25 iulie 1978, la

Old Ham General Hospital din Manchester, iar în România, primul

centru de fertilizare în vitro a început să funcţioneze la Timişoara, în

1995182.

Astfel, Asociaţia Endocrinologilor din România a analizat

statusul de rambursare în Europa și a stabilit criteriile de eligibilitate183

pentru cuplurile care vor primi sponsorizări de la bugetul de stat la

noi.

II. 2. 2 Mama surogat

Există, din nefericire destule cupluri aflate în imposibilitatea de a

avea un copil. Pentru remedierea acestei situaţii, înainte de a se realiza

tehnica fecundării în vitro, s-a recurs la metoda inseminării artificiale.

Încercări în acest sens s-au făcut încă din Evul Mediu. Dar

această practică s-a dezvoltat abia în secolul al XIX-lea, în special în

Franţa. Deşi condamnată de Biserică, s-a practicat inseminarea cu

material seminal de la partenerul în cadrul cuplului, numită

inseminare artificială omologă, dar au existat cazuri şi de inseminarea

de la donatori din afara cuplului, numită inseminare artificială

eterologă.

180 Pr. Prof. Dr. John Breck, op cit., p. 182.181 Gheorghe Scripcaru, op. cit.., p 352.182 http://www.crestinortodox.ro/sanatate-stiinta/fertilizarea-artificiala-72673.html183http://www.mediafax.ro/social/vezi-aici-criteriile-de-includere-in-programul-de-fertilizare-in-vitro-video-5017273/Stiri online - stiri de ultima ora si stirile zilei - Actualizat: 10:56, 12 mai 2010

41

Datorită acestor noi tehnici noţiunea de mamă s-a extins. Au

apărut aşa-zisele mame substitutive sau mame prin procură sau utere

închiriate184, sau mame de împrumut185 care, gratis sau pentru bani186,

prin intermediul unor agenţii specializate în acest domeniu, îşi oferă

uterul spre a primi embrioni străini fecundaţi artificial şi a purta

sarcina până la capăt.

Iată câteva implicaţii morale şi juridice ce se pot naşte dintr-o

inseminare artificială.

Congelaţi în azot la temperatura de -18oC embrionii pot fi

implantaţi în uterul mamei omolog, în cadrul cuplului, sau eterolog, în

afara cuplului, în uterul altei femei, după mulţi ani de la moartea unuia

sau a ambilor părinţi. Se poate întâmpla ca un copil să aibă trei mame,

doi taţi, 10 bunici şi bunice şi să aibă ca fraţi şi surori proprii lor

părinţi şi bunici sau să fie părinţi ai propriilor lor fraţi şi surori. 187

S-a creat posibilitatea şi pentru cuplurile de femei lesbiene să

aibă copii. Ba chiar şi pentru grupurile de homosexuali, şi nu numai

prin inseminarea de embrioni fecundaţi cu proprii gameţi în uterul

unei mame închiriate ci, chiar prin propria inseminare purtând ei înşişi

sarcina. O problemă foarte gravă este exterminarea folosirea în

experimente medicale sau comercializarea embrionilor zişi orfani,

„preembrionii”.188

„Având în vedere şi faptul că multe cupluri nu-şi mai reclamă

embrionii, există un număr imens de aşa-zişi embrioni orfani.

În aceste uluitoare realizări ale tehnicii în domeniul inseminării şi

fecundării artificiale, apar clar două aspecte absurde ale culturii

184 Pr. Prof. Dr. John Breck, op cit., p. 24.185 Gheorghe Scripcaru, op. cit.., p 122.186 Dr. George Stan, op. cit.., p 31.187 Gheorghe Scripcaru, op. cit.., p 352.188 Pr. Prof. Dr. John Breck, op cit., p. 224.

42

contemporane secularizate: de a aduce copii pe lume, prin toate

mijloacele, acolo unde natura pune obstacole, susţinându-se doar

interesele adultului189şi eliminarea oricărei morale din acest domeniu,

considerându-se că zămislirea nu ar corespunde cu începutul vieţii.190

Omul hotărăşte cine e persoană şi cine nu este persoană, cine trebuie

să trăiască şi cine trebuie să moară, tratând embrionul, fătul, copilul ca

pe o grămadă de celule, parte a corpului mamei sau a corpului social,

proprietate exclusivă a mamei sau a societăţii care poate dispune de ea

după bunul plac. Există un singur criteriu moral: tot ce poate realiza

tehnica este permis să realizeze.

Din aceste considerente în multe ţări fertilizarea in vitro este

socotită, de forurile etice, ca o violare a legilor naturale şi se solicită

respectarea dreptului la viaţă a viitorului copil, interzicerea efectuării

de cercetări pe embrioni în acea zisă „fereastră”191 de 14 zile, şi a

implantării lor în uterul altor specii etc. 192

II. 2. 3 Adopţia de copii – alternativă etică la procreaţia

artificială

O alternativă la avort este adoptarea copilului. Dacă sunt mame

care nu au forţa de a aduce pe lume copilul pe care l-au conceput, sunt

de asemeni multe familii care nu pot avea copii şi ar vrea să adopte.

De altfel multe femei ar renunţa la avort dacă ar şti o familie

care, după naştere, să-i primească copilul, să-l iubească şi să-l întreţină

ca pe propriul copil. O mai bună informare şi o legislaţie care să

189 Dr. George Stan, op. cit.., p 36.190 Ibidem, p. 33.191 Pr. Prof. Dr. John Breck, op cit., p. 182.192 Gheorghe Scripcaru, op. cit.., p 352.

43

faciliteze adopţia, inclusiv acordarea de ajutoare din partea statului

familiilor care doresc să adopte copii, ar salva vieţile multor copii.

Fără îndoială că e dureros pentru o mamă să renunţe la propriul

copil, constrânsă fiind să trăiască fără a mai şti ceva de soarta lui. Însă

tocmai dragostea faţă de copil trebuie să o determine pe mamă să-l

încredinţeze altei familii dacă ea nu are posibilitatea să-l întreţină şi

să-i dea educaţia corespunzătoare.

II. 2. 4 Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de procrearea

asistată

Biserica Creştină Ortodoxă condamnă193 atât inseminarea

artificială cât şi fecundarea artificială pentru mai multe motive:

1. Mai întâi, pentru că prin aceste metode actul procreării este

separat de actul unirii conjugale.194

Numeroşi ginecologi, psihologi şi psihanalişti atrag atenţia

asupra pericolului dezechilibrului psihic al cuplului atunci când patul

nupţial este transformat în laborator biologic. Pentru a realiza o

asemenea fecundare forţată, specialiştii în tehnica reproducerii

invadează spaţiul cel mai intim, ţinând sub control, programând şi

supraveghind uneori ani de zile viaţa sexuală a cuplului.

2. Este condamnat de asemenea faptul că sunt lezate, sau chiar

încălcate drepturile fundamentale ale copilului:

- Copilul are dreptul să fie rodul actului specific al iubirii

părinţilor săi şi de a fi respectat ca persoană din momentul conceperii

sale. Originea unei persoane este rezultatul unei dăruiri. Copilul care

se naşte trebuie să fie rodul iubirii părinţilor săi. El nu poate fi nici

193 Pr. Prof. Dr. John Breck, op cit., p. 182.194 H. Tristan Engelhardt jr. Fundamentele Bioeticii creştine, Perspectivă ortodoxă, Traducere de Mihail Neamţu, Cezar Login şi Diac Ioan Ică Jr. Editura Deisis, Sibiu, 2005, p. 346

44

voit, nici conceput ca produs al unei intervenţii a tehnicilor medicale

şi biologice. Acest lucru înseamnă a-l transforma într-un obiect al unei

tehnologii ştiinţifice.

- Copilul are dreptul la sânul propriei sale mame, pentru că

maternitatea de împrumut reprezintă o neîmplinire obiectivă a

obligaţiilor iubirii materne, a fidelităţii conjugale şi a maternităţii

responsabile, ea ofensează demnitatea copilului şi dreptul acestuia de

a fi conceput, adus pe lume şi educat de proprii săi părinţi.

3. Prin reproducerea artificială se disociază procreaţia de

sexualitate, care face posibilă dislocarea filiaţiei biologice de cea

afectivă.195

4. La o donare de ovule pentru inseminare în vitro apare riscul

unei devieri eugenice.196

5. Biserica susţine practicile terapeutice prenatale sau postnatale

care au ca scop prevenirea sau tratarea unor deficienţe. Chirurgia

corectivă este deja folosită in utero dar şi în cazul nou-născuţilor cu

probleme genetice. „Cercetările necesare în vederea perfecţionării

acestor tehnici terapeutice pot fi financiar sprijinite de către Biserică,

dar numai acolo unde ele se limitează la celulele embrionare în

degenerare, care nu sunt capabile de o dezvoltare normală, excluzând

orice fel de experiment pe embrionii umani viabili.” 197

Toate tehnicile de procreare medical asistată enumerate până aici

sunt produsul unui abuz raţionalist, care nu vrea să ştie de „iubirea şi

de viaţa de familie”198. La baza acestor tehnici se află o concepţie

195 Gheorghe Scripcaru, op. cit.., p. 353.196 Dr. George Stan, op. cit.., p 35.197 Pr. Prof. Dr. John Breck, op. cit.., p. 251.198 Dr. George Stan, op. cit.., p. 37.

45

individualistă, care face abstracţie de viaţa de comuniune, care îşi are

ultimul temei în viaţa mai presus de fire a Sfintei Treimi.

