Eugen Doga s-a născut pe 1 martie 1937 în satul Mocra (fosta RASSM), în familia lui

Dumitru şi a Lizavetei Doga. A făcut studii la Şcoala de muzică din Chişinău, apoi la

Conservatorul de Stat, clasa de violoncel. Şi-a început activitatea profesională în

Orchestra Radioteleviziunii din Chişinău. A fost profesor la Şcoala de muzică „Ştefan

Neaga” din Chişinău, apoi funcţionar la Ministerul Culturii. Din 1971 este liber

profesionist şi colaborează cu cele mai prestigioase studiouri de film din Moscova, Kiev,

Minsk, Bucureşti, Vilnius.

În 1957 Eugen Doga a debutat în calitate de compozitor. Este semnatarul mai multor

poeme simfonice, uverturi, cvartete de coarde, cantate vocal-simfonice. Eugen Doga face

muzică pentru 200 de filme artistice, de animaţie, documentare, televizate. De asemenea

au fost montate 13 spectacole cu muzica lui Eugen Doga. Circa 60 de romanţe au intrat în

repertoriul unor interpreţi din Moldova şi din străinătate. A scris muzică uşoară – peste

200 de cântece, valsuri – circa 60, a practicat toate genurile muzicale clasice, cu excepţia

muzicii de operă.

Printre cele mai cunoscute opere muzicale se numără Imnul Chişinăului, pe versurile lui

Gh. Vodă, intitulat „Oraşul meu” (1971), „Codrii mei frumoşi”, „Copilărie, luncă de

argint”, „Meditaţie”, „Orice femeie e frumoasă”, baletul „Luceafărul”, piese orchestrale

în filmele: „Ana Pavlova”, „Dulcea şi tandra mea fiară”, „Maria, Mirabela”, „Şatra”,

„Patul lui Procust”.

Eugen Doga este membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi membru titular al

Academiei de Ştiinţe şi Arte din Sankt Petersburg. Este distins cu numeroase premii la

festivaluri internaţionale de film.

Compozitorul Eugen Doga şi Ştefan Negură (nai), Grădina Publică „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, 14 octombrie 2008

FIECARE ÎL CAUTĂ PE EMINESCU ÎN FORUL SĂU INTERIOR

interviu cu compozitorul academician Eugen Doga,

realizat de Emilia Gheţu,

Ianuarie 2009

Maestre Eugen Doga, sunteţi un om matinal?

Da, sunt matinal. Uneori mă tolănesc cam mult în pat, apoi fug repede la repetiţie. De fapt, repetiţie e

toată viaţa mea, până într-un sfârşit, pe care nu-l ştim şi slavă domnului.

Orice sfârşit înseamnă un început...

Da, sigur.

Cum a debutat acest an pentru Dvs.?

E ciudat, parcă s-au mutat toate punctele pe glob. Şi în conştiinţa noastră, fiindcă gheţarii din Antarctica

şi din Antarctida se topesc, dar aici, în Moldova toate sunt îngheţate. La minţi mă refer. Spiritul rămâne

acelaşi, înflăcărat, încearcă să pâlpâie, e firea noastră. 2009 a început cu un concert la Sala cu Orgă

dedicat lui Mihai Eminescu.

Nu vă despărţiţi niciodată de uneltele Dvs. Între timp, mai şi scrieţi, notaţi nişte gânduri care vă

frământă, apar priorităţi.

(Râde) Ar fi mai bine să se întâmple invers. Mă gândesc tot timpul la oameni, mai ales, la acei, care au

probleme şi eu nu pot să-i ajut altfel, decât prin muzica mea, din când în când vreau să-i adun la o

şezătoare spirituală, să-i încarc cu energia, pe care ne-au transmis-o strămoşii noştri, clasicii. Ei sunt

nişte stele, iar Eminescu este una dintre ele. Vreau tot timpul să-i văd în sala de spectacole, unde eu mă

simt cel mai bine, să uite de problemele lor, măcar pe parcursul unei întâlniri cu muzica.

Noi suntem eternii cititori ai lui Eminescu. Înapoi la Eminescu sau înainte spre Eminescu?

