Buda Elena Adriana

Licenţă: Litere, Română-

Engleză

PROIECTAREA ŞI MANAGEMENTUL RESURSELOR EDUCAŢIONALE - CURS

2. ANALIZA FENOMENULUI DE INCULTURAŢIE ÎN ŞCOLI. ŞCOALA CA

INSTANŢĂ CULTURALĂ

Inculturaţia reprezintă procesul prin care factorii socio-culturali ai mediului de referinţă

modelează şi structurează individul din punct de vedere psiho-comportamental şi ideologico-

valoric. (Glava, C).

Altfel spus, inculturaţia este procesul prin care cultura fundamentată într-un

anumit mediu este asimilată de către individ astfel încât acesta învaţă normele şi valorile

acceptate în societatea în care trăieşte. Individul poate deveni un membru acceptat al grupului şi

poate să îndeplinească funcţiile şi rolurile necesare în cadrul acestuia.

Inculturaţia se poate manifesta atât în mod conştient, cât şi inconştient.

Există câteva modalităţi prin care o persoană poate să asimileze o cultură. O modalitate este

reprezentată de învăţarea directă a unei culturi, realizată, de obicei, cu ajutorul părinţilor. O altă

modalitate conştientă de inculturaţie este de a emula comportamentul celor din jur. Astfel,

inculturaţia este procesul de dobândire a modelelor de bază ale comportamentului uman şi are

drept agenţi, într-o primă fază, părinţii, rudele, vecinii, grupul de joacă, iar într-o a doua etapă şi

alte instanţe de socializare cu care familia cooperează, cum ar fi grădiniţa, alte familii ş.a.

Mecanismul ei fundamental este cel al condiţionării inconştiente, întrucât copilul face ce vede la

părinţi, motiv pentru care socializarea primară este strâns dependentă, în conţinutul ei, de

structura socială, de diviziunea muncii, de cadrul natural (etc.) ale societăţii în care trăiesc

părinţii (Bădescu, I., Radu, N., 1980, pg. 63).

Inculturaţia se poate manifesta şi la nivel inconştient, prin

intermediul evenimentelor şi tiparelor comportamentale promovate la nivel socio-cultural.

Principala instituţie socială cu valenţe în socializarea secundară

este şcoala. Conţinutul ei este strâns legat de învăţarea rolurilor instituţionale, iar principalul ei

rezultat este dobândirea unei pluralităţi de „euri sociale”. Copilul îşi însuşeşte limbajul specific

diferitelor instituţii împreună cu aparatul de legitimare al acestora. Interacţiunile au un pronunţat

caracter formalizat, identificarea emoţională nu mai este totală, iar lumea rolurilor instituţionale

este percepută ca o lume posibilă. Socializarea secundară, (denumită şi aculturaţie), deşi se

realizează prioritar prin intermediul proceselor educative instituţionalizate „le transcede în

măsura în care presupune procese integrative necontrolate de şcoală, ca de pildă: integrarea în

profesie (controlată de complexe cultural educaţionale), integrare în familie etc.” (Bădescu, I.,

Radu, N., 1980, pg. 76). Se poate observa că integrarea într-un colectiv are o

influenţă puternică asupra conturării tiparului comportamental al unui individ. În acest sens,

şcoala, ca etapă fundamentală în dezvoltarea personală a indivizilor, se concretizează într-un

mediu propice al inculturaţiei. Aşadar, putem evidenţia două direcţii ale culturii

şcolii în formarea şi inocularea valorilor de bază ale indivizilor, şi anume: orientarea de tip

antropocentric, respectiv orientarea de tip sociocentric.

Orientarea de tip antropocentric afirmă ca valoare

de bază libertatea elevului şi capacitatea sa de auto-adaptare şi de perfecţionare într-un cadru

educaţional necoercitiv şi dirijat.

Orientarea sociocentrică consideră ca valori de bază socializarea şi

integrarea socială a elevului, într-un cadru organizat şi structurat conform nevoilor sociale.