Biserica trebuie să se erijeze în conştiinţa societăţii, ea trebuie

să-şi asume acest rol în privinţa ingineriei procreării şi a ingineriei

genetice. „Ca şi chivernisitori ai creaţiei lui Dumnezeu, suntem

chemaţi să folosim toate mijloacele adecvate – pentru a transforma

atât atitudinile cât şi priorităţile unei societăţi pluraliste, în scopul de

a-L sluji pe Dumnezeu cu credincioşie în şi pentru lumea Sa.” 199

II. 3. Planificarea familială.

Creștinismul a învățat dintotdeauna că nici un obstacol nu trebuie

pus în faţa perpetuării vieţii. Controlul naşterilor exista, într-un mod

probabil artizanal, înainte ca să se vorbească la modul teoretic despre

celibat şi castitate. De câţiva ani situaţia s-a agravat datorită răspândirii

infecţiei HIV. Singura prevenţie eficace, recunoscută de toate autorităţile

ştiinţifice ale lumii, constă în folosirea prezervativului, deși imorală. 200

De aceea, numeroase ţări au adoptat o legislaţie care încurajează

planificarea familială.201

Multora şi în special femeilor, controlul natalităţii le-a apărut ca un

progres. A lăsa natura în voia ei şi a da naştere la copii nedoriţi nu pare a

fi o poziţie acceptabilă de către societatea secularizată. Conținutul

optiunilor sexuale a fost scos de sub incidenta moralei. În limitele

constrangerilor consimțământului, neexploatării și respectului reciproc,

conținutul sexualității a devenit o chestiune nu de exigențe morale

absolute, ci de valori estetice speciale legate de intimitatea sexuală.

199 Pr. Prof. Dr. John Breck, op. cit., p. 252.200 H. Tristan Engelhardt jr. op. cit. p. 361.? Mircea Gelu Buta, Iulia Alexandra Buta, op. cit, p. 171.201

46

Scoaterea de sub incidența moralei a activităților sexuale consensuale a

optiunilor contraceptive și a majorităților optiunilor privind sterilizarea,

face acum parte integrantă din reconstrucția seculară a societății.

Reproducerea, nașterea, suferința și moartea sunt situate în stiluri

alternative de viață, de suferință 202etc.

Aceste treceri ale vieții dobandesc o nouă învățătură nonmorală

afirmată, potrivit căreia judecata morală privitoare la asemenea opțiuni ar

fi o moralizare nepotrivită.

II. 3. 1. Contracepția şi implicaţiile ei morale

Contracepţia este inseparabil legată de starea moral-spirituală a

Europei şi a aproape întregii lumi industrializate contemporane, care a

provocat mari transformări sociale şi ideologice.

  Pentru prima dată în istoria omenirii s-a ajuns la o despărţire de

mari proporţii între sexualitate şi procreaţie.203 Această sciziune,

aparţinând până acum doar sferei private, a pătruns imediat și în

domeniul public. S-a promovat un drept la uzul liber al sexualităţii, iar

principiul plăcerii a căpătat prevalenţă faţă de finalitatea biologică a

sexualităţii,204 reproducerea. Valul de pornografie şi legalizarea

avortului205 a pregătit teoretic acest proces206, anticoncepţionalele l-au

realizat practic.

În cadrul acestei desfăşurări de fenomene, s-a produs ceva cu

totul nou: reglementarea concepţiei a ajuns să fie aproape total

medicalizată; medicul, protectorul vieţii până atunci, s-a transformat,

202 H. Tristan Engelhardt jr. op. cit. p. 348.203 Dr. George Stan, op. cit.., p. 27.204 Pr. Prof. Dr. John Breck, op. cit., p.118.205 Dr. Antoni Zieba, http://provitabucuresti.ro/docs/studii/legalizarea.avortului.europa206 Ibidem, p. 80.

47

deşi la început involuntar, într-un important factor de codecizie la

împiedicarea vieţii şi un reducător conștient al numărului de naşteri.

Astăzi anticoncepţia şi avortul se află în strânsă legătură. Se

formează şi se dezvoltă intensiv o concepţie negativă despre copil, se

cristalizează rapid imaginea copilului-duşman. Dar întrucât în toate

acestea este implicată sexualitatea, era absolut inevitabil ca

sexualitatea să ajungă rapid prioritară faţă de copil, potrivit dreptului

natural al omului la libertate207.

Un alt factor creator de motivaţii care a ajutat atât emoţional cât

şi ideologic la pătrunderea şi instalarea contraconcepţiei moderne a

fost ideea stăvilirii suprapopulării ţărilor din Lumea a Treia.

Contracepţia modernă a făcut posibile mai multe implicații din

punct de vedere moral în special un libertinaj al sexualităţii, în sensul

rupturii dintre sexualitate şi procreare. Sexualitatea a devenit bunul de

consum principal în afara comunităţii maritale și a coborât drastic

vârsta primelor contacte sexuale la tineri.

Avortul nu a putut fi oprit prin contracepţie, frecvenţa lui a

crescut tocmai în ţările cu mai mare acceptare a anticoncepţionalelor.

A devenit şi este necesar ca mijloc de anulare a cazurilor de eşec în

folosirea anticoncepţionalelor. Deviza potrivit căreia este mai bine să

previi decât să avortezi devine tot mai evident o minciună.

Distrugerea fundamentelor morale ale lumii occidentale, mai ales

ale ţărilor creştine, datorită revoluţiei sexuale208 şi instituţionalizării

avortului, mijlocul de planificare familială cel mai des folosit în acest

timp, a realizat mai ales nimicirea moralei tinerilor.

207 Gheorghe Scripcaru, Aurora Ciucă, Vasile Astărăstoae, Călin Scripcaru, op. cit, p. 111.208 Pr. Prof. Dr. John Breck, op. cit., p.78.

48

Contracepția a dus în mod implicit la creşterea bolilor transmise

pe cale sexuală prin libertinajul sexual209 și a numărul sporit de sarcini

tubare (extrauterine) şi a sterilităţii de origine tubară.

Astfel s-a creat terenul pentru medicina de reproducere

artificială210 şi prin aceasta ruptura între procreare şi sexualitate.

Extinderea SIDA ca cea mai periculoasă formă de boală cu

transmitere sexuală, este tot o urmare firească aacestei libertăți.

Ca urmare a tehnicilor moderne de inhibare a concepției s-au

produs masive imigraţii de oameni din Lumea a treia dornici de a-şi

asigura şi garanta standardul de viaţă al naţiunilor industrializate.

Odată cu aceasta a apărut pericolul de decădere şi marginalizare mai

ales a culturii creştine.

II. 3. 2. Concepţia Bisericii Ortodoxe faţă de planificarea

familială

Dacă Biserica Ortodoxă păstrează o oarecare tăcere asupra

problemelor legate de sexualitate211, o face din respect faţă de fiinţa

creată, considerând că nu-i revine obligaţia să ofere o privire detaliată

şi de natură juridică asupra acestui fapt.212 Creştinismul nu priveşte

biologia umană ca o simplă întamplare, nici nu plasează problemele

morale în contextul unei descrieri filozofice particulare a corpului

omenesc sau a finalităţilor biologice, dar nici nu o ridiculizează213.

Toate preocuparile privind sexualitatea şi reproducerea îşi gasesc

orientarea în înţelegerea crestină tradiţională a crearii oamenilor ca

209 H. Tristan Engelhardt jr. op. cit. p 360.210 Ibidem, p. 227.211 Pr. Prof. Dr. John Breck, op. cit., p.95.212 Mircea Gelu Buta, Iulia Alexandra Buta, op. cit, p. 172.213 Pr. Prof. Dr. John Breck, op. cit., p. 109.

49

„bărbaţi şi femei şi a unirii lor ca soţ si soţie, şi a însoţirii lor în

cautarea unirii cu Dumnezeu”214.

Normativ rămâne, în continuare, sfatul Sfântului Apostol Pavel,

de abstinenţă de comun acord până la o vreme, (I Corinteni 7, 5) nu ca

renunţare la exprimarea dragostei şi preţuirii faţă de partenerul de

viaţă ci ca afirmare a autonomiei persoanei faţă de automatismele firii.

Înainte chiar de a se ridica problema contraceptiei şi a sterilizării,

viaţa ascetico-liturgică a Bisericii are un impact deosebit asupra

zamislirii probabile a copiilor. O primă posibilitate este aceea de a res-

pecta posturile şi a reduce astfel numarul de copii care s-ar fi nascut.

Touşi, concentrarea trebuie să fie pe hranirea iubirii reciproce dintre

soţ şi soţie în dragostea lor pentru Dumnezeu. Prin simplul fapt că

ridică problema postului tradiţiei, sexualitatea conjugală a început deja

să fie direcţionată spre Dumnezeu, chiar atunci când postul nu poate fi

ţinut în întregime.

Contracepţia este practicată de nenumărate cupluri creştine, fără

ca acestea să conştientizeze vreun oarecare sentiment de culpabilitate.

Alţi nu o practică, dar nu se consideră frustraţi, fie regurg la tehnici

zise naturale, sau ecologiste,215 fie acceptă avortul.

Se poate spune că marea tragedie a sfârşitului de veac este

sărăcirea în vieţi omeneşti, care ar fi trebuit să-şi facă mai târziu

datoria şi au fost împiedicate de la aceasta. Învăţătura Bisericii nu

trebuie privită sau simţită ca o povară sau acuză sau chiar ca o şicană

pentru oameni, ci servind binele lor. Ea îndreptăţeşte la o adâncă

încredere în călăuzirea de către Biserică.

214 H. Tristan Engelhardt jr. op. cit. p. 349.215 Mircea Gelu Buta, Iulia Alexandra Buta, op. cit, p. 174.

50

Rezolvarea mai mult decât încâlcitei situaţii prezente nu poate

consta în dezvoltarea unor anticoncepţionale mai eficiente şi mai

sigure, chiar dacă ar acţiona neabortiv, ci prin îngrădirea libertinajului

sexual. Trebuie creată o nouă înţelegere a sexualităţii216. Biserica

trebuie să insiste a predica tinerilor necesitatea abstinenţei premaritale

pentru că preoţii văd realitatea aşa cum este şi „ştiu cum trăiesc

oamenii”217. Omul modern şi mai ales tânărul să fie adus în situaţia de

a fi din nou conştient de sensul creator şi de misiunea sexualităţii.