El este extraterestru, nu are un spaţiu limitat. Eminescu este atât de mare, încât şi universul este mic

pentru el. Către el trebuie să mergem în toate direcţiile şi la stânga, şi la dreapta, şi înapoi, şi înainte.

Într-adevăr este cosmic, asta mă atrage în creaţia lui Eminescu. Fiecare îl caută pe Eminescu în sine, în

forul său interior. El a pornit de jos, de la oamenii simpli, de la folclor, de la aceste poale carpatice, pe

care le-a extins pe tot cuprinsul spaţiului românesc, geografic şi cultural. Geniul lui Eminescu aparţine

tuturor. Vocea lui este a unei figuri universale. Mă bucur că m-am născut pe acest pământ, care l-a dat

înaintea noastră, pe Eminescu.

Cum au fost primele contacte cu opera lui Eminescu ?

Eram departe de românism, eu nu am făcut şcoală în română şi eram străin de acest spirit. Îmi amintesc

că am nimerit într-o familie de oameni cărturari, a lui Alexandru Mişov, Dumnezeu să-l ierte. Locuiau la

Botanica, care nu era atunci nici măcar suburbie a Chişinăului, în casa lor am ţinut în mână, pentru

prima oară un volum de poezii de Eminescu, pe o hârtie foarte fină. Pe str. Puşkin se găsea librăria, unde

erau cărţi în limba română. Îmi citeau ei, pentru că nu prea ştiam s-o fac. Mi se părea că aceste poezii le

cunosc din copilărie, atât de aproape le simţeam, atât de personale, conforme cu sufletul meu.

În ce măsură v-a inspirat poemul Luceafărul pus în scena Teatrului de Operă şi Balet din Chişinău?

Am început lucrul asupra lui în 1979 şi puteam să-l fac fulger. Trecuseră 11 ani, vroiam să ajung la o

anumită expresie şi, deodată, a apărut. Nu-i găseam imaginea, eram conştient că trebuie să fie altceva.

Acum este într-o nouă versiune pe scena noastră. Nu e prea cunoscut Eminescu. Lumea artistică de la

noi caută să valorifice opera sa, prin diverse mijloace. El a fost direct, profund, frontal în toate

problemele vieţii neamului nostru. Se vede că asta îi sperie pe maeştrii de balet. Am ajuns acum la un

compromis care, cred că a dat o variantă potrivită. Acum aştept momentul, când voi reveni, pentru a

duce la capăt Dialogurile dragostei. Mă interesează nu numai viaţa lui Eminescu, ci şi iubirea lui

nepământească. Creaţia Veronicăi Micle trebuie citită, comentată. Ea rămâne în umbră, este

desconsiderată. “Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună?”, - doar un singur vers îţi dă

certitudinea că era o poetă importantă a vremii.

Anul 2008 a fost extrem de generos pentru Dvs. Aţi avut două concerte la Ateneul Român şi tot la

Bucureşti a apărut o carte, ce vă este dedicată.

La Ateneul Român am participat la ultimul concert al anului 2008, ceea ce m-a bucurat mult... Îmi era

frică să nu mă uite publicul. M-au invitat încă odată şi voi fi solicitat şi în viitor, asta am înţeles. În mai

am avut un concert mare la Ateneu. Cartea este excepţională şi vreau să mulţumesc şi pe această cale

Doinei Uricariu şi Iulianei Gorea-Costin, care au pus umărul la înfăptuirea acestui proiect. De peste tot

revin acasă, la Chişinău, aici este cuibul în care mă adăpostesc împreună cu familia, cu prietenii mei.

Sunt aşteptat la Moscova pentru februarie, am concerte, iar pe 5-6 martie voi fi la Bişkek.

Şi la 1 martie, în ziua Dvs. de naştere, de la cine aşteptaţi mărţişoare?

Nu voi fi la Chişinău, din păcate. Eu una ştiu că, datorită zilei mele de naştere, romanii antici

sărbătoreau anul nou. (Râde). Cele mai frumoase mărţişoare sunt cuvintele duioase, calde, plăcute. Cred

că muzica pe care o fac are prieteni mulţi.