Nivelul de educaţie şi de formare profesională a populaţiei,

capacitatea de a învăţa şi de a crea tehnologii mai bune constituie aşa-numitul „capital uman”,

considerat la fel de important pentru dezvoltarea unei societăţi ca şi capitalul fizic ori resursele ei

naturale. În esenţă, şcoala este un mediu care are un impact

semnificativ în dezvoltarea socio-culturală şi psihologică a indivizilor, prin intermediul

ansamblului de interacţiuni care au loc între aceştia şi membrii colectivului de care aparţin. În

acest sens, sunt deopotrivă importante atât interacţiunile între cadre didactice şi elevi, precum şi

în interiorul colectivului de elevi. Analizând tiparul interacţiunilor dintre

cadrele didactice şi elevi, putem observa că acestea pot avea efecte diverse. Un cadru didactic

bine pregătit şi cu prestanţă în comportament poate avea o influenţă pozitivă asupra elevilor atât

prin valoarea adăugată educaţională pe care le-o poate conferi prin procesul instructiv-educativ,

cât şi prin modelul uman pe care îl reprezintă (inducând elevilor un anume grad de respect pentru

valori educaţionale şi morale). Un cadru didactic care nu este bine

pregătit din punct de vedere profesional şi nu impune un anumit grad de respect prin tiparul său

comportamental vis-a-vis de prestaţia la catedră nu poate genera decât un feed-back negativ din

punctul de vedere al elevilor (accentuarea problemelor comportamentale a elevilor-problemă,

stagnarea acumulării educaţionale a elevilor şi reducerea încrederii în sistemul educaţional în

ansamblu). Aşadar, rolul cadrelor didactice în promovarea

valorilor prin intermediul şcolii este unul esenţial întrucât aceştia coordonează elevii prin

consilierea şi orientarea şcolară (şi, ulterior, profesională), precum şi prin prisma profilului uman

pe care îl adoptă în interacţiunile cu elevii (putând constitui un model asumat pentru generaţia de

elevi). Referitor la relaţia elevului cu membrii colectivului

din care face parte, aceasta este definitorie pentru tiparul comportamental pe care acesta şi-l

dezvoltă. Astfel, anturajul este esenţial în viaţa fiecărui individ întrucât induce anumite

stereotipuri de comportament şi îi influenţează acţiunile. Cu alte cuvinte, de multe ori, pentru a

se integra într-un anumit cerc social, un individ adoptă anumite atitudini şi gesturi ale membrilor

grupului care îl ajută să se identifice cu grupul în sine.

La fel, şi în cazul colectivului de elevi, există

anumite grupuri de elevi care au diverse caracteristici atât cu un caracter pozitiv (elevi cu un

comportament adecvat şi o atitudine proeducaţională), cât şi negativ (elevi cu probleme de

comportament şi cu atitudini antisociale). Această nevoie stringentă de integrare socială a

elevilor într-un anumit grup (cel puţin în şcoala contemporană) consolidează orientarea

sociocentrică a culturii şcolii. Astfel, putem observa că fenomenul

de inculturaţie are un impact semnificativ asupra indivizilor, însă acesta, la rândul său, este

influenţat puternic de o serie de factori, cum ar fi: familia, grupul de prieteni, grupul de

interacţiune din cadrul şcolii (cadre didactice, colegi). În acest sens, dezvoltarea socio-culturală a

indivizilor este una complexă şi relativ imprevizibilă (în funcţie de gradul de eterogenitate al

personalităţii persoanelor în mediul ambiant). Altfel spus, asocierea individului cu persoane care

au un comportament adecvat şi o personalitate plăcută imprimă şi acestuia aceleaşi valori şi

atitudini, pe când asocierea cu persoane cu influenţă nocivă va avea rezultate negative în

dezvoltarea comportamentală. Pe parcursul vieţii,

dezvoltarea personalităţii indivizilor cunoaşte mai multe faze şi are o dinamică accentuată în

funcţie de contrucţia emoţională, respectiv valorile inoculate de familie în fazele incipiente ale

acestui proces de dezvoltare. Cu toate acestea, o parte importantă a dezvoltării, atât ca perioadă

de timp, cât şi ca impact, o reprezintă şcoala. În acest context, fenomenul de inculturaţie la

nivelul şcolii dobândeşte o valenţă importantă întrucât conduce decisiv la formarea unui anumit

profil uman şi profesional, imprimă anumite valori morale indivizilor (prin intermediul

proceselor derulate şi a persoanelor cu care indivizii intră în contact), respectiv defineşte

individul în raport cu persoanele din jurul său şi asociază acestuia un anumit format al

personalităţii.

Bibliografie:

1. Bădescu, I., Radu, N., (1980). De la comunitatea rurală la comunitatea urbană, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

2. Bârsănescu, Şt., (1970). Istoria pedagogiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

3. Glava, C., (2007). Şcoala – cultura, climatul şi identitatea instituţiei educaţionale.

Fenomenul de inculturaţie, Material de prezentare în cadrul proiectului Comenius

134018-1-2007-1-CY-COMENIUS-CMP Teacher in Service Training for Roma

Inclusion (INSETRom).

4.