II. 4. Avortul

Avortul - rana de moarte a iubirii, ultima etapă a nimicirii iubirii

conjugale şi boala218 care afectează astăzi atât societăţile dezvoltate

tehnologic cât şi pe cele mai puţin dezvoltate, reprezintă cel mai mare

păcat pe care îl poate săvârşi cineva în lume. La începutul

creştinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai grave:

apostazia, uciderea şi desfrânarea. „Avortul se pare a fi sinteza acestor

trei păcate laolaltă şi încă ceva mai mult.”219

Faptul în sine priveşte adevărul că Dumnezeu însuşi

intenţionează să creeze o făptură omenească şi că această făptură,

apărută în sânul mamei, este prin avort, în mod deliberat, privată de

viaţă, iar acest lucru nu este altceva decât un asasinat asupra unei

fiinţe umane inocente.220

Cuvântul „avort” derivă din latinescul aborior, termen opus lui

orior (a naşte) şi înseamnă „a muri” sau a dispare prematur. Important,

deocamdată, este aceea că prin acest termen se exprimă ideea morţii 216 Pr. Prof. Dr. John Breck, op. cit.., p. 87.217 H. Tristan Engelhardt jr. op. cit. p. 360.218 Mircea Gelu Buta, Iulia Alexandra Buta, op. cit, p. 187.219 Pr Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii II, Alba Iulia, 1996, p. 230.220 Pr. Prof. Dr. John Breck, op. cit.., p. 188.

51

premature. Dar moartea la care se referă poate să fie un fapt, după

cum poate să fie un act. Vorbind despre un fapt, atunci când avem de a

face cu un avort involuntar, care nu-i nici provocat şi nici prevăzut. De

aceea, el nu poate fi decât o întâmplare profund regretabilă.

Această abordare a problemei avortului poate părea bizară pentru

cei care caută o descriere legalistă a moralei avortului care să-i

găsească pe cei acuzaţi de păcat nevinovaţi sau nu.

Câta vreme nu priveşte voinţa liberă a cuiva în săvârşirea ei, se

înţelege că nu poate fi vorba despre nici un fel de responsabilitate.

Dimpotrivă, atunci când avortul este premeditat şi voit, el nu mai este

un fapt, ci un act. Fie că este săvârşit de mamă cu scopul de a scăpa de

copil, fie ca este comis pentru a-şi salva sănătatea, avortul este un act

voluntar şi ca atare condamnabil.221

II. 4. 1. Avortul şi implicaţiile lui morale

Într-o societate în care Dumnezeu este izgonit din creaţia Sa, în

care omul nu se mai iubeşte decât pe sine, se pot întâlni adesea mame

care îşi ucid copiii încă nenăscuţi, alcătuiţi (Psalmul 138, 13), în

pântecele mamei222 lor de Dumnezeu,223 nesocotind sau chiar ignorând

porunca divină „să nu ucizi” (Ieşire 20, 13) şi uitând în mod aproape

inexplicabil faptul că omul nu este stăpân nici pe viaţa sa nici pe cea a

aproapelui şi nici pe cea a copiilor săi.224

Avortul este o înfrângere a omului şi a societăţii civile. Prin el

este sacrificată viaţa unei fiinţe umane de dragul unor bunuri de mai

mică valoare, invocându-se adesea motive inspirate din lipsa de curaj 221 H. Tristan Engelhardt jr. op. cit. p. 366.222 Pr. Prof. Dr. John Breck, op. cit., p. 189.223 Pr. conf. univ. dr. Ion Stoica, Repere pentru Bioetică în Psalmul 138 (139) „Cercetează-mă Tu Doamne şi cunoaşte inima mea”, eseu, în Almanahul bisericesc al Arhiepiscopiei Târgovişte, Co-editor ASA Media Bucureşti 2009, p. 38.224 Dr. George Stan, op. cit., p 12.

52

şi de încredere în viaţă. Aceasta este una din urmările cele mai

îngrijorătoare ale materialismului şi ateismului teoretic şi practic care,

eliminându-L pe Dumnezeu, sfârşeşte prin a elimina şi omul.

Învăţătura biblică invită la reflecţie şi asupra situaţiei fiinţelor

umane pe cale de dezvoltare, destinate plinătăţii dezvoltării

personale225, mai mult, destinate să participe la însăşi viaţa lui

Dumnezeu. Din nefericire, asistăm la spectacolul frecvent al unei

practici care vizează curmarea violentă a drumului atâtor vieţi umane,

care încă nu s-au născut. Atitudinea faţă de avort de-a lungul timpului

diferă de la o societate la alta. Astfel, la greci şi romani, avortul era

tolerat, romanii permiţând întreruperea de sarcină în orice moment al

acesteia226.

Hippocrate, părintele medicinei, cu patru secole înainte de

Mântuitorul Iisus Hristos, îi punea pe elevii săi să jure astfel: „Nu voi

da, oricine mi-ar cere, un drog care provoacă moartea şi nu voi da

niciodată sfaturi de acest fel: de asemenea, nu voi da nici unei femei

mijloace abortive... îmi voi păstra viaţa şi îmi voi exercita arta mea

întru nevinovăţie şi neîntinare”.227

Sub pretenţia eradicării unor avorturi realizate empiric, în

societatea actuală se dă libertate medicilor228 pentru a comite cea mai

abominabilă crimă, cea exercitată asupra fiinţelor lipsită de orice

apărare. Primul exemplu l-a dat Anglia care a legalizat avortul în

1967. Rând pe rând, ţările occidentale au legalizat avortul.

Codul penal din 1865 interzicea, în ţara noastră, provocarea

avortului, la fel şi cel din 1937, care permitea, totuşi, avortul în două

225 Pr. Prof. Dr. John Breck, op. cit., p. 190.226 Gheorghe Scripcaru ş.a., op. cit.., p. 108.227 Meletios Kalamaras, Avortul, Bucureşti, 1996, p. 102.228 Pr. Prof. Dr. John Breck, op. cit., p. 251.

53

situaţii: în cazul în care păstrarea sarcinii putea ameninţa viaţa femeii

gravide şi în situaţia în care unul dintre părinţi era bolnav psihic şi

pericolul transmiterii bolii la copil era evident.229

În perioada totalitară, avorturile erau interzise categoric şi

pedepsite prin privare de libertate. După 1989 însă, legile care

interziceau avorturile au fost abrogate pe motivul de nerespectare a

drepturilor omului.

Legile din numeroase ţări au scos de sub incidenţa lor avorturile,

pe care nu le mai socotesc o crimă, „deoarece nu lezează sentimentele

morale ale societăţii, din moment ce sunt făcute de un număr atât de

mare de femei”.230

Principala justificare în liberalizarea avorturilor o reprezintă

faptul că viaţa fătului ar începe din momentul în care capătă înfăţişare

umană, deci din a treia lună de viaţă, teză combătută argumentat de

către medicul obstetrician american Bernard Nathanson. Filmul, numit

de el însuşi „Strigătul mut”, în care fătul presimte ameninţarea morţii

şi, percepând pericolul, devine agitat, frecvenţa bătăilor inimii creşte

de la 140 la 200 şi îşi exprimă durerea deschizându-şi larg gura ca şi

când ar striga,231a însemnat dovada contrară nu doar pentru susţinătorii

avortului ci chiar şi pentru el.

Geneticianul francez Jerome Lejeune, studiind cromozomii

gameţilor masculin şi feminin ai unui zigot susţinea următoarele: „oul

fecundat este cea mai specializată celulă de sub soare. Ea conţine

toată informaţia necesară pentru a produce viaţa umană”.232

229 Dr. George Stan, op. cit., p. 13.230 Meletios Kalamaras, op. cit.., p. 20.231 Idem, p. 10.232 Drd. Florin Puşcaş, Procreaţia clinic asistată în teologia diasporei ortodoxe, în Revista teologică, nr. 1, Sibiu, 1998, p. 85.

54

Avortul este o crimă cu premeditare şi din punct de vedere

ştiinţific nu se fundamentează cu seriozitate existenţa unei „secunde

magice”233 înainte de care fătul a fost o bucată de carne, iar după

aceea devine copil, om.

Descoperirile embriologiei şi ale geneticii au infirmat existenţa

aşa numitei „ferestre de două săptămâni de facilitare a sarcinei,” 234

perioada pre-embrionară, în care se pot face intervenţii, fie pentru

întreruperea sarcinii nedorite, fie pentru a face experienţe asupra

embrionilor.235

„Dacă viaţa începe odată cu zămislirea, înseamnă că

distrugerea unui viitor copil oricând după concepere, echivalează cu

uciderea unei fiinţe omeneşti.”236Avortul este o întrerupere de viaţă şi

prin urmare „nimeni, niciodată, nu are dreptul să pună capăt vieţii

nimănui - nici vieţii sale nici vieţii altuia”. 237Legislaţia care

autorizează avortul nu are nici un suport ştiinţific sau raţional pentru

că „viaţa omenească nu începe la naştere ci la zămislire”.238

Întreruperea sarcinii este ucidere cu premeditare pentru că se

curmă viaţa unei fiinţe care poartă în sine chipul lui Dumnezeu şi se

răpeşte cel mai de preţ bun dăruit omului de Dumnezeu. De aceea

avortul este păcat nu numai împotriva lui Dumnezeu, ca Izvor al vieţii,

cât şi împotriva societăţii, „comandată la veştejire din lipsa noilor

născuţi”. 239

233 Meletios Kalamaras, op. cit.., p. 11.234 Pr. Prof. Dr. John Breck, op cit., p. 182.235 Drd. Florin Puşcaş, op. cit.., p. 86.236 Meletios Kalamaras, op. cit.., p. 12237 Idem, p. 14. 238 Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarh Romaniei, Hristos – Calea Adevărul şi Viaţa, în Vestitorul Ortodoxiei, nr. 126, p. 6.239 Dr. George Stan, op. cit.., p.23.