Dacă e să vorbim despre rolul intelectualilor într-o societate în tranziţie cum este a noastră, pe ce ar

trebui să se pună miza? De ce vă este cel mai tare dor?

Din păcate, noi suntem consecvenţi în a ne urî unul pe altul, a ne batjocori. Uite, se cânta Deşteaptă-te,

române şi noi nu ne mai deşteptăm. Nu vrem să apreciem succesele colegilor, concetăţenilor noştri. Se

vede că timpanele ne-au crăpat sau suntem afoni din naştere. Nu suntem solidari, nu ţinem unul la altul,

nu vrem să vedem ce se întâmplă. Suntem în preajma alegerilor. Comuniştii sunt braţ la braţ, consolidaţi,

n-au probleme. Ceilalţi sunt dispersaţi, se critică unul pe altul şi asta îmi aminteşte de vaporul plin de

şobolani. Ca să scape de ei, era imposibil cu chimicale. Au dat multă hrană unuia dintre ei, după aceea

l-au pus la dietă. Acesta, din răutate, din agresivitate, i-a mâncat pe toţi. De aceea zic, să ne bucurăm de

zilele pe care ni le-a dat bunul Dumnezeu, să ne bucurăm unul de altul.

Aţi cultivat prietenii cu oamenii de cultură, care v-au interpretat, v-au promovat creaţia. Ei v-au

generat anumite idei, Dvs. le-aţi impulsionat gândurile. Familia spirituală pe care o aveţi astăzi este

foarte bogată.

Artistul nu există practic fără această familie, fără această grădină, care dă fructe. Eu cultiv permanent

grădina. Deseori se întâmplă că cineva mă întâlneşte pe stradă şi îmi mulţumeşte şi e mare satisfacţia pe

care o am. Orice lucru care se face spre binele tuturor, întâmpină obstacole, coborâşuri, urcuşuri. Fiecare

are opinia, poziţia sa. Omul dotat de la natură cu calităţi artistice, cu har, talent, n-o face doar pentru

sine. Artistul nu este izolat de lume, este cu mulţimea căreia i-a transmis energia sa, dragostea. Stau

deseori singur cu pianul şi tot timpul îmi imaginez că am în faţă ascultători, spectatori şi ei mă admiră

ori mă resping. Trebuie să găsesc firele de legătură ce le înnobilează feţele. Acesta este artistul, eu nu

spun că sunt acela, ci încerc să fiu.

Dincolo de paginile cu note, pe care le aveţi permanent în faţă, sunt gândurile care vă domină.

Scriu de un sfert de veac şi nu s-au înregistrat notele, nu s-au păstrat. Dacă mă cunoaşte melomanul e,

pentru că eu aduc în genţi notele. Miile de partituri sunt împrăştiate peste tot: la Moscova, la Kiev, la

Sankt Petersburg. Avem colective de studiou la Teleradio Moldova, vai de capul lor, cu salariul pe care -

l au, dar care trebuie să se ocupe de asta. Pe ascultător nu-l prea interesează care e situaţia. Dacă vorbim

de pâine, ea trebuie să fie gustoasă. Dar dacă vorbim de radioul nostru, noi vrem muzică nouă. De

muzică hop-hop făcută, de altfel, calitativ în studiourile private, ne cam săturăm, dar unde e statul

nostru? Majoritatea timpului nu-l petrec acasă, sunt plecat în lume. Ştiu că ţara se măsoară după spaţiul

spiritual, nu după cel geografic şi nu prea suntem cunoscuţi.

Sunteţi un nostalgic?

Nu, nu mă ţin de acest fir nostalgic. Am trăit şi voi trăi în mod normal, pentru că fac ceea ce-mi place.

Am o meserie, pe care mi-a dat-o Dumnezeu şi am încercat să-i pătrund tainele, s-o însuşesc, eu ştiu

cum se face. Am o familie, un nepoţel care mă bucură. Probleme avem tot timpul şi trebuie să le

rezolvăm. Dar să ţinem drumul spre primăvară care vine, vine…

La mulţi ani, maestre, întru binele culturii noastre, al tuturor!

Compozitorul Eugen Doga şi primarul general Dorin Chirtoacă, Grădina Publică „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, 14 octombrie 2008