Subiectul 21. P.P.Negulescu s-a ocupat şi de aşa-numita problemă cosmologică, în cadrul căreia evidenţiază

trei întrebări: Care este originea universului? Cum este el alcătuit? Există acesta în vederea unui scop anume? Filosoful consideră că la prima şi la cea de a treia întrebare nu se pot da decât răspunsuri probabile, căci atunci când s-a născut universul n-au existat oameni care să observe; iar întrucât el este încă în evoluţie, nu şi-a atins scopul, deci noi nu ştim care ar fi acela. Cea de a treia întrebare poate fi soluţionată pornind de la datele ştiinţelor pozitive, care arată că între fenomene există strânse legături de acţiune şi reacţiune, că acestea se influenţează reciproc şi că, deci, sunt solidare. Aceste fenomene se produc întotdeauna după aceleaşi legi, deci în univers domneşte ordinea. Prin urmare, trei sunt caracteristicile fundamentale ale universului: solidaritatea, ordinea şi uniformitatea cursului naturii. P.P.Negulescu se ridică împotriva ideii de finalism în natură. Scopul pe care eventual l-ar urmări universul n-ar putea fi decât acela al întreţinerii vieţii dar viaţa e un fenomen izolat şi pasager, şi nimic nu ne îndreptăţeşte să socotim că totul există în vederea apariţiei şi menţinerii ei, dimpotrivă. Filosoful se mulţumeşte să afirme că universul s-a născut din forme simple ale materiei brute ajungând, printr-o transformare lentă şi continuă, guverantă de legi, până la formele complicate, superioare pe care le întâlnim astăzi. Şi în problema ontologică P.P.Negulescu se orientează după rezultatele pe care le prezintă ştiinţele exacte. Opinia sa este că între materia anorganică şi cea vie nu există deosebiri esenţiale, fenomenele biologice putând fi reduse la fenomene fizico-chimice, ceea ce dovedeşte că în univers nu există decât materie din care, printr-un lung proces evolutiv, s-au dezvoltat lent fiinţele vii.

2. Întrucât atât filosofia cât şi ştiinţa urmăresc acelaşi scop: să ne dea o înţelegere cât mai deplină a lumii, ele trebuie să se ajute reciproc. Ştiinţele se întemeiază pe o serie de noţiuni pe care le presupun fără să le cerceteze de aproape şi, de altfel, nici nu sunt capabile să facă asta. Astfel că rolul acesta revine filosofiei, care este analiza primelor principii ale ştiinţei. Dar ea este mai mult decât atât. Ştiinţele, lucrând în domeniul percepţiei şi avansând explicaţii care se opresc în mod fatal la limitele experienţei sensibile, rămân cu cunoştiinţele lor incomplete, asemenea unui edificiu fără acoperiş. În acest moment intervine filosofia care, prin ipotezele sale, completează explicaţiile ştiinţelor, depăşind astfel sensibilul. Ipotezele filosofiei nu trebuie să fie însă arbitrare ci să se sprijine pe ştiinţe. În plus, toate ipotezele parţiale trebuie să se unească într-o ipoteză totală, într-o sinteză ultimă, care să exprime înţelegerea totală a lumii. Aceasta este funcţia sintetică sau dogmatică a filosofiei. Dar filosofia are şi o funcţie valorizatoare, care derivă din specificul ei de a reconstitui imaginea de ansamblu a lumii şi de a raporta fiecare lucru la întreg, la totalitate. Prin aceasta ea descifrează un scop, un rost în existenţă, putând ajuta la educarea tineretului, la orientarea sa pe calea progresului şi a pregătirii unei omeniri mai bune. Ea poate sluji, de asemenea, drept călăuză în utilizarea raţională a rezultatelor cercetării ştiinţifice, poate împiedica folosirea abuzivă a puterilor „neaşteptat de mari” rezultate din aplicările tehnice ale ştiinţei.

Legarea filosofiei de ştiinţă, cerinţa de a o întemeia pe datele ştiinţei pozitive, arată că problema posibilităţii cunoaşterii lumii a fost rezolvată de Negulescu în spirit ştiinţific, materialist. P. P. Negulescu insistă asupra realizării unei cunoaşteri adecvate a lumii, în eforturile ei de a descoperi adevărul obiectiv. Relevând că realizarea unui asemenea scop este anevoioasă, Negulescu rămâne optimist. De asemenea, el subliniază mereu că evoluţia intelectuală a omenirii este abia la început, că ea va fi de acum înainte mai lungă şi bogată decât a fost până acum şi va duce, în cele din urmă la forme de cunoaştere incomparabil superioare celor de astăzi. Spirit multilateral, preocupat de cele mai diverse domenii filosofice, P.P.Negulescu s-a remarcat şi pe tărâmul teoriei despre societate, dovedind în acest sens o concepţie unitară şi logică. El pune la baza tuturor schimbărilor din societate sentimentul de nemulţumire al indivizilor faţă de felul în care li se desfăşoară la un moment dat existenţa, ceea ce îi