55

Refuzul de a da viaţă - folosind practicile anticoncepţionale, cât

şi oprirea cursului vieţii - sunt expresia unei mentalităţi secularizate,

care a pierdut sensul spiritual al existenţei umane, reducând omul la

un simplu produs biologic, fără să ţină seama de persoana sa,

„substanţa de care se leagă toate actele pe care le împlineşte fiinţa

umană, inaccesibilă cunoaşterii ştiinţifice”240 şi în definitiv, de chipul

lui Dumnezeu din om. Acesta este motivul pentru care Biserica

condamnă aceste practici şi pentru care cei ce le săvârşesc vor da

seama înaintea lui Dumnezeu, în ziua înfricoşatei judecăţi.

„Suntem datori să sădim în sufletele nevinovate ale copiilor şi

tinerilor noştri valorile morale şi frumuseţile spirituale ale neamului

nostru creştin, îndemnându-i să se simtă responsabili faţă de darul

sfânt al vieţii şi faţă de întreaga creaţie”. 241

II. 4. 2. Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de avort

Exprimându-si punctul de vedere cu privire la avort, Sfânta

Biserică face acest lucru în conformitate cu învăţătura ei privind

apariţia vieţii în general şi a vieţii umane, în special.242

Refuzul de a da viaţă – folosind practicile anticoncepţionale, cât

şi oprirea cursului vieţii-sunt expresia unei mentalităţi secularizate,

care a pierdut sensul spiritual al existenţei umane, reducând omul la

un simplu produs biologic, fără să ţină seama de chipul lui Dumnezeu

din om. Din perspectivă ortodoxă calitatea de persoană este conferită

de Dumnezeu şi nu de analize medicale, de dezvoltarea fiziologică sau

de convenţii sociale.243

240 Lect. Dr. Vasile Cristescu, op. cit, p. 112. 241 Dr. George Stan, op. cit.., p.23242 http://www.patriarhia.ro/ro/opera_social_filantropica/bioetica_1.html243 Pr. Prof. Dr. John Breck, op. cit., p. 190.

56

Viata omeneasca nu este determinată doar de plăsmuirea omului

din pământ, ci şi de suflarea viu-făcătoare a lui Dumnezeu. Aceasta ne

dovedeşte faptul ca omul nu este o simplă fiinţă biologică, iar viaţa

omenească nu este produsul hazardului, nici perpetuarea vieţii umane

nu este efectul întâmplării şi nici exclusiv produsul eforturilor

omeneşti, ci darul lui Dumnezeu. Dacă Biserica are o grija deosebită

faţă de fiinţele umane lipsite de ajutor, nu poate sa nu se aibă şi de

cele mai neputincioase fiinţe omeneşti, embrionii umani şi pruncii

nenăscuţi.

Avortul a fost o practică străină creştinismului. În orice fază ar fi

produs, avortul rămâne uciderea unei fiinţe umane aflată în

imposibilitatea de a se apăra. Biserica a considerat totdeauna  drept

păcat foarte grav, egal cu avortul în gravitate luarea de medicamente

cu scop abortiv şi barierele mecanice ( steriletul si anumite pilule,

inclusiv RU 486 ), cu consecinţe nebănuite pentru trupul femeii.

Femeia nu trebuie redusă la nivelul de obiect al plăcerii.

Tratamentele cu scop abortiv sau contraceptiv sunt păcate grele care

ucid fiinţe umane, împiedică procesul firesc al procreării fiinţelor

omeneşti, afectează şi pun în pericol demnitatea şi viaţa femei tinere şi

în cele din urmă, ne exclud din Împărăţia lui Dumnezeu.

Din nefericire, practicile abortive sunt o realitate a lumii

contemporane secularizate. Biserica nu poate fi indiferentă la această

realitate. Fiind în lume, nu este nerealistă, dar nu poate fi nici

superficială cu privire la motivele privind tendinţele de justificare a

avortului .

„Prin urmare,

a) Dacă  viața mamei este pusă realmente în pericol prin sarcină

sau naştere, ar trebui sa fie acordată prioritate vieţii femeii, nu pentru

57

ca viaţa ei are o valoare mai mare în sine, ci datorită relaţiilor şi

responsabilităţilor faţă de alte persoane, care depind de ea.

b) În cazul în care investigaţia genetică descoperă un copil

nenăscut anormal, recomandarea este de a naşte copilul,

respectându-i dreptul la viaţă, dar decizia o va avea familia.

c) Riscul avortului datorat violului sau incestului trebuie evitat

mai întâi la nivelul educării, iar dacă starea de graviditate s-a

produs, copilul va trebui sa fie născut şi, după caz, înfiat.

d) Avortul nu poate fi niciodată justificat, moral, de starea

economica a familiei, de neînţelegerile dintre parteneri, de afectarea

carierei viitoarei mame sau a aspectului fizic.”244

Pentru prevenirea acestor grave păcate se consideră că este

nevoie de un intens proces de mediatizare a gravitaţii păcatului

avortului. Societatea trebuie să ofere soluţii concrete. Biserica trebuie

să întreprindă un întreg efort de educare a omului de azi cu privire la

scopul sexualităţii umane. Activitatea  pastorală a preotului trebuie

diversificată. Biserica va trebui să sensibilizeze toţi factorii care au ca

obiect educarea populatiei sau se îngrijesc de sănătate; omul trebuie

educat cu privire la ce înseamnă adevarata tandreţe şi dragoste, trebuie

educat să-şi pună ordine în propria-i viaţă, în condiţiile sociale actuale.

Factorii de decizie politică şi administrativă trebuie sensibilizaţi

să favorizeze crearea condiţiilor ca femeia să nu mai fie umilită, nici

ca ea însăşi să se complacă în umilire.

„Nu este de ajuns să arătăm deficienţele legislaţiei actuale

privind avortul, sau să deplângem decăderea morală a timpurilor

noastre. Nu este suficient să legiferăm moralitatea. Biserica trebuie să

se străduiască, în adevăr şi dragoste, să facă apel la conştiinţa

244 http://www.patriarhia.ro/ro/opera_social_filantropica/bioetica_1.html

58

umană, miezul existenţei umane, care în final transcende toate

platformele politice şi ideologice. Noi nu trebuie să căutăm doar a

schimba legile omeneşti, ci să transformăm inimile oamenilor.

Propovăduind Vestea cea Bună a lui Hristos, trebuie să luptăm pentru

a vindeca o comunitate divizată.” 245

III. DREPTUL LA MOARTE ȘI PĂCATELE ÎMPOTRIVA

ACESTUIA

III. 1. Moartea privită ca darul lui Dumnezeu pentru viața

veșnică

A înţelege ce este moartea246, cum ne putem pregăti să o

întâmpinăm, ce putem face pentru cel ce se pregăteşte să părăsească

lumea pământească şi, în special, cum să-l ajutam noi, cei dedicaţi şi

pregătiţi să-i fim alături în aceste ultime momente, ar fi dificil şi chiar

imposibil de realizat din afara religiei, dintr-o perspectivă atee, strict

ştiinţifică.247 Dacă numai eshatologia dă sens vieţii pământeşti, atunci

moartea se înscrie ca un sfârşit natural al vieţii,248 un moment necesar

și plin de sens pe traiectoria vieţii începute la naştere, „un moment în

cadrul dialogului etern al omului cu Dumnezeu”,249 ea făcând să

245 Mitropolitul Theodosios al Bisericii Ortodoxe din America, Comunicarea din 18 ianuarie 1998, despre „Duminica sacralităţii vieţii”, apud Pr. Prof. John Breck, op. cit.., nota 40, p. 221.246 Arhimandrid Paulin Lecca, Ce este moartea?, Editura Lumea credinței, București, 2009. p. 31.247 Ieromonah Juvenalie Ionaşcu, op. cit, p. 25. 248 Pr. John Behr, op. cit, p. 126.249 Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, vol 3, p. 121.

59

treacă viaţa noastră pământească în faza eshatologică, acolo unde se

revelează sensul deplin al existenţei pământeşti.250

„Moartea este o poartă. Cel înviat ne lasă să trecem prin moarte

în viaţă.”251

Creştinismul consideră moartea ca un eveniment necesar și

universal. Dar explică această necesitate şi universalitate a ei prin

necesitatea împlinirii existenţei umane în Dumnezeu cel transcendent.

Moartea având sens, fiind evenimentul prin care viaţa însăşi îşi

găseşte sensul, deoarece prin moarte se limitează veşnicia păcatului,252

este „graniţa la care ne apare Domnul vieţii”.253 De fapt viaţa nu are

sens decât dacă moartea există.254

Potrivit altor concepţii moartea este un fenomen pur biologic255,

sau o despărţire a spiritului de trup, o realitate naturală imanentă şi

implacabilă.256 De fapt, numai pentru credinţa creştină moartea are un

sens, ea dă o explicaţie satisfăcătoare originii ei, socotind-o provenită

prin ieşirea omului din comuniunea cu Dumnezeu, dar pentru ea

moartea capătă un sens pozitiv în Hristos, putând fi învinsă prin

restabilirea comuniunii cu Dumnezeu, prin credinţa în Hristos.257

Astfel moartea a apărut ca o despărţire nefirească a sufletului de

trup258, ca urmare a păcatului259; despărţirea sufletului de trup, fiind

urmare a slăbirii comuniunii cu Dumnezeu, duce la o desfiinţare a

acestei legături dincolo de moarte. Prin aceasta, moartea nu e numai 250 Ibidem, p. 145.251 La Olivier Clement, Dialogues avec le Patriarche Athenagore, Paris, Fayard, 1969, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Op. cit., p. 145.252 Pr. John Behr, op. cit, p. 134.253 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p.381.254 Dr. Dumitru Stăniloae, Op. cit., p. 146.255 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., p.382.256 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Editura România creştină, Bucureşti, 1999, p. 195.257 Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 148.258 Dr. Gheorghe Stan, op. cit., p. 106.259 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 267.

60

un sfârşit distructiv, suportat pasiv, venit din afară, ci şi un motiv de

pregătire a omului pentru ea. Omul îşi lucrează moartea sa, ca

desăvârşire a sa, prin activitatea vieţii, şi astfel moartea este prezentă

în această activitate, sau în fiecare faptă liberă în care omul dispune în

libertate de întregimea persoanei sale.

„Dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi cu Duhul

faptele trupului, veţi fi vii” (Rom. 8, 13).

Astfel pentru fiecare din noi, moartea este o întâlnire cu Hristos

este primul act al omului complet personal.260

„Noi totdeauna purtăm în trup moartea lui Iisus, ca și viața Lui

să se arate în trupurile noastre” (2 Cor. 4, 10).

Dar nu pentru toți oamenii moartea are acest rost pozitiv. Ea

rămâne pentru unii un eveniment de spaimă, din care ei caută să scape

prin uitare, sau prin efortul de a crea în ei o stare de indiferență. Ea

rămâne însă ceea ce a fost de la început, o pedeapsă pentru păcat261.

Sfântul Apostol Pavel vede în moarte prilejul de a ne uni deplin cu

Hristos262 (Filip. 1, 23) şi tot așa o vedeau martirii.

În Învierea Sa „Hristos a inversat sensul morţii”,263El fiind „viaţa

noastră”(1Col. 3,4).

Din iubirea de Dumnezeu acceptă omul toată asceza sa, care

sfârșește în moarte. Din iubirea de Dumnezeu-Tatăl, dar și de om, a

primit Fiul lui Dumnezeu moartea ca om, pentru ca noi să putem muri

cu El la fel din iubire față de Dumnezeu.264 După mărturisirea creştină,

moartea este un fenomen nenatural 265pentru fiinţa omului, fiindcă

viaţa este firea omului; aceasta explică teama şi respingerea morţii de 260 Dr. Dumitru Stăniloae, Op. cit., p. 152.261 Ibidem, p. 155.262 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, p. 196.263 Idem, Dicţionar de teologie ortodoxă, p. 267.264 Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., , p. 157.265 Arhimandrid Paulin Lecca, op. cit, p. 34.

61

către oameni. Cu toate ca nu este naturală, pentru creştinismul

adevărat, moartea nu este un rău absolut, ea fiind privită ca atare mai

ales de necreştini, fiindcă pentru creştini este doar sfârşitul unei

calatorii şi trecerea în viaţa viitoare. În viziunea creştină moartea este

o despărţire, despărţirea sufletului de trup, o trecere spre o alta

existenţă266 şi un nou început.

Religia creştină respinge teoria distrugerii sufletului odată cu

moartea267. Sufletele asigură nemurirea noastră spirituală268, după

moartea fizică, biologică a trupului. Moartea trupului este despărţirea

sa de suflet269, iar moartea sufletului este despărţirea sa de Dumnezeu,

dar cu posibilitatea de a învia prin pocăinţă cât este în viaţă. Starea

sufletească de dincolo de mormânt nu este decât continuarea stării sale

dinainte de despărţirea de trup, stare de moarte sau de viaţă, după cum

a crezut în Dumnezeu şi 1-a iubit pe El sau nu.

Viaţa pe pământ în credinţa lui Dumnezeu este deci începutul

raiului, al fericirii eterne, iar viaţa pe pământ fără de Dumnezeu este

începutul iadului, sau al pedepsei eterne. De noi înşine depinde

această alegere, noi ne hotărâm singuri viaţa sau moartea.

„În timp ce Hristos a murit deja, noi trebuie să ne socotim că

suntem morţi păcatului şi vii pentru Dumnezeu.”270

Viitorul depinde de prezent: „împărăţia lui Dumnezeu este

înlăuntrul vostru”.(Luca 17, 20)

III. 2. Sinuciderea

266 Dr. Gheorghe Stan, op. cit., p. 106.267 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Op. cit., p.386.268 Arhimandrid Paulin Lecca, op. cit. p. 40.269 Pr. Ioan Mircea, op. cit, p. 308.270 Pr. John Behr, op. cit, p. 122.

62

De-a lungul timpului actele de sinucidere au şocat fie prin

brutalitatea cu care au fost comise, fie prin cauzele, uneori absurde, ce

le-au determinat. Niciodată oamenii nu au putut înţelege pe deplin

actele de sinucidere arătând în mod aproape constant dispreţ, teamă,

milă sau indiferență față de acestea, în funcție de modul în care s-a

receptat modul în care Biserica veche a apreciat fapta de agresiune

asupra propriei fiinţe271.

Dacă actele de sinucidere sunt de condamnat înseamnă ca nu sunt

în concordanţă cu o morală care nu le tolerează şi totuşi se crede că

unele religii, chiar şi creştinismul duce la sinucidere272, abandonul

total al acestei vieţi. Intoleranța acestei morale poate să aibă uneori o

justificare elaborată pur rational, alteori o justificare religioasă sau în

alte cazuri să se bazeze pe simplele sentimente ale omului ce

reactionează faţă de aceste acte.

Dacă actele de sinucidere nu sunt blamabile înseamnă că ele sunt

recunoscute ca manifestare a libertaţii individuale de a hotărî fiecare

pentru sine şi de a acţiona conform propriei dorinţe în ceea ce îl

priveste. În cazul în care acceptăm că fiecare individ este liber să facă

ce vrea atât timp cât actiunile sale nu afectează în mod direct pe

ceilalti sinuciderea nu ar mai trebui judecată şi condamnată în vreun

fel deoarece ea reprezinta expresia libertatii celui în cauza. Cei ce

găsesc în suicid singura salvare vor cauta să-şi justifice actul de suicid

ca unul necesar, pur individual a carui responsabilitate le apartine pe

deplin.

Oriunde în Mass-media se precizează foarte des cazuri de suicid.

În cadrul acestui fenomen se remarcă vizibil un argument impotriva

271 H. Tristan Engelhardt jr. op. cit. p. 424.

?Horia George Plugaru, Creştinism şi sinucidere, Editura Ideea europeană, Bucureşti, 2006, p. 11.272 Horia George Plugaru, Creștinism și sinucidere. Editura Ideea europeană, București, 2006, p. 7.

63

sinucigasilor, argument ce vine indeosebi din partea marii majorităţi a

oamenilor. Ei judecă actul ca pe unul de laşitate în faţa greutăţilor

vieţii.

Chiar dacă n-ar cadea sub incidenţa vreunei morale, sinuciderea

ar capata un caracter imoral faţă de simţul comun. Există ideea că

actul de suicid este un act săvârşit impotriva naturii umane; omului îi

este în fire să lupte pentru supravieţuire. Actul de sinucidere cade sub

incidenta moralei, chiar dacă în unele culturi este acceptat din motive

religioase, politice etc.

III. 2. 1. Sinuciderea şi implicaţiile ei morale

Cu privire la implicaţia morală a sinuciderii discuţia se pune la

nivelul libertăţii omului şi a înţelegerii sale. Înteleasă în mod greşit

libertatea, poate da iluzia unei atotputernicii pe care omul crede ca o

deţine. În virtutea acestei libertăţi şi a măsurării limitelor acesteia unii

îşi justifică suicidul. Daca este liber în mod absolut inseamnă ca

morala creştină iese din discuţie. Dacă Dumnezeu i-a ingăduit

libertatea înseamnă că i-a oferit şi dreptul deplin asupra vieţii sale.

Creştinismul învaţă că viaţa este darul cel mai de preţ pe care

Dumnezeu273 l-a făcut omului din cea mai profundă iubire, pentru ca

acesta să atingă fericirea supremă a veşniciei274. A prefera moartea şi

consecinţele sale în locul vieţii reprezintă o trăsătura profundă a

nefericirii şi a eşecului.

Biserica Ortodoxă consideră sinuciderea un păcat 275capital şi nu-

i admite nici o justificare. Nimeni nu are dreptul de a-şi curma viaţa

pentru că Însuşi Dumnezeu, Izvorul vieţii, o interzice.

273 Dr. George Stan, op. cit., p. 12.274 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit, p. 172.275 Pr. Prof. Dr. John Breck, op cit., p. 338.

64

Sinuciderea este condamnată şi de conştiinţa umană comună. Ea

poate fi definită ca acţiunea de suprimare a propriei vieţi pentru

eliberarea de o nenorocire pe care omul nu are curajul sau puterea să o

supoarte. Acest act este condamnbil, deoarece încalcă porunca divină:

să nu ucizi! ( Ieșire 20, 13). Dacă Dumnezeu ne dă viaţă276, El este

izvorul viții277 și singurul îndreptăţit să ne-o ia.

Astfel, în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament citim că

siniciderea nu a fost niciodată îngăduită (Judecători IX, 54 - 57 -

sinuciderea lui Abimelec; I Regi XXXI, 4- 6 - sinuciderea lui Saul; 2

Samuel XVII,23 - sinuciderea lui Ahitofel; I Regi XVI, 18 -

sinuciderea lui Zimr). În Noul Testament citim despre suicidul lui

Iuda278, (Matei XXVII, 5 şi Fapte I, 18) survenit în urma vânzării

Fiului lui Dumnezeu şi deznădejdii în care a căzut279.

La Sfinţii Părinţi ai Bisericii aflăm aceeaşi învăţătură conform

căreia păcatul sinuciderii este de neiertat. În literatura patristică,

sinuciderea este înfăţişată ca păcat mai mare decât omorul, iar

Biserica nu săvârşeşte sinucigaşilor slujba înmormântării, cu excepţia

cazurilor de bolnavi psihici.280

III. 2. 2. Atitudinea Biserici Ortodoxe faţă de sinucidere

Pentru un ortodox sinuciderea este, evident, un mare păcat, cel

mai mare şi mai grav din câte pot exista, căci dacă în cazul celorlalte

păcate există întotdeauna posibilitatea întoarcerii şi a refacerii vieţii,

datorită milei lui Dumnezeu şi a capacităţii omului de schimbare, în 276 Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschu, Prof. Dr. Constantin Pavel, Prof. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. p. 132.277 Pr. John Behr, op. cit, p. 101.278 Pr. Dr. Ioan Marcu, op. cit, p. 226.279 Pr. Prof. Dr. John Breck, op cit., p. 336.280 Ibidem, p. 340.

65

cazul sinuciderii această posibilitate nu mai există. Gravitatea acestui

păcat constă tocmai în faptul că sinucigaşul renunţă de bunăvoie

tocmai la şansa pocăinţei şi, spre nefericirea lui, la iubirea lui

Dumnezeu care stă la baza existenţei. Suicidul este, dacă se poate

spune aşa, apogeul disperării, punctul maxim în care putem ajunge să

săvârsim un păcat împotriva „templului Duhului Sfânt”, atentând la

darul sacru al vieţii. Aşa cum nu ne-am ales momentul naşterii, în mod

firesc, nu avem dreptul de a dispune de un moment anume al

sfârşitului nostru. Dumnezeu cunoaşte ceea ce noi nu putem vedea, El

singur ştie ce e mai bine pentru a ajunge la desăvârşire, scopul pe care

nu ar trebui să-l pierdem din vedere.

Sinucigaşul prin actul său nefericit i se substituie lui Dumnezeu

şi se crede el stăpânul vieţii şi al morţii. Acesta este păcatul împotriva

Duhului Sfânt despre care Hristos a spus că nu se va ierta nici în

veacul acesta nici în cel viitor (Matei XII, 32), tocmai pentru faptul că

nu mai există pocăinţă, producând revoltă împotriva lui Dumnezeu.

De aceea moartea sinucigaşilor este cea mai tristă dintre toate morţile

posibile. Din punct de vedere creştin, sinuciderea nu este doar

consecinţa unei stări de nefericire datorată unor suferinţe profunde, ci

şi consecinţa unei extrem de apăsătoare stări de păcătoşenie, o lipsă

totală de credinţă în providenţa divină.281 Ca faptă a deznădejdii,

sinuciderea dovedeşte deci necredinţă. Punându-şi capăt vietii, omul

neagă întreaga existenţă, refuză realitatea, îi neagă lui Dumnezeu

însuşirea de Domn şi manifestă necredinţă faţă de iubirea Lui.

Indiferent însă cât de multe cunoştinţe am avea în psihologie,

medicină, sociologie sau teologie, realitatea este crudă: din ce în ce

mai mulţi oameni se sinucid. Încă o persoană care nu şi-a găsit sensul,

281 Ibidem, p. 339.

66

încă un om care a încetat să lupte, încă un semen înfrânt pe drumul

vieţii. Oricât am încerca să înţelegem suferinţa acestor oameni poate

că nu vom putea să o facem niciodată pe deplin. Cu toate acestea,

sinuciderea este o tragedie ce ne implică pe fiecare dintre noi282 ca

mădulare ale unui singur Trup: Biserica lui Hristos.

Este important de ştiut că nu este niciodată prea târziu să

intervenim. Sinuciderea este deci şi drama noastră, nu doar a lor. Grija

paastorală trbuie să vizeze, evident, vindecarea celor rămaţi fără

persoana iubită, evitând orice judecare sau condamnare.283

III. 3. Eutanasia

III. 3. 1. Eutanasia şi implicaţiile ei morale

Cuvântul „eutanasie”, creat în secolul al XVII-lea de către

Francis Bacon, cu sensul de a muri uşor şi dulce a căpătat din secolul

al XIX-lea sensul de a omorî din milă, uciderea intenţionată a unei

persoane ce suferă de o boală incurabilă.284 E vorba, aşadar, de o

omucidere voluntară285 vizând curmarea unor suferinţe considerate

inutile.286

În istorie au existat întotdeauna cazuri de eutanasie.287 Se ştie că

în Sparta copiii handicapaţi erau expuşi şi lăsaţi să moară, lucru

aprobat de Aristotel, pentru motive de utilitate publică. Platon

extindea această practică la bătrânii grav bolnavi. La Roma, practica

de a expune nou-născuţii cu malformaţii a continuat până la împăratul

282 Pr. Prof. Vasile Fernea, Suferinţele omeneşti, cauze, explicaţii şi foloase, Editura Galaxia Gutemberg, Târgu Lăpuş, 2005, p. 175.283 Pr. Prof. Dr. John Breck, op cit., p. 349.284 Mircea Gelu Buta, Iulia Alexandra Buta, op. cit, p. 241.285 Dr. Gheorghe Stan, op. cit., p. 108.286 Pr. C Dumea op. cit.287 http://www.patriarhia.ro/ro/opera_social_filantropica/bioetica_2.html

67

Valens (secolul al IV-lea). Stoicii se mândreau cu sinuciderea marilor

lor reprezentanţi: Seneca, Epictet, Pliniu cel Tânăr. Dar nu toţi

aprobau acest punct de vedere.

Popoarele nomade îşi abandonau pe cale bătrânii şi bolnavii care

deveneau povară în permanentele lor deplasări. De regulă, răniţilor în

războaie li se dădea lovitura de graţie. Uneori, cei încercuiţi, pentru a

nu cădea vii în mâinile duşmanilor, se omorau reciproc. Practici

asemănătoare găsim la popoarele primitive.

La Battakii din Sumatra, tatăl ajuns la bătrâneţe îi invită pe copiii

săi să-i mănânce carnea. Urcă într-un copac, lasă să cadă jos ca un

fruct copt, după care cei din familie îl omoară şi îl mănâncă288. Se

practica uciderea bătrânilor la unele triburi din Aracan (India), din

Siamul inferior, la triburile Cachibas şi Tupi din Brazilia, în Europa la

străvechea populaţie slavă Wendi, iar la începutul secolului nostru o

practica în Rusia aşa-numita sectă a strangulatorilor.289

Pentru prima dată în istoria omenirii eutanasia a fost legiferată în

anul 1906 în statul Ohio, SUA. A fost practicată şi în Germania

hitleristă, unde erau omorâţi copii nou-născuţi cu neajunsuri fizice,

bolnavii incurabili şi invalizii. Mai târziu, în unele state eutanasia a

devenit ceva normal. Numai în anul 1995, în Olanda, au murit prin

eutanasie 3% din cei decedaţi.290

Propaganda în favoarea eutanasiei a fost puternic susţinută de

mass-media care s-a străduit să obţină schimbarea legislaţiilor,

operând o schimbare în mentalitatea opiniei publice, pedalând pe

ideea dreptului omului de a muri cu demnitate. Creştinismul a adus o

schimbare a moravurilor şi a modului de a privi moartea.

288 Pr. Claudiu Dumea, Omul între a fi şi a nu fi, Editura Arhiepiscopiei, Bucureşti, 1998, p 100.289Dr. Gheorghe Stan, op. cit., p. 108.290 Pr. Claudiu Dumea, op. cit, p. 102.

68

Care sunt cauzele care au făcut ca, prin eutanasie, lumea să se

întoarcă la timpurile întunecate ale barbariei? Răspunsul e simplu:

descreştinarea occidentului şi curentele de gândire care domină lumea:

utilitarismul, hedonismul, liberalismul, materialismul, evoluţionismul,

ateismul, secularismul care au creat o cultură a morţii şi chiar o

fascinaţie a morţii odată cu pierderea speranţei, a sensului şi valorii

vieţii.

Idealul omului care nu crede în Dumnezeu şi în viaţa de dincolo

este fericirea în această lume. Ceea ce dă sens şi valoare vieţii este

sănătatea, frumuseţea, forţa, cariera. Când intervine boala, suferinţa,

handicapul, viaţa îşi pierde sensul şi valoarea şi nu merită să fie trăită.

Iar omul, considerându-se stăpânul absolut al vieţii sale, poate decide

să-i pună capăt.

Oricât de strictă ar fi legea eutanasiei, în privinţa apărării

drepturilor bolnavilor, viaţa, fiind un dar de la Dumnezeu, trebuie

apărată şi nu distrusă. În locul dreptului de a-şi decide propria moarte,

ar trebui să i se dea bolnavului dreptul de a apela la mila lui

Dumnezeu291, fiindcă orice suferinţă pentru om este o posibilitate de a-

şi ispăşi păcatele prin pocăinţă. În caz de boală, ne putem îndepărta de

Dumnezeu, sau ne putem uni mai strâns cu El.

Este necesar să apelăm şi la ajutorul medicului. Acesta trebuie să

fie pregătit din punct de vedere profesional şi totodată moral. Datoria lui

este de a lupta pentru sănătatea pacientului, iar celor în stadiul de pe

urmă să le aline suferinţele şi nu este în drept să grăbească în mod

intenţionat procesul natural al morţii.

Eutanasia îmbracă haina nobilă a umanismului şi a carităţii.

Suferinţa provoacă milă, compătimire. Nu este, însă, un act de caritate

291 Dr. Gheorghe Stan, op. cit., p. 108.

69

să pui capăt suferinţelor intolerabile unui bolnav sau bătrân, ori

handicapat şi a-l elibera, omorându-l. Viaţa trebuie trăită potrivit

poruncilor divine, în scopul dobândirii mântuirii. Dacă nu

recunoaştem bolii un sens, vom fi cuprinşi de teamă, disperare,

descurajare, tristeţe, nervozitate, care nu numai că nu ne uşurează

suferinţele trupului, dar ne pot îmbolnăvi şi sufletul. Când este bolnav

şi suferă, creştinul are prilejul să-şi arate şi să-şi întărească credinţa, să

dea dovadă de răbdare, care este izvorul altor virtuţi, după cum ne

învaţă Sf. Apostol Pavel: „Suferinţa, aduce răbdare şi răbdarea

încercare, iar încercarea nădejde” (Romani 5, 3-4).

În învăţătura Bisericii se face distincţie clară între eutanasia

propriu-zisă care presupune o acţiune directă, de pildă, o injecţie cu

barbiturice, sau o omisiune, de pildă, a nu mai da hrană, prin care se

vizează uciderea spre a suprima orice durere, ceea ce înseamnă

totdeauna crimă voluntară, şi eutanasia numită impropriu astfel care

constă în întreruperea unor tratamente excepţionale, costisitoare, care

nu fac decât să prelungească artificial agonia, fără a se întrerupe însă

îngrijirile obişnuite: hrană, apă, igienă, calmante, etc. În acest caz nu

se intenţionează curmarea vieţii, ci se acceptă cursul normal al vieţii

spre sfârşitul său natural.

Învăţătura Bisericii care condamnă eutanasia292 se bazează pe

câteva principii şi adevăruri creştine fundamentale.

Primul principiu este acesta: numai Dumnezeu este stăpânul

vieţii. Omul nu poate dispune de viaţa sa sau a altui om,293 în sensul de

a o limita sau a o distruge294, fără a se răzvrăti împotriva lui

292 H. Tristan Engelhardt jr. op. cit. p. 428.293 Ibidem, p. 104.294 Pr. Conf. Univ. Dr. Florea Ștefan, Bioetica creştină-O ştiinţă în slujba vieţii, în „Almanah Bisericesc”al Arhiepuiscopiei Târgovişte, Co-editor ASA Media Grafic, Bucureşti, 2009, p. 31.

70

Dumnezeu295 şi fără a-şi revendica titlul de Dumnezeu. Medicul care,

conform jurământului lui Hippocrate, este slujitorul vieţii, nu al

morţii, nu poate lua viaţa unui om la cerere, căci cel care cere, nu-i

poate acorda un drept pe care nu-l are. Orice legislaţie trebuie să

recunoască, să consfinţească şi să apere dreptul fundamental la viaţă,

dar nu la moarte. Căci acordând dreptul şi la viaţă şi la moarte,

legislaţia cade în absurd şi se autoanulează. Viaţa este sacră şi

inviolabilă. Nu există viaţă lipsită de sens, de valoare, de demnitate,

după cum nu există moarte lipsită de demnitate în afară de cea

provocată prin sinucidere sau eutanasie.

În al doilea rând, în viziunea creştină nu există suferinţă inutilă296.

Boala, moartea, suferinţa, au fost răscumpărate, divinizate, sacralizate

prin moartea lui Hristos pe Cruce. Unită cu suferinţa lui Hristos,

suferinţa creştinului, din rod al păcatului se transformă în instrument

al mântuirii proprii şi al mântuirii lumii.297

Drama bolnavului incurabil sau în fază terminală298 este în primul

rând de ordin psihologic. Părăsit de medic şi adesea abandonat de

propria familie, când îşi exprimă dorinţa de a muri, de fapt, bolnavul

nu-şi exprimă dorinţa de a fi ucis, ci suferinţa de a nu fi însoţit, asistat,

acceptat, ascultat, iubit şi ajutat să moară cu demnitate.

Eutanasia înseamnă o execuţie de comun acord cu un bolnav care

nu mai suportă durerile. Medicul vine şi îl ucide în condiţiile stabilite

de bolnav, la ora fixată de el.

Potrivit celei mai sigure aprecieri medicale, oprirea sau

retragerea tuburilor de hidratare şi hrănire poate fi considerată o

295 Ieromonah Juvenalie Ionaşcu, op. cit, p. 25. 296 Pr. Prof. Vasile Fernea, op. cit, p. 88.297 Pr. Prof. John Breck, op. cit, p. 282298 http://www.patriarhia.ro/ro/opera_social_filantropica/bioetica_2.html.

71

opţiune morală doar când pacientul este într-o stare de comă

ireversibilă, sau când el este conştient, deşi se află evident în ultimele

faze ale procesului morţii şi cere repetat ca hrana şi lichidul să fie

oprite. Acest al doilea caz nu constituie eutanasie activă299 sau

sinucidere. El acceptă mai degrabă realitatea morţii iminente şi lasă ca

boala sau trauma trupească să-şi urmeze cursul natural, acolo unde

îngrijirea medicală nu mai poate reda sănătatea.

Atitudinea faţă de muribund trebuie să-şi aibă temeiul în cele

două porunci: „Să nu ucizi” şi „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine

însuţi”. Dar iubirea faţă de aproapele nu înseamnă să-i curmi viaţa din

milă, pentru a-l scăpa de dureri, ci înseamnă să-l ajuţi să suporte

durerea, să-şi reîntregească unitatea şi identitatea.300 Să i se dea toate

îngrijirile medicale şi să se urmărească cu multă atenţie alinarea

durerilor, pentru ca acestea să nu devină de nesuportat până în clipa în

care se predă lui Dumnezeu.

Pentru cei mai mulţi oameni, procesul morţii este asociat cu

sentimentul că Dumnezeu şi-a retras mâna, iar acest sentiment al

abandonării, ce rezultă, poate duce la naufragiu spiritual şi la

deznădejde. 301 În astfel de momente, sinuciderea, în special dacă e

asistată de către medic, poate părea o cale de ieşire atât rezonabilă, cât

şi consolatoare.

Pierzand sensul transcendent al fiinţei umane, omul modern nu

mai este capabil sa recunoască valoarea inviolabilă a propriei vieţi,

ajungand astfel, în situaţia de a propune eliberarea de viaţă ca şi cum

ea ar fi un simplu obiect. În 1974 un grup de 300 de oameni de ştiinţă,

au semnat celebrul „manifest privind eutanasia” prin care cereau

299 Dr. Gheorghe Stan, op. cit., p. 110.300 Mircea Gelu Buta, Iulia Alexandra Buta, op. cit, p. 243.301 Pr. Prof. John Breck, op. cit, p. 306

72

legiferarea eutanasiei pe motiv ca „este imoral sa tolerezi, sa accepti

sau sa impui suferinta”.302 Fiind amplu mediatizat, acest document a

dus la formarea unor curente de opinie cu privire la atitudinea pe care

trebuie să o aibă omul şi societatea faţă de suferinzii în stare

terminală. Pană acum s-au format trei puncte de vedere în acest sens,

şi anume:

1) Vitalismul; potrivit acestuia, trebuie menţinută viaţa biologică

cu orice preţ şi cu toate mijloacele.

2) Al doilea punct de vedere afirma că pacienţii aflaţi în agonie

trebuie lăsaţi să aleagă timpul şi modul în care vor să moară „cu

demnitate”.

3) Al treilea punct de vedere susţine că, într-un anumit moment

din procesul morţii, oprirea tratamentului poate fi acceptată din punct

de vedere moral, permiţându-i astfel pacientului o moarte naturală.303

Eutanasia este, deci, suprimarea fară durere sau din milă a vieţii

celui care suferă sau consideră că ar putea suferi în viitor în mod

insuportabil.304

III. 3. 2. Atitudinea Bisericii Ortodoxe Române faţă de

eutanasie

Învăţătura Bisericii care condamnă eutanasia se bazează pe

câteva principii şi adevăruri creştine fundamentale:

302 http://www.patriarhia.ro/ro/opera_social_filantropica/bioetica_2.html.? Pr. Prof. John Breck, op. cit, p. 257.303

304 Elio Sgreccia, Victor Tambone, Manual de bioetică, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucuresti 2001, p.284

73

- Numai Dumnezeu este stăpânul vieţii. Omul nu poate dispune

de viaţa sa sau a altui om. Viaţa omenească este un dar al lui

Dumnezeu305, o realitate irepetabilă, de aceea ea trebuie aparată şi

ingrijită, fie ca se va manifesta în mod plenar, fie că va exista cu

deficienţe datorită unor cauze cunoscute sau necunoscute.Viaţa în trup

este viaţă a persoanei. De viaţa persoanei umane nimeni nu poate

dispune dupa bunul sau plac, iartviaţa eternă a omului depinde de

viaţa aproapelui, „de câtă viaţă, cu adevărat omenească am pus în

viaţa aproapelui”. 306

Persoana nu se epuizeaza în viaţa sa biologică, nici nu se

realizează exclusiv în condiţia sa pamantească, iar viaţa în sensul

biologic al cuvantului, este condiţia fundamentală în vederea pregatirii

persoanei umane pentru Împaratia lui Dumnezeu. Viaţa este sacră307 şi

inviolabilă. Nu există viaţă lipsită de sens, de valoare, de demnitate,

după cum nu există moarte lipsită de demnitate în afară de cea

provocată prin sinucidere sau eutanasie.

Crestinismul respinge orice acţiune sau omisiune prin care s-ar

încerca ridicarea vieţii cuiva şi orice modalitate prin care cineva ar

încerca să-şi ridice viaţa.

- Nu există suferinţă inutilă, deşi nu este opera lui Dumnezeu, ci

rezultatul depărtării omului de El. Boala, moartea, suferinţa, au fost

răscumpărate, pe Cruce. Unită cu suferinţa Mântuitorului Iisus

Hristos, suferinţa creştinului, din rod al păcatului se transformă în

mijloace împotriva păcatului308, posibilitate de mântuire proprie şi a

lumii.

305 Dr. Gheorghe Stan, op. cit., p. 118.306 Pr. Prof Dr. Vasile Răducă, Daspre transplantul de organe din punct de vedere ortodox, în „Ortodoxia”, anul LV, nr. 3-4, iulie-decembrie, 2004, p. 117.307 Pr. Prof. John Breck, op. cit, p. 281.308 Ieromonah Juvenalie Ionaşcu, Bioetica în lumina Teologiei ortodoxe, op. cit, p. 22.

74

Crestinismul nu exclude suferinţa, nu o poate nega sau

subaprecia309. Aceasta este o realitate pe care Mantuitorul Hristos n-a

negat-o, n-a suprimat-o, ci şi-a asumat-o. A fi creştin înseamnă a

participa la viaţa în Hristos. Mantuitorul Hristos nu a asumat suferinţa

în mod inutil, de aceea viaţa în trupul lui Hristos ne învaţă nu doar să

trăim ci şi să murim310. Fie că este activă sau pasivă, eutanasia ramane

un act impotriva lui Dumnezeu. În cazul bolilor incurabile, Biserica

recomandă folosirea tuturor mijloacelor în vederea uşurării durerii

provocată de boală, în special ascultarea, înţelegereea frăţească,

omenească a pacientului.311

Moartea fizică este o realitate prin care trece orice fiinţă creată.

Atunci când survine în viaţa omului, cu sau fară suferinţă, aceasta

trebuie privită ca mijloc de unire cu Dumnezeu, ca moment solemn al

trecerii noastre în Împărăţia vesnică a lui Dumnezeu. 312Este o datorie

morală a împiedica moarte cuiva, prin orice mijloace licite şi morale,

dar şi a contribui la tratarea, vindecarea sa.313

- Orice legislaţie trebuie să recunoască, să consfinţească şi să

apere dreptul fundamental la viaţă, dar nu la moarte. Căci acordând

dreptul şi la viaţă şi la moarte, legislaţia cade în absurd şi se

autoanulează.

309 Pr. Prof Dr. Vasile Răducă, op. cit, p. 116.310 H. Tristan Engelhardt jr. op. cit. p. 429.311 Mircea Gelu Buta, Iulia Alexandra Buta, op. cit, p. 243.312 http://www.patriarhia.ro/ro/opera_social_filantropica/bioetica_2.html.

313 Pr. Conf. Univ. Dr. Florea Ștefan, Bioetica creştină-O ştiinţă în slujba vieţii,p. 36.

75

Bibliografie

- Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu îndrumarea şi purtarea

de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii

Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, EIBMBOR,

Bucureşti, 2006.

Sfinţi Părinţi:

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatică, IV, cap. 2 (traducere în

limba română de Pr. Dr. Dumitru Fecioru), E IBM BOR, Bucureşti,

2001.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua (Partea a doua),

(traducere de Pr. Dumitru Stăniloae), EIBMBOR, Bucureşti, 1983.

Studii:

Androni, Protos Dr. Vartolomeu, Starea originară a

protopărinţilor în cele trei mari confesiuni crestine, în Ortodoxia, nr

1-2, 1996.

Andrustos, Hristu, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Rasaritene,

trad. de Pr. Prof. Dumitru Staniloaie, Sibiu, 1930.

Behr, Pr. John, Taina lui Hristos. Viața în moarte, (traducere

deb Gheorghe Fedorovici), Editura Sofia București, 2006.

Besancon, Alain, Imagine interzisă. Istoria intelectuală a

iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, (traducere din limba

franceză de Mona Antohi ), Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.

76

Boloş, Pr. Dr. Cristian Antropologia creştină reflectată în

Scrierili Sfinţilor Părinţi Apostolici şi implicaţiile ei teologice, în

„Ortodoxia”, 4, anul LVIII, septembrie-decembrie, 2007.

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicţionar de teologie ortodoxă,

EIBMBOR, Bucureşti, 1981.

Bria, Pr. Prof. Dr. Ioan, Tratat de Teologie Dogmatică şi

Ecumenică, Editura România Creştină, Bucureşti, 1999.

Ciulei, Pr. Dr. Marin, Antropologia Patristică, Editura Sirona,

Alexandria, 1999.

Chiţescu, Nicolae, Pr. Prof. Dr. Isidor, Todoran, Pr. Prof.

Petreuţă, Pr. Prof. Dr., I., Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. I,

ediţia a-II-a, Editura Renaşterea, Cluj- Napoca, 2004.

Coman, Pr. Prof. Ioan, Spirit umanist şi elemente de antropologie

în gândirea patristică, în „Studii Teologice”, XXII (1970), nr. 5-6.

Cristescu, Lect. Dr. Vasile Întelegerea umanului în filosofia

modernă şi poziţia creştină faţă de ea, în „Ortodoxia”, 3-4, anul LVII,

iulie-decembrie, 2006.

Dumea, Pr. Claudiu Omul între a fi şi a nu fi, Editura

Arhiepiscopiei, Bucureşti, 1998.

Evdokimov, Paul, Ortodoxia, (traducere în limba română de Dr.

Irineu Ioan Popa, Arhiereu Vicar), EIB M BOR, Bucureşti, 1996.

Fernea, Pr. Prof. Vasile, Suferinţele omeneşti, cauze, explicaţii şi

foloase, Editura Galaxia Gutemberg, Târgu Lăpuş, 2005.

Irineu, Episcop Vicar Bistriţeanul, Chipul lui Hristos în viaţa

morală a creştinului, Editura Renaşterea, Cluj – Napoca, 2001.

Ionaşcu, Ieromonah, Juvenalie Bioetica în lumina Teologiei

ortodoxe, în „Păstorul Ortodox” Episcopia Argeşului, Muscelului şi

Teleormanului, serie nouă, I, nr. 2, oct.-dec., 1995.

77

Lecca, Arhimandrid Paulin, Ce este moartea?, Editura Lumea

credinței, București, 2009.

Mladin, Mitropolit Dr. Nicolae, Bucevschi, Prof. Diac. Dr. Orest

Pavel, Prof. Dr. Constantin, Zăgrean, Pr. Diac. Dr. Ioan, Teologie

Morală Ortodoxă, manual pentru facultăţile de teologie, vol. II,

Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003.

Nellas, Panayotis, Omul-animal îndumnezeit. Pentru o

antropologie ortodoxă, (traducere de Diac. Ioan I. Ică jr. ), Editura

Deisis, Sibiu, 1995.

Paul, Pr. Lect. Dr. Adrian Gh, Doctrina antropologică a

Sfântului Diadoh al Foticeii, în „Ortodoxia”, 3, anul, LVIII, iulie-

august, 2007.

Păunoiu, Augustin Întruparea Cuvântului în omiliile Sfinţilor

Părinţi, în Ziarul Lumina din Miercuri, 23 Decembrie 2009.

Plugaru, Horia George, Creştinism şi sinucidere, Editura Ideea

europeană, Bucureşti, 2006.

Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, E

IBM BOR, Bucureşti, 2005.

Popovici, Arhim. Iustin Omul şi Dumnezeul - om, (traducere în

limba română de Pr. Prof. Ioan Ică şi Diac. Ioan I. Ică jr. ), Editura

Deisis, Sibiu, 1997.

Radu, Coord. Pr. Dr. Dumitru, Îndrumări misionare, ediţie

colectivă, EIBMBOR, Bucureşti, 1986.

Răducă, Pr. Prof Dr. Vasile, Despre transplantul de organe din

punct de vedere ortodox, în „Ortodoxia”, anul LV, nr. 3-4, iulie-

decembrie, 2004.

Idem, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, E IBM BOR,

Bucureşti, 1996.

78

Remete, Pr. Lector George, Dogmatică Ortodoxă, manual pentru

Seminariile teologice, Editura Renaşterea, Alba-Iulia 1997.

Rose, Ieromonah Serafim, Cartea Facerii, Cartea lumii şi omul

începuturilor, Perspectivă ortodoxă, în româneşte de Constantin

Făgeţan, Editura Sofia, Bucureşti, 2001.

Sgreccia Elio, Tambone, Victor Manual de bioetică, Ed.

Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucuresti 2001.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă,

vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, (E IBM BOR ), Bucureşti, 1997.

Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei

Olteniei, Craiova, 1978.

Idem, Starea primordială a omului în cele trei confesiuni, în

”Ortodoxia”, VIII (1956), nr. 3.

Stănuleţ, Doctorand C. Problema chipului din om după Sfantul

Grigorie de Nyssa, în rev. Glasul Bisericii, anul XX, nr. 3-4, martie-

aprilie, 1961.

Sterea, Tache, Pr. Dr., Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. I, E

IBM BOR, Bucureşti, 2003.

Ștefan, Pr. Lect. Dr. Florea, Omul-subiect al îndumnezeirii, în

„Almanah Bisericesc” al Arhiepiscopiei Târgovişte, Editura ASA

Madia Grafig, Bucureşti, 2006.

Idem, Bioetica creştină-O ştiinţă în slujba vieţii, în „Almanah

Bisericesc” al Arhiepuiscopiei Târgovişte, Co-editor ASA Media

Grafic, Bucureşti, 2009.

Todoran, Pr. Dr. Isidor, Arhid. Dr. Ioan Zăgrean, , Dogmatica

ortodoxă, Editura Renaştere, Cluj, 2004.

79

Tache, Pr. Dr. Sterea, Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. I,

EIB M BOR, Bucureşti, 2003..

Vornicescu, Ierod. Nestor, Învăţătura Sfântului Grigorie de

Nyssa despre „Chip şi asemănare”, în „Studii teologice”, VIII (1956),

nr. 9-10.

Site:

http://www.patriarhia.ro

80