determină să destrame vechile forme de organizare socială, de gândire umană, adoptând altele noi, superioare, care să asigure progresul. El ţine, totodată, cont şi de factorii economici şi politici care contribuie la aceste schimbări dar influenţa lor o socoteşte secundară.

3.În introducere la lucrarea Destinul omenirii, P.P.Negulescu socoteşte că epoca în care el însuşi trăieşte este plină de nelinişte şi îngrijorare, mărturisind că situaţia este una din cauzele care l-au determinat să întreprindă o cercetare asupra progresului social. Văzând în statul burghez modalitatea desăvârşită a vieţii sociale, adică însuşi „destinul omenirii”, P.P.Negulescu îl vede primejduit deopotrivă de fascism şi de lupta proletariatului. Căci el dorea progresul democraţiei în cadru burghez, socotind că doar astfel omenirea se va putea apropia de starea ei ideală, caracterizată printr-un echilibru mobil, care să asigure oamenilor ordinea fără să le răpească libertatea. Acesta ar fi scopul, adică destinul omenirii.

P.P.Negulescu înţelegea progresul ca fiind continua desăvârşire a raţiunii şi moralităţii, adică trecerea oamenilor de la egoismul primitiv moştenit de la animale la un altruism care-i face mai plini de respect şi de iubire, mai capabili de justiţie şi de generozitate unii faţă de alţii. În viziunea lui, progresul social capătă o pregnantă coloratură etică. Factorii care determină trecerea de la egoism la altruism sunt factorul intelectual şi, în plan secund, simpatia. Fiecare orânduire socială e apreciată ca un moment al dezvoltării necontenite a omenirii spre un „mai bine relativ” pentru realizarea stării ideale. În fascism însă filosoful vedea un efect dezastruos al egoismului naţional, care poate să împingă omenirea la catastrofă. Soluţia ar fi conştientizarea faptului că în noi se găseşte răul de care ne plângem căci asta ne-ar ajuta să ieşim din anarhia intelectuală, socotită a fi congenitală spiritului modern. P.P.Negulescu consideră că prin progresul cunoaşterii ştiinţifice se va instaura o deplină armonie socială, în care oamenii să nu-şi mai exploateze semenii, condamnându-i la mizerie. În ceea ce priveşte diferitele forme ale culturii umane, P.P.Negulescu socoteşte că apariţia şi evoluţia lor depind de trei factori: pornirea afectivă, jocul imaginaţiei şi operaţiile discernământului critic. Pornirile afective generează religia, care este prima formă de cultură, cea mai săracă, în conformitate cu sărăcia sufletească primitivă şi cu felul de trai de atunci al omenirii.

Subiectul 3

2.Concepţia personalist-energetică a lui Constantin Rădulescu-Motru culminează în noţiunea de vocaţie, căreia îi conferă cea mai înaltă semnificaţie metefizică. Filosoful defineşte vocaţia ca pe un acord între personalitatea individului şi chemarea pământului pe care trăieşte. Vocaţia este strâns legată de muncă şi de activitatea socială. De aceea omul de vocaţie e făuritorul de civilizaţie şi conducătorul de neam. Omul de vocaţie este diferit de profesionist. Profesionistul priveşte munca ca pe o obligaţie neplăcută, impusă de nevoile subzistenţei. În schimb, omul de vocaţie îşi găseşte în muncă împlinirea, căci munca îşi are temeiul în dispoziţiile adânci ale sufletului său. Opera omului de vocaţie este o întregire a personalităţii sale. Dezinteresarea, originalitatea, conştiinciozitatea sunt însuşirile fundamentale ale omului de vocaţie, care este un instrument produs de natură pentru a-şi atinge scopurile ei.

Natura îi întrebuinţează pe oamenii de vocaţie pentru a asigura cristalizarea unei culturi aşa cum întrebuinţează germenii pentru a asigura continuitatea unor forme de viaţă. De aceea, dacă munca obişnuită stă în legătură cu finalitatea individului, aceea a vocaţiei stă în legătură cu finalitatea poporului întreg. Asta implică faptul că vocaţiile nu apar din senin ci sunt pregătite şi chiar preformate de dezvoltarea poporului, care le face să apară în momentele cheie ale istoriei sale, datorită instinctului de conservare, fiind manifestări ale energiei poporului. Cu toate acestea, Constantin Rădulescu-Motru vorbeşte de o pedagogie a vocaţiei, căci omul de vocaţie nu numai că trebuie ajutat din copilărie să-şi dezvolte aptitudinile, dar are neapărată nevoie de o educaţie potrivită îmzestrării lui pentru a io potenţa şi pentru a-l determina să creeze opere la un nivel cât mai înalt. Vârsta când 56 izbucnesc vocaţiile este aceea a pubertăţii, atunci când începe să se formeze personalitatea. Nu avem criterii sigure pentru a recunoaşte vocaţiile ci doar câteva indicii. Deocamdată, ştiinţa educaţiei nu e atât de înaintată încât să

poată cultiva vocaţiile, până când va reuşi acest lucru ea trebuie să încerce să le ferească de influenţele rele. Concepţia lui Constantin Rădulescu-Motru este deci una dinamică, având ca scop practic descoperirea vocaţiilor româneşti pentru a le face fecunde neamului şi omenirii. Ea promovează intervenţia omului în mersul societăţii şi al naturii, subliniind rolul activ, creator, înnoitor al omului.

2. Format în ambianţa şcolii de psihologie ştiinţifică a lui W. Wundt, C. Rădulescu–Motru a elaborat o variantă a ceea ce s-a numit „filosofie ştiinţifică”, o metafizică inductivă. Animat de presupoziţia metafizicii ca ştiinţă „supremă”, situată deasupra ştiinţelor naturii sau ştiinţelor spiritului, Motru considera că excelenţa filosofică nu poate fi despărţită de calitatea de cunoaştere; în timp ce cunoaşterea obiectivăse află în vârful ierarhiei valorilor; cunoaşterea filosofică despre lume posedă gradul maxim de completitudine şi cel minim de relativitate. Semnalând, la rândul său, „insuficienţa filosofiei kantiene”, Motru teoretizează conceptele criticismului, începând cu acela al apercepţiei (identitatea eului sau a conştiinţei de sine), în domeniul psihologiei empirice, prin postularea principiului determinismului, a principiului identităţii conştiinţei cu realitatea universului natural şi a principiului evoluţiei universale. Filosoful român nutrea convingerea – care l-a condus spre elaborarea Personalismului energetic – că acea cunoaştere metafizică a absolutului este neapărat necesară, întrucât e singura care permite, alături de satisfacerea nevoii de înţelegere, întemeierea obiectivă a valorilor vieţii (desăvârşirea individuală şisolidaritatea umană), dintre care se detaşează valoarea supremă: personalitatea – produs final şi necesar al evoluţiei realităţii.1. Constantin Rădulescu-Motru a făcut filosofie pornind de la doctrinele

europene, fiindu-i limpede că o filosofie românească se dezvoltă numai în raport cu gândirea europeană, deşi în România de sfârşit de secol XIX lipsea un spaţiu public bine conturat, nu existau canalele de comunicare între filosofi, fără a mai aminti de lipsa unui dialog real între discipline, fapt sesizat de Rădulescu-Motru. El a înţeles necesitatea difuzării filosofiei pe diverse canale de comunicare, pornind de la producţia filosofică reală. Nu a coborât filosofia la nivelul maselor. Nu a făcut activitate de vulgarizare a filosofiei, însă el a acţionat pentru crearea unui public intelectual recrutat din toate categoriile intelectualităţii, interesat de meditaţia filosofică.

Avem mărturii despre starea filosofiei la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Însuşi C. Rădulescu-Motru descrie poziţia profesorului de filosofie în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Învăţământul filosofic ,,era mai mult un învăţământ de completare pentru istorie şi filologie, filosofiei acordându-i-se un rang subaltern, fiindcă nu exista un context favorabil gândului filosofic, iar opinia publică manifesta o anumită inhibiţie faţă de creaţia filosofică originală. De altminteri, publicul nici nu pretindea lucrări originale.(…) Ar fi fost chiar discreditaţi, mai ales aceia care erau profesori, dacă li s-ar fi atribuit idei personale. Aceasta ar fi însemnat că nu-şi cunoşteau bine materia ce aveau de predat. În climatul cultural de acum 30-50 ani în urmă, nu erau condiţii prielnice pentru originalitate filosofică”1.

1 Rădulescu-Motru, C., Mărturisiri, ediţie de Valeriu şi Sanda Râpeanu, Editura Minerva, 1990, p. 64-